EVOLUTIA HARTII POLITICE A EUROPEI DUPA

PRIMUL RAZBOI MONDIAL

Pt curs GEOGRAFIA ECONOMICA

Prof. EDUARD SAMOILA

De NEATA ANDREI DANIEL

11 NOIEMBRIE 1918 INCHEIEREA RAZBOIULUI

Luptele din Primul Război Mondial s-au încheiat la data de 11 noiembrie 1918, după

semnarea convenției de armistițiu.
Prin urmările sale, încheierea Primului Război Mondial a afectat profund ordinea politică,
socială și culturală a întregii lumi, chiar și a zonelor neimplicate direct în conflagrație. Au apărut
noi state pe harta politică a lumii, altele vechi au dispărut sau și-au modificat radical granițele,
au fost înființate organizații internaționale, iar noi idei politice și economice și-au câștigat locul în
lume.
Primul război mondial a lăsat în urmă o societate ruinată pe plan material, dar cu atât mai
zdruncinată pe plan politic – dintre cele patru imperii dinainte de război, german, rus, austro-
ungar, turcesc, nu mai exista nici unul – şi pe plan moral; toate valorile tradiţionale fuseseră
puse sub semnul întrebării de uriaşul masacru şi imensele cheltuieli materiale.
Dizolvarea marilor imperii dinastice şi absolutiste, cât şi a unor imperii coloniale, a
desfăcut intregi popoare eterogene care au căutat să-şi găsească locul în cadrul noilor relaţii
politice, economice şi ideologice ce se prefigurau în noua organizare a societăţii omeneşti.

Dupa terminarea Primului Razboi Mondial s-au produs importante modificari ale
frontierelor tarilor europene. In ,,Programul in 14 puncte” al presedintelui american Wilson (din 8
ianuarie 1918) a fost formulat explicit triumful principiilor nationalitatilor care a determinat noua
harta politica a Europei. Astfel au disparut patru imperii: german, tarist, otoman si austro-ungar.
Pentru a preîntâmpina aceste dificultăţi, preşedintele Statelor Unite, Wilson, definise, la 8
ianuarie 1918, în 14 puncte ţelurile urmărite în război de ţara sa şi le impusese după aceea
asociaţilor şi adversarilor săi drept bază a negocierilor. Această declaraţie, alături de unele
principii generoase (suprimarea diplomaţiei secrete, abolirea barierelor economice, libertatea
totală a mărilor etc.), cuprindea dispoziţii care se refereau la dreptul popoarelor de a dispune de
ele însele (restaurarea Belgiei; restituirea către Franţa a Alsaciei şi Lorenei; reconstituirea unei
Polonii independente, cu acces la mare; rectificarea graniţelor italiene; autonomia şi
independenţa popoarelor din Austro-Ungaria; reglarea problemelor balcanice, evacuarea
României, Serbiei şi Muntenegrului). Prin aplicarea acestor principii şi decizii, Wilson înţelegea
să impună un nou statut politic al lumii care să fie garantat prin instituirea unei „Ligi a Naţiunilor”.

Consecințe geopolitice și economice

-Revoluțiile
Poate cel mai important eveniment precipitat de lipsurile războiului a fost revoluția rusă din
1917. Un val de revoluții de orientare socialistă sau comunistă a apărut în mai multe țări
europene începând din 1917, cele mai importante fiind cele din Germania și Ungaria.
Ca rezultat al refuzului bolșevicilor de a ceda teritorii, forțele germane și austriece au atacat și
învins armatele rusești, obligând autoritățile de la Petrograd să accepte semnarea tratatului de
la Brest-Litovsk din martie 1918. Tratatul prevedea ca Rusia să renunțe la toate pretențiile
asupra Estoniei, Finlandei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei (mai precis asupra așa-numitei Polonii a
Congresului aflată sub control rusesc), și asupra Ucrainei. Tratatul lăsa la latitudinea Germaniei
și Austro-Ungariei "să determine viitorul statut al acestor teritorii în înțelegere cu populațiile
locale." Mai târziu, guvernul lui Lenin, a renunțat la teritoriile poloneze ocupate ca urmare
a ultima împărțiri a Poloniei, ceea ce a permis noului constituit stat polonez să ceară
restaurarea granițelor din 1772. Până în cele din urmă, tratatul a fost anulat, după ce Germania
a fost înfrântă în 1918, lăsând ca situația granițelor din răsăritul Europei să fie cea mai mare
problemă interbelică.

-Traumele sociale
Experiențele războiului au condus către un tip de traumă colectivă națională pentru toate țările
participante la conflagrație. Optimismul începutului de secol dispăruse în totalitate, iar cei care
au luptat în război au devenit cunoscuți ca "generația pierdută", pentru că ei nu au mai fost
niciodată capabili să-și revină după grozăviile suportate pe front. În timpul acestui război, pentru
prima oară în istoria conflagrațiilor, au murit în luptă mai mulți oameni decât de boli, numărul
celor căzuți la datorie fiind nemaiîntâlnit până în acel moment. În cinstea celor uciși în luptă au
fost ridicate monumente în mii de orașe și sate.
Trauma socială s-a manifestat în nenumărate feluri. Unii oameni au fost revoltați
de naționalismul pe care îl considerau vinovat de marile pierderi de vieți omenești și distrugerile
materiale și de aceea s-au orientat spre o politică bazată pe internaționalism prin intermediul
organizațiilor internaționale precum Liga Națiunilor. O altă orientare politică, pacifismul a devenit
tot mai importantă în perioada interbelică. A existat și o altă categorie de oameni, care au
acționat diametral opus, considerând că doar o politica de mână forte și forța armată pot asigura
protecția într-o lume haotică și inumană care nu respecta niciuna dintre valorile recunoscute ale
civilizației. S-a manifestat tot mai acut un sentiment profund de deziluzie și de
cinism. Nihilismul s-a dovedit încă una dintre tendințele politice influente în acea perioadă. Mulți
oameni considerau că războiul a marcat sfârșitul lumii așa cum fusese ea cunoscută până în
acel moment, aducând colapsul capitalismului și imperialismului.
Mișcările socialiste și comuniste din toată lumea s-au întărit foarte mult, plecând tocmai de la
prezumția de mai înainte, bucurându-se de o popularitate nemaiatinsă până atunci. Aceste
simțăminte erau mai pronunțate în zonele cele mai încercate de război, așa cum erau cele din
Europa Centrală, Rusia și Franța.
Artiști precum Otto Dix, George Grosz, Ernst Barlach și Käthe Kollwitz și-au expus propriile
experiențe sau cele ale societății în picturi și sculpturi sumbre. Scriitorii, precum Erich Maria
Remarque, au descris în romane pline de tragism grozăviile războiului. Astfel de lucrări au avut
un impact uriaș asupra societății, ducând la controverse aprinse și aruncând lumini noi asupra
conflictului. În Germania, naționaliștii, în frunte cu naziștii, considerau că cea mai mare parte a
acestor lucrări de artă sunt produsul unor degenerați, care nu făceau decât să submineze
coeziunea societății.

-Muniția
Muniție de artilerie adunată în vederea distrugerii lângă Ypres, Belgia în 2004
În toate regiunile în care fuseseră tranșee sau lupte, (de exemplu în
regiunea Champagne din Franța), rămăseseră mari cantități de muniție nefolosită, neexplodată
sau uitată de toate calibrele, unele dintre ele cauzând accidente chiar și în zilele noastre. Unele
dintre proiectilele rămase din Primul Război Mondial mai sunt găsite și în zilele noastre, în
special de fermierii care-și ară câmpurile, de aceea această muniție a primit și numele de
„recoltă de oțel”. Unele dintre aceste proiectile conțin încărcături chimice toxice precum gazul
muștar. Curățarea principalelor câmpuri de bătălie este o sarcină neîntreruptă, care continuă de
decenii și nu pare să se încheie în curând. Sute de tone de proiectile neexplodate sunt adunate,
stocate și distruse de echipe speciale din Belgia și Franța.
Unele estimări merg până acolo încât să aprecieze că, în ritmul actual, Franța nu va putea să
distrugă întregul stoc de muniție neexplodată din Primul Război Mondial decât în câteva sute de
ani.
-Monumente ale eroilor de război
În diferite localități au fost ridicate monumente dedicate eroilor războiului. Au fost edificate și un
număr de monumente ale soldatului necunoscut.

ASTFEL INCEP “TRATATELE DE PACE”

Tratatele de Pace de la Paris, 1919-1920

La 18 ianuarie 1919 debuta Conferinţa de Pace de la Paris. La lucrări participau 27 de state

independente, patru dominioane (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană) şi
India, în total aproximativ zece mii de delegaţi, experţi, translatori etc.
Statele participante formau patru categorii, cu statute diferite, şi anume: Puterile învingătoare,
foste beligerante (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia şi Japonia); aceste state erau considerate
ca participanţi cu interese generale şi aveau dreptul de a fi prezente în toate comisiile şi la toate
întrunirile ce se desfăşurau în cadrul Conferinţei; Statele beligerante (Belgia, Cehoslovacia,
Grecia, Finlanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, precum şi Brazilia, China, Cuba, India,
dominioanele engleze), considerate state cu interese speciale, practic „nelimitate”, deci având
dreptul de a participa doar la lucrările Conferinţei care se ocupau de chestiuni care le priveau
nemijlocit; Statele neutre şi Statele în formare, care puteau să-şi expună dezideratele în scris şi
să participe numai la şedinţele ce se ocupau direct de probleme privindu-le numai pe ele.
Conferinţa a ilustrat predominanţa Marilor Puteri. Forumul Păcii a fost condus la început de
„Consiliul celor Zece” (SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, fiecare cu doi reprezentanţi:
şeful delegaţiei şi, respectiv, ministrul de Externe), care în luna martie 1919 s-a divizat în
„Consiliul celor patru” (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia), sau „Cei Patru Mari”, şi în „Consiliul
celor Cinci” (în care intrau miniştrii de externe ai Franţei, Marii Britanii, Italiei, SUA, Japoniei).
Preşedinte al Biroului Conferinţei a fost desemnat Georges Clemenceau, iar ca vice-preşedinţi:
Robert Lansing (SUA), David Lloyd George (Marea Britanie), Vittorio Emanuele Orlando (Italia)
şi Saionyi Kimmochi (Japonia).
Conferinţa de Pace a avut şi un Secretariat General, condus de P. Dutasta (Franţa).
Principalele probleme care au stat în atenţia Conferinţei de Pace au fost: Societatea Naţiunilor;
Răspunderile pentru război şi sancţiuni; Reparaţiile (despăgubirile) de război; Legislaţia
internaţională a muncii; Regimul internaţional al porturilor, căilor navigabile şi căilor ferate;
Chestiunile financiare; Problemele economice; Aeronautică; Chestiunile teritoriale.
Complexitatea problemelor, dar mai ales interesele şi revendicările Marilor Puteri au provocat
dispute aprigi, „Cei Patru” înfruntându-se pentru obţinerea de avantaje teritoriale, despăgubiri
de război, hegemonie ori impunerea unor puncte de vedere şi soluţii:
– Marea Britanie, prin primul său delegat, David Lloyd George, a manifestat, încă din primele
zile ale Conferinţei, o atitudine care ţinea cont de necesităţile tradiţionale de „echilibru” ale
politicii externe engleze.
Marea Britanie nu privea cu ochi buni revenirea Franţei în poziţie de principală putere
continentală şi, în plus, nu dorea slăbirea prea accentuată a Germaniei, pe care o vedea ca un
obstacol serios în calea propagării comunismului.
Mai mult, la Paris, Foreign Office-ul a urmărit constant diminuarea totalului indemnizaţiilor
germane ce reveneau Franţei;
– De asemenea, cercurile engleze vor încerca, în timpul Conferinţei de Pace, să contracareze
tendinţa Franţei de a-şi asigura hegemonia politică în Europa Est-Centrală;
– SUA erau nemulţumite de solicitările Japoniei, temându-se de ascensiunea ei în imensul
spaţiu din Extremul Orient şi bazinul Pacificului;
– Franţa era preocupată, în principal, de propria sa securitate şi, de aceea, căuta să-şi asigure
cele mai avantajoase poziţii în disputa cu Germania.

Tratatul cu Germania
Primul şi cel mai important tratat semnat la Conferinţa de Pace a fost cel cu Germania, la
Versailles.
La 7 mai 1919, Conferinţa de Pace se întrunea în şedinţă oficială cu plenipotenţiarii germani,
cărora li se punea la dispoziţie proiectul Tratatului cu Germania. După lungi discuţii şi
ameninţări, Germania a fost nevoită să semneze tratatul la 28 iunie 1919, în Marea Sală a
Oglinzilor, aceeaşi unde în 1871 Imperiul German impusese pacea care îngenunchea Franţa.
În cele 440 de articole ale Tratatului de la Versailles se prevedea: în preambulul Tratatului a fost
inclus Statutul Ligii (Societăţii) Naţiunilor; teritoriul şi populaţia Germaniei se diminuau (teritoriul
cu 1/8, iar populaţia cu 1/10); Franţa reintegra Alsacia şi Lorena; Belgia prelua Eupen, Malmedy
şi Merlanot; se recunoştea independenţa Poloniei care prelua şi teritorii din Silezia Superioară;
Danzigul (Gdansk) trecea în administraţia Societăţii Naţiunilor, ca Oraş Liber; Schleswigul de
Nord trecea (după un plebiscit) la Danemarca; Germania pierdea oraşul Memel; malul stâng al
Rinului, deşi rămânea în componenţa Germaniei, era ocupat de trupele Antantei, urmând a fi
eliberat pe măsură ce se achitau datoriile de război către Aliaţi. Evacuarea trupelor aliate era
prevăzută astfel: zona Köln (1925); zona Koblenz (1930); zona Mainz (1935). Regiunea Saar
era administrată, timp de 15 ani, de Societatea Naţiunilor (de fapt, de Franţa), apoi populaţia era
chemată să se pronunţe, printr-un plebiscit, dacă trecea la Franţa sau rămânea în Germania;
coloniile germane erau împărţite între Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia şi Portugalia.
În afara Tratatului de la Versailles, în săptămânile sau lunile următoare au mai fost încheiate
încă patru tratate, şi anume: Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria (10 septembrie
1919); Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria (27 noiembrie 1919); Tratatul de la Trianon cu Ungaria
(4 iunie 1920); Tratatul de la Sèvres cu Turcia (10 august 1920), înlocuit însă prin Tratatul de la
Lausanne (24 iulie 1923).
În ansamblu, Tratatele semnate au instaurat ceea ce istoricul german I. Geiss a denumit pacea
la cerere, zguduită rapid de reacţia germană, sistematică după 1933, o dată cu venirea lui Adolf
Hitler la putere, totală după 1939, când Führerul, beneficiind de „undă verde” din partea lui I. V.
Stalin în urma Pactului din 23 august 1939, a invadat Polonia.

Tratatul cu Austria

A fost semnat la 10 septembrie 1919 şi se consacra prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar şi

constituirea Republicii Austria cu o suprafaţă de 84 000 km2 şi o populaţie de 6,7 mil. locuitori,
din care un sfert locuiau în Viena; armata se limita la 30 000 de oameni. Este de subliniat că
articolul 80 din Tratatul de la Versailles şi art. 88 al Tratatului de la Saint-Germain-en-Laye
interziceau Anschlussul. Tratatul a fost completat cu Tratatul minorităţilor ce a determinat reacţii
negative din partea României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Serbiei.
Delegaţia română a încercat să propună modificări la textul Tratatului cu Austria, în sensul că
„România acorda tuturor minorităţilor de limbă, rasă şi religie, cu ale celorlalţi cetăţeni români”,
dar Consiliul a refuzat să le accepte. Delegaţia română a formulat observaţii şi în legătură cu
problema reparaţiilor, dar demersurile nu au fost luate în consideraţie. Mai mult, conlucrarea
între Consiliul Suprem (Consiliul celor Patru) şi România este pusă în discuţie odată cu
propunerile pentru trasarea graniţei dintre România şi Ungaria, cât şi dintre Ungaria şi ceilalţi
vecini ai ei.
Faţă de atitudinea negativă a Conferinţei în problema Tratatului cu Austria, I. I. C. Brătianu a
decis să plece de la Paris, apreciind că România „este un stat suveran, căruia nimeni nu i-a
contestat independenţa”.
După demisia din 12 septembrie 1919 a lui I. I. C. Brătianu, România s-a străduit să adopte
aceeaşi linie de intransigenţă faţă de hotărârile forumului păcii. Dar, deciziile Consiliului
Suprem, din 12 octombrie, 3 şi 7 noiembrie, cât şi misiunea lui George Clerk la Bucureşti au
avut drept scop să determine o schimbare de atitudine a României faţă de forumul păcii.
În cele din urmă, România a semnat Tratatul cu Austria, cât şi cel al minorităţilor – prin delegatul
său generalul C. Coandă – la 10 decembrie 1919. Partea pozitivă a prevederilor Tratatului de la
Saint-Germain se referea la desfiinţarea monarhiei dualiste austro-ungare şi la recunoaşterea
proceselor revoluţionare care avuseseră loc pe teritoriul fostului imperiu în cursul anului 1918;
acest fapt îl observa şi deputatul Ion Nistor care, cu prilejul ratificării Tratatului de Parlamentul
de la Bucureşti, declara: „Cred că desfiinţarea Austriei (monarhiei dualiste) şi ratificarea acestui
tratat nu implică numai reîntoarcerea Bucovinei la Patria-mamă, ci, mai mult, acest tratat are o
însemnătate cu mult mai mare decât atâta. Dezmembrarea împărăţiei austro-ungare ne-a redat
Bucovina, ne-a dat Transilvania şi Banatul, această mult aşteptată dezmembrare a făcut
posibilă întregirea noastră naţională”.

Tratatul cu Ungaria

Tratatul cu Ungaria a fost semnat de România la 4 iunie 1920, la Trianon. Tratatul cuprindea, în
cele 14 părţi, 364 de articole. La ceremonia semnării, delegaţii României, Iugoslaviei,
Cehoslovaciei au sosit împreună. Şedinţa a fost prezidată de Alexandre Millerand. Lângă el se
aflau reprezentanţii SUA, Marii Britanii, Italiei, Japoniei, Canadei, Greciei şi Poloniei. În urma
semnării Tratatului, Ungaria era nevoită să cedeze: la est, Transilvania (pentru România); la sud
regiunea Fiume, Croaţia, Slovenia, Batchka – între Dunăre şi Tisa –, Banatul occidental (toate
revenind Iugoslaviei, mai puţin regiunea Fiume); şi, la nord, Slovacia şi Rutenia subcarpatică, ce
constituiau o parte a noii Cehoslovacii. După cedarea acestor teritorii, Ungaria dispunea de o
populaţie de 8 457 000 de locuitori şi un teritoriu de 92 915 km2
În afara art. 1-26, referitoare la Pactul Ligii Naţiunilor, Tratatul prevedea: art. 27-35 se referea la
traseul frontierei româno-ungare; art. 45 preciza că Ungaria renunţă, în favoarea României, la
drepturile pe care le avea în fosta monarhie asupra Transilvaniei şi Banatului; la art. 74 se
preciza: „Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei,
Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel
precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”.
Ca şi în Tratatul cu Austria, şi în cel de la Trianon era înscris un articol potrivit căruia România
consimţea să semneze un document special cu principalele Puteri Aliate şi Asociate privind
ocrotirea intereselor „locuitorilor care se deosebeau prin rasă, limbă sau religie de majoritatea
populaţiei, precum şi de a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerţului
cu celelalte naţiuni”.
Prin semnarea acestui tratat, de la 4 iunie 1920, Marele act de autodeterminare de la 1
Decembrie 1918 s-a impus opiniei publice internaţionale şi reprezentanţilor Puterilor Aliate şi
Asociate ca un drept istoric inalienabil al naţiunii române: „Tratatul de la Trianon, aprecia
Nicolae Titulescu, apare tuturor românilor şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei
ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune
au săpat-o în conştiinţa istorică (…) Această reacţie instinctivă constituie cel mai frumos omagiu
adus Conferinţei Păcii şi cea mai strălucită mărturie a permanenţei operei ei”.
Tratatul cu Bulgaria

A fost semnat la 27 noiembrie 1919, la Neuilly-sur-Seine. Documentul a consemnat teritoriile

cedate vecinilor de către Bulgaria: Tracia Occidentală a revenit Greciei; oraşele Ţaribrod,
Basilograd şi Strumiţa au intrat în componenţa Serbiei; iar frontiera româno-bulgară a fost fixată
conform Tratatului de la Bucureşti, din august 1913. Diplomaţia română a făcut, în timpul
negocierilor Tratatului de la Neuilly-sur-Seine, unele contrapropuneri la doleanţele bulgare, care
urmăreau să obţină o mai mare siguranţă la atacurile comitagiilor bulgari (bande înarmate, care
atacau populaţia civilă) şi anume „menţinerea, fără nici o schimbare, a clauzelor militare cu
modificarea art. 133, care se referea la problemele financiare”. România a ratificat tratatul cu
Bulgaria la 20 septembrie 1920.
Tratatul cu Turcia

A fost semnat la 10 august 1920, la Sèvres, de către guvernul sultanului care era lipsit de
autoritate. Turcia devenea „stat sub protectorat”, cu un teritoriul restrâns la zona centrală a Asiei
Mici şi Istanbulului. Celelalte teritorii au fost trecute sub mandat englez, francez ori au fost
preluate de Italia şi Grecia. Strâmtorile (Bosfor şi Dardanele) erau demilitarizate şi neutralizate
sub controlul unei comisii internaţionale. În plus, Turcia trebuia să-şi predea flota, iar armata era
redusă la 50 000 de oameni.
Prevederile Tratatului de la Sèvres n-au fost acceptate de patrioţii conduşi de Mustafa Kemal şi
în urma unor lupte susţinute cu forţele intervenţioniste, în 1923 s-a impus un nou tratat semnat
la Lausanne.

Tratatul Basarabiei
După cum am menţionat, Rusia Sovietică n-a fost prezentă la Paris în 1919-1920, nefiind
invitată. Totuşi, Marii Aliaţi au abordat şi reglementat o serie de probleme, iar în prima ordine
statutul unora dintre fostele achiziţii teritoriale ale decedatului Imperiu ţarist, inclusiv a ţinutului
dintre Prut şi Nistru, ocupat iniţial de Kremlin prin Pacea de la Bucureşti (1812), apoi pierdut
parţial (judeţele din sudul provinciei) în urma Tratatului de la Paris (1856) şi redobândite prin
Tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878). În cursul Conferinţei Păcii de la Paris, delegaţii
Bucureştilor, în frunte cu I. I. C. Brătianu, apoi Take Ionescu şi N. Titulescu s-au străduit să
obţină recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei cu Ţara-mamă, iar faptul s-a consumat,
după încheierea forumului păcii, tot pe malurile Senei, la 28 octombrie 1920, prin Tratatul
Basarabiei, semnat între România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe
de alta.
Toate Părţile Contractante au recunoscut „suveranitatea României asupra teritoriului
Basarabiei” (articolul 1), dar, ulterior, au apărut probleme în privinţa ratificării documentului care
intra în vigoare numai după depunerea instrumentelor de ratificare de către toţi semnatarii
(articolul 9); în context, se impune a reţine că Tratatul Basarabiei avea să fie ratificat de Marea
Britanie (19 mai 1922), Franţa (11 mai 1924) şi Italia (7 martie 1927), iar de Japonia – nicicând.
Moscova a protestat şi a declarat că nu va recunoaşte nicicând valabilitatea Tratatului. Mai mult,
situaţia semnalată a încurajat pretenţiile anexioniste ale URSS de-a lungul întregii perioade
interbelice, astfel că Imperiul Roşu, după ce a inclus problema teritoriului basarabean în
protocolul secret al Pactului din 23 august 1939, a considerat oportun să „rezolve” diferendul
prin forţă, prin notele ultimative din 26-27 iunie 1940. 

Împărțirea Austro-Ungariei după Primul Război Mondial

Palestina și Transiordania au fost incorporate (sub diferite aranjamente legale și administrative) în Palestina

sub Mandat Britanic pe 29 septembrie 1923.

Harta politica a Europei a avut o noua configuratie recunoscuta de tratatele de pace care au
avut loc intre marile puteri, insa nu au incetat disputele teritoriale si etnice:
Romania si-a realizat unitatea nationala, a devenit un stat unitar de marime medie.
Ungaria a pastrat din fostul imperiu teritoriile locuite in cea mai mare parte de maghiari.
Statul Cehoslovac cuprindea cehi, slovaci, maghiari si germani.
Franta recupereaza Lorena si Alsacia de la Germania.
Iugoslavia fiind un stat din Europa de Sud-Est cuprindea sarbi, sloveni, croati, albanezi care
aveau religii si traditii proprii.
Letonia, Finlanda, Estonia, Lituania s-au format dupa prabusirea Imperiului Tarist.
Noua harta politica a Europei prin tasarea de frontiere a nemultumit unele state (Italia,
Germania, Rusia bolsevica si Ungaria), care considerau deciziile Tratatului de la Paris nedrepte:
Italia, la sfarsitul razboiului, nu a primit compensatii materiale, ea considera ca, desi a castigat
razboiul, a pierdut pacea.
Germania care a fost infranta si era vinovata de declansarea razboiului a pierdut o parte din
teritoriu.
Rusia bolsevica era nemultumita de Tratatul de la Versailles, deoarece nu era recunoscuta pe
plan international.
Ungaria era nemultumita de Tratatul de la Trianon (il considera un dictat).
Astfel, prin destramarea marilor imperii si trasarea noilor frontiere ale tarilor europene eliberate,
s-a conturat o noua harta politica a Europei.

SURSE SI BIBLIOGRAFIE
-.ioanscurtu.ro/1918-victoria-principiului-nationalitatilor-in-europa/
-cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/03/17/harta-politica-a-europei-dupa-primul-razboi-
mondial/
-wikipedia.org/wiki/Urm%C4%83rile_Primului_R%C4%83zboi_Mondial
- csricraiova.wordpress.com/2010/02/12/harta-politica-a-europei-dupa-primul-razboi-mondial-
de-gh-buzatu-marusia-cirstea/
- dono.ro/harta-politica-a-europei-dupa-primul-razboi-mondial/