Terminologii

• Termenul „internaţional” derivă din latinescul intergentes - ramură a dreptului numită „dreptul
naţiunilor”/ jus gentium, intergentes - internaţional.

• Relaţii care se stabilesc - internaţiuni diplomatice.

• După ce naţiunile au ajuns în faza istorică de state-naţiuni, relaţiile dintre naţiuni suverane se pot
numi relaţii internaţionale, având un caracter oficial.
ETAPA 1 - relaţiile internaţionale au luat o dezvoltare după primul război mondial (I RM)
şi au cunoscut o evoluţie spectaculoasă mai cu seamă după ce de-al doilea război mondial.

ETAPA 2 - relaţiile internaţionale au fost înţelese ca interacţiunile reciproce, politice şi

militare, dintre state, sau ca studiul relaţiilor externe dintre state, dar nu trebuie ignorat
faptul că acestea sunt influenţate, mai ales din punct de vedere economic, de deciziile
interne ale statelor, în condiţiile globalizării economice accentuate din ultimele decenii.

ETAPA 3 - relaţiile internaţionale constituie o problematică vastă, deoarece nu se

limitează doar la sfera acţiunilor statului, ci privesc toate felurile de activităţi umane:
fluxurile migratoare, între care turismul, raporturile culturale, activităţile economice
• Din secolul al XVI-lea, Europa a dominat lumea, a „descoperit-o”, i-a impus
limbile, religiile, obiceiurile sale. Încă în 1939, centrul mondial de putere se afla în
occident, chiar dacă se prefigurau semnele decăderii sale.
• După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, puterea nu mai e în Europa, ci în
afara ei.
SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (1919-1920)

• În urma primului război mondial s-au ţinut, la Paris, lucrările conferinţei care a consacrat pacea pe continentul european şi
în lume. Lucrările s-au deschis la 18 ianuarie 1919 şi au ţinut până la 29 iunie 1920. Au fost prezente delegaţii din peste 27 de
ţări, fiind compuse din experţi militari, în istorie, geografie, etnografie, ziarişti, etc.
Principiului naţionalităţilor (1918-1920) - naţionalităţilor a fost recunoscut ca baza teoretică a noii organizări a lumii de către
puterile Antantei şi aliaţi acesteia (Franţa, Anglia, Rusia, SUA), în anii primului război mondial
Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (2/15 noiembrie 1917, Petrograd) recunoştea dreptul inalienabil al naţiunilor la
autodeterminare şi formarea de state independente.
Cele patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), au
proclamat drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state independente
Tratatele de pace care s-au semnat, au pus bazele viitoarele state naţionale apărute pe teritoriile fostelor imperii multinaţionale,
ca rezultat al validării principiilor anunţate de preşedintele american Woodrow Wilson:
• convenţii de pace publice
• libertatea navigaţiei pe mări
• desfiinţarea barierelor economice
• reducerea armamentelor naţionale
• popoarele Austro-Ungariei au ocazia unei dezvoltări autonome (pe baza principiului autodeterminării)
• garanţii de independenţă politică, economică, integritate teritorială
• o asociaţie generală de naţiuni va trebui să fie constituită prin convenţii speciale, pentru a da garanţii mutuale de
independenţă politică şi integritate pentru statele mici şi mijlocii.
• in timpul tratativelor secrete, Wilson a fost nevoit să sacrifice spiritul principiilor expuse înainte. Americanii au fost siliţi să
renunţe la principiul libertăţii mărilor, obţinând sprijin englez pentru înfiinţarea Ligii Naţiunilor.
Relaţiile internaţionale: 1921-1924

• Conferinţele de la Washington şi de la Lausanne au completat şi încheiat sistemul tratatelor de organizare a

lumii după primul război mondial. Noul raport de forţe pe scena politică internaţională trebuia apărat şi
menţinut prin măsuri şi acţiuni diplomatice.

După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici în Europa:

• politica de menţinere şi respectare a tratatelor de pace şi a ordinii teritoriale confirmate de acestea, a status-quo-
ului; politică promovată de Franţa şi statele succesoare ale marilor imperii dispărute, din Centrul şi Sud-
Estul Europei;

• politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare a frontierelor noilor state şi revenire la
situaţia antebelică; această politică era susţinută de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria.
Perioada interbelică a fost dominată de confruntarea dintre aceste două tendinţe şi politici.

Consolidarea ordinii politice şi teritoriale bazate pe tratatele de pace şi crearea unui sistem de securitate
generală s-au făcut pe cale diplomatică:
 • Conferinţele de la Londra din 1922 şi 1924 au prevăzut un plan de refacere a economiei germane.

• Planul Dawes, care în fapt a însemnat o amputare a cifrei datoriilor de război ale acestui stat şi
inaugurarea politicii de „appeasement” (conciliere), adică acceptarea ca fapt împlinit a modificării în
favoarea Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de la Versailles. Comitetul Dawes s-a reunit la Paris
între ianuarie - aprilie 1924.

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: 1924-1933

Protocolul de la Geneva (1924) (securitatea colectivă) califica războiul de agresiune drept o infracţiune la
adresa tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor, fiind calificat crimă internaţională. Se punea problema
securităţii colective, care era legată de dezarmare.
Pactul de garanţie renan, parafat la 16 noiembrie şi semnat la Londra, în 1 decembrie 1925. Părţile
contractante garantau fiecare pentru sine şi toate împreună menţinerea status-quo – ului teritorial,
inviolabilitatea frontierelor dintre Germania şi Belgia, şi între Germania şi Franţa. Germania şi Franţa se
obligau ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una împotriva celeilalte.
Alte articole priveau problema acordării de ajutor acelei părţi care ar cădea victimă unei agresiuni.
Garanţii pactului erau Anglia şi Italia.
• Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situaţia Franţei în lume.
Ca urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei, a propus în aprilie 1927, în acest scop,
guvernului american încheierea unui pact de „prietenie veşnică”, interzicând „recurgerea la război” în
relaţiile dintre cele două ţări.

• SUA menţiona că ideea este acceptată de Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi
multilateral, la care să participe toate statele lumii.

• Astfel, la 28 august 1928, alături de Franţa şi SUA, a fost semnat de Germania, Japonia, Italia,
Polonia şi Cehoslovacia. Germania, Japonia şi Italia au manifestat rezerve. Mica Înţelegere a aderat în
iunie 1928, sub rezerva menţinerii tratatelor încheiate. URSS n-a fost invitată, dar şi-a exprimat
acordul.

• La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS, Polonia,
Estonia, Letonia se înţelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipaţie a pactului.
 Problema dezarmării

• Contradicţiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a stârnit o vie nelinişte în
sânul opiniei publice.

• Societatea Naţiunilor a considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în care s-a creat o
comisie de pregătire a Conferinţei de dezarmare care şi-a început lucrările la Geneva, în anul 1926.

• Guvernul sovietic a venit cu un proiect, care avea în vedere măsuri de reducere parţială a
înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanţii celorlalte state.

• Sovieticii au revenit cu un nou proiect, care viza aceeaşi chestiune, însă şi acesta a împărtăşit soarta
celor precedente.
 Problema reparaţiilor şi a datoriilor de război

• Problema reparaţiilor din 1929 a revenit în atenţia opiniei publice internaţionale. Sprijinite substanţial de oameni politici din SUA, cercurile conducătoare din
Germania se pronunţau împotriva Tratatului de la Versailles şi pentru revizuirea prevederilor referitoare la plata reparaţiilor.

• Îngrijorate de posibilităţile apropierii americano-germane, Londra şi Parisul s-au declarat de acord cu reexaminarea problemei reparaţiilor, ajungându-se, în cele
din urmă, la un nou plan Young. Diplomaţia occidentală se preocupa numai de reparaţiile germane, lăsându-le nerezolvate pe cele orientale, în care erau implicate ţările
mici şi mijlocii, ca şi ţara noastră.

• Planul Young a facilitat refacerea potenţialului militar al Germaniei fiind, în acelaşi timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piaţa germană. Prin
acest plan, reparaţiile datorate de Germania erau reduse la 38 de miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de ani, faţă de 132 de miliarde mărci-aur, sumă stabilită de Comisia
reparaţiilor în aprilie 1921. O prevedere importantă a fost desfiinţarea Comisiei Reparaţiilor şi a controlului străin asupra căilor ferate şi a unor întreprinderi germane.

• Datorită crizei economice, existenţa planului a fost extrem de scurtă, preşedintele Hindenburg cerând ajutorul băncilor americane. Preşedintele american Herbert
Hoover a anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor reparaţiilor de război, fapt care a stârnit indispoziţia unor ţări (Franţa, Belgia, Iugoslavia). Prim-
ministrul englez, Ramsay Macdonald, a avut iniţiativa convocării unei conferinţe a tuturor ţărilor interesate, la care marea majoritate au adoptat moratoriul Hoover.
Extinderea acestuia, în ianuarie 1932, a dus la sistarea oricărei plăţi.

• Sub presiunea guvernelor american şi englez, guvernul francez a fost nevoit să-şi exprime acordul ca Germania să plătească numai 3 miliarde mărci aur, în
măsura în care situaţia economică se redresa. Aceasta însemna practic anularea datoriilor germane. Anularea acestora a dus şi la anularea reparaţiilor orientale,
datorate de Ungaria şi Bulgaria.

• Rămânea problema datoriilor de război contractate de ţările europene de la guvernul SUA. Acesta nu vroia să renunţe la plata datoriilor de război. Europenii
încep să încline tot mai deschis pentru încetarea plăţii datoriilor de război faţă de SUA. Astfel, în octombrie 1932 guvernul francez a încetat să mai plătească datoriile de
război către SUA, exemplul acestuia fiind urmat şi de celelalte ţări europene, cu excepţia Finlandei.
 Conferinţa dezarmării de la Geneva

• În 2 februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru dezarmare. La aceasta au participat 61 de
state, printre care SUA şi URSS. În 8 februarie 1932, delegaţia sovietică (condusă de Litvinov) a propus un proiect de
rezoluţie privind dezarmarea generală şi totală. Proiectul a fost respins de majoritatea delegaţilor, situaţie în care delegaţia
sovietică a venit cu alte propuneri, de reducere treptată şi progresivă a înarmării, marile puteri având obligaţia să-şi reducă
înarmările mai mult decât celelalte. Şi această propunere a fost respinsă.

• În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicţiile existente ducând la încordarea
relaţiilor interstatale.

a) Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor.
Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat.
Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au
susţinut, cu unele rezerve, planul francez.

b) Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a forţelor de uscat - a fost respinsă.

c) Delegaţia Germaniei a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări în materie de armament.
 Tratatul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov: Moscova, 23 august 1939) :

• cei doi semnatari doreau să apere cauza păcii;

• se angajau să nu susţină o terţă putere, care ar intra în război cu una dintre ele;

• să nu se alăture unei alianţe ostile unuia dintre parteneri;

• să rezolve diferendele numai pe cale amicală sau prin arbitraj.

Exista şi un protocol adiţional secret, mult mai important, care avea trei articole principale:

1. plasa Finlanda, Letonia şi Estonia sub influenţă rusă, iar Lituania sub influenţă germană;

2. fixa linia zonelor de influenţă în Polonia pe linia Narev-Vistula-San; se adăuga faptul că necesitatea de a
menţine un stat polonez independent nu putea fi determinată decât de evoluţii politice ulterioare şi că, în
orice caz, cele două guverne vor rezolva chestiunea printr-o înţelegere amicală;

3. art. 3 sublinia interesul sovietic pentru Basarabia, Germania declarând că nu are nici un interes în această
zonă.
 CONSTITUIREA O.N.U.

• După declanşarea celui de-al doilea război mondial, s-a pus problema creării unei organizaţii
mondiale complet nouă, profitând de experienţa Societăţii Naţiunilor, care a eşuat în misiunea sa
interbelică.

• Preşedintele F.D. Roosevelt a trasat principiile fundamentale ale unei noi ordini internaţionale.
Aceasta prevedea „instituirea unui sistem de securitate generală stabilit pe baze mai largi”.

• La 1 ianuarie 1942, mai mulţi conducători, între care şi Churchill şi Roosevelt, au adoptat o
Declaraţie a Naţiunilor Unite, prin care acestea se angajau să pună în scenă, un sistem de pace şi
securitate.

• ONU a fost definitiv fondată prin Charta de la San Francisco, semnată la 26 iunie 1945, de către 50
de state. Era vorba de a se crea o organizaţie eficace, realmente reprezentativă şi dotată cu largi
competenţe.
Pacea în Europa

După şase ani de război, aliaţii doreau reglementarea chestiunilor născute din conflict şi asigurarea păcii
în lume, prin crearea unui organism internaţional. Dar noua ierarhie mondială n-a însemnat şi
reîntoarcerea la o adevărată pace, datorită neîncrederii care s-a instalat între cei doi mari (SUA şi URSS).

Conferinţa de la Paris (iulie-octombrie 1946) a permis învingătorilor să elaboreze tratatele cu foştii sateliţi
ai Germaniei (Italia, România, Ungaria şi Finlanda).
• România- pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord, anexate de URSS, dar recupera teritoriul
Transilvaniei de Nord, care fusese sub administraţie horthystă în perioada 1940-1944. A rămas cu o
îngustă ieşire la Marea Neagră.
 NAŞTEREA UNEI LUMI BIPOLARE

perioada clasică a războiului rece (1946-1962)

Primele fricţiuni (1946)

• Între aliaţi nu mai domneşte încrederea. Voinţa lui Stalin de a constitui o zonă de securitate în jurul
Uniunii Sovietice era evidentă. W. Churchill evoca „cortina de fier”, desemnând pericolul care
ameninţa lumea: tirania sovietică.

• Ambasadorul american la Moscova, George Kennan, subliniază că primul imperativ al diplomaţiei

americane cu privire la Uniunea Sovietică este de a „stopa, cu răbdare, fermitate şi vigilenţă, tendinţele
sale expansioniste” (politica de containement).
Războiul rece (1947-1955)

• Astfel, în 1948, frica de război reapare în Europa şi-i determină pe europenii neputincioşi să se
întoarcă spre americani, ca aceştia să-i protejeze de pericolul sovietic.

• De fapt, ameninţarea sovietică este simbolizată prin „blocada Berlinului” din anii 1948-1949. Astfel,
problema germană este în centrul „războiului rece” din 1948 până în 1953.
• Constituirea a două state

• Reprezentanţii aleşi din 11 landuri au elaborat un proiect de Constituţie pentru Germania, care a fost acceptat în mai 1949. Scopul era de a da
Germaniei toată autonomia compatibilă cu ocupaţia aliată. Apărarea şi Afacerile externe rămâneau exclusiv în mâinile aliaţilor. Germania nu putea semna
nici un tratat decât cu acordul lor şi trebuia să rămână total dezarmată. Guvernarea militară a Germaniei era înlocuită de o Înaltă Comisie Aliată (SUA,
Franţa şi Marea Britanie).

• Constituţia Germană - de natură federală

- Republica Federală era o federaţie de 11 state, fiecare dintre ele având o constituţie proprie.

- Conducătorul Partidului Creştin Democrat (CDU), Konradt Adenauer, a ieşit victorios în alegeri. Astfel s-a născut Republica Federală Germană.

• La 7 octombrie, URSS replică - făcând în propria sa zonă- o Republică Democrată Germană (RDG), cu o constituţie centralizatoare. Începând cu acest
moment, divizarea Germaniei este instituţionalizată.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.),

• Tratatul, încheiat pentru 25 de ani, a fost semnat solemn la 4 aprilie 1949 în Washington, de
reprezentanţii a 12 naţiuni (SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie, Benelux, Italia, Norvegia,
Danemarca, Islanda şi Portugalia). Uniunea Europei Occidentale era practic golită de substanţa sa, mai
multe din organismele sale au fost de altfel absorbite de către NATO.

• Din 1945, datele strategice au evoluat. URSS a făcut prima experienţă atomică în 1949. Conflictul din
Coreea apare ca un model de conflict limitat, sângeros, impopular şi ineficace. În aceste condiţii,
republicanii americani adoptau, în 1953, noua strategie, care poate fi rezumată prin trei formule:
represalii masive (masive retaliation), riposta imediată (instant retaliation), fără adăposturi (no sheltering),
adică la orice atac, SUA vor răspunde imediat şi masiv cu arma atomică. Nici un teritoriu nu va fi
scutit. Aşa estimau SUA că vor obţine maximum de securitate la costurile cele mai puţin ridicate.
• Anii 1955-1962 n-au însemnat sfârşitul lumii bipolare, născută după cel de-al doilea război mondial. Această
perioadă intermediară, care a însemnat trecerea lumii de la confruntarea a două blocuri la destindere, a fost
plasată sub semnul co-existenţei paşnice.
• Puţin câte puţin, cele după blocuri au început să-şi înţeleagă raporturile ca netinzând să ducă în mod necesar
la un război deschis. Primele semne ale „dezgheţului” au apărut după moartea lui Stalin (Congresul al XX –
lea al P.C.U.S.). Destalinizarea este la originea fisurilor care au apărut în blocul estic. În blocul occidental un
nou pol de putere era în curs de a se naşte în jurul pieţei comune. Coexistenţa paşnică n-a însemnat sfârşitul
tensiunilor, s-a instalat un sistem de echilibru al terorii, zguduit de crize (Berlin şi Cuba).
Echilibrul terorii
• Diplomaţia sovietică a ştiut să profite de jocul ameninţărilor nucleare, ameninţând Franţa şi Anglia, în momentul crizei Suezului, cu folosirea
armelor nucleare, intimidând SUA cu succesul recent în spaţiu.

Riposta graduală americană

• SUA şi-au remodelat strategia lor. Noul preşedinte, democratul J.F. Kennedy, a afirmat dorinţa SUA de a proteja lumea liberă, dar
sub impulsul secretarului apărării, Robert Mac Namara, democraţii au înlocuit ”doctrina represaliilor masive” cu cea a „ripostei graduale”.
Aceasta a proporţionat riposta cu ameninţarea şi miza pusă în joc, urmând o escaladare savantă, care mergea de la conflictul convenţional la
războiul nuclear.

Bipolarismul americano-sovietic

• Evoluţia acestei perioade este marcată de voinţa de pacificare a celor doi mari, care au renunţat la o strategie a tensiunii şi s-au angajat pe
calea destinderii.

• Această perioadă corespunde cu apogeul puterii americane, pe plan strategic şi economic, cu intruziunea unui satelit sovietic (Cuba) în
emisfera occidentală.

• Din partea sovietică, după căderea lui Hruşciov (1964), criticat pentru eşecurile în politica agricolă dar, de asemenea, în politica externă a
început o lungă perioadă de guvernare a lui Brejnev (decedat la 10 noiembrie 1982). Echipa Brejnev a înregistrat una din marile succese pe
terenul politicii externe. URSS a făcut proba unui dinamism extern contrastant cu imobilismul intern, penetrând adânc Lumea a Treia,
întărind integrarea „ţărilor frăţeşti” şi mai ales obţinând un dialog privilegiat cu SUA, care au sfârşit prin a le recunoaşte puterea.
Întâlnirile între cei doi mari

• Cu ocazia vizitei lui Nixon la Moscova (mai 1972), care a fost cea dintâi vizită oficială a unui
preşedinte american în URSS, s-a semnat o declaraţie comună, în 12 puncte, care a „definit bazele
raporturilor reciproce între SUA şi URSS”, un veritabil cod de conduită. Acest acord întăreşte
bipolarismul americano-sovietic şi apropie două sisteme politice în care raţiunea de stat prevalează
asupra exigenţelor ideologiei. În mai puţin de 3 ani, conducătorii celor două ţări s-au întâlnit de patru
ori.
Recunoaşterea celor două Germanii

• Cele două state s-au recunoscut şi şi-au schimbat reprezentaţii diplomatici. Până în acest moment,
RFG s-a considerat reprezentanta celor două Germanii. Tratatul cu Germania de Est recunoaşte
explicit că nici unul din cele două state n-au suveranitate în afara frontierelor actuale. Tratatul între
cele două Germanii a fost finalmente notificat la 21 decembrie 1972. Una din consecinţele esenţiale ale
acestui tratat a fost de a obţine recunoaşterea RDG de către numeroase state occidentale şi admiterea
celor două Germanii în ONU, în septembrie 1973, consacrarea separaţiei juridice a celor două state
germane şi ostpolitikul au meritul de a umaniza condiţia populaţiei germane separate; dar faptul de a
ajunge la viaţa internaţională a consolidat structurile statului est-german.
O lume destabilizată (1979 - 1989)

Diferitele aspecte ale crizei

• Dezordinea monetară internaţională s-a produs în urma căderii dolarului, adevărat etalon monetar, minat de decizia luată de preşedintele Nixon de a detaşa dolarul
de aur, la 15 august 1971.

Şocurile petroliere

• Declanşarea şocului petrolier din 1973 se datorează deciziilor luate de ţările arabe producătoare de petrol în 16 şi 17 octombrie 1973 asupra embargoului vânzării de
petrol spre anumite state, reducerea producţiei şi, mai ales, creşterea preţurilor. Factorii unei crize sunt prezenţi de mult timp. Cel mai important dintre toate este
creşterea enormă a utilizării petrolului ca sursă de energie şi voinţa producătorilor de a trage cele mai mari beneficii posibile.

• Creşterea petrolului în consumul mondial de energie este remarcabilă. În 1950 el reprezenta 37,8% faţă de 55, 7% pentru cărbune. În anul 1967 petrolul şi gazul
reprezentau 64,4% din total. Aşadar, petrolul a urcat la 64,4%, adică de la o treime la două treimi, în condiţiile în care consumul de energie anuală s-a triplat.

• Al doilea motiv este voinţa crescândă a statelor producătoare de petrol de a obţine cele mai mari avantaje. Până spre anul 1960 exploatarea zăcămintelor de petrol
era dreptul marilor companii petroliere, care, în schimbul concesionării exploatărilor, vărsau statelor anumite drepturi în bani. Mexicul şi Iranul s-au debarasat de acest
ascendent în 1951. Cu excepţia SUA şi URSS, cea mai mare parte din ţările industrializate nu produceau sau produceau foarte puţin petrol. În Europa Occidentală
producătoare erau numai Marea Britanie şi Norvegia iar în extremul Orient Japonia.
Consecinţele crizei

• Au fost grave mai ales asupra ţărilor industrializate, ele remodelând fizionomia planetei.

• Ameninţate de penurie, Europa Occidentală şi Japonia, ale căror economii se bazau pe petrol, au fost
cuprinse de panică. S-a accentuat inflaţia, combătută în unele ţări (SUA, Germania şi Japonia), prin
planuri de austeritate, care au provocat scăderea producţiei şi a nivelului de trai. Creşterea PIB a fost
negativă în ţări ca SUA, Marea Britanie şi Germania. Între efecte se mai pot adăuga dificultăţi pentru
întreprinderi, falimente, şomaj în creştere. Ţările subdezvoltate n-au fost afectate în aceeaşi măsură de
criză. De exemplu, Arabia Saudită a devenit o nouă ţară industrială, PIB-ul său crescând la 250%, într-
un an. Pentru ţările sărace, care nu erau producătoare de petrol, preţurile importurilor au devenit
insuportabile.
Criza raporturilor sovieto-americane

• Între 1975-1985, lumea a traversat o nouă fază a tensiunilor internaţionale atât din cauza crizei
economice, cât şi a dificultăţilor din raporturile dintre SUA şi URSS. A avut loc o eroziune a influenţei
americane în lume. Afacerea Watergate, traumele provocate de războiul din Vietnam, demisia lui Nixon
(8 august 1974), au dus, pe de o parte, la pierderea influenţei şi la o criză de conştiinţă a politicii externe
americane.

• Alegerea lui Ronald Reagan (1980-1988) a însemnat reafirmarea Americii din nou ca lider al lumii
libere, decis să se redreseze, pentru a se reînarma masiv şi a restabili autoritatea SUA în lume, în faţa
ameninţărilor Uniunii Sovietice, „imperiul răului”.
SFÎRŞITUL LUMII BIPOLARE (prăbuşirea comunismului)

• Cele două personalităţi care au marcat relaţiile internaţionale şi diplomaţia sfârşitului de secol XX au fost preşedintele
sovietic Mihail Gorbaciov şi preşedintele american Ronald Reagan. În timp ce Gorbaciov a înţeles că Imperiul sovietic va
rezista doar reformat, Reagan a fost primul preşedinte american de după război care a preluat ofensiva pe plan mondial
atât ideologic, cât şi geostrategic. Gorbaciov a elaborat un program puternic de reforme – glasnostul şi perestroika.
Glasnostul a însemnat deschidere spre negocieri şi discuţii, reexaminarea critică a fiecărui capitol din istoria U.R.S.S., iar
perestroika – restructurarea – a avut efectul unei a doua revoluţii din 1917, îndreptând regimul sovietic spre democratizare.
Diplomaţia sovietică nu a înţeles la timp că reformarea comunismului în URSS nu era posibilă de realizat. Democratizarea a
însemnat începutul prăbuşirii unui sistem osificat, care nu putea supravieţuit decât prin teroare. O urmare a fost aceea că
în republicile din marele imperiu roşu au început mişcări de secesiune.

• La rândul lor, statele satelite au intrat pe noul făgaş, renunţând la trecutul comunist. Polonia a fost liderul mişcării
protestatare din blocul est-european, fiind urmată de toate ţările din acest spaţiu, unde au izbucnit mişcări de contestare,
unele dintre ele chiar violente. Izolarea regimului Ceauşescu a devenit totală; printre altele, în 1988, s-a renunţat la clauza
naţiunii celei mai favorizate, care oferea României o relaţie economică privilegiată cu SUA.
Anul 1989 a fost cel al prăbuşirii comunismului.
• Întâlnirea de la Malta, din decembrie 1989, a celor doi preşedinţi Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, a marcat un fapt împlinit –
sfârşitul „războiului rece”. Colapsul Uniunii Sovietice a adus schimbări radicale în relaţiile economice şi politica internaţională. La
12 septembrie 1990 la Moscova a fost semnat de miniştrii de externe ai R.F.G., R.D.G., U.R.S.S., (S.U.A., Marea Britanie şi Franţa),
Tratatul asupra reglementării definitive privind Germania - retragerea acestora până cel târziu în 1994. Puterile ocupante (SUA,
URSS, Marii Britanii şi Franţei) prin miniştrii lor de externe au semnat, la New York, declaraţia prin care erau suspendate drepturile
şi obligaţiile acestor ţări (puteri de ocupaţie) privind Berlinul, şi Germania în ansamblul ei.
• Prăbuşirea sistemului sovietic a însemnat şi sfârşitul „războiului rece”, marcat prin summitul sovieto-american din iulie 1991, între
Gorbaciov şi George Bush. Cele două puteri au pus bazele unui parteneriat sovieto-american, care a funcţionat în cazul războiului din
Golf, SUA căutând să menajeze suspiciunile Rusiei, care s-a văzut decăzută de la statutul de super putere.
• Statele din Europa centrală şi de est şi-au dobândit independenţa şi în politica externă.
- În 1991 s-a autodizolvat CAER, care, în ultimii ani ai comunismului, se transformase într-un organism nefuncţionabil.
- Din martie 1991, miniştrii de externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varşovia au decis încetarea existenţei acestuia în mod
oficial.
- Vidul lăsat de dispariţia acestor organisme a fost „umplut” de alianţe regionale, în principal, cu statele occidentale.

• Diplomaţia sovietică, în 1991, în perioada lui Gorbaciov şi apoi a lui Boris Elţîn, s-a lovit de procesul de destructurare
definitivă a U.R.S.S., făcând mari eforturi de consolidare a Comunităţii Statelor Independente.

• În Iugoslavia au izbucnit războaie, ca urmare a imposibilităţii găsirii unei alte soluţii diplomatice pentru convieţuire: Slovenia
(iunie – decembrie 1991); Croaţia (1991-1993) şi în Bosnia (1994-1995). Comunitatea internaţională a recunoscut independenţa
Bosniei şi Herţegovinei în aprilie 1992, conflictul de aici durând din 1992 până în 1995. Acordurile de pace s-au semnat în noiembrie
1995, la Dayton, după negocieri îndelungate, sub egida S.U.A. Diplomaţia vest-europeană, a fost ineficace faţă de conflictele din
Iugoslavia.
O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

• Metamorfoza relaţiilor internaţionale s-a concretizat în dezvoltarea unui sistem multipolar. Rolul cel mai important revine organismelor internaţionale, care stabilesc
regulile diplomatice şi supraveghează respectarea lor: ONU, OSCE, NATO, Uniunea Europeană.
• În jurul lor s-au închegat relaţiile internaţionale, prin sprijinirea, la începutul secolului XXI, a instrumentelor diplomatice tradiţionale – tratatele, convenţiile, înţelegerile
existente pe plan mondial.

• ONU ar fi trebuit să fie organizaţia cea mai importantă. Tribuna de la care statele membre, mari sau mici, îşi puteau spune cuvântul, trebuia făcută funcţională.
Disputele S.U.A. şi U.R.S.S. din Consiliul de Securitate au dus, în timp, la pierderea credibilităţii organizaţiei. Trebuia să renască şi să joace rolul reprezentativ în relaţiile
internaţionale, pentru care fusese creată.

• CSCE, care era o alianţă regională, europeană, s-a adaptat repede la noile realităţi de după căderea comunismului şi s-a transformat într-un organism regional de
securitate, redenumit Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare din Europa (OSCE), care a promovat, după 1995, cooperarea cu toate statele lumii.

• SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militară şi economică a lumii, având puterea să impună orientările sale, chiar dacă acestea au dus la anumite
divergenţe în sânul alianţei, în timpul războaielor din fosta Iugoslavie (1991-1995 şi 1999). Eficienţa NATO a constat în alianţele sau tratativele cu marii actori ai relaţiilor
internaţionale – Uniunea Sovietică cu OSCE, Uniunea Europeană. Procesul de lărgirea a NATO, prin primirea statelor din centrul şi sud-estul Europei, a avut ca rezultat
extinderea sferei sale de acţiune.

• Comunitatea Economică Europeană s-a transformat în Uniunea Europeană, dezvoltând o nouă perspectivă în relaţiile sale cu statele Europei centrale şi de sud-
est, dar şi cu state din alte părţi ale lumii. Realizând neputinţa sa de a interveni eficient în Balcani, U. E. a început să-şi construiască „braţul militar”, care să-i permită să
joace un rol mai activ în timpul conflictelor.

• O concluzie care s-ar putea desprinde, este aceea că avem de-a face cu un nou sistem internaţional, marcat de globalizarea relaţiilor economice şi de diverse
modificări pe scena politică internaţională.