Sistemul cheltuielilor publice

Cheltuielile publice reprezintă forma de manifestare a funcției de repartiție a finanțelor

publice în faza redistributivă. Prin aceasta, are loc o realocare a fondurilor bănești pe diverse
destinații, în funcție de necesitățile sociale (nevoile colective) și în funcție de politica
financiară promovată de stat.

1.Definire și conținut economic

Cheltuielile publice exprimă relații economico-sociale în formă bănească, ce se
manifestă între stat, pe de o parte și persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu ocazia
repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcțiilor sale.

Din punctul de vedere al conținutului economic, cheltuielile publice pot reprezenta:

• un consum definitiv de produs intern brut (cheltuieli curente);
• avansare de produs intern brut (cheltuieli de capital).
Conținutul economic al cheltuielilor publice derivă din destinația pe care o pot urma acestea
ca alocări din produsul intern brut. Astfel, acestea pot reprezenta un consum definitiv de
produs intern brut , cum este cazul cheltuielilor efectuate pentru asigurarea continuității în
funcționare a activității din instituțiile statului, sau pot fi avans de produs intern brut, de genul
finanțării unor investiții ample și a unor obiective pentru folosință îndelungată.
Creșterea rolului intervenționist al statului în viața socială și economică a fiecărei țări conține
explicația sintetică a însăși creșterii cheltuielilor publice, direct influențate de gradul de
dezvoltare economică a țării, precum și de conjunctura socială și politică a etapei istorice
considerate. Volumul și structura cheltuielilor publice diferă de la țară la țară.

Conceptul de cheltuieli publice se referă la toate cheltuielile efectuate de stat, prin aparatul
administrației sale centrale și locale, în beneficiul societății. Componența cheltuielilor publice
este structurată pe următoarele paliere mari:
a) cheltuielile administrației centrale de stat, efectuate din fondurile ce se constituie la nivelul
administrațiilor publice centrale: bugetul de stat, al asigurărilor sociale de stat, al asigurărilor
de sănătate, al fondului pentru ajutorul de șomaj, ale instituțiilor publice și regiilor autonome
și altele; după structura organizatorică de tip federal a statelor, aici se includ și cheltuielile
din bugetul federal al regiunilor sau provinciilor;
b) cheltuielile administrațiilor locale, sunt cele efectuate din fondurile care se constituie la
nivelul unităților teritorial-administrative, al comunităților locale, adică din bugetele publice
locale;
c) cheltuielile efectuate din intrările anuale de credite externe;
d) cheltuielile efectuate din fondurile externe nerambursabile, constituite la nivelul
organismelor internaționale și distribuite statelor beneficiare, pe diferite programe.
Astfel, „la nivelul bugetului general consolidat al statului se calculează cheltuielile publice
totale consolidate, care comportă următoarele operații: cheltuielile publice totale ale fiecărui
buget component, minus transferurile între bugete, plus intrările anuale de credite externe,
minus rambursările anuale de credite externe, mai puțin dobânzile aferente”.
Înscrierea cheltuielilor publice în buget se efectuează conform principiului conform căruia
cheltuielile publice sunt plafoane maxime, întrucât valoarea cheltuielilor aprobate de
Parlament poartă denumirea de credit bugetar.
Literatura de specialitate operează o nuanțare între cheltuieli publice și cheltuieli bugetare.
În acest sens, cheltuielile publice, care sunt toate cheltuielile efectuate prin intermediul
aparatului administrației centrale și/sau locale de stat, al instituțiilor publice din diferite
domenii și al agenților autonomi, pe câtă vreme cheltuielile bugetare sunt toate cheltuielile
a căror acoperire provine de la bugetul central, bugetele locale și al asigurărilor sociale de
stat.

Așadar, cheltuielile publice circumscriu cheltuielile bugetare, în sensul că, pe lângă acestea,
ele cuprind și cheltuieli efectuate din resursele financiare publice constituite în afara
bugetului de stat, precum și cheltuielile acoperite din fonduri constituite cu destinație (sau
afectație) specială.
2.Factori de influenţă asupra evoluţiei cheltuielilor publice
Tendinţa generală de creştere şi chiar ritmul mai rapid al cheltuielilor publice faţă de cel al
P.I.B. pot fi explicate prin acţiunea următoarelor grupuri de factori de influenţă:
a) Factorii demografici se referă la numărul şi structura populaţiei, unde s-au înregistrat
creşteri notabile. De aici, şi creşterea cheltuielilor publice constând în plata unui mai mare
volum de salarii, de asigurări sociale şi de servicii publice generale; concomitent, sectorul
public îşi continuă propria creştere, ca urmare a creşterii funcţionarilor şi volumului de
prestaţii în folosul unei populaţii mai numeroase.
b) Factorii economici se referă la exigenţele impuse de apariţia şi dezvoltarea unor noi
ramuri în economie, la modernizarea şi retehnologizarea vechilor amplasamente din
economie, fapt care necesită investiţii de anvergură.
c) Factorii sociali completează ceilalţi factori prin contribuţia pe care o au la atenuarea
efectelor şi disparităţilor cauzate de mecanismul pieţei. Folosirea bugetului public ca filtru
de redistribuire a resurselor financiare ale societăţii pe principii mai echitabile presupune,
totodată, armonizarea veniturilor. Prin cheltuielile publice sporite se netezesc eventualele
discrepanţe, în sensul actualizării veniturilor minime pe locuitor.
d) Factorii urbanistici semnalează o extindere a infrastructurii şi utilităţilor de tip urban, din
categoria transporturilor, comunicaţiilor, alimentării cu apă, gaze şi energie electrică. Toate
acestea presupun considerabile cheltuieli publice, a căror acoperire impune importante
resurse financiare.
e) Factori militari au o pondere semnificativă prin interferenţa cu majoritatea industriilor civile
şi, mai cu seamă în contextul tensionat al societăţii contemporane. Pe lângă cheltuielile
fireşti de susţinere a eforturilor şi efectivelor militare din zonele de conflict, sunt incluse aici
şi sumele destinate eliminării efectelor nefaste de ordin economic şi social cauzate de
înfruntările militare.
f) Factori istorici au în vedere progresia cheltuielilor publice prin transmiterea între generaţii
a multora dintre poverile financiare, care obligă la împrumuturi cu scadenţe prelungite. În
plus, fenomenul inflaţionist se adaugă la preluarea datoriilor şi astfel, se propagă în timp
tendinţa de creştere a cheltuielilor publice.
g) Factori politici nu pot fi disociaţi, prin încărcătura decizională pe care o conţin atât în
stabilirea priorităţilor şi volumului de alocări, cât şi în modelarea unor concepţii şi
comportamente anume, cu privire la rolul autorităţii publice în societate. Creşterea
responsabilităţilor asumate de stat prin instituţiile şi structurile de intervenţie se traduce, în
planul finanţelor publice, prin continua progresie a cheltuielilor publice.
3.Consecinţele creşterii cheltuielilor publice.
Însă creşterea cheltuielilor publice nu este doar efectul unor cauze mai mult sau mai puţin
nuanţate, ci, în acelaşi timp, este cauză complexă a altor fenomene, surprinse în plan
financiar, politic şi ştiinţific, sub forma mai multor consecinţe cu semnificaţii pe multiple
planuri.
Consecinţele de ordin politic ale creşterii cheltuielilor publice se materializează în apariţia şi
funcţionarea unor noi structuri politice, de factură parastatală, care înseamnă gruparea mai
multor state în formaţiuni şi organisme fondate pe aceeaşi ideologie şi pentru scopuri şi
interese comune. Sunt ilustrative organismele rezultate prin integrare sau structura politică
şi militară cunoscută ca Tratatul Nord – Atlantic, (UE, respectiv – NATO). Aceste grupări
reunesc state cu structuri economice şi politice similare, de forţă economică şi politică
apreciabilă şi comparabilă, capabilă să estompeze, şi să depăşească imobilismele generate
de naţionalism.
Consecinţele de ordin financiar vizează corelaţiile multiple ce pot apărea între creşterea
cheltuielilor publice şi creşterea avuţiei naţionale şi a produsului intern brut. Într-o primă
corelaţie, punctul optim se defineşte prin limita maximă a proporţiei impozitelor în produsul
intern brut (presiune fiscală), limită abordabilă doar teoretic, deoarece practic rămâne de
neatins; în altă ordine de idei, se poate analiza structura şi mărimea cheltuielilor publice în
produsul intern brut funcţie de utilitatea lor. În acest caz, valoarea optimă a raportului se
atinge când avantajul social al creşterii cheltuielilor publice este mai mare ca inconvenientul
social al reţinerilor publice.
Pentru ambele categorii de corelaţii valorile variază după diferite elemente ce compun la un
moment dat conjunctura politică şi economică. De pildă, în perioadele de ascensiune, de
avânt economic s-ar cuveni o reducere a cheltuielilor publice, pentru a se economisi sau
pentru a se acoperi datoria publică; în schimb, în perioadele de depresiune cheltuielile
publice mărite ar putea stimula creşterea şi reînscrierea economiei spre avânt.
Dacă volumul şi structura cheltuielilor publice materializează o anumită viziune şi politică a
managementului guvernamental, este de înţeles consecinţa financiară a creşterii
cheltuielilor publice.
4.Criterii de clasificare a cheltuielilor publice
Literatura, și practica financiară contemporană stabilesc mai multe criterii de clasificare a
cheltuielilor publice.
A. Clasificarea administrativă se bazează pe structura organelor și instituțiilor de stat care
le efectuează; potrivit acestui criteriu, operează o categorie organică de cheltuieli, după
instituțiile la care se referă și după fondurile din care se finanțează; și o altă categorie
funcțională, care include cheltuielile după profilul activităților instituțiilor publice. Principala
deficiență a acestui criteriu rezidă în eterogenitatea destinațiilor pe care le pot avea
cheltuielile, iar pe de altă parte, frecventa modificare a subordonării și a ierarhiilor împiedică
o corectă colectare a informațiilor, precum și o comparație relevantă în timp a cheltuielilor.
B. Clasificarea economică se bazează la rândul său pe alte două subcriterii, constând în
rolul în procesul reproducției sociale și în scopul pentru care aceste cheltuieli sunt alocate.
a)După rolul lor în procesul reproducției sociale vom întâlni:
• cheltuieli negative (reale), reprezentând consum definitiv de venit național, ca în cazul
alocărilor în domeniul militar, poliție, administrației, dar și dobânzi aferente datoriei publice;
• cheltuieli pozitive (economice), fiind o avansare de venit național și care determină
creșterea avuției naționale, cum ar fi retehnologizările și reutilările unităților economice,
construcția unora noi, lucrările pentru infrastructură etc.
b) După scopul pentru care au fost alocate, pot fi:
• cheltuieli de funcționare (curente), care condiționează funcționarea continuă a tuturor
instituțiilor publice, având la bază ideea contraprestației, de unde și cuprinderea salariilor și
a tuturor formelor de remunerare și de întreținere a activităților;
• cheltuieli de investiții (de capital), materializate în bunuri publice durabile;
• cheltuieli de transfer, care includ alocările definitive și nerambursabile din categoria
subvențiilor pentru dezvoltarea și funcționarea unor întreprinderi, a indemnizațiilor acordate
ca ajutor de șomaj, pensiile pentru veteranii de război etc, precum și dobânzile în contul
datoriei publice.
C. Clasificarea financiară se bazează pe modul și momentul în care cheltuielile publice
afectează resursele financiare ale statului. Aici intră:
• cheltuieli definitive, majoritare în structura cheltuielilor publice și având ca destinație
finanțarea investițiilor, dar și a cheltuielilor de funcționare, ca finalitate a redistribuirii
resurselor financiare;
• cheltuieli temporare, numite și operațiuni de trezorerie, pentru că sunt evidențiate în
conturile speciale ale acesteia; aici se includ cheltuielile efectuate ca avansuri pentru diferite
prestații sau pentru rambursarea creditelor etc;
• cheltuieli virtuale (posibile), pe care statul se angajează să le efectueze sub anumite
condiții; aici intră garanțiile acordate de stat pentru susținerea unor credite ai căror
beneficiari au devenit insolvabili.
D. Clasificarea juridică se bazează pe existența sau nu a unei contraprestații, în acest
sens putând fi:
• cheltuieli definitive, nu implică o contraprestație și se referă la subvenții sau finanțări
definitive care nu se fac în așteptarea unui contraserviciu din partea colectivității
consumatoare; impunerea unor condiții anume de ordin economic sau administrativ
determină dependența consumatorului, respectiv - de autoritatea financiară; aici intră:
alocațiile familiale, indemnizațiile acordate din fondul pentru șomaj, cheltuielile de publicitate
care susțin o anumită publicație, însă indirect îndeplinesc și o acțiune politică etc.
• cheltuieli provizorii, sunt cele care implică o contraprestație fiind urmate de rambursarea
sau chiar lichidarea datoriei către stat pentru suma finanțată; este cazul creditelor și al
avansurilor în contul unor produse sau servicii de primit ulterior.
E. Din 1991 România s-a aliniat la sistemul de clasificare a cheltuielilor publice folosit de
către instituțiile ONU și care cuprinde două compartimentări majore:
1)clasificația funcțională ONU a cheltuielilor publice include cheltuieli pentru serviciile
publice generale: apărare, securitate internă și ordine publică, educație, sănătate, asigurări
și acțiuni sociale, locuințe și servicii comunale, acțiuni economice ș.a.; prin această
clasificare se acoperă toate componentele cheltuielilor, unele chiar având destinație diferită
în clasificarea economică: împrumuturile acordate, transferurile (consolidate), dobânzile,
rezervele;
2)clasificația economică ONU a cheltuielilor publice semnifică acele cheltuieli care
reprezintă un consum final, determinat: bunuri și servicii, dobânzi pentru datoria publică,
subvenții de exploatare, formarea brută de capital (investiții brute și creșterea stocurilor de
materiale), achiziții de terenuri și alte active necorporale, transferuri de capital.
De mare interes în sublinierea detaliată a funcțiilor statului pe baza conținutului economic al
cheltuielilor publice efectuate este clasificația încrucișată, după modelul sugerat de
Manualul Fondului Monetar Internațional.
Începând cu anul 2003, în România cheltuielile publice anexate la legea bugetului de stat
se grupează și după sursele de finanțare, astfel:
a) din bugetul de stat (Cbs);
b) din intrări anuale de credite externe (CRex);
c) din venituri proprii ale instituțiilor publice (Cvp);
d) din fonduri externe nerambursabile (Cfen).
Astfel, cheltuielile publice totale (Cpt) efectuate la nivelul administrațiilor centrale se
stabilesc prin însumarea acestor componente, conform relației:
Cpt = Cbs + CRex + Cvp + Cfen
Efectuarea cheltuielilor publice din fondurile financiare ale statului poate avea loc numai
dacă sunt respectate anumite principii:
• prevederea explicită într-un act normativ a oricărei cheltuieli publice, fapt prevăzut în legea
finanțelor publice și a legii bugetare anuale, care stabilește anual mărimea creditelor
bugetare pentru fiecare destinație;
• necesitatea expresă a unui control financiar riguros (preventiv și postoperativ) pentru
stabilirea oportunității și necesității cheltuielilor;
• orice cheltuieli publice se pot realiza numai după justificarea temeinică a sumelor anterior
acordate; funcție de subordonarea beneficiarului de alocație bugetară, cheltuielile publice
se pot realiza numai de la bugetul administrației centrale de stat sau din bugetele locale;
• sumele alocate pentru efectuarea cheltuielilor publice se caracterizează prin
nerambursabilitate. Dincolo de confruntările numeroase de idei privind evoluția cheltuielilor
publice ca fenomen constant și care caracterizează însăși evoluția intervenționismului (și
taliei) statului, ca fapt notabil trebuie consemnată rapiditatea superioară cu care această
importantă categorie se amplifică, prin comparație cu activitatea economică globală.
Caracterizare generală a principalelor categorii de cheltuieli publice (bugetare)
1 Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale
Cheltuielile publice bugetare din această categorie joacă un rol deosebit de important prin impactul
pe care îl au asupra dezvoltării fiecărei ţări sub aspect social şi economic, contribuind din plin la
progresul umanităţii, în general. Rolul pozitiv îndeplinit de cheltuielile cu acţiuni social-culturale a
determinat tendinţa statului modern de asumare a unor sarcini sporite, vizând îmbunătăţirea
posibilităţilor de acces al cetăţenilor la serviciile caracteristice acestui domeniu, cu atât mai mult, cu
cât revoluţiile tehnico-ştiinţifice au amplificat nevoia de instruire şi cunoaştere.
Prin conţinutul acestor cheltuieli, sunt avute în vedere acţiuni de interes general ce se întreprind în
scopul asigurării de servicii publice destinate populaţiei, în ansamblu, sau anumitor categorii ori
indivizi, fie gratuit, fie cu plată redusă faţă de costurile acestora, inclusiv sub forma acordării unor
sume de bani (burse, pensii, indemnizaţii etc.).
Condiţiile concrete şi formele specifice de manifestare a lor sunt determinate de natura activităţii
instituţiilor publice profilate pe acest domeniu, între care: şcoli, spitale, biblioteci, teatre, filarmonici
etc. Prin prisma impactului lor asupra produsului naţional, aceste cheltuieli apar, în prim plan, drept
consumuri definitive de resurse, determinând diminuarea PIB, respectiv a avuţiei naţionale.
Pe de altă parte, este însă recunoscut impactul lor pozitiv indirect asupra PIB, prin contribuţia adusă
la crearea unor premise favorabile sporirii acestuia, deoarece majoritatea acţiunilor de acest fel
antrenează creşterea capacităţii creatoare şi a potenţialului productiv al naţiunii.
În condiţiile specifice lumii contemporane, în majoritatea statelor s-au înregistrat creşteri importante
ale acestor cheltuieli, atât în sume absolute, cât şi ca pondere în PIB şi în total cheltuieli bugetare.
În ţările dezvoltate, ponderea cheltuielilor publice pentru acţiunile social-culturale în totalul
cheltuielilor publice depăşeşte 60%, în timp ce în cazul ţărilor în curs de dezvoltare situaţia se
prezintă în mod diferit, ponderea cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale fiind cu mult
inferioare primului grup de ţări, 25-30% din cheltuielile totale.. Diferenţierea importantă între cele
două grupuri de ţări trebuie puse în primul rând, pe seama nivelului diferit de dezvoltare, care
impune limite de redistribuire a PIB şi priorităţi diferite în alocarea resurselor respective pe categorii
de cheltuieli. Aşa, de pildă, s-a conturat ca o caracteristică faptul că în majoritatea ţărilor slab
dezvoltate statul alocă sume mai mari pentru acţiuni economice şi dezvoltarea infrastructurii, ceea
ce reprezintă o opţiune firească.
În ceea ce priveşte structura internă a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale, se disting
următoarele subgrupe: cheltuieli pentru învăţământ; cheltuieli pentru cultură şi artă; cheltuieli pentru
ocrotirea sănătăţii; cheltuieli cu securitatea socială. Într-o altă variantă de grupare, primele două se
regăsesc împreună sub denumirea de cheltuieli pentru educaţie.
Din punct de vedere al compoziţiei reale a acestei categorii de cheltuieli, înregistrată în diferite ţări,
ponderea cea mai mare aparţine, în ţările dezvoltate, subgrupei referitoare la securitate socială, care
în ultimele decenii a reprezentat peste 50% din totalul cheltuielilor social-culturale în ţări ca:
Germania, Franţa, Danemarca, Marea Britanie etc. Spre deosebire, în ţările în curs de dezvoltare,
ponderea cea mai ridicată în totalul cheltuielilor social-culturale revine celor pentru învăţământ. Prin
comparaţie, ponderea cea mai mică în cheltuielile din această categorie o deţin cele pentru cultură
şi artă, atât în ţări dezvoltate, cât şi în ţările în curs de dezvoltare.
Sursa principală de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale o constituie fondul bugetar,
respectiv bugetul public. În mod obişnuit, ele se regăsesc, fie în bugetul general sau federal, fie în
bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale sau ale statelor membre ale unei federaţii. În
mai multe ţări, o a doua sursă de finanţare o reprezintă anumite fonduri cu destinaţie specială, cum
sunt: fondul asigurărilor sociale, fondul de sănătate, fondul de şomaj etc. Deoarece unele dintre
instituţiile cu caracter social-cultural desfăşoară şi activităţi aducătoare de venituri, o parte din
cheltuieli se poate acoperi din surse proprii, ceea ce semnifică o autofinanţare parţială. În fine, o altă
sursă de finanţare o reprezintă ajutoarele financiare externe acordate, fie de către instituţii şi
organisme internaţionale (UNICEF, UNESCO), fie de alte state, de regulă, de către cele
industrializate celor în curs de dezvoltare.
1.1.Caracterizarea generală a cheltuielilor publice pentru învăţământ
Cheltuielile bugetare pentru învăţământ constituie o componentă definitorie a cheltuielilor cu caracter
social-cultural, ocupând un loc central între acţiunile finanţate de către stat.
Recunoaşterea contribuţiei decisive a şcolii, ca lăcaş de cultură, de instruire şi formare profesională,
a impus dezvoltarea şi modernizarea reţelelor şcolare şi, implicit, alocarea din bugetele publice a
unor sume tot mai mari pentru finanţarea învăţământului.
Constatările referitoare la corelaţia dintre nivelul de dezvoltare al învăţământului şi progresul
economic şi social, în diferite ţări, au convins guvernele despre necesitatea îmbunătăţirii
învăţământului, ca premisă indispensabilă pentru asigurarea prosperităţii economice şi ridicarea
gradului de civilizaţie, inclusiv a nivelului de trai al oamenilor.
Constituie o realitate faptul că, în toate ţările, se manifestă o preocupare susţinută a statelor pentru
o mai bună organizare şi dezvoltare a învăţământului public gratuit sau cu taxe reduse ori pentru
sprijinirea celui privat prin subvenţii, ceea ce implică cheltuieli publice sporite pentru acţiuni de
învăţământ.
După ce la finele secolului trecut, statul cheltuia, în acest scop, mult sub 1% din PIB, în secolul
nostru ponderea cheltuielilor cu învăţământul în PIB a crescut semnificativ depăşind în unele ţări
chiar 7%, în unii ani bugetari. Ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în produsul intern
brut este determinată atât de proporţia sectorului public în totalul activităţilor economico – sociale în
fiecare ţară, precum şi de intensitatea folosirii cheltuielilor publice pentru sprijinirea sau influenţarea
învăţământului.
În acelaşi timp, este evident că proporţiile ce revin cheltuielilor cu învăţământul în ansamblul
cheltuielilor publice variază, atât în timp, cât şi în spaţiu, mai ales dintre cele în curs de dezvoltare,
confruntându-se cu dificultăţi de finanţare a acţiunilor de învăţământ, fie şi la nivelul strictului
necesar.
În funcţie de structura funcţională a reţelei instituţiilor şcolare publice, cheltuielile cu învăţământul se
pot grupa pe trepte ale acestuia, respectiv pentru învăţământul: preşcolar; primar; secundar;
universitar; postuniversitar.
Fiecare tip de instituţie şcolară realizează, atât cheltuieli comune celorlalte, cât şi unele specifice
procesului de învăţământ corespunzător treptei respective.
În principiu, însă, cheltuielile pentru învăţământ, ca şi cele social-culturale, în ansamblu, se împart
în două grupe mari, şi anume: cheltuieli de investiţii, denumite şi de capital; cheltuieli curente
denumite şi de funcţionare. Din prima grupă fac parte cheltuielile pentru crearea şi dezvoltarea bazei
tehnico-materiale a procesului de învăţământ, constând în clădiri, terenuri, utilaje, echipamente de
laborator, mobilier şcolar etc., fiind concretizate, deci, în bunuri de natura mijloacelor (activelor) fixe
cu care se dotează instituţiile de învăţământ pentru a putea funcţiona. Din a doua grupă fac parte
toate cheltuielile reprezentând consumuri legate de funcţionarea fiecărei instituţii reprezentând
materiale de laborator, combustibil, energie, apă, rechizite, servicii poştale, reparaţii şi întreţineri
curente ale mijloacelor fixe etc., dar ponderea cea mai mare o au, în mod firesc, salariile şi plăţile
asimilate lor pentru personalul didactic şi auxiliar.
Sursele de finanţare folosite în cazul cheltuielilor pentru învăţământ sunt cele comune acţiunilor
social-culturale, dar în mod deosebit se remarcă faptul că, în cazul învăţământului public, ele se
asigură, în principiu, din fondul bugetar, cheltuielile respective fiind incluse, fie în bugetul
administraţiei centrale, fie în bugetele locale. În mai mică măsură, instituţiile de învăţământ public
pot utiliza şi alte resurse, (în afara celor bugetare) şi anume, atunci când activitatea instituţiei şcolare
favorizează obţinerea directă a unor venituri, mai ales, de tipul taxelor, fiind aplicabilă şi
autofinanţarea parţială a acestora.
Instituţiile de învăţământ privat îşi acoperă cheltuielile din resurse proprii, adică se autofinanţează,
dar ele pot fi şi subvenţionate parţial, de către stat. În acest caz, sursele de bază sunt fie taxele
şcolare, fie eventualele venituri din activităţi anexe proprii, fie donaţiile (sponsorizările).
Impactul pozitiv profund al cheltuielilor cu învăţământul asupra dezvoltării durabile a societăţii, pe
fundalul revoluţiilor tehnico-ştiinţifice contemporane, face ca ele să fie considerate veritabile investiţii
în capital uman sau "în resurse umane" valorificabile pe termen lung, cu cel mai ridicat randament.
Studii întreprinse în această direcţie atestă aportul important adus de învăţământ la creşterea
economică, în plan mondial. În aceeaşi idee, prin prisma productivităţii muncii s-a relevat
interacţiunea puternică dintre nivelul acestui indicator şi numărul de clase (de şcoală) absolvite de
către subiecţi, în sensul unei creşteri exponenţiale a celui dintâi în raport cu cel de-al doilea.
Din aceste considerente, un aspect important al deciziilor, în acest domeniu, se referă la
dimensiunile sau volumul acestor cheltuieli determinate pe bază de criterii obiective, urmărind
obţinerea de efecte sociale utile maxime cu eforturi financiare minime.
Corelarea cheltuielilor pentru învăţământ cu rezultatele obtenabile în plan economic şi social, impune
structurarea adecvată a reţelei de învăţământ astfel încât absolvenţii să poată pune în valoare
cunoştinţele acumulate în şcoală. Sub acest aspect, un impact puternic îl are cunoaşterea evoluţiei
reale de pe piaţa muncii, pentru adaptarea reţelei şcolare şi a ofertei de absolvenţi la cerinţele
acesteia.
În asigurarea eficienţei maxime a acţiunilor finanţate în domeniul învăţământului, un interes deosebit
prezintă aplicarea metodei numite “analiza cost –avantaje ”sau “cost-beneficii”. Această metodă
porneşte de la considerentul că în orice acţiune întreprinsă se presupun anumite eforturi sau costuri
şi se obţin anumite rezultate. În acest sens, pentru acţiuni specifice învăţământului se pune problema
delimitării, pe de o parte a elementelor de efort sau de cost caracteristice şi, pe de altă parte, a
elementelor de efect sau de beneficii, denumite generic avantaje ce decurg din înfăptuirea acţiunilor
finanţate.
În principiu, este necesară compararea mai multor variante de realizare a acţiunilor respective,
fiecare dintre acestea presupunând costuri diferite şi avantaje diferite, pentru a opta asupra variantei
în care raportul dintre cele două variabile este mai favorabil. Se admite, deci, că acelaşi obiectiv sau
scop ar putea fi atins pe mai multe căi folosind mijloace diferite şi antrenând costuri si avantaje
diferite.
1.2. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice pentru cultură, artă, sport
Pentru realizarea unor obiective ale politicii sociale privind serviciile culturale, artistice, sportive etc.
autorităţile statului utilizează o parte din resursele financiare publice pentru organizarea unor acţiuni
sau întreţinerea şi funcţionarea unor instituţii specializate în aceste domenii. Resursele financiare
destinate culturii contribuie la creşterea calităţii factorului uman, acţiuni care îşi aduc aportul la
formarea personalităţii umane. Aceste resurse intră în componenţa “investiţiei în resurse umane”,
ele au un efect indirect, dar influenţează pozitiv activitatea economică şi socială şi, în final, contribuie
la creşterea economică.
Cheltuielile publice pentru cultură au în structura lor diferite componente; în unele ţări ele apar
împreună cu acţiunile pentru culte, activităţi sportive şi de tineret, iar în altele apar sub forma
cheltuielilor pentru “recreere, cultură, culte”. În mod obişnuit asemenea cheltuieli deţin în bugetele
statelor, ponderi relativ reduse, atât în totalul cheltuielilor social-culturale, cât şi în totalul cheltuielilor
publice.
Instituţiile şi acţiunile finanţate în cadrul acestor cheltuieli sunt cele de cultură (biblioteci, muzee,
case de cultură, edituri), instituţii artistice (teatre, case de film, filarmonici), acţiunile sportive şi de
tineret, cultele. Activitatea desfăşurată de aceste instituţii se poate concretiza în anumite bunuri
materiale (care au şi o valoare spirituală) cum sunt: cărţile, filmele, discurile, picturile, sculpturile sau
se prezintă sub forma unor servicii culturale, spirituale, artistice, sportive, cum sunt: concertele,
spectacolele de teatru, operă, balet, campionate sau concursuri sportive etc
În afara bugetului, finanţarea cheltuielilor publice pentru cultură se mai realizează şi din veniturile
proprii ale instituţiilor respective, realizate din activităţi specifice. În această categorie se includ
instituţiile artistice de spectacole, muzicale etc. care obţin venituri din activitatea desfăşurată. O
importanţă mare o au donaţiile şi sponsorizările, ca resurse ce acoperă o parte din cheltuielile
acestor instituţii. În toate ţările, legislaţia fiscală prevede o serie de facilităţi pentru persoanele fizice
sau juridice care sprijină material sau financiar activităţi culturale, artistice, sportive, religioase, etc.
1.3. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătăţii
Starea de sănătate a populaţiei unei ţări reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură
desfăşurarea normală a vieţii şi tuturor activităţilor într-o societate. Din acest motiv, ocrotirea
sănătăţii este o preocupare permanentă a fiecărui membru al societăţii, dar în egală măsură şi a
colectivităţii, în ansamblul său. În acest scop, statele pun în aplicare o politică sanitară adecvată, ca
parte integrantă a politicii sociale şi pentru înfăptuirea ei, în numeroase ţări ale lumii se cheltuiesc
importante resurse financiare.
Cheltuielile pentru sănătate prezintă o tendinţă de creştere, datorită unor factori, cum sunt:
amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii, ca efect al creşterii numărului populaţiei şi modificării
structurii sale; accentuarea unor noi factori de risc; creşterea costului prestaţiilor medicale; sporirea
personalului medical antrenat în serviciile sanitare etc. Aceste cauze, dar şi racordarea serviciilor
medicale la revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană în domeniu, determină ca ponderea
cheltuielilor publice cu ocrotirea sănătăţii să fie semnificativă în totalul cheltuielilor social-culturale,
în ansamblul cheltuielilor publice şi în PIB.
Volumul mare de cheltuieli, specific ţărilor dezvoltate, din sfera ocrotirii sănătăţii se datorează
manifestării unui cumul de condiţii: pe de o parte, existenţa fondurilor publice necesare acoperirii
cheltuielilor, pe de altă parte creşterea cererii de servicii medicale, din cauza îmbătrânirii
demografice a populaţiei, preocupărilor sporite pentru menţinerea unei stări de sănătate optime, dar
şi sporirea costului unui act medical.
Ca şi în cazul celorlalte acţiuni social-culturale, şi în domeniul ocrotirii sănătăţii funcţionează instituţii
medicale de stat şi particulare.
Similar altor domenii, şi în domeniul ocrotirii sănătăţii se pune cu mare acuitate problema eficienţei
cu care sunt cheltuite resursele alocate. În general, activităţile specifice sănătăţii generează mai
multe categorii de efecte: medicale, sociale şi economice, care concretizează aspecte ale eficienţei
acestor cheltuieli.
1.4 Caracterizarea generală a cheltuielilor publice pentru securitate socială
Securitatea socială cuprinde ansamblul acţiunilor întreprinse de societate pentru prevenirea,
diminuarea sau înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale, care
repercutează negativ asupra vieţii şi nivelului de trai al cetăţenilor. Riscurile implicate sunt de natură
fizică (cele care afectează parţial sau total capacitatea de muncă), riscuri economice (care împiedică
o persoană să exercite o activitate producătoare de venit) sau riscuri sociale (care diminuează în
mod substanţial veniturile persoanelor şi implicit mijloacele de subzistenţă).
Securitatea socială este o componentă de mare importanţă a politicilor sociale promovate de toate
statele lumii, cuprinzând acţiuni care diferă, însă, de la o ţară la alta. În acest sens, diferitele state
finanţează cheltuieli cu o structură diversă în care se remarcă acordarea de ajutoare, alocaţii,
indemnizaţii etc., unor categorii de persoane confruntate cu dificultăţi materiale majore.
Cheltuielile cu securitatea socială se structurează, la rândul lor, pe mai multe componente, ce
presupun forme şi tehnici distinctive, şi anume: - cheltuieli pentru asigurările sociale; - cheltuieli
pentru asistenţă socială;
Mărimea globală a cheltuielilor cu securitatea socială diferă de la o ţară la alta, în funcţie de
potenţialul economic, de numărul şi structura populaţiei, de orientarea politicilor sociale. O apreciere
globală a proporţiilor lor, arată că, în majoritatea ţărilor dezvoltate, ele reprezintă între 50% şi 80%
din totalul cheltuielilor social-culturale, ocupând un loc important şi în ansamblul cheltuielilor publice.
Resursele financiare destinate securităţii sociale reprezintă (în ţările dezvoltate) concretizarea unor
vaste programe sociale, cele mai semnificative fiind legate de combaterea sărăciei şi şomajului,
ajutorarea familiilor cu mulţi copii, a persoanelor cu handicap etc.
Sistemele de finanţare a cheltuielilor pentru securitatea socială, în diferite ţări, se caracterizează prin
folosirea a două tipuri de surse, şi anume: contributive şi necontributive. Primul tip se bazează pe
plata de contribuţii sau cotizaţii sociale, iar cel de al doilea pe finanţări din bugetul statului, între ele
neexistând, însă, o linie de demarcaţie strictă. Se constată că ambele sisteme se confruntă în
prezent cu serioase probleme pe linia asigurării echilibrului între resursele procurate şi plăţile de
efectuat.
2 Caracterizare generală a cheltuielilor pentru servicii publice generale, ordine publică şi
siguranţă naţională
Cheltuielile din această categorie se grupează după structura organizatorică a autorităţilor publice
generale, care cuprinde:
a) organele puterii şi administraţiei publice, în cadrul cărora includ: - instituţia (sau administraţia)
prezidenţială; - organele puterii legislative centrale şi locale (parlamente, consilii sau autorităţi
locale); - organele puterii judecătoreşti; - organele executive centrale şi locale (guvern, ministere,
prefecturi, primării şi alte instituţii).
b) organele de ordine publică în care se cuprind: poliţia, jandarmeria, securitatea naţională, servicii
de informaţii, servicii speciale de protecţie şi pază.
Cheltuielile pentru serviciile publice generale satisfac necesităţi publice, de ordin general, care
interesează întreaga societate, având un caracter indivizibil şi dând substanţă suveranităţii unui stat.
În acest scop, toate statele alocă importante resurse financiare din bugetul public.
Cheltuielile pentru servicii publice generale diferă (ca mărime şi structură) de la o ţară la alta, mai
ales în funcţie de nivelul de dezvoltare economică şi socială. În ţările dezvoltate cheltuielile cu
această destinaţie au ponderi între 10%-15% în totalul cheltuielilor publice şi de aproximativ 4% în
produsul intern brut, în timp ce în ţările în curs de dezvoltare de aproximativ 10%-20% şi chiar mai
mari, respectiv 2%-6% în produsul intern brut.
Principala sursă de finanţare a acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat central sau bugetele
locale, în funcţie de subordonarea instituţiilor respective. Mai există şi alte surse de finanţare, cum
ar fi: venituri proprii realizate din anumite activităţi specifice, donaţii, ajutoare financiare externe,
credite externe, mai ales în cazul combaterii în comun a unor activităţi criminale transfrontaliere.

3 Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru apărare naţională

Cheltuielile de apărare se împart, în funcţie de destinaţia lor concretă, în două mari categorii: directe
şi indirecte.
Cheltuielile militare directe cuprind cheltuielile cu întreţinerea forţelor armate în ţară sau în cadrul
bazelor militare din alte ţari şi se concretizează în procurarea de bunuri şi servicii necesare bunei
funcţionări a organismului militar, precum şi pentru dotarea cu armament, tehnică de luptă şi
echipamentul specific. Aceste cheltuieli figurează în bugetul Ministerului Apărării. În afara acestora,
există şi alte cheltuieli cu caracter şi finalitate militară finanţate din fonduri speciale separate de
bugetul de stat, sau există şi anumite cheltuieli "civile" legate de activităţile militare cuprinse în
bugetele altor ministere.
Cheltuielile militare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urmărilor războaielor sau
pentru pregătirea unor viitoare acţiuni armate. În această categorie se includ plăţi în contul datoriei
publice contractate pentru înzestrarea armatei sau pentru ducerea războaielor; despăgubiri de
război datorate de ţările învinse; cheltuieli de refacere a propriei economii distruse; plăţi de pensii
cuvenite orfanilor, invalizilor şi văduvelor de război; cercetări ştiinţifice cu finalitate militară ş.a.
O caracteristică a cheltuielilor militare o reprezintă faptul că ele sunt finanţate în toate ţările din
bugetele centrale (ale statelor), la care se pot adăuga resurse financiare provenite de la anumite
alianţe militare şi credite externe.
Aceste cheltuieli consumă importante resurse materiale, umane şi financiare. În scopuri militare sunt
scoase din circuitul economic semnificative cantităţi de materii prime, combustibili, energie,
materiale etc., care se folosesc pentru a asigura întreţinerea forţelor armate, instruirea şi echiparea
efectivelor. Există şi un important consum de resurse umane, deoarece o mare parte din forţa de
muncă înalt calificată este implicată direct sau indirect în servicii legate de apărarea naţională, de
industria care lucrează pentru armată.
Nivelul cheltuielilor militare şi creşterea lor au influenţe nefavorabile asupra activităţilor civile. Ele
deturnează resurse importante către scopuri neproductive. Caracterul neproductiv al cheltuielilor
militare impune o dimensionare corectă a lor în funcţie de obiectivele politicii stabilite pentru acest
domeniu, în condiţiile asigurării securităţii fiecărei ţări.

4. Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru acţiuni economice

În cadrul cheltuielilor publice pentru acţiuni economice, cu un loc central revine celor suportate direct
din bugetul statului, care se pot grupa în: - cheltuieli cu dezvoltarea sectorului economic de stat; -
cheltuieli cu acordarea de subvenţii; - cheltuieli cu cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică.
Cheltuielile pentru dezvoltarea sectorului economic de stat se finanţează direct din bugetul de
stat şi se concretizează în realizarea unor obiective economice constând în: construirea de noi
întreprinderi; dezvoltarea, modernizarea sau reutilarea, de proporţii mai mari, a întreprinderilor
existente; răscumpărarea întreprinderilor preluate în proprietatea statului (naţionalizate) de la
întreprinzătorii privaţi; plăţi legate de datoriile contractate de stat pentru dezvoltarea acestui sector,
inclusiv a dobânzilor aferente. În principiu, acestea reprezintă cheltuieli de investiţie în obiective
economice proprietate de stat.
Cheltuielile cu acordarea de subvenţii vizează, în esenţă, acoperirea pierderilor pe care le pot
înregistra întreprinderile, atât din sectorul privat, cât şi din cel public, ca urmare a acţiunii unor factori
cu impact negativ, inclusiv a practicării unor preturi mai scăzute, controlate de stat, pentru anumite
bunuri şi servicii destinate consumului intern sau exportului. Finanţarea acestor acţiuni, prin
acordarea de subvenţii din bugetul public, se justifică prin prisma interesului naţional, de a asigura,
pe de o parte, un consum satisfăcător de bunuri şi servicii strict necesare pentru populaţie, la preţuri
acceptabile, sau stimularea exporturilor, ca suport al încasărilor în valută, iar pe de altă parte,
recuperarea cheltuielilor şi obţinerea unui profit acceptabil pentru întreprinderile furnizoare.
Cheltuielile cu cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică au devenit un factor important
de impulsionare a creşterii economice, confirmat de faptul că ţările care înregistrează un procent
mai ridicat al acestor cheltuieli in PIB au progresat mai rapid, atât în plan economic, cât şi social-
cultural.
Alte cheltuieli publice cu caracter economic finanţate din bugetul statului se referă la anumite acţiuni
de interes naţional întreprinse prin instituţii specializate, asimilate celor bugetare. Între acţiunile
economice de acest fel se pot menţiona: combaterea dăunătorilor şi bolilor la culturile agricole,
asigurarea de servicii sanitar-veterinare în zootehnie; selecţia şi ameliorarea soiurilor; combaterea
eroziunii solului; realizarea unor lucrări de irigaţii, amenajări de teritoriu sau servicii de cadastru, de
meteorologie, etc. Asemănătoare prin conţinut celorlalte cheltuieli economice, subvenţionarea
acestor acţiuni poate contribui la conservarea şi producerea valorii şi implicit la creşterea economică.

Efectuarea cheltuielilor publice în general şi a celor pentru acţiuni economice, în special, presupune
cuantificarea şi alocarea volumului de resurse financiare necesare realizării diferitelor obiective sau
acţiuni, urmărind obţinerea unei eficienţe cât mai ridicate. În acest scop, sunt necesare calcule de
fundamentare bazate pe o documentaţie specifică, luând în considerare factorii tehnici, economici
şi uneori sociali, care condiţionează realizarea fiecărui obiectiv, atât prin prisma efortului financiar,
cât şi prin cea a rezultatelor (efectelor) utile ce urmează a se obţine.
În mod deosebit, în cazul obiectivelor economice de natura investiţiilor (crearea de noi întreprinderi,
dezvoltări, modernizări, reutilări, etc.) se impune elaborarea mai multor variante de realizare a
acestora, pentru a se putea alege, în final, cea mai avantajoasă. Este domeniul care se pretează în
cel mai înalt grad aplicării analizei cost-beneficii sau cost-avantaje.