Urmările Primului Război Mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Luptele din Primul Război Mondial s-au încheiat la ora

11:00 a zilei de 11 noiembrie 1918, după semnarea
convenției de armistițiu.

Prin urmările sale, încheierea Primului Război

Mondial a afectat profund ordinea politică, socială și
culturală a întregii lumi, chiar și a zonelor neimplicate
direct în conflagrație. Au apărut noi state pe harta
politică a lumii, altele vechi au dispărut sau și-au
modificat radical granițele, au fost înființate organizații
internaționale, iar noi idei politice și economice și-au
câștigat locul în lume.
„Părinți îndoliați”, sculptură de Käthe Kollwitz în
cimitirul militar din Vladslo, Belgia
Cuprins
Blocada Germaniei
Tratatul de la Versailles
„Gripa spaniolă”
Consecințe geopolitice și economice
Revoluțiile
Germania
Rusia
Imperiul Austro-Ungar
Imperiul Otoman
Regatul Unit
Statele Unite ale Americii
Franța
Italia
Traumele sociale
Muniția nefolosită
Monumente ale eroilor de război
Note
Bibliografie
Vezi și
Legături externe
Blocada Germaniei
Deși fusese semnat un armistițiu, Aliații au menținut o blocadă navală împotriva Germaniei, blocadă care
fusese impusă încă din timpul războiului. Termenii armistițiului permiteau transporturile de alimente pe cale
maritimă către Germania. Aliații au pretins ca Germania să asigure vapoarele necesare transportului.
Guvernului german i s-a cerut să-și folosească rezervele de aur, după ce nu a reușit să obțină un împrumut
de la Statele Unite.[1] (https://www.amazon.com/gp/product/0375760520) Unii istorici merg până acolo,
încât afirmă că proasta aprovizionare cu alimente cu mijloacele navale a fost una dintre principalele cauze
ale izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Există însă și acum voci care afirmă că tratamentul aplicat
de Aliați Germaniei trebuia să fie mai aspru.

Blocada maritimă nu a fost ridicată până în iunie 1919, când Tratatul de la Versailles fusese semnat de
majoritatea națiunilor participante la conflict.

Tratatul de la Versailles
După ce negocierile Conferinței de pace de la Paris din 1919 s-au încheiat, a fost semnat Tratatul de la
Versailles pe 28 iunie 1919, document care punea în mod oficial capăt războiului. Între cele 440 de articole
ale tratatului se aflau cele care cereau ca Germania să-și asume în mod oficial responsabilitatea pentru
declanșarea conflagrației și ca ea să plătească despăgubiri de război foarte ridicate. Tratatul privea numai
Germania, pentru celelalte țări membre ale alianței Puterilor Centrale fiind semnate după câtăva vreme
tratate separate. Tratatul includea o clauză pentru crearea Ligii Națiunilor. Senatul Statelor Unite nu a
ratificat niciodată tratatul, iar Statele Unite nu a făcut niciodată parte din Liga Națiunilor, în ciuda faptului
că președintele american Woodrow Wilson a fost cel mai mare susținător al acestei organizații
internaționale. Statele Unite au negociat o pace separată cu Germania, semnată în august 1921.

„Gripa spaniolă”
Articol principal: Gripă spaniolă.

Un eveniment separat, dar legat de conflagrația mondială, a fost pandemia de gripă. O tulpină nouă de
gripă, originară din SUA, dar denumită în mod eronat ca "Gripa spaniolă", a fost adusă în mod accidental
în Europa de militarii americani. Boala s-a răspândit rapid pe tot continentul american și european, iar până
la urmă pe tot globul, infectând peste 500.000.000 de persoane din cca 2 miliarde de locuitori cât avea
atunci Terra. Unul din patru americani s-a îmbolnăvit de gripă. Numărul exact al morților nu este cunoscut,
dar este apreciat ca fiind între 20 și 100 de milioane de oameni în întreaga lume. În 2005, conform unui
studiu, „virusul din 1918 dezvoltat la păsări a fost similar cu «gripa aviară» care ne amenință cu o nouă
epidemie mondială”.[2] (http://news.nationalgeographic.com/news/2005/10/1005_051005_bird_flu.html)

Consecințe geopolitice și economice

Revoluțiile

Poate cel mai important eveniment precipitat de lipsurile războiului a fost revoluția rusă din 1917. Un val de
revoluții de orientare socialistă sau comunistă a apărut în mai multe țări europene începând din 1917, cele
mai importante fiind cele din Germania și Ungaria.
Ca rezultat al refuzului bolșevicilor de a ceda teritorii, forțele germane și austriece au atacat și învins
armatele rusești, obligând autoritățile de la Petrograd să accepte semnarea tratatului de la Brest-Litovsk din
martie 1918. Tratatul prevedea ca Rusia să renunțe la toate pretențiile asupra Estoniei, Finlandei, Letoniei,
Lituaniei, Poloniei (mai precis asupra așa-numitei Polonii a Congresului aflată sub control rusesc), și asupra
Ucrainei. Tratatul lăsa la latitudinea Germaniei și Austro-Ungariei "să determine viitorul statut al acestor
teritorii în înțelegere cu populațiile locale." Mai târziu, guvernul lui Lenin, a renunțat la teritoriile poloneze
ocupate ca urmare a ultima împărțiri a Poloniei, ceea ce a permis noului constituit stat polonez să ceară
restaurarea granițelor din 1772. Până în cele din urmă, tratatul a fost anulat, după ce Germania a fost
înfrântă în 1918, lăsând ca situația granițelor din răsăritul Europei să fie cea mai mare problemă interbelică.

Germania
Articol principal: Revoluția din Germania.

Rusia
Articole principale: Revoluția rusă din 1917 și Revoluția din Octombrie.

Rusia, care suferise deja mari pierderi umane și economice, a fost răvășită de un cumplit război civil, în
cursul căruia se apreciază că au fost uciși 15 milioane de oameni. În timpul revoluției ruse și a războiului
civil care a urmat, mai multe națiuni neruse și-au cucerit independența, unele numai pentru a o pierde în
scurt timp. Republica Populară Ucraineană și Republica Populară Belarus au avut fost state efemere,
ocupate la scurtă vreme după proclamarea independenței de Rusia Bolșevică. Finlanda, după proclamarea
independenței, a trecut prin războiul civil. A fost nevoie de două războaie cu Uniunea Sovietică (în 1939-
1940 și 1941-1944) pentru ca Finlanda să-și asigure în mod definitiv suveranitatea. Lituania, Letonia și
Estonia și-au cucerit o independență care părea definitivă. În 1939, Uniunea Sovietică avea să anexeze
țările baltice, care nu aveau să-și recucerească independența decât după prăbușirea Uniunii Sovietice.

România, care cuprindea în 1916 teritoriile fostelor Principate Române Valahia și Moldova, s-a reîntregit
prin unirea Basarabiei cu Țara în martie 1918.

Armenia, Georgia și Azerbaidjanul au devenit state independente în regiunea Caucazului. În 1922, aceste
republici au fost invadate de URSS și au fost transformate în republici sovietice. Evenimente asemănătoare
s-au petrecut și în Asia Centrală, unde toate statele nou proclamate au fost ocupate și anexate de Uniunea
Sovietică. Uniunea Sovietică, statul succesor al Imperiului Rus, a avut șansa ca Imperiul German să piardă
războiul, Tratatul de la Brest-Litovsk, care consfințea mari pierderi teritoriale și de populație pentru Rusia,
fiind, astfel, anulat.

Imperiul Austro-Ungar

Odată cu schimbarea cursului războiului în defavoarea Puterilor Centrale, populația Imperiului Austro-
Ungar și-au pierdut încrederea în aliați și în victorie, și chiar mai înainte de semnarea armistițiului din
noiembrie, naționalismul radical dusese la proclamarea mai multor declarații de independență (septembrie –
octombrie 1918). Dacă, la început, Aliații au sperat să mențină Austro-Ungaria (eventual cu un teritoriu
redus) pentru contrabalansarea puterii Germaniei în Europa Centrală, interpretând cele 14 puncte
proclamate de președintele american Woodrow Wilson ca pe o invitație la federalizarea Austro-Ungariei,
evenimentele care s-au precipitat au dus la dezintegrarea imperiului și proclamarea unei serii de state
independente (Cehoslovacia, Austria, Ungaria) și la o importantă creștere teritorială a altora (Regatul
României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, viitoarea Iugoslavie).
Redesenarea frontierelor în Europa de Sud-Est a fost un proces complicat. Cum guvernul central austro-
ungar a încetat să mai fie capabil să controleze periferiile, respectivele regiuni s-au trezit fără nicio autoritate
care să păstreze ordinea, numeroase grupuri încercând să pună mâna pe putere. În aceeași vreme, în toate
regiunile se manifestau lipsurile în aprovizionarea cu alimente, iar populația era demoralizată de pierderile
aduse de război. Diferite partide, mergând de la extrema stângă la cea dreaptă, au încercat să formeze
guverne pe principii naționale pentru unele dintre regiunile imperiului. Transilvania era socotită de românii
din Regat ca un teritoriu care s-ar fi cuvenit să se unească cu Țara, sentiment care era împărtășit de
majoritatea populației din provincie. Astfel de evenimente au creat guverne de facto și au pus în fața
faptului împlinit pe diplomați, pe idealiști și pe cei mai pragmatici politicieni aliați.

Aliații occidentali trebuiau în mod oficial să ocupe vechiul imperiu, dar nu au avut suficiente trupe pentru a
duce la bun-sfârșit această operațiune. Trupele aliate au trebuit să se descurce cu programele diferitelor
autorități locale, care, deseori, difereau de programul guvernului de la Viena. La conferința de pace,
diplomații au trebuit să împace aceste autorități cu cererile naționaliștilor, cu interesele politico-economice
imediate sau pe termen lung ale Aliaților și cu dorința de a implementa cu adevărat cele 14 puncte
wilsoniene.

De exemplu, pentru a asigura dreptul la autodeterminare (în conformitate cu prevederile declarației „celor
14 puncte”) al germanilor, atât din Germania, cât și din Austria, aceștia ar fi trebuit să fie capabili să-și
exprime dorința cu privire la noua lor formă de guvernare și țara în care ar fi trebuit să trăiască. Dar Franța
era deja îngrijorată de formarea unei Germanii Mari (care să cuprindă atât teritoriile germane, cât și pe cele
austriece), care să devină o amenințare pentru securitatea europeană. Mai mult, delegații cehi, sloveni și
polonezi aveau cereri importante pentru cuprinderea în viitoarele lor state naționale a unor teritorii cu
populație vorbitoare de limbă germană.

Rezultatul a fost un tratat care încerca un compromis între diferitele dorințe, reușind să nemulțumească pe
toată lumea, stabilind o nouă ordine în regiune. Oamenii trăitori în zonă au sperat că noile state naționale
vor permite apariția unei noi noi ere de prosperitate și pace, liberă de conflictele naționaliste care marcaseră
ultimii 50 de ani. Din păcate, aceste așteptări aveau să se dovedească mult prea optimiste.

Schimbările teritoriale de după Primul Război Mondial includ:

Constituirea unor noi republici – Austria și Ungaria – rupând orice continuitate cu fostul
imperiu. Familia Habsburg a fost exilată pentru totdeauna.
Granițele noii Ungarii independente nu cuprindeau două treimi din teritoriile fostului Regat
al Ungariei, deși includea cele mai multe teritorii locuite majoritar de etnicii maghiari.

Boemia, Moravia, Silezia cehă, Slovacia și

Rutenia Carpatică au format noua
Cehoslovacie.
Galiția a fost transferată Poloniei.
Tirolul de Sud și Triestul au fost oferite Italiei.
Bosnia-Herțegovina, Croația-Slavonia,
Dalmația, Slovenia și Voivodina au fost unite
cu Serbia și Muntenegru pentru a forma
Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor,
viitorul Regat Iugoslav.
Împărțirea Austro-Ungariei după Primul Război
Transilvania și Bucovina s-au unit cu
Mondial
România.

Aceste schimbări au fost recunoscute, dar nu cauzate, de Tratatul de la Versailles. Ele au fost mai apoi
recunoscute în tratatele care au fost semnate mai târziu la Saint-Germain și la Trianon.
Noile state apărute în Europa Răsăriteană aveau pe teritoriile lor importante minorități naționale. Mai multe
sute de mii de germani s-au trezit peste noapte minoritari în noile state naționale apărute. Un sfert dintre
unguri se aflau în afara Ungariei independente.

Anii interbelici au fost grei pentru evreii din regiune. Mulți naționaliști nu aveau încredere în evrei, pe care
îi considerau incomplet integrați în comunitățile naționale. Spre deosebire de vremurile monarhiei austro-
ungare, evreii au fost deseori ostracizați și discriminați. Deși atitudinile antisemite erau răspândite și în
timpul domniei Habsburgilor, evreii nu trebuiau să facă față discriminării oficiale, în principal pentru că se
dovediseră unii dintre cei mai ardenți sprijinitori ai statului și monarhiei multinaționale austro-ungare.

Problemele economice generate de război și sfârșitul uniunii vamale austro-ungare au creat greutăți în
diferite regiuni ale fostului imperiu. Deși cele mai multe state apărute după război s-au organizat ca
democrații parlamentare, una câte una au eșuat sub o formă oarecare de autoritarism. Unele dintre aceste
state s-au aflat în competiție, fără a se ajunge la conflicte cu adevărat importante (cu excepția războiului
polono-sovietic). Mai târziu, după reînarmarea Germaniei, statele naționale sud-est europene au fost
incapabile să reziste atacurilor naziste și au căzut sub o dominație mai grea decât cea a Imperiului Austro-
Ungar.

Imperiul Otoman
Articol principal: Împărțirea Imperiului Otoman.

La sfârșitul războiului, Imperiul Otoman s-a prăbușit

complet și a fost împărțit între puterile victorioase ale
Antantei, după semnarea Tratatului de la Sèvres de pe
10 august 1920. Prăbușirea imperiului a dus la crearea
Orientului Mijlociu modern. Liga Națiunilor a oferit
Franței mandate asupra Siriei și Libanului, iar
Regatului Unit mandate asupra Irakului și Palestinei
(formată din două regiuni autonome: Palestina și
Transiordania). O parte a teritoriilor otomane din
Peninsula Arabică au devenit ceea ce sunt azi Arabia
Saudită și Yemen. Italia și Grecia au primit, de
asemnenea, părți importante din Anatolia. La sugestia
lui Woodrow Wilson, Republica Democrată Armeană
a fost extinsă spre sud-est în teritoriul Turciei din zilele Palestina și Transiordania au fost incorporate (sub
noastre, ca despăgubire pentru genocidul armenilor. diferite aranjamente legale și administrative) în
Kurzilor le-a fost promis un teritoriu autonom. Palestina sub Mandat Britanic pe 29 septembrie
1923.
Până în cele din urmă, revoluționarii turci conduși de
Mustafa Kemal Atatürk au respins prevederile cu privire la împărțirea Anatoliei și au respins trupele
grecești și armenești, cele italiene neajungând încă să ocupe teritoriile prevăzute în tratatul de pace. Atatürk
a înăbușit tentativele din deceniul al treilea ale kurzilor de a-și proclama independența. După ce
revoluționarii turci au preluat ferm controlul asupra întregii Anatolii, Tratatul de la Sèvres a fost înlocuit de
Tratatul de la Lausanne, care a pus capăt în mod oficial tuturor ostilităților și a dus la crearea Republicii
Turce moderne. Noul tratat recunoștea mandatele Națiunilor Unite din Orientul Mijlociu, cedarea de teritorii
otomane din Peninsula Arabică și suveranitatea britanică asupra Ciprului. De asemenea, acest tratat
definitiva frontierele nord-estice ale Turciei cu Uniunea Sovietică, așa cum fuseseră determinate prin
Tratatul de la Kars. Tratatul de la Kars stabilea că bolșevicii cedau fostele provincii armenești și georgiene
Kars, Iğdır, Ardahan și Artvin Turciei în schimbul Adjariei. Tratatul a fost semnat la Erevan pe 11
septembrie 1922, după ce restul Armeniei devenise parte a URSS-ului.
Regatul Unit

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, finanțând războiul, a ajuns să aibă probleme economice și sociale
importante. Regatul s-a transformat din cel mai mare investitor în străinătate în cel mai mare debitor
internațional, cu rate ale împrumuturilor externe care reprezentau la un moment dat 40% din cheltuielile
bugetare. Inflația a crescut de mai mult de două ori între 1914 și 1920, în timp ce valoarea lirei sterline [3]
(http://www.parliament.uk/commons/lib/research/rp99/rp99-020.pdf) a scăzut cu 61,2%. Reparațiile de
război germane plătite în natură sub formă de cărbune au adus mari greutăți industriei locale, precipitând
izbucnirea grevei generale din 1926.

Investițiile particulare în străinătate erau solide, aproximativ 550 de milioane de lire. În timpul războiului se
făcuseră investiții noi de 250 de milioane de lire. Pierderile financiare nete erau de aproximativ 300 de
milioane lire.[1] Pierderile materiale erau considerate "moderate": cea mai importantă fiind considerată
scufundarea de către submarinele germane a 40% din flota de vase comerciale. Cele mai multe vapoare
scufundate fuseseră înlocuite cu altele noi în timpul războiului și imediat după război.[2] Istoricul militar
Correlli Barnett a afirmat că "adevărul obiectiv este că Marele Război nu a produs în niciun fel distrugeri
devastatoare Angliei", dar războiul "a schilodit doar psihologic Anglia... ".[3]

Printre schimbările mai puțin vizibile s-a numărat creșterea încrederii în propriile puteri a națiunilor din
Commonwealth. Bătălii precum cel de la Gallipoli pentru Australia și Noua Zeelandă, și de la Vimy pentru
Canada au avut ca rezultat creșterea mândriei naționale, dar și a împotrivirii la subordonarea față de
britanici, ceea ce a dus la creșterea în deceniile următoare a autonomiei diplomatice. Dominioanele care
erau tradițional loiale, precum Newfoundland, au fost puternic deziluzionate de aparenta indiferență a
britanicilor față de soldații lor, ceea ce a dus în cazul Newfoundlandului la unirea cu vecinul Confederația
Canadiană. Colonii precum India sau Nigeria au devenit din ce în ce mai conștiente de puterea lor și de
fragilitatea crescută a metropolei.

În Irlanda, întârzierile în rezolvarea problemei autonomiei provinciei, cauzate, în parte, de război, dar și de
Răscoala de Paște din 1916 și de încercara eșuată de recrutare a irlandezilor, au crescut sprijinul pentru
separatiștii radicali și au dus în mod indirect la izbucnirea războiului anglo-irlandez din 1919.

Statele Unite ale Americii

În Statele Unite, populația, deziluzionată de refuzul politicienilor europeni de a sprijini idealurile de pace ale
președintelui Woodrow Wilson, a ales izolaționismul ca cea mai potrivită politică externă. După câțiva ani
de recesiune economică, americanii s-au bucurat de câțiva ani de prosperitate crescândă în deceniul al
treilea, până la Crahul de pe Wall Street din 1929. În ciuda izolaționismului, capitalul american a finanțat
reconstrucția Germaniei și plata despăgubirilor de război, cel puțin până la izbucnirea Marii Crize
Economice. Legăturile economice foarte strânse dintre americani și germani au devenit oarecum
stânjenitoare după preluarea puterii de către naziști în 1933.

Franța

Franța a obținut regiunile Alsaciei și Lorenei, care fuseseră anexate de Prusia în timpul războiului franco-
prusac din 1870. În timpul Conferinței de pace de la Paris din 1919, obiectivul urmărit de președintele
Georges Clemenceau era acela de a se asigura că Germania nu va căuta să se răzbune în anii care urmau să
vină. Pentru a asigura îndeplinirea acestui obiectiv, feldmareșalul Ferdinand Foch a cerut ca, pentru
protecția viitoare a Franței, râul Rin să devină granița dintre Germania și Franța. Ținând seama de
precedentele istorice, feldmareșalul era convins că Germania va redeveni un pericol, iar la aflarea
prevederilor Tratatului de la Versailles, care lăsa Germania aproape neatinsă, el a declarat vizionar: "
Aceasta nu este o Pace. Acesta este un Armistițiu pentru 20 de ani."

Distrugerile suferite de Franța urmau să fie acoperite de despăgubirile de război negociate la Versailles.
Acest imperativ financiar a dominat politica externă franceză de-a lungul deceniului al treilea, ducând în
1923 la ocuparea Ruhrului pentru a forța Germania să-și plătească datoriile. Totuși, Germania s-a dovedit
incapabilă să plătească uriașele despăgubiri de război și a obținut sprijinul SUA pentru reglementarea
situației. Astfel, a fost negociat, după ocuparea regiunii industriale Ruhr, Planul Dawes, iar în 1929, Planul
Young.

Foarte importantă în război a fost participarea trupelor coloniale franceze – din Senegal, Indochina
Franceză, Africa de Nord și din Madagascar – fără aportul cărora Franța ar fi întâmpinat dificultăți
insurmontabile în apărarea teritoriului național. Când acești soldați din colonii s-au întors în patriile lor și au
continuat să fie tratați ca cetățeni de mâna a doua, au devenit rapid membri ai nucleelor grupurilor
proindependentiste.

Sprijinul socialiștilor francezi pentru guvernul de uniune națională (Alexandre Millerand fiind ministru de
război) a marcat reorientarea politică a partidului către social democrație și participarea la "guvernarea
burgheză", în ciuda retoricii socialiste a lui Léon Blum.

Italia

După război, Italia nu a reușit să anexeze Dalmația, ceea ce a făcut ca unii dintre politicienii peninsulari să
vorbească despre o "victorie mutilată".

Se poate aprecia că, dintre Puterile Aliate, Italia a fost cea mai câștigată după încheierea războiului. Regatul
Unit și Franța aveau în Germania un potențial adversar, care păstrase cam 80% din potențialul economic și
industrial, fiind capabil de revanșă în câțva ani. În schimb, Italia scăpase pentru totdeauna de inamicul
secular, Imperiul Austro-Ungar, care se împărțise într-un număr de state mici, care nu mai puteau reprezenta
un pericol, unele dintre acestea chiar căzând în sfera de influență italiană.

După anexarea orașelor Trento, Triest și Zara, a regiunilor Tirolul de Sud, Friuli, Istria și a câtorva insule
din Marea Adriatică, Italia își încheiase expansiunea teritorială și se putea baza pe granițe sigure. Mai mult,
suveranitatea Italiei asupra insulelor Rodos și Dodecaneze a fost recunoscută în mod oficial, la fel ca și
interesele speciale ale Italiei în Albania. Dacă diplomații italieni ar fi dat dovadă de mai multă pricepere în
negocierile Conferinței de pace de la Paris, e de presupus că Italia ar fi putut, de asemenea, să obțină părți
din fostele colonii germane. Toate aceste câștiguri evidente nu au fost luate în seamă de politicienii italieni,
iar mitul "victoriei mutilate" s-a dezvoltat, alimentând propaganda fascistă și facilitând ascensiunea lui
Benito Mussolini.

În timpul războiului, Italia a suferit pierderi omenești mai mici decât cele britanice și incomparabil mai mici
decât cele franceze, iar problemele sociale cărora a trebuit să le facă față, (industria de război care trebuia să
se convertească la producția civilă, invalizii incapabili de muncă, noul rol al femeii, etc), erau comune
tuturor participanților la război, dintre care numai Italia s-a îndreptat rapid către un regim autoritarist. Se
poate aprecia că mitul "victoriei mutilate" a fost elementul care a făcut diferența și a provocat, cel puțin în
parte, deplasarea politică a Italiei către fascism în 1922.

Traumele sociale
Experiențele războiului au condus către un tip de traumă colectivă națională pentru toate țările participante
la conflagrație. Optimismul începutului de secol dispăruse în totalitate, iar cei care au luptat în război au
devenit cunoscuți ca "generația pierdută", pentru că ei nu au mai fost niciodată capabili să-și revină după
grozăviile suportate pe front. În timpul acestui război, pentru prima oară în istoria conflagrațiilor, au murit în
luptă mai mulți oameni decât de boli, numărul celor căzuți la datorie fiind nemaiîntâlnit până în acel
moment. În cinstea celor uciși în luptă au fost ridicate monumente în mii de orașe și sate.

Trauma socială s-a manifestat în nenumărate feluri. Unii oameni au fost revoltați de naționalismul pe care îl
considerau vinovat de marile pierderi de vieți omenești și distrugerile materiale și de aceea s-au orientat spre
o politică bazată pe internaționalism prin intermediul organizațiilor internaționale precum Liga Națiunilor. O
altă orientare politică, pacifismul a devenit tot mai importantă în perioada interbelică. A existat și o altă
categorie de oameni, care au acționat diametral opus, considerând că doar o politica de mână forte și forța
armată pot asigura protecția într-o lume haotică și inumană care nu respecta niciuna dintre valorile
recunoscute ale civilizației. S-a manifestat tot mai acut un sentiment profund de deziluzie și de cinism.
Nihilismul s-a dovedit încă una dintre tendințele politice influente în acea perioadă. Mulți oameni
considerau că războiul a marcat sfârșitul lumii așa cum fusese ea cunoscută până în acel moment, aducând
colapsul capitalismului și imperialismului. Mișcările socialiste și comuniste din toată lumea s-au întărit foarte
mult, plecând tocmai de la prezumția de mai înainte, bucurându-se de o popularitate nemaiatinsă până
atunci. Aceste simțăminte erau mai pronunțate în zonele cele mai încercate de război, așa cum erau cele din
Europa Centrală, Rusia și Franța.

Artiști precum Otto Dix, George Grosz, Ernst Barlach și Käthe Kollwitz și-au expus propriile experiențe
sau cele ale societății în picturi și sculpturi sumbre. Scriitorii, precum Erich Maria Remarque, au descris în
romane pline de tragism grozăviile războiului. Astfel de lucrări au avut un impact uriaș asupra societății,
ducând la controverse aprinse și aruncând lumini noi asupra conflictului. În Germania, naționaliștii, în
frunte cu naziștii, considerau că cea mai mare parte a acestor lucrări de artă sunt produsul unor degenerați,
care nu făceau decât să submineze coeziunea societății.

Muniția nefolosită
În toate regiunile în care fuseseră tranșee sau lupte, (de exemplu în
regiunea Champagne din Franța), rămăseseră mari cantități de
muniție nefolosită, neexplodată sau uitată de toate calibrele, unele
dintre ele cauzând accidente chiar și în zilele noastre. Unele dintre
proiectilele rămase din Primul Război Mondial mai sunt găsite și în
zilele noastre, în special de fermierii care-și ară câmpurile, de aceea
această muniție a primit și numele de „recoltă de oțel”. Unele dintre
aceste proiectile conțin încărcături chimice toxice precum gazul Muniție de artilerie adunată în
muștar. Curățarea principalelor câmpuri de bătălie este o sarcină vederea distrugerii lângă Ypres,
neîntreruptă, care continuă de decenii și nu pare să se încheie în Belgia în 2004
curând. Sute de tone de proiectile neexplodate sunt adunate, stocate
și distruse de echipe speciale din Belgia și Franța.

Unele estimări merg până acolo încât să aprecieze că, în ritmul actual, Franța nu va putea să distrugă
întregul stoc de muniție neexplodată din Primul Război Mondial decât în câteva sute de ani.

Monumente ale eroilor de război

În diferite localități au fost ridicate monumente dedicate eroilor războiului. Au fost edificate și un număr de
monumente ale soldatului necunoscut.
Note
1. ^ A. J. P. Taylor, English History, 1914 - 1945 (Oxford
University Press, 1976), pag. 123.
2. ^ Ibid, pag 122.
3. ^ Correlli Barnett, The Collapse of British Power (Pan,
2002), pag. 424 și pag. 426.
Memorialul Poarta Menin, din Ypres,
Bibliografie Belgia

Margaret MacMillan, Paris 1919: Six Months That

Changed the World John Murray ISBN 0-7195-5939-1
Harold Nicolson, Peacemaking, 1919, ISBN 1-931541-54-X
Sir John Wheeler-Bennett, The Wreck of Reparations, being the political background of the
Lausanne Agreement, 1932, New York, H. Fertig, 1972.

Vezi și
Primul război mondial
Republica bănățeană

Legături externe
FirstWorldWar.com (http://www.firstworldwar.com/) O istorie multimedia a primului război
mondial
Primul război mondial pe site-ul BBC (http://news.bbc.co.uk/1/hi/special_report/1998/10/98/
world_war_i/198172.stm)
Moștenirea Marelui Război (http://www.geocities.com/~worldwar1/default.html)
Armata britanică în primul război mondial (http://www.1914-1918.net/)

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Urmările_Primului_Război_Mondial&oldid=13721785

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 27 noiembrie 2020, ora 23:36.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și
clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.