Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Antarctica 13 9 - - -
Oceania 2 2 2 6 12 23 29
Oceania3 19 26 30 38
Urbanizarea
Procesul de urbanizare nu s-a produs în acelaşi ritm pe tot globul pământesc şi
nu a atins aceeaşi amploare în diferite regiuni ale planetei.
Pe mari regiuni ale planetei, se remarcă diferenţe considerabile: regiuni puternic
urbanizate, în care populaţia urbană depăşeşte două treimi din totalul populaţiei
(Europa, inclusiv C.S.I., America Latină, America de Nord şi Oceania - în ultimele
două apropiindu-se de 80%) şi, la polul opus, regiuni cu o pondere redusă,
respectiv mai puţin de o treime din populaţie (Africa, Asia de Sud, Asia de Est).
În această a doua jumătate a secolului nostru s-a manifestat, pe cuprinsul
planetei, o adevărată explozie urbană, care este rezultatul unei multitudini de
factori, între care dezvoltarea demografică accelerată, puternica industrializare,
mecanizarea agriculturii (care eliberează o însemnată cantitate de forţă de
muncă) şi, nu în ultimă instanţă, mirajul pe care-l reprezintă oraşul în general ca
simbol al civilizaţiei. Drept urmare, oraşele existente cresc - orăşelele se
transformă în adevărate oraşe, oraşele în metropole şi acestea, la rândul lor, în
aglomeraţii urbane.
Una din trăsăturile actuale ale fenomenului urban o constituie proliferarea
oraşelor mari (tot mai multe fiind milionare sau multimilionare) şi a aglomeraţiilor
urbane. Numărul oraşelor de peste un milion de locuitori depăşeşte în prezent
300, din care jumătate au cel puţin două milioane de locuitori.
Un alt fenomen caracteristic epocii actuale îl reprezintă formarea
megalopolisurilor, respectiv imense concentrări urbane cu câţiva mari poli de
atracţie şi numeroase centre urbane, mai mari sau mai mici, care gravitează în
jurul acestora. În prezent s-au constituit circa 30 megalopolisuri, printre cele mai
reprezentative fiind: BOSWASH (Boston-Washington cu 50 mil. loc. desfăşurat
pe 140.000 km), din nord-estul S.U.A., Tokaido (70 000 km2, peste 70
mil.locuitori), în insula japoneză Honshu, Megalopolisul brazilian (peste 40
milioane de locuitori), cel mai dinamic între marile concentrări urbane ale lumii
ş.a.
Tabelul nr. 6.
Alte arii metropolitane importante sunt:
Populaţia
Nr Aria Ţara (mil.loc.)
crt metropolitană
1995 2000
ROMÂNIA
Populaţia României a fost, în anul 1997, de 22,6 milioane locuitori. Pe ansamblu
populaţia ţării a crescut continuu în decursul acestui secol, practic dublându-se:
de la 10 mil. în 1891 şi 12,8 mil. în 1912 la 22,7 mil. în 1992 (revenind o
densitate de 95 loc/km2). Totuşi, după 1 ianuarie 1990 numărul populaţiei a
scăzut, pentru prima dată după cel de al doilea război mondial, soldul negativ al
emigraţiei (circa 100 000 de persoane în 1990,
30 000 - 45 000 în 1991-1992, apoi în scădere, sub 20 000 de persoane anual)
depăşind excedentul natural al populaţiei.
Tabelul nr. 7
Dinamica populaţiei României la recensăminte este:
Anul Numărul de Anu Numărul de
locuitori l locuitori
1859 8 600 000 195 17 489 450
6
CUPRINS
Exploatarea industrială a petrolului
Ca materie primă ce a mobilizat în jurul său atâtea energii şi a revoluţionat
tehnicile industriale şi de transport, petrolul a fost semnalat cu mult înainte de
începerea exploatării pe scară industrială. Încă din antichitate (cu 3 000 de ani
î.Hr.) Herodot, Plutarh şi Strabo au făcut în, lucrările lor, menţiuni asupra
existenţei petrolului în regiuni din zona Golfului Persic.
Este plasată la jumătatea secolului al XIX-lea datorită sistemului de forare prin
sonde mecanice experimentat în S.U.A., apoi în Rusia şi România, descoperirii
sistemului de separare a petrolului lampant (Franţa, 1854) şi construirii primelor
rafinării.
Alături de România care este prima ţară din lume cu o producţie de petrol
înregistrată statistic (1857), cu exploatări în văile râurilor Prahova şi Trotuş, se
înscrie prin contribuţiile sale Polonia.
Sfârşitul secolului al XIX-lea consemnează apariţia primelor societăţi petroliere
cu rol deosebit în extinderea exploatărilor petrolifere şi constituirea unor noi căi
de transport a petrolului la consumator.
Această etapă incipientă conturează deja câteva regiuni de bază ale producţiei
pe Terra: Pennsylvania (S.U.A.), Baku, Caucazul de Nord şi Emba (Rusia),
Valea Prahovei (România), ş.a.
Petrolul va deţine un rol important ca resursă energetică, după anul 1930
învingând definitiv în competiţia cu cărbunele. El câştigă tot mai mult teren după
cel de al doilea război mondial datorită dezvoltării rapide a petrochimiei.
Ponderea sa a crescut de la 10% din totalul energiei consumate în 1910 la 20%
în 1938, 45% în 1980, după care în intervalul 1981-1993 are o evoluţie oscilantă,
între 43-46%.
Perioada postbelică conturează, în fapt, schimbările substanţiale în repartiţia
geografică a producţiei mondiale prin apariţia marilor regiuni petrolifere actuale:
zona Golfului Persic, zona Golfului Mexic, zona centrală americano-canadiană,
zona Mării Caraibilor, Africa de Nord, zona Golfului Guineii, Asia de Sud - Est,
zona Volga-Ural, Siberia de Vest; în România s-a impus regiunea Podişului
Getic.
Dezvoltarea explozivă a producţiei de petrol şi odată cu aceasta a ponderii
absolute a acestuia în balanţa energetică a lumii, a alimentat apariţia noii politici
petroliere, manifestată prin limitarea profiturilor companiilor străine,
naţionalizarea totală sau parţială a industriei petroliere, stabilirea unui preţ de
cost echitabil faţă de cel al altor materii prime, grija de protejare a rezervelor,
toate creând veritabile dificultăţi ţărilor puternic industrializate. Criza energetică
apărută, pe acest fond, în anii 1970-1974 nu s-a datorat, deci, diminuării sau
epuizării rezervelor de petrol, fiind, în fapt, o criză a noilor raporturi economice şi
politice ale ţărilor producătoare şi consumatoare de petrol.
Rolul decisiv în conturarea şi promovarea politicii mondiale în domeniul petrolului
revine Organizaţiei ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), creată în 1960 la
Baghdad de către Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela. Surse recente
arată că producţia de petrol a statelor membre ale OPEC a fost devansată de
celelalte state producătoare cu circa 14 milioane barili zilnic. Acestea acoperă
42,1 milioane barili/zi dintr-o cerere totală zilnică de 69,3 milioane barili/zi.
Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică
În ultimii ani rezervele de petrol ale Terrei au înregistrat un uşor recul datorită
creşterii producţiei, ajungând în 1994 la circa 137 miliarde de tone, din care
ţărilor OPEC le reveneau 105 miliarde. Raportată la producţia mondială a
aceluiaşi an (3,15 miliarde tone) rezervele actuale pot acoperi consumul pentru
circa 43 ani3.
Extinderea activităţilor de explorare petrolieră pe aproape întreaga planetă a
determinat conturarea marilor regiuni deţinătoare de rezerve: Golful Persic,
Sahara, Golful Mexic, Midcontinent (S.U.A.), Alberta (Canada), Volga-Ural
(Rusia), laguna Maracaibo şi bazinul Orinoco (Venezuela), zonele preandine din
Columbia şi Ecuador, Marea Nordului, bazinul inferior al Fluviului Galben (China)
ş.a.
Din rezervele sigure de petrol ale Terrei în anul 1994, 66,4% erau cantonată în
spaţiul geografic al Orientului Mijlociu, 25,9% revenind Arabiei Saudite. OPEC
deţinea în acelaşi an 76,8% din rezervele mondiale.
Potrivit revistei "Oil and Gas", rezervele mondiale de petrol au crescut
spectaculos: cu 27% sau 190 miliarde barili, o cantitate suficientă pentru a
asigura consumul mondial pe încă nouă ani. Estimările astfel realizate arată o
rezervă de 887,35 miliarde de barili în 1988, faţă de 697,45 miliarde de barili în
1987. Creşterea este datorată atât marilor descoperiri, cât mai ales reevaluării
resurselor, semnificative fiind, astfel, creşterea rezervelor înregistrate de
Venezuela (de la 28 la 56 miliarde de barili) şi Abu Dhabi (de la 25,26 la 92,2
miliarde de barili).
CUPRINS
Africa 33 3,8
Sursa: Images économiques du monde, 1998
O categorie aparte este cea a concreţiunilor fero-manganifere de pe fundul
Oceanului Planetar, evaluate la 350 mld.tone, din care 200 mld.tone doar în
Oceanul Pacific.
Tot mai mult este utilizat şi fierul vechi, numeroase ţări reciclând această
materie primă importantă.
În procesul tehnologic de obţinere a produselor siderurgice sunt utilizaţi şi
înnobilatorii oţelului, folosiţi mai ales pentru obţinerea oţelurilor aliate cu calităţi
deosebite. Dintre aceştia cei mai importanţi sunt nichelul, manganul (cea mai
însemnată producţie ca volum, dintre înnobilatori), molibdenul, cromul, vanadiul
ş.a.
CUPRINS
Industria chimică
Industria chimică reprezintă ramura industrială care, în ansamblu, a cunoscut
cea mai spectaculoasă dezvoltare după cel de-al doilea război mondial. La
aceasta au contribuit mai mulţi factori:
- valorifică la cel mai înalt grad o gamă foarte largă de materii prime, inclusiv
deşeuri;
- produsele pe care le realizează sunt solicitate de absolut toate ramurile de
activitate, de la domenii industriale până la medicină şi cosmetică;
- progresele în domeniul tehnico-ştiinţific, permiţând scoaterea în permanenţă de
produse noi pe piaţă.
Numeroasele ramuri ale industriei chimice se pot grupa astfel:
a) produse clorosodice şi acid sulfuric;
b) îngrăşăminte chimice;
c) petrochimie;
d) celuloză şi hârtie;
e) medicamente;
f) alte ramuri.
Industria petrochimică
Este ramura cea mai importantă şi mai dinamică a industriei chimice, valorificând
în cel mai înalt grad petrolul şi gazele naturale şi realizând o gamă variată de
produse: materiale plastice, răşini sintetice, cauciuc sintetic, fire şi fibre sintetice,
solvenţi, coloranţi, medicamente, detergenţi. Cu excepţia S.U.A., C.S.I., Marea
Britanie şi Canada, celelalte ţări cu economie dezvoltată şi-au dezvoltat
petrochimia în totalitate sau în cea mai mare parte pe baza de materii prime din
import.
1. Industria materialelor plastice s-a dezvoltat legat de utilizarea tot mai largă a
produselor sale (îndeosebi polietilena, policlorura de vinil şi polistirenul):
- în comerţ pentru ambalaje;
- în agricultură pentru solarii;
- în industria constructoare de maşini pentru caroserii, subansamble pentru
avioane şi trenuri, motoare destinate centralelor eoliene.
Principalii producători mondiali în domeniu sunt: S.U.A., Germania, Japonia,
C.S.I., Italia, Olanda, Marea Britanie, Franţa. Cu cele circa 0,65 mil.t. realizate
anual, România se înscrie în rândul statelor cu o producţie apreciabilă.
2. Industria firelor şi fibrelor sintetice (principalele tipuri de fibre sunt cele
poliesterice, poliamidice şi poliacrilonitrilice, ultimele fiind cunoscute şi sub
denumirea de "lână artificială") a cunoscut o rapidă dezvoltare în ultimele decenii
(ajungând la circa 12 mil.t în 1990), legat de creşterea rapidă a populaţiei
mondiale şi, în acest context, insuficienţa producţiei de fire naturale. De altfel,
utilizarea lor în industria textilă a crescut foarte mult, de la numai câteva procente
în anii 1950 la mai mult de jumătate în prezent. Cei mai importanţi producători
mondiali în domeniu sunt aceeaşi ca şi în cazul materialelor plastice,
modificându-se doar poziţia în ierarhie.
3. Industria cauciucului sintetic constituie ramura industriei chimice care a
evoluat în directă relaţie cu producţia mondială de autovehicule, cauciucul
sintetic (obţinut din hidrocarburi) contribuind, în prezent, în cea mai mare parte la
fabricarea anvelopelor. Astfel, dacă în 1948 cauciucul sintetic reprezenta doar
10% din producţia mondială de cauciuc (restul fiind asigurat de cauciucul
natural1), în prezent ponderea sa este de aproape nouă zecimi.
La producerea cauciucului sintetic se foloseşte şi negru de fum, obţinut pe bază
de gaz metan, cele mai mari producţii realizându-se în S.U.A., Japonia, C.S.I.
Producţia mondială de cauciuc sintetic a crescut de la numai 1,5 mil.t în 1955 la
9,4 mil.t în 1995, cunoscând între timp unele variaţii, mai ales în perioada crizei
din deceniul al optulea. Circa 1/4 din producţia mondială este asigurată de S.U.A.
cu 2,4-2,6 mil.t. Alţi producători importanţi sunt: Japonia (1,4 mil.t.), Rusia (0,8
mil.t.), Franţa (0,6 mil.t.), Germania (0,6 mil.t.), Marea Britanie (0,3 mil.t), Italia
(0,3 mil.t), Brazilia (0,3 mil.t), Olanda (0,2 mil.t) şi alte ţări.
Cauciucul sintetic este utilizat, în cea mai mare parte, ca materie primă în
industria anvelopelor, ramură care are cam aceeaşi producători importanţi:
S.U.A, Japonia, Germania, Franţa, C.S.I., Italia, Marea Britanie, Olanda şi altele.
Ca repartiţie geografică a industriei petrochimice, pe cuprinsul planetei se disting
două categorii de producători importanţi: pe bază de resurse proprii de
hidrocarburi (S.U.A., C.S.I., Marea Britanie, Canada) şi pe bază de materii prime
din import (Japonia, Italia, Franţa, Belgia, Olanda şi altele).
Cel mai mare producător mondial în domeniu rămâne S.U.A., cu centre grupate
în două mari regiuni: Golful Mexic - Middlecontinent (cu centre ca Texas-City,
Lake Charles, Beaumont, Houston şi altele). În Canada cea mai importantă
regiune este cea din sud-est (cu centre ca Sarnia, Varennes şi altele), alimentată
cu petrol îndeosebi din provincia Alberta. În C.S.I. centrele industriei
petrochimice se află fie în principalele regiuni cu exploatări de petrol şi de gaze
naturale - respectiv în zonele Volga-Ural (Volgograd, Gorki, Kazan, Ufa şi altele),
Siberia de Vest (Tiumeni, Tomsk, Tobolsk şi altele), Caucazul de Nord şi litoralul
Mării Caspice, fie de-a lungul marilor conducte petroliere.
În statele importatoare de petrol, petrochimia s-a dezvoltat în porturi (în
complexe împreună cu marile rafinării), cum este cazul în Japonia (Nagoya,
Tokyo, Kawasaki şi altele), Italia (Ravenna, Porto Marghera, Porto Torres şi
altele), Franţa (zona Marsilia), Olanda (Rotterdam), Belgia (Anvers).
ROMÂNIA
Ţara noastră are o industrie chimică bine dezvoltată şi variată, care utilizează în
bună măsură materii prime din resurse interne.
Industria petrochimică utilizează ca materie primă gaz metan, petrol şi cauciuc
natural, ultimul exclusiv din import, şi produce în principal cauciuc sintetic,
materiale plastice, fire şi fibre sintetice.
Cauciucul sintetic (circa 40 000 t anual) se fabrică în cadrul combinatului
petrochimic de la Borzeşti şi la combinatul de la Brazi (Ploieşti). La producţia de
cauciuc sintetic se foloseşte negrul de fum, care se obţine din gaz metan în
uzinele de la Copşa Mică şi Piteşti. Se mai adaugă şi o anumită proporţie de
cauciuc vegetal din import. El se prelucrează în cea mai mare parte în anvelope
pentru automobile, tractoare şi avioane la Floreşti (judeţul Prahova), Bucureşti
(Popeşti-Leordeni), Zalău, Luduş, Drobeta Turnu-Severin. Articole tehnice din
cauciuc se fac la Bucureşti (Jilava), Braşov, Botoşani. La Drăgăşani se fabrică
talpă şi încălţăminte de cauciuc, precum şi, împreună cu materiale plastice,
diverşi înlocuitori ai pielii (inclusiv pentru tapiţeria autoturismelor). Pentru aceste
produse lucrează şi întreprinderea de la Orăştie (judeţul Hunedoara).
Materialele plastice (circa 650 000 tone) se fabrică pe bază de produse
macrocelulare obţinute din hidrocarburi în centrele Târnăveni, Brazi, Piteşti,
Victoria, Borzeşti. Ele se prelucrează în diverse materiale pentru construcţie (ţevi
pentru instalaţii şi plăci termoizolatoare) la Bucureşti, Buzău, Oradea, Craiova,
Iaşi.
Firele şi fibrele sintetice se obţin din gaz metan la Săvineşti, Iaşi, Câmpulung,
Piteşti, Botoşani.
PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI
Fondul forestier | Repartiţia geografică a fondului forestier mondial
Valorificarea fondului forestier mondial | Industria de exploatare şi
prelucrare a lemnului
Pădurile şi industria lemnului în Romania
CUPRINS
Fondul forestier
Pădurea, acest ecosistem complex, a avut şi va avea întotdeauna un rol esenţial
în viaţa planetei noastre. Programul internaţional "Omul şi biosfera", lansat de
U.N.E.S.C.O., acordă o atenţie deosebită pădurii - iniţial celei tropicale, apoi şi
pădurilor din celelalte zone climatice - pornind tocmai de la însemnătatea ei
pentru echilibrul ecologic al Terrei.
Ansamblul tuturor pădurilor de pe glob constituie fondul forestier mondial.
Repartiţia geografică a fondului forestier este diferenţiată de la o regiune la alta,
de la o ţară la alta.
Clasificarea pădurilor
În funcţie de factorii pedoclimatici şi orografici se deosebesc, în succesiune
latitudinală şi altitudinală, mai multe tipuri de păduri.
a) Pădurile ecuatoriale, specifice regiunilor umede (1 500 mm precipitaţii, media
anuală) şi temperaturi ridicate ( peste 20 C media anuală), sunt păduri dese,
cu un mare număr de specii (2 500 - 3 000 specii, faţă de cca. 300 specii în
regiunile temperate). Pădurile ecuatoriale (jungla) sunt puternic stratificate pe
verticală şi dominate de esenţele moi.
1. Pădurea ecuatorială din America de Sud este întâlnită în bazinul fluviului
Amazon, din Munţii Anzi până la ţărmul Oceanului Atlantic (selvasul brazilian).
Precipitaţiile bogate (3 000 mm/an) şi temperaturile ridicate (+30 C) permit
dezvoltarea rapidă a vegetaţiei. Restrângerea suprafeţei pădurilor amazoniene -
acest adevărat "plămân verde al Terrei" - a fost un semnal de alarmă pentru
întreaga planetă prin consecinţele ecologice negative, fapt pentru care au fost
întreprinse ample studii de către specialişti din numeroase ţări pentru limitarea
tăierii şi diminuarea urmărilor.
Palmierul de ulei, palmierul de cauciuc, palisandrul, abanosul, mahonul, acajuul
de Honduras sunt principalele specii de arbori, alături de stratul de arbuşti şi
arbori legaţi între ei prin liane.
2. Pădurile tropicale umede ale Africii sunt întâlnite în bazinul fluviului Congo,
precum şi pe ţărmul Golfului Guineei, pe ţărmul estic al insulei Madagascar.
În aceste păduri, la fel de dense ca şi cele amazoniene, dintre arbori cel mai
frecvent întâlniţi sunt palmierii - de ulei, de vin, de cocos ş.a. -, alături de lemnul
de esenţă tare: abanosul, mahonul, santalul, palisandrul. Acestora li se adaugă
bambusul în insula Madagascar.
3. Pădurile ecuatoriale din Asia de Sud-Est,dezvoltate în condiţii climatice
asemănătoare cu cele din Africa ecuatorială, condiţii determinate de prezenţa
musonilor, se desfăşoară din Arhipelagul Malaez până în Peninsula Malaya, în
Indochina şi Delta Gangelui.
Pentru Arhipelagul Malaez specifice sunt palmierul căţărător, palmierul de zahăr,
ficusul, bananierul, în timp ce pentru celelalte regiuni specifice sunt bambusul,
rafia, sagotierul sau "arborele de pâine", arborele de chinină, abanosul,
palisandrul, teckul sau "arborele de fier" ş.a.
4. Pădurile tropicale umede din insula Noua Guinee şi nord-estul Australiei
cuprind o serie de elemente tropicale umede adaptate la condiţiile pedoclimatice
specifice regiunii. În Noua Guinee predomină bananierul, alături de santal,
palisandru, teck ş.a., iar în Australia, eucaliptul.
b) Pădurile mediteraneene sunt răspândite în jurul Mediteranei europene, în
California şi sud-estul S.U.A., pe ţărmul nordic şi central al statului Chile. Masa
lemnoasă este redusă şi reprezentată de arbori mici, arbuşti şi tufişuri (maquis,
garriga). Esenţe specifice sunt stejarul verde, stejarul de plută, cedrul de Liban,
pinul, castanul, măslinul, ficusul, migdalul, portocalul, rozmarinul, lămâiul ş.a.
Pădurile mediteraneene prezintă importanţă mai mult pentru fructe şi au rol
peisagistic remarcabil.
c) Pădurile din ţinuturile temperate (boreale şi australe) deţin circa 42% din
suprafaţa forestieră a globului şi sunt cuprinse între 40 şi 66 latitudine nordică
şi sudică, cu extindere mai mare în emisfera nordică datorită, desigur, întinderii
deosebite a uscatului. Predomină răşinoasele, unele rezistând la temperaturi
foarte scăzute (de exemplu laricele rezistă la -40 C şi chiar la -60 C).
Condiţiile climatice limitează, de altfel, numărul speciilor, cele forestiere fiind, de
regulă, monospecifice, pe mari suprafeţe predominând o singură specie.
1. Pădurile de conifere (taigaua) cuprind:
- pădurea boreală canadiană, desfăşurată între insula Newfoundland şi
strâmtoarea Bering. Speciile caracteristice sunt: molidul alb, pinul canadian,
bradul alb, laricele, molidul negru, plopul tremurător, mesteacănul (care coboară
până în zona Munţilor Apalaşi).
- pădurea boreală eurasiatică, desfăşurată între Peninsula Scandinavă şi
Peninsula Kamceatka (pe 15-20 latitudine). De asemenea, în raport cu
altitudinea, pădurea de conifere, este întâlnită şi în munţii Alpi, Caucaz, Carpaţi,
Pirinei, Himalaya. Speciile caracteristice sunt: molidul, pinul silvestru, molidul
european, bradul siberian, zâmbrul, laricele, tisa (care se întinde până în insula
Sahalin şi nordul Japoniei).
- pădurile de conifere de pe litoralul pacific al Americii de Nord au
extensiune mare în California. Speciile caracteristice sunt molidul, tsuga, local
bradul şi Sequoia gigantea.
- pădurile de conifere din emisfera australă sunt întâlnite în sudul extrem al
Braziliei, în Munţii Anzi, în sudul Australiei, în Tasmania, în Noua Zeelandă şi, pe
areale mici, în sudul Africii.
2. Pădurile de foioase au o largă răspândire în Europa de Vest şi peninsulară,
în zonele montane joase, partea vest-europeană a C.S.I.-ului, bazinul superior al
Amurului, nordul R.P.Chineze, în regiunea Marilor Lacuri - bazinul fluviului
Sf.Laurenţiu coborând spre sud spre fluviul Mississippi, în sud-estul Americii de
Sud, în sudul Australiei şi în Tasmania.
Speciile caracteristice sunt fagul, stejarul (cu mai multe subspecii), carpenul,
arţarul, teiul, alunul, castanul, nucul, plopul, aninul ş.a., mai ales pentru Europa.
În regiunile nord-americane caracteristice sunt stejarul (negru, alb, roşu), frasinul,
magnolia şi chiparosul de baltă, în China - Ginkgo biloba iar în Australia -
eucaliptul (cu numeroase variante).
Potrivit altei clasificări, adoptate de către F.A.O., pădurile planetei cuprind
următoarele tipuri:
- păduri tropicale;
- păduri de tip mediteraneean;
- păduri xerofile din zona climatului temperat cald;
- păduri umede din zona climatului temperat cald;
- păduri de amestec de răşinoase şi foioase, din zona climatului temperat;
- păduri de răşinoase din zona climatului rece;
Oceania 38 9 30
America 34 28 4
Centrală
INDUSTRIA UŞOARĂ
Industria uşoară | Industria textilă şi a confecţiilor | Industria lânii
CUPRINS
Industria uşoară
Face parte din marea ramură a bunurilor de consum şi cuprinde subramurile:
industria textilă şi a confecţiilor, industria pielăriei şi a încălţămintei. Este
prezentă în toate statele globului, diferenţiată de la o zonă la alta, în legătură cu
dezvoltarea socio-economică şi condiţiile naturale. Materiile prime folosite de
această ramură sunt de origine diversă: vegetală (bumbac, in, cânepă), animală
(lână, piei, blănuri) sau minerală şi sintetică (fire şi fibre sintetice, uleiuri
minerale).
Industria lânii
Această ramură foloseşte o cantitate mult mai mică de materie primă; se
caracterizează printr-o tehnologie mai puţin influenţată de tradiţiile de
automatizare. În 1996, producţia a fost de 2 483 mii tone.
Filaturile de lână sunt de două feluri: a) de lână cardată; b) de lână pieptănată.
Filaturile sunt concentrate în statele industrializate. Materia primă - lâna - este
dată de statele care cresc un număr mare de oi cu lână fină şi semifină.
Tabelul nr. 2
Principalii crescător de oi şi producători de lână (1996)
Nr.crt Ţara Efectivul Cantitatea de
(milioane lână
capete) (tone)
CUPRINS
Industria alimentară
Industria alimentară, extrem de diversificată, cunoaşte astăzi unul dintre cele mai
alerte ritmuri de dezvoltare, ocupând, practic, după construcţiile de maşini, locul
al doilea ca pondere în volumul total al producţiei industriale a Terrei.
Dublarea populaţiei Terrei în mai puţin de 35 de ani a implicat eforturi uriaşe
pentru asigurarea resurselor de hrană şi, firesc, în reevaluarea noilor dimensiuni
ale dezvoltării agriculturii mondiale, principalul furnizor de materie primă pentru
industria alimentară.
Industria alimentară cunoaşte, mai ales în acest ultim sfert de secol, un avânt
remarcabil nu numai în statele dezvoltate, ci şi în unele state în dezvoltare
(Brazilia, India, Algeria ş.a.), sau în dezvoltare (Côte d’Ivoire, Mauritania ş.a.),
care deţin importante resurse de materii prime.
Principalele cinci ţări europene: Marea Britanie, Franţa, Olanda, Elveţia şi
Germania sunt, alături de S.U.A. şi Japonia, principalii investitori internaţionali din
industria alimentară.
Marea Britanie, primul investitor european, este reprezentată printr-un mare
număr de societăţi (Broke Bond, Alied Lyous, Rank Hovis, McDougall, Cadbury,
Barisford, George Weston Holdings ş.a.) care operează, cu bune rezultate, în trei
sectoare privilegiate: panificaţia (biscuiteria), băuturile alcoolice şi produsele
alimentare diverse, în principal în S.U.A. şi Commonnwealth.
Franţa, cu mai puţine societăţi alimentare investitoare (Lesieur, Peroud - Ricard,
Perrier ş.a.), are ca teren direct de intervenţie biscuiteria, băuturile alcolizate şi
produsele lactate, operând de preferinţă în S.U.A. şi numeroase ţări europene.
Olanda, de asemenea cu puţine societăţi operatoare, s-a dirijat spre spaţiul
european şi treptat spre cel american deţinând un important portofoliu în
domeniul produselor grase, al berii şi al produselor lactate (Unilever, Heineken,
Wessanen ş.a.).
Elveţia se sprijină pe doi piloni forţă în domeniul investiţiilor în străinătate, care
operează, practic, pe toate continentele: Nestlé şi Jacobs-Suchard. Aceste două
mari grupuri ale industriei alimentare au cele mai multe societăţi în Europa şi
America de Nord, cu activităţi în sectoare bine definite: produsele alimentare pe
bază de lapte şi cele de cofetărie (ciocolaterie).
Germania cu numeroase societăţi alimentare (Bahlsen, General Biscuits ş.a.)
operează cu deosebire în Europa, în domeniul producţiei de ciocolată, biscuiţi şi
produse de cofetărie.
Între alte ţări europene se detaşează Danemarca, ţară care se impune în
domeniul produselor lactate şi al berii (United Breweries - Tuborg), cu acest ultim
produs, de calitate superioară, impunându-se pe întreaga piaţă mondială.
Statele Unite ale Americii deţin un mare număr de societăţi cu activitate pe
toate meridianele lumii şi cu activitate în domenii bine delimitate: băuturi
nealcoolizate (Coca Cola, Pepsi), produse pe bază de oleaginoase, produse
pentru fast-food.
Cu o activitate "de debut" în domeniul investiţiilor internaţionale în industria
alimentară, Japonia a început printr-o laborioasă activitate de cercetare şi
prospectare a pieţelor de desfacere, pătrunzând deja în numeroase ţări din
Extremul Orient.
Concluzionând, se poate aprecia că toate marile transformări care s-au produs în
industria alimentară în această ultimă parte a secolului XX s-au tradus, în plan
geografic, prin modificări substanţiale ale principiilor de localizare a centrelor de
producţie, iar în plan organizatoric prin regruparea acestora în mari firme
multinaţionale cunoscute pentru produsele lor de succes.
1 Italia 53 76 82 62 60
042 720 200 295 000
2 Franţa 55 82 68 53 54
303 428 800 980 800
3 Argentina 19 20 24 14 22
533 000 719 470 430
4 Spania 25 39 30 25 18
836 939 910 490 050
5 S.U.A. 13 15 25 17 17
263 730 707 000 000
CUPRINS
Agricultura
În lumea contemporană problema alimentaţiei a devenit fundamentală.
Foametea şi subnutriţia au secerat, în trecutul istoriei omenirii, mai multe vieţi
decât toate calamităţile naturale, bolile sau războaiele luate la un loc.Şi astăzi
flagelul foamei, specific ţărilor slab dezvoltate din Africa, America Latină şi Asia
de Sud şi Sud-Est, cuprinde 2/3 din populaţia lumii. Aceste ţări, deşi deţin 2/3 din
fondul arabil al planetei, nu realizează decât circa 30-35% din recolta agricolă
mondială.
În aceste condiţii, agricultura devine o ramură de bază a economiei mondiale,
produsele sale constituind principala sursă de alimentaţie a omenirii.
Creşterea populaţiei sporeşte cererea de consum care, la rândul ei, exercită
presiuni tot mai puternice asupra resurselor naturale. Suprafaţa de teren arabil
se restrânge, în timp ce subalimentaţia afectează 16% din populaţia globului,
îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare.
Secară 15 17 23 24
Ovăz 27 29 44 47
Cele trei cereale de bază - grâul, orezul, porumbul - au ponderi relativ apropiate
în producţia totală de cereale.
Are o răspândire aproape continuă în emisfera nordică, ocupând spaţii mari în
Eurasia şi America de Nord, şi este cultivat mai răzleţ în emisfera sudică, mai ale
în sudul Australiei, Africii, Americii de Sud.
Tabelul nr. 1
Principalii producători mondiali de grâu
Nr. Ţara Producţia Ponderea în
crt. mil.tone producţia
(1996) mondială %
TURISMUL
Turismul | Resurse turistice şi forme de turism |Marile zone turistice ale
Terrei
Turismul în Romania
CUPRINS
Turismul
Scurt istoric, concepte şi definiţii. Activitatea turistică se înscrie între
fenomenele ce s-au impus în mod deosebit pe plan mondial.
Mutaţiile intervenite în viaţa social-economică a lumii după cel de al doilea război
mondial au oferit, printre altele, posibilităţi sporite de creştere a productivităţii
muncii, cu multiple efecte pozitive asupra membrilor societăţii, între care:
creşterea veniturilor şi a puterii de cumpărare, sporirea duratei timpului liber prin
reducerea zilei şi a săptămânii de lucru, prin mărirea concediilor, creşterea
speranţei medii de viaţă etc. Iar acestea, la care se adaugă diversificarea şi
modernizarea mijlocelor de informare, rapida dezvoltare a mijlocelor de transport
etc., au favorizat desprinderea omului de mediul său cotidian, obişnuit, formarea
deprinderii de a călătorii.
Numărul turiştilor internaţionali - deci care călătoresc într-o altă ţară decât cea în
care îşi au domiciliul - a crescut de la 30 000 în 1880 la 285 milioane în 1980, în
prezent înregistrându-se peste 400 milioane. Încasările din turismul internaţional
reprezintă, astăzi, circa 10-15% din exporturilor mondiale şi cel mai important
capitol al comerţului invizibil.
Rolul şi locul turismului în geografia economică mondială. La nivelul impus
de rolul şi funcţiile sale, turismul rezultă din efectul conjugat şi combinat al mai
multor ramuri. Unele dintre acestea - construcţiile, energia electrică şi termică,
construcţiile de maşini, electronica şi electrotehnica, industria lemnului şi textilă,
agricultura şi industria alimentară ş.a. - se află în situaţia de ramuri furnizoare, iar
furniturile lor se înglobează fie în baza materială a turismului, fie în producţia
oferită de unităţile de alimentaţie publică. Altele - transporturile, comerţul,
comunicaţiile, cultura, asistenţa medicală etc. - concură independent la
satisfacerea diverselor părţi ale cererii turiştilor. Numărul mare de ramuri care
concură la efectuarea de prestaţii turistice indică faptul că "produsul" turistic nu
poate fi de calitate superioară decât în măsura în care toate aceste ramuri intră
în structura sa cu elemente de calitate ridicată.
Resurse turistice şi forme de turism
Potenţialul turistic mondial este asigurat atât de obiective naturale (forme de
relief, râuri şi lacuri, ţărmuri marine, vegetaţie şi faună etc.), cât şi antropice,
realizate de om (monumente istorice, arhitectonice şi de artă, muzee, obiective
etnografice şi de folclor etc.), de regulă cele două mari categorii îmbinându-se
armonios în anumite areale; există însă şi zone în care precumpănesc, ca
valoare turistică, şi nu numai de acest fel, fie cele naturale, fie cele antropice.
În funcţie de potenţialul turistic şi de baza de servire se cunosc diferite forme de
turism.
TRANSPORTURILE
Transporturile | Transporturile feroviare | Transporturile rutiere
Transporturile navale | Transporturile maritime | Transporturile aeriene şi
speciale
CUPRINS
Transporturile
Transporturile se integrează în civilizaţia contemporană şi exprimă gradul de
dezvoltare economică şi socială a unei zone geografice.
În secolul XX, când dezvoltarea economică, aflată pe diferite nivele de
complexitate, valorifică fără precedent materiile prime, rolul transporturilor a
crescut considerabil. Prin intermediul lor se fac schimburi permanente de materii
prime, produse şi bunuri în general, între diversele zone ale unei ţări, între ţări
aflate pe acelaşi continent sau la mari distanţe pe alte continente. Tot căile de
comunicaţii sunt cele care asigură deplasarea oamenilor între locuinţă şi locul de
muncă, în zonele de recreere, în scopuri turistice etc.
Mediul în care sunt amplasate căile de comunicaţii (trasee special amenajate sau
construite, destinate practicării unui anumit tip de transport) a determinat şi
diferenţierea transporturilor în: terestre, navale, aeriene şi speciale (categorie în
care intră transporturile urbane, conductele, liniile de înaltă tensiune,
telecomunicaţiile şi comunicaţiile spaţiale).
În domeniul transporturilor terestre sunt incluse căile ferate, căile rutiere,
conductele, transporturile urbane etc., iar în cele navale - transporturile navale
interioare (fluviale, pe canale şi lacustre) şi transporturile navale maritime.
Transporturile feroviare
Concurate de transporturile navale, rutiere şi aeriene, cele feroviare şi-au
menţinut importanţa în multe ţări ale lumii, datorită unor avantaje deosebite:
capacitate, viteză, siguranţă în exploatare. Astfel, dacă la transportul de călători
se înregistrează, în general, scăderi, la cel de mărfuri, mai ales al celor
voluminoase (minereuri, cărbuni etc.) se menţin cote ridicate.
În ultimele decenii s-a extins reţeaua de căi ferate în ţările Europei Centrale şi de
Est, în China, Asia de Sud şi de Sud-Est (India, China, Vietnam, Malaysia), în
Asia de Sud-Vest (Turcia, Iran), America Latină (Mexic, Argentina, Brazilia),
Australia şi Africa (Gabon, Nigeria, Angola, R.D. Congo). Au fost construite multe
linii în zone greu accesibile, altele s-au dublat, au fost electrificate, s-a
modernizat materialul rulant (locomotive Diesel şi electrice etc.).
După anul 1900 căile ferate continuă să se extindă, să străbată noi teritorii, astfel
că în anul 1934 ajunseseră la 1 317 000 km, în 1981 la 1 550 000 km, iar în
prezent la 1 600 000 km.
La nivel mondial, în repartiţia geografică a reţelei de căi ferate, se observă o
distribuţie inegală, ca o reflectare a nivelului de dezvoltare economică: o
concentrare a acestora în America de Nord şi Centrală (489 000 km) şi în
Europa, inclusiv C.S.I. (396 000 km), după care urmează Asia, America de Sud,
Africa şi Australia.
Ţările cu mari suprafeţe dispun de reţele feroviare cu lungimi considerabile, dar
cu densităţi reduse. De exemplu, S.U.A., ţară aflată pe primul loc în lume în
privinţa lungimii reţelei de cale ferată, utilizează în mai mică măsură această cale
de transport; din totalul mărfurilor transportate, pe calea ferată au fost traficate în
proporţie de 39%, iar din numărul călătorilor numai 0,7%. Noduri feroviare cu un
trafic deosebit sunt: Chicago, New York, Salt Lake City, San Francisco ş.a.
După intensitatea traficului de călători şi mărfuri se diferenţiază:
a) Căi ferate magistrale cu o importanţă deosebită pentru circulaţia naţională şi
internaţională. În această categorie sunt incluse căile ferate care asigură legături
între mai multe ţări sau continente. Magistrala feroviară de cele mai mari
dimensiuni este Transsiberianul, de 9 302 km, construit în perioada 1891-1900,
pe direcţia Moscova – Celeabinsk – Krasnoiarsk – Irkutsk – Habarovsk
-Vladivostok, cale ferată dublă şi electrificată pe tot traseul, cu mai multe
variante; din această categorie mai fac parte şi rutele feroviare Bucureşti-
Budapesta-Berlin (Balt Orient Expres); Sofia-Bucureşti-Chişinău-Moscova
(Danubius Expres); Transaustralianul (Perth-Melbourne-Sydney); Transandinul
(Buenos Aires-Mendoza-Valparaíso); magistrala transafricană din zona
ecuatorială (Lagos-Mombasa), care leagă 6 ţări şi 5 capitale, de 6 530 km
lungime etc.
b) Căi ferate de importanţă naţională, prin care se asigură legătura între marile
regiuni industriale şi centre economice de importanţă deosebită etc. Exemplele
de acest fel sunt şi mai numeroase: Bucureşti-Ploieşti-Braşov; Bucureşti-
Craiova-Timişoara; Madrid-Valencia; Moscova-Sankt Petersburg; Köln-
Düsseldorf-Duisburg ş.a.
În Franţa a continuat construirea căilor ferate de mare viteză (TGV), inaugurate
în 1981 pe distanţa Paris-Lyon (409 km), parcursă în 2 ore şi 20 de minute,
cunoscută şi sub numele de TGV - Sud-Est; a fost extins în nord, pe direcţia
Paris-Amiens-Lille; apoi Lyon-Avignon-Marsilia ş.a. Trenurile de mare viteză vor
funcţiona şi în Coreea de Sud (Seoul-Pussan, 432 km), un prim tronson
funcţional în 1999 şi în totalitate în 2001. După aceste ţări, TGV - ul va funcţiona
şi în Spania, Marea Britanie, Belgia, Olanda, China (Beijing-Shanghai 1 350 km),
Australia (Canberra-Sydney 250 Km).
În Japonia, o cale ferată de mare viteză, denumită pe primul tronson "Tokkaido",
funcţională din 1964, de 515 km lungime, leagă Tokyo-Nagoya-Osaka, cu un tren
care circulă cu 220 km/h; al doilea tronson Osaka-Okayama, 160 km lungime,
din 1972; al treilea între Okayama-insulele Kyushu, 392 km, din 1975. În această
ţară s-au realizat deja trasee cu viteze superioare (270 km/h, între Omya şi
Morioka).
Linii de cale ferată de mare viteză au fost construite şi în Germania (Hanovra-
Würzburg; Mannheim-Stuttgart).
În America de Nord, magistralele feroviare construite pe teritoriul S.U.A. străbat
ţara de la est la vest, de la oraşele-porturi la Oceanul Atlantic la cele aşezate la
Oceanul Pacific, fiind în acelaşi timp căi ferate naţionale, dar şi transcontinentale.
Cele mai importante sunt: magistrala New York-Indianapolis-St.Louis-Amarillo-
Los Angeles, în lungime de 6 350 km; magistrala Boston-Cleveland-Chicago-
Minneapolis-Seattle, în lungime de
6 000 km; magistrala Jacksonville-New Orleans-El Paso-Phoenix-Los Angeles,
prin sudul S.U.A., din Florida în California, de 5 800 km ş.a.
c) Căi ferate secundare construite de regulă pentru a deservi mari obiective
industriale, sau ca linii de "centură" ale marilor aglomeraţii urbane.
Adeseori reţeaua căilor ferate străbate masive muntoase, fluvii, lacuri, strâmtori
maritime etc. prin tunele. Cele mai multe dintre ele se găsesc în statele alpine
din Europa, apoi în Japonia, S.U.A., în zona Munţilor Anzi şi în Noua Zeelandă.
Tabelul nr. 1
Tuneluri feroviare de mari dimensiuni
Denumirea Anul intrării Lungimea
în funcţiune (în m)
Transporturile rutiere
Repartiţia geografică a căilor rutiere este mai echilibrată în comparaţie cu cele
feroviare.
În anul 1994 lungimea totală a drumurilor modernizate ajunsese la peste 15
milioane km, iar a autostrăzilor la peste 85 000 km. În privinţa densităţii, cele mai
mari valori le înregistrează ţările europene: Germania, Franţa, Marea Britanie.
Pentru a înlesni legăturile rutiere au fost construite mari poduri şi poduri
suspendate, tuneluri pe uscat şi în zonele submarine, multe trasee fiind în zonele
muntoase la mari altitudini (5 330 m în Tibet, 4 800 m în Munţii Anzi, 2 770 m în
Munţii Alpi), trecând adeseori prin pasuri de mare altitudine: Tangla (4 992 m),
Oroya (4 770 m), continuate cu serpentine s-au construit tuneluri rutiere.
Tabelul nr. 4
Tuneluri rutiere de mari dimensiuni
Denumirea Data Lungimea în
intrării m
în
funcţiune