RESURSELE UMANE ALE TERREI

Evoluţia numărului populaţiei Terrei

În prezent, populaţia Terrei a depăşit 6 miliarde de locuitori (octombrie 1999),
cifră obţinută prin însumarea populaţiei ţărilor lumii şi a teritoriilor dependente.
Tabelul nr. 1
Teritoriul, populaţia şi densitatea populaţiei pe mari regiuni geografice
(1998)
Ponderea Populaţia Ponderea Densitatea
1
Suprafaţa (mil. loc.) în populaţiei
(mil. km2) populaţia (loc/km2)
mondială
(%)

Europa2 5,7 3,5 507 8,8 88,9

Africa 29,6 20,6 732 12,7 24,7

America 38,5 26,8 787 13,6 20,4

Antarctica 13 9 - - -

Asia3 30,9 18,7 3 428 59,4 110,9

Oceania 8,4 5,8 29 0,5 3,4

Total 143, 5 100 5 772 100 44,21

mondial
1) Fără Antarctica.
2) Fără Rusia (17 000 000 km2, 11,8% din uscatul planetar ;
150 000 000 loc., 2,6% din populaţia mondială; densitatea populaţiei:8,8).
3) Ţările Asiei fără ex – URSS (285 mil. loc.).
Sursa: Images économiques du monde, 1998.
Se preconizează, în continuare, o creştere a populaţiei planetei care ar urma să
se stabilizeze, la cifra de 12 miliarde de locuitori, abia la mijlocul secolului al XXI-
lea.
Tabelul nr. 2
Dinamica populaţiei planetei pe mari regiuni geografice (mil.loc. 1650 -
1996)
Regiunea 1650 1750 1850 1900 1950 1980 1996
geografică

Europa1-2 100 140 265 400 392 484 800

 Africa 100 95 95 118 272 570 732

America 13 12 59 144 332 614 784

Asia 3 35 476 754 932 1 368 2 501 3528

Oceania 2 2 2 6 12 23 29

Ex- - - - - 180 266 -

U.R.S.S.2

Total 550 725 1 175 1 600 2 556 4 458 5772

mondial
1. În perioada 1950 - 1996 fără partea europeană a ex-U.R.S.S.
2. Europa şi ex – URSS în 1996.
3. Pentru anii 1650, 1750, 1850 şi 1900 populaţia părţii europene este
inclusă în Europa, iar cea a părţii asiatice la Asia.
Sursa: The World Almanac and Book of Facts 1995 şi Quid 1998.
În concluzie, dacă ne gândim la faptul că, la mijlocul secolului trecut, Terra
adăpostea doar un miliard şi ceva de oameni şi că astăzi "suportă" de patru ori
mai mulţi, vom realiza de ce se vorbeşte atât de intens de "explozia
demografică". Omenirii i-a trebuit o jumătate de milion de ani - dacă nu mai mult -
pentru a atinge primul miliard de locuitori şi numai cu ceva mai mult de un secol
pentru a se apropia de al şaselea.
În prezent, rata de creştere a populaţiei mondiale s-a redus faţă de perioadele
anterioare (1,64% în anii 1993-1995 faţă de 2,04% în intervalul 1965-1970 şi
1,85% în întreaga perioadă 1950-1990) şi, potrivit proiectărilor demografice ale
O.N.U., va continua să se micşoreze, ajungând cu ceva mai puţin de 1% în anii
2020-2025. Cu toate acestea, în viitor sporul anual va fi, totuşi, ridicat (75-80
milioane de locuitori pe an), datorită uriaşului potenţial de creştere acumulat de
omenire. În ultimele secole sporul natural anual a crescut de la 3 milioane de
locuitori în 1750 la 7 milioane în 850, apoi 45 milioane în 1950 şi 85 - 90 milioane
în anii 1990 - 1995 (chiar 93 de milioane în 1993).
Tabelul nr. 3
Dinamica populaţiei mondiale în perspectiva apropiată (1970 - 2025)
Regiunea Populaţia (mil.loc.)
geografică
1970 1990 2000 2025

Africa 345 795 867 1 597

America1 511 727 832 1 089

 Asia 2065 2 994 3 713 4 913

Europa2 402 499 510 515

Oceania3 19 26 30 38

Ex-U.R.S.S. 243 291 308 352

Total Terra 3 632 5 333 6 261 8 504

1) Inclusiv Hawaii.
2) Fără ex-U.R.S.S.
3) Fără Hawaii.
Sursa: ONU, 1998.
Ritmul de creştere a populaţiei nu este uniform pe întreaga planetă, cunoscând
de fapt mari diferenţieri pe regiuni geografice. Astfel, în perioada 1980-1985, faţă
de valoarea medie, care a fost de 1,7%, s-au înregistrat valori mai ridicate în
Africa (2,9%), America Latină (2,3%) şi Asia de Sud (2,2%) şi mai scăzute în
Oceania (1,5%), C.S.I. (1%), America de Nord (0,9%) şi mai ales în Europa
(0,3%). În perioada 1990-1995 indicele creşterii populaţiei a înregistrat valoarea
de 1,6%.
Repartiţia geografică a populaţiei
Repartiţia geografică a populaţiei pe suprafaţa planetei este condiţionată de mai
mulţi factori: condiţiile fizico-geografice (relief, climă, hidrografie, resurse naturale
etc.), nivelul de dezvoltare social-economică, condiţiile istorice, caracteristicile
demografice etc. În funcţie de modul în care aceşti factori au influenţat şi
influenţează pe întreaga planetă răspândirea populaţiei, s-au conturat zone
având o concentrare puternică şi zone slab populate. Diferenţieri există atât pe
mari regiuni geografice (continente), cât şi în cadrul acestora. Astfel, Asia, care
ocupă mai puţin de o cincime din suprafaţa uscatului planetar (fără partea
asiatică a Comunităţii Statelor Independente), deţine aproape trei cincimi din
populaţia planetei, în timp ce Africa, a cărei întindere reprezintă aproape o
pătrime din suprafaţa uscatului, concentrează doar 1/7 din populaţia Terrei. În
prezent ambele continente se înscriu în rândul regiunilor geografice cu o rată
ridicată de creştere a populaţiei, dar, în trecut, au cunoscut condiţii social-istorice
în bună măsură diferite care, în cazul Africii, au determinat stagnarea sau chiar
scăderea creşterii demografice (în primul rând datorită sclavilor negri trimişi în
America). Un caz aparte este Antarctica, continent care deţine aproape o zecime
din suprafaţa uscatului planetar dar este, practic, nelocuit (exceptând personalul
staţiunilor de cercetări ştiinţifice), factorul restrictiv determinant fiind reprezentat
de condiţiile naturale vitrege.
O imagine sugestivă privind resursele demografice oferă compararea populaţiei
ţărilor.
Tabelul nr. 4
Cele mai populate ţări ale lumii, dinamica populaţiei lor în perioada 1970-
1997-2020 estimare pentru anul 2020.
 Nr. Ţara Populaţia (mil. loc.) Locul pe
crt. glob în
197 198 1997 2020 1997 (în
0 0 paranteze
în 2020)

1. China 831 996 1 1 425 1 (1)

236,
7

2. India 540 637 969, 1 321 2 (2)

7

3. SUA 205 228 267, 323 3 (3)

7

4. Indonezia 118 146 204, 267 4 (4)

3

5. Brazilia 93 121 160, 197 5 (8)

3

6. Rusia 130 138 147, 159 6 (9)

3

7. Pakistan 65 83 137, 251 7 (5)

8

8. Banglades 65 89 126, 210 8 (7)

h 1

9. Japonia 103 117 122, 126 9 (12)

2

10. Nigeria 57 81 107, 216 10 (6)

1
Sursa: The World Almanac and Book of Facts,1998.
Din tabelul de mai sus reiese o puternică, mare, concentrare a populaţiei într-un
număr restrâns de ţări. Numai cele zece state cele mai populate ale planetei
concentrează trei cincimi din populaţia Terrei, celorlalte peste 180 de ţări, plus
teritoriile dependente şi neautonome, revenindu-le doar două cincimi. Ca o
expresie a concentrării populaţiei este şi mai semnificativ faptul că numai două
ţări, China şi India, concentrează aproape două cincimi din întreaga populaţie a
globului pământesc.
Se poate constata că dintre cele 10 ţări cu o populaţie de peste 100 milioane de
locuitori, doar trei (S.U.A., Japonia, Federaţia Rusă) nu fac parte din categoria
ţărilor în dezvoltare. De altfel şi din cel de al doilea grup de ţări populate (între 50
şi 100 milioane de locuitori), cu excepţia Germaniei (80 mil.), Italiei, Regatului
Unit, Franţei (fiecare având aproape 60 mil.) şi Ucrainei (peste 50 mil.loc.),
celelalte sunt ţări în dezvoltare: Mexic (circa 95 mil.loc.), Vietnam, Filipine (peste
70 mil.loc.), Iran, Turcia, Egipt, Thailanda (peste 60 mil.loc.), Ethiopia (peste 50
mil.loc.)
Densitatea populaţiei
Acest indicator exprimă raportul dintre numărul locuitorilor la un moment dat şi
suprafaţa teritoriului pe care îl ocupă. La nivelul uscatului planetar este, în
prezent, cu ceva peste 44 locuitori /km2, dar există diferenţieri teritoriale foarte
mari, atât pe regiuni geografice, cât şi pe ţări şi în cadrul ţărilor.
Pe continente, valori peste media mondială înregistrează doar Asia (127
loc./km2) şi Europa (103 loc./km2). Celelalte continente au următoarele valori:
Africa (29 loc./km2), America (18 loc./km2) şi Oceania (3 loc./km2); în ceea ce
priveşte C.S.I., densitatea populaţiei este de 13 loc./km2.
Pe ţări, cu excepţia unor ministate (Monaco - peste 15 000 loc./km2, Singapore
circa 5 000 loc./km2 ş.a.) şi teritorii dependente (Macao - peste 30 000 loc./km2),
reduse ca întindere, cele mai mari densităţi se înregistrează într-o serie de ţări
asiatice (Bangladesh peste 800 loc./km2), Coreea de Sud (410 loc./km2), Japonia
(330 loc./km2), India, Sri Lanka (aproape 300 loc./km2), Filipine, Vietnam (peste
200 loc./km2) ş.a. Pe alte continente, densităţi de peste 200 loc./km2 se
înregistrează în puţine ţări: în Europa (Olanda - aproape 400 loc./km2, Belgia -
peste 300 loc./km2, Regatul Unit, Germania, Italia - toate peste 200 loc./km2),
Africa (Rwanda, Burundi), America (El Salvador, Haiti). Cele mai reduse densităţi
se înregistrează în ţări, de regulă întinse, care dispun de condiţii naturale mai
puţin propice locuirii, fie deşerturi şi semideşerturi (Australia şi Namibia - fiecare
cu câte 2 loc./km2, Algeria şi Sudan cu câte 10 loc./km2 ), fie păduri ecuatoriale
(Zair - 16 loc./km2, Brazilia - 18 loc./km2).
Pe regiuni geografice, densităţi foarte mari (peste 1 000 loc./km2 de regulă, dar
ajungând la câteva mii de locuitori pe km2) se înregistrează în zona văilor unor
mari fluvii (Nil, Gange, Brahmaputra, Indus, Huanghe, Mekong, Tigru, Eufrat ş.a.)
- văi ce au adăpostit, de altfel, din vechi timpuri, strălucite civilizaţii -, în unele
câmpii (Câmpia Chinei de Est, Câmpia Padului ş.a.), insule (Java din Arhipelagul
Indonezian, Honshu din Arhipelagul Japonez), în unele regiuni puternic
industrializate (Rhur în Germania, sud-estul Angliei, regiunea Marilor Lacuri şi
litoralul atlantic al S.U.A. în America de Nord, sud-estul Braziliei ş.a.), în jurul
marilor metropole. Iar cele mai reduse densităţi există în regiunile deşertice şi
semideşertice (Sahara, Australia de Vest, Gobi ş.a.), pădurile ecuatoriale
(Amazonia, bazinul Congo - ului), regiunile reci arctice şi antarctice.

Mişcarea naturală a populaţiei

Creşterea numerică a populaţiei este rezultatul sporului natural, care reprezintă
diferenţa dintre natalitate (numărul de naşteri la 1 000 de locuitori) şi mortalitate
(numărul de decese la 1 000 de locuitori). În perioada 1980-1985 sporul natural,
la nivel planetar, a fost, în medie, de 16,6‰ (sau o rată medie anuală de creştere
de 1,7%), înregistrându-se însă mari diferenţieri regionale, cu valori peste media
pe glob în zonele cu ţări în dezvoltare (Africa 29,3‰, America Latină 23,4‰ ,
Asia de Sud 21,7‰ ) şi cu mult sub aceasta în regiunile dezvoltate (Europa 3‰,
America de Nord 7‰ , C.S.I. 9,6‰ ).
Populaţia mondială creşte, anual, cu circa 77 milioane de locuitori sau, altfel
spus, cu 212 000 zilnic şi 880 în fiecare oră. La această creştere, aportul cel mai
important ( circa 90%) îl au regiunile mai puţin dezvoltate.
Pe ţări diferenţierile sunt şi mai accentuate: de la unele cu un spor natural ce
depăşeşte 20‰ (India, Iran, Egipt ş.a.) sau chiar 30‰ (Kenya) ori peste 40‰
(Libia, Iraq, Siria ş.a.) la altele cu spor negativ (numărul deceselor îl depăşeşte
pe cel al naşterilor): Germania, Ungaria, Ucraina, Federaţia Rusă, Croaţia,
Cehia, Bulgaria, Austria, Danemarca ş.a.; în ultimii ani şi România se înscrie în
rândul ţărilor cu spor natural negativ (-2,5‰ în 1996). Ţările cu un spor natural
ridicat au posibilitatea de a-şi asigura, în viitor, resurse umane corespunzătoare.

Mobilitatea teritorială a populaţiei

În prezent, în ansamblu, se remarcă deplasările de populaţie din ţările în
dezvoltare, principalele fluxuri fiind dinspre America Latină spre S.U.A., din Africa
şi Asia spre Europa, iar mai recent, din Europa Centrală şi de Est spre Europa
Occidentală. Principalele ţări "primitoare" (deci cu solduri pozitive ale migraţiei)
se află în America de Nord anglo-saxonă (S.U.A. şi Canada), Oceania (Australia
şi Noua Zeelandă), Europa Occidentală (Finlanda, Suedia, Norvegia, Olanda,
Danemarca, Belgia ş.a.). Un caz aparte în ceea ce priveşte soldul pozitiv al
migraţiei, l-a reprezentat, mai ales în perioada 1960-1980, o serie de state din
regiunea Golfului Persic (Emiratele Arabe Unite, Qatar, Kuwait, Bahrain, Oman şi
Arabia Saudită), explicaţia fenomenului fiind dată de industria petrolieră
(atragerea de forţă de muncă în acest domeniu) şi de legislaţia de încurajare a
imigraţiei.

Urbanizarea
Procesul de urbanizare nu s-a produs în acelaşi ritm pe tot globul pământesc şi
nu a atins aceeaşi amploare în diferite regiuni ale planetei.
Pe mari regiuni ale planetei, se remarcă diferenţe considerabile: regiuni puternic
urbanizate, în care populaţia urbană depăşeşte două treimi din totalul populaţiei
(Europa, inclusiv C.S.I., America Latină, America de Nord şi Oceania - în ultimele
două apropiindu-se de 80%) şi, la polul opus, regiuni cu o pondere redusă,
respectiv mai puţin de o treime din populaţie (Africa, Asia de Sud, Asia de Est).
În această a doua jumătate a secolului nostru s-a manifestat, pe cuprinsul
planetei, o adevărată explozie urbană, care este rezultatul unei multitudini de
factori, între care dezvoltarea demografică accelerată, puternica industrializare,
mecanizarea agriculturii (care eliberează o însemnată cantitate de forţă de
muncă) şi, nu în ultimă instanţă, mirajul pe care-l reprezintă oraşul în general ca
simbol al civilizaţiei. Drept urmare, oraşele existente cresc - orăşelele se
transformă în adevărate oraşe, oraşele în metropole şi acestea, la rândul lor, în
aglomeraţii urbane.
Una din trăsăturile actuale ale fenomenului urban o constituie proliferarea
oraşelor mari (tot mai multe fiind milionare sau multimilionare) şi a aglomeraţiilor
urbane. Numărul oraşelor de peste un milion de locuitori depăşeşte în prezent
300, din care jumătate au cel puţin două milioane de locuitori.
Un alt fenomen caracteristic epocii actuale îl reprezintă formarea
megalopolisurilor, respectiv imense concentrări urbane cu câţiva mari poli de
atracţie şi numeroase centre urbane, mai mari sau mai mici, care gravitează în
jurul acestora. În prezent s-au constituit circa 30 megalopolisuri, printre cele mai
reprezentative fiind: BOSWASH (Boston-Washington cu 50 mil. loc. desfăşurat
pe 140.000 km), din nord-estul S.U.A., Tokaido (70 000 km2, peste 70
mil.locuitori), în insula japoneză Honshu, Megalopolisul brazilian (peste 40
milioane de locuitori), cel mai dinamic între marile concentrări urbane ale lumii
ş.a.
Tabelul nr. 6.
Alte arii metropolitane importante sunt:
Populaţia
Nr Aria Ţara (mil.loc.)
crt metropolitană
1995 2000

1 Ciudad de Mexico Mexic 24,0 27,9

2 Sao Paulo Brazilia 21,5 25,4

3 Seoul Coreea de 19,1 22,0

Sud

4 New York S.U.A. 14,6 14,6

5 Osaka-Kobe- Japonia 14,1 14,3

Kyoto
Sursa: U.S. Bureau of the Census International Data Base.

ROMÂNIA
Populaţia României a fost, în anul 1997, de 22,6 milioane locuitori. Pe ansamblu
populaţia ţării a crescut continuu în decursul acestui secol, practic dublându-se:
de la 10 mil. în 1891 şi 12,8 mil. în 1912 la 22,7 mil. în 1992 (revenind o
densitate de 95 loc/km2). Totuşi, după 1 ianuarie 1990 numărul populaţiei a
scăzut, pentru prima dată după cel de al doilea război mondial, soldul negativ al
emigraţiei (circa 100 000 de persoane în 1990,
30 000 - 45 000 în 1991-1992, apoi în scădere, sub 20 000 de persoane anual)
depăşind excedentul natural al populaţiei.
Tabelul nr. 7
Dinamica populaţiei României la recensăminte este:
Anul Numărul de Anu Numărul de
locuitori l locuitori
 1859 8 600 000 195 17 489 450
6

1891 10 000 000 196 19 103 163

6

1912 12 768 399 197 21 559 910

7

1930 14 280 729 199 22 760 449

2

1948 15 872 642

Sursa: Anuarul Statistic al României, 1996.
Sporul natural al populaţiei a cunoscut oscilaţii foarte mari în acest secol, fiind
ridicat în perioada dinaintea celui de al doilea război mondial (peste 14‰ ), în
deceniul al şaselea (10-14‰ ) şi începând cu anul 1967 (an în care se atinge un
nivel record de 18‰ , datorită măsurilor legislative de interzicere a avortului). A
scăzut apoi tot mai mult, datorită în principal reducerii natalităţii, ajungându-se la
un spor natural de numai câteva procente (3‰ în 1990) şi apoi un spor natural
negativ începând cu 1992; de exemplu -2,5‰ în 1996. Aceste spor natural va
contribui, pe termen lung, la diminuarea resurselor umane ale ţării în general şi,
totodată, la "îmbătrânirea" progresivă a populaţiei.

În legătură cu acest ultim aspect este semnificativă structura populaţiei pe grupe

de vârstă, cu o tendinţă de îmbătrânire.
În ceea ce priveşte structura populaţiei pe medii, predomină cea urbană (55%
în 1996) care, în ultimii ani, a depăşit-o pe cea rurală caracteristică întregii istorii
a României de până acum.
Structura naţională indică faptul că România este un stat naţional unitar,
ponderea populaţiei de naţionalitate română fiind de aproape 90% (89,4% la
recensământul din 1992); aceasta este urmată ca pondere, de maghiari (7,1%),
ţigani (1,7%), germani (0,51%), ucraineni (0,3%).
În ceea ce priveşte mobilitatea teritorială a populaţiei, în ultimele decenii au
avut loc deplasări de populaţie din mediul rural în mediul urban şi din zonele mai
puţin dezvoltate şi cu un spor natural ridicat (Moldova) spre cele mai dezvoltate
şi cu un spor natural foarte scăzut (Banat) sau scăzut (sudul Transilvaniei).
Reţeaua de localităţi cuprinde peste 12 000 de sate (grupate în circa 2 700 de
comune) şi 262 oraşe, din care 81 cu rang de municipiu.
Reţeaua urbană este puternic marcată de existenţa unui oraş foarte mare,
Bucureşti, care concentrează peste două milioane de locuitori şi un număr tot
mai mare de oraşe având peste 100 000 de locuitori
CĂRBUNII
 Rezervele mondiale de cărbuni şi repartiţia lor geografică | Evoluţia
producţiei mondiale de cărbune
Repartiţia geografică a producţiei carbonifere
CUPRINS
Rezervele mondiale de cărbuni şi repartiţia lor geografică
Cărbunii reprezintă una dintre cele mai importante substanţe minerale utile. Se
remarcă, între combustibilii minerali, prin volumul mare al rezervelor sigure,
vechimea exploatării şi utilizările variate, fiind nu numai o valoroasă sursă de
energie primară, ci şi materie primă pentru industria chimică.
În ceea ce priveşte repartiţia geografică a rezervelor, aceasta este foarte
inegală , 95% fiind concentrate în emisfera nordică şi numai 5% în cea sudică (în
principal în ţări ca Australia, Asia de Sud, Columbia, Brazilia); în emisfera nordică
zăcămintele sunt concentrate între latitudinile de 35 şi 600. Numai trei state deţin
peste 80% din rezervele probabile: CSI, SUA şi China, sursele dând însă ponderi
diferite în ceea ce priveşte cele trei state, unele plasând CSI–ul pe primul loc (cu
cca. 60%), altele China. Există, totodată, şi mari zone geografice care au foarte
mici rezerve ca, de exemplu, Africa (2,7%), America de Sud (1,2%), Oceania (1,1
%).
Evoluţia producţiei mondiale de cărbune
Producţia carboniferă s-a caracterizat printr-un ritm de creştere foarte ridicat
până în 1913 (secolul al XIX–lea fiind numit de altfel “secolul cărbunelui”), când
cărbunele domina sursele energetice (90% în balanţa purtătorilor de energie
primară). După această dată, producţia evoluează mai lent sau chiar stagnează,
ca urmare a creşterii ponderii hidrocarburilor. În schimb, odată cu “criza
petrolului”, declanşată în anul 1973, are loc o ameliorare a industriei carbonifere
mondiale, care se revigorează; un aspect important l-a constituit reconsiderarea
cărbunilor inferiori, utilizaţi tot mai mult în termocentrale.
Tabelul nr. 1
Evoluţia producţiei mondiale de cărbuni
- în milioane tone -
189 1913 1938 1950 1980 1991 1996
0

Huilă 474 1 215 1 178 1 439 2 733 3 570 3 730

Lignit 38 125 262 792 996 1 430 918

Total 512 1 340 1 440 2 231 3 699 5 000 4 648

Repartiţia geografică a producţiei carbonifere
Producţia carboniferă – de regulă în jur de 5 miliarde de tone – este mult mai
concentrată decât cea petrolieră: trei state, respectiv China, SUA şi CSI, deţin
mai mult de jumătate (55%) din producţia mondială.
Aceleaşi trei state realizează, împreună, mai mult de două treimi din producţia
mondială de cărbune superior: China – 33% (întreaga sa producţie fiind de acest
fel), SUA – 1/5 din producţia mondială (în ultimii ani întreaga producţie este de
cărbune superior), CSI – cca. 15%; alţi producători mai însemnaţi de cărbune
superior sunt India (cca. 270 mil. tone), Africa de Sud, Australia şi Polonia
(fiecare cu cca. 200 mil. tone).
Tabelul nr. 3

Producţiile cele mai importante se realizează în:

Ţara (mil. tone Ţara (mil. tone
(producţia) 1996) 1996)

China 1379,0 Ucraina 70,0

SUA 967.0 Cehia 60,0

India 271,0 Grecia 58,0

Rusia 260,0 Turcia 54,0

Germania 241,0 Marea 49,0

Britanie

Africa de Sud 204,0 Indonezia 40,0

Polonia 200,00 România 36,0

Australia 195,0 Bulgaria 30,0

Kazahstan 77,0 R.D.P. 30,0

Coreeană

Canada 76,0 Columbia 29,0

Total mondial 4648,2 mil. tone

Sursa: Images économiques du monde, 1998.
EUROPA ( inclusiv CSI). Continentul european care multă vreme s-a situat pe
primul loc în ceea ce priveşte participarea la producţia mondială (peste 50%
înainte de 1980), în prezent a fost depăşit de Asia (chiar şi fără partea asiatică a
CSI), reuşind să participe doar cu cca. 1/3 la producţia mondială.
CSI se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din lume, deţinând,
totodată, între 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi probabile, din care 90%
sunt localizate în partea asiatică a ţării.
Producţia a evoluat de la 66 mil. tone în 1940 la 260 mil. tone în 1950, pentru ca,
în anul 1991, să atingă 700 mil. tone (70% cărbune superior), urmând apoi o
uşoară scădere (650 mil. tone în 1992 şi cca. 500 mil. tone în 1996 din care cca.
400 mil. t.), dar menţinându-se ca al treilea producător mondial.
În partea europeană cele mai importante exploatări carbonifere sunt la Doneţk
sau Donbas, din Ucraina, care participă cu aproape un sfert la producţia CSI.
Bazinul este localizat în apropierea zăcămintelor de minereu de fier de la Krivoi-
Rog şi Kerci şi a unor importante căi de transport (Marea Neagră, Canalul Volga
– Don). Un alt bazin este cel al Moscovei, care participă cu cca. 10% la producţia
ţării şi conţine numai cărbuni energetici. Prezintă importanţă deosebită, fiind
localizat în zona industrială a Moscovei.
Bazinul Peciora, care deţine mari rezerve de cărbuni cocsificabili, este situat în
nord – estul părţii europene a CSI (practic nordul părţii europene a Federaţiei
Ruse), în bazinul fluviului Peciora din zona arctică, fiind cunoscut sub numele de
“Donbasul Polar”. Alimentează cu cărbune regiunea industrială a Sankt–
Petersburgului (fostul Leningrad). Mai multe bazine carbonifere există în Munţii
Urali, în mare parte cu cărbuni energetici, excepţie făcând bazinele Kizel şi
Celiabinsk, de unde se extrage cărbune cocsificabil. Rolul acestora este deosebit
pentru regiunea industrială a Uralului, prezentând şi marele avantaj că se
exploatează la zi.
În partea asiatică, unde sunt concentrate 90% din rezervele de cărbune ale CSI
– ului, cel mai mare bazin în exploatare este Kuzneţk (Kuzbas), situat în bazinul
râului Obi, pe afluentul său Tomi.
Bazinul Karaganda, situat la nord de lacul Balhaş, în Kazahstan, participă cu cca.
1/10 la producţia ţării şi conţine atât huilă cocsificabilă, cât şi cărbune brun.
Alte bazine carbonifere din partea asiatică sunt: Ekibastus din Kazahstan,
Minusinsk, în sudul Siberiei Occidentale, Kansk–Acinsk din bazinul superior al
Eniseiului (cu mari exploatări în carieră), Ceremhovo în vestul lacului Baikal,
Tunguska în partea central – siberiană, cel de pe cursul mijlociu al fluviului Lena.
În extremul nord se află bazinele din peninsulele Taimîr, Indighirka şi Kolîma, cu
zăcăminte care, în prezent, sunt mai puţin exploatate, iar în Extremul Orient
bazinele Bureia, Sucean şi cele din insula Sahalin.
Germania. Germania (practic cele două Germanii – de vest şi, respectiv, de est)
a extras multă vreme în jur de 500 mil. t. anual dar, în ultimii ani, şi-a redus
producţia la cca. 350 mil. t. în 1991 şi sub 300 mil. t. din1993. În 1996, producţia
a scăzut la 242 mil. t., din care 187 mil. t. lignit şi cărbune brun (locul I pe glob la
această categorie de cărbuni). Zăcămintele de cărbune inferior sunt concentrate
îndeosebi în partea estică, în bazinele Saxono – thuringian (sau al Elbei), cu cea
mai mare participare (peste 1) la producţia totală a ţării, şi Lauchhammer, acesta
din urmă având rezerve mai importante.
În ceea ce priveşte cărbunii superiori (doar 54,0 mil. t. în 1996) se remarcă
bazinul Rhur – situat în vest şi axat pe râul omonim, afluent al Rhinului – unul
dintre cele mai mari din lume, cu rezerve importante de huilă (cca. 20 miliarde de
tone) fiind cel mai mare complex carbonifer din Europa Occidentală
Polonia, având o producţie mai mare anterior (de exemplu 250 mil. t. în 1991), a
extras 200,0 mil. tone în anul 1996, din care 2/3 cărbune superior. Deţine cele
mai mari rezerve de huilă din Europa Centrală, iar în ceea ce priveşte producţia
de huilă s-a situat multă vreme pe locul 4 în lume – în ultimii ani pe locul 7.
Zăcământul huilifer cel mai important, se află în sudul ţării, în Silezia Superioară
(deţine 9/10 din rezerva de huilă a Poloniei). Participă cu cca. 3/4 la producţia
totală a ţării şi cu peste 90% la cea de huilă.
Huilă cocsificabilă se mai exploatează, dar în cantităţi mai mici, în Silezia
Inferioară – în bazinul Walbrzych (cca. 5%). De asemenea, în podişul Lublin s-a
trecut la exploatarea cărbunilor superiori. Cărbuni inferiori se mai exploatează din
voievodatul Poznan şi Silezia Inferioară. Polonia deţine mari zăcăminte de turbă
în nord - estul ţării, în Mazuria.
În Cehia rezervele sunt mai modeste, cu predominanţa cărbunilor bruni şi a
ligniţilor, ceea ce se reflectă şi în producţie (80% din totalul de peste 60 mil. tone
extrase). Cel mai mare bazin carbonifer, este cel din Silezia Cehă (Ostrava –
Karvina); a doua bază huiliferă o constituie Boemia şi Moravia, cu bazine mici
(Kladno, Plsen). A treia bază carboniferă o constituie Boemia de Nord (bazinele
Most şi Sokolov), cu cea mai mare participare la producţia ţării.
Marea Britanie
În Marea Britanie se exploatează în exclusivitate cărbuni superiori, cocsificabili.
Producţia, multă vreme deosebit de constantă, respectiv în jur de 100 mil. tone
huilă, ceea ce înseamnă, totuşi, mai puţin de jumătate din producţia dinaintea
primului război mondial, a scăzut în ultimii ani (87 mil. tone în 1993, respectiv 49
mil. tone în 1996). Există cinci bazine carbonifere mai importante: bazinul Scoţiei
(Scotland), Northumberland, Yorkshire, Lancashire şi Ţara Galilor (Wales), care
deţin huilă cocsificabilă de diferite tipuri. Aproximativ 2/3 din producţie provine din
bazinele: Northumberland, Yorkshire şi Ţara Galilor.
AMERICA DE NORD. Această regiune a planetei participă cu aproape 1/5 la
producţia mondială, remarcându-se Statele Unite ale Americii, care, prin
producţia lor de cca. 970 mil. tone în 1996 (din care peste 90% cărbune
superior), se situează pe locul al doilea în producţia mondială; multă vreme a
ocupat primul loc, dar, în ultimii ani, au fost depăşite de China. Rezervele SUA
sunt estimate a fi între 2 900 şi 3 900 mld. tone (inclusiv cele până la 1 800 m
adâncime).
Cel mai important este Complexul carbonifer apalaşian, din estul ţării, axat pe
Munţii Apalaşi, care se desfăşoară din statul Pennsylvania, în nord, până în
statul Alabama, în sud.
A doua bază carboniferă este cea din bazinul mijlociu al fluviului Mississippi, în
care zăcămintele sunt cantonate în statele Ohio, Illinois, Indiana şi Kentucky (din
estul fluviului) şi în statele Iowa, Missouri, Nebraska, Kansas şi Oklahoma (în
vest). Participarea acestui bazin la producţie este mică (15%).
A treia bază carboniferă o constituie bazinele din vest (îndeosebi Wyoming,
Colorado, Utah, North Dakota), care participă cu aproape jumătate la producţia
ţării.
Pe întreg continentul american mai există doar un singur producător mai
reprezentativ, respectiv Canada: cca. 75,0 mil. tone, îndeosebi în provinciile
Alberta, British Columbia şi Saskatchewan.
ASIA. Pe acest continent există doi mari producători de cărbuni: China şi India.
China este, în prezent, prima producătoare din lume (cca. 1 380,0 mil. tone în
1996), participând cu aproape 1/3 la producţia mondială. Producţia a cunoscut
mari ritmuri, crescând de la 30 mil. tone în 1950, la peste un miliard de tone în
prezent. Cele mai mari bazine cu cărbuni superiori sunt localizate în nordul şi
estul
Chinei. În sud-estul şi centrul Chinei există mai cu seamă zăcăminte de cărbuni
bruni. Fiind la adâncime mică, multe din exploatări se fac la zi.
Principalele exploatări se fac în China de Nord - Est (Manciuria), la Fushun (una
din cele mai mari exploatări la zi din lume) şi Benxi, în China de Nord (în
provinciile Shanxi şi Shenxi) sunt bazinele Taiyuan şi Datong. Sunt importante,
de asemenea , exploatările din China Centrală (în provincia Honan), cele din
China de Est şi China de Sud – Est, din provinciile Yunan şi Hunan.
India (270 mil. tone , în cea mai mare parte – cca. 95% - cărbune superior, a
doua producătoare de pe continent, după China), deţine mari zăcăminte de huilă,
concentrate în nord - estul ţării, în statele Bihar, Assam şi Madhya–Pradesh şi în
Bengalul de Vest. Zăcăminte de huilă, în exploatare, mai există în apropiere de
Hyderabad şi Madras, în zona peninsulară a Indiei.
În Africa , marea producătoare este Africa de Sud (cca. 200 mil. tone în 1996, în
exclusivitate huilă). Cel mai important bazin carbonifer se află în Transvaal
(Withbank), asigurând cea mai mare parte a producţiei ţării.
AUSTRALIA are rezerve apreciabile de huilă şi lignit şi o producţie de peste 200
mil. tone (204 mil. tone în 1996, din care peste 3/4 cărbune superior), producţia
având tendinţe de creştere (sub 200 mil. tone înainte de 1990), în vederea
asigurării consumului intern şi a exportului. Zăcămintele sunt concentrate în
partea de est, de-a lungul Cordilierei Australiene, în statele New South
Wales=Noua Galie de Sud (deosebit de important este bazinul Sydney, unde se
exploatează numai huilă), Queensland şi South Australia = Australia de Sud,
unde se fac cele mai mari exploatări în carieră.
ROMÂNIA.
Producţia a scăzut mult în ultimii ani, înregistrându-se doar 31,2 mil. tone în 1991
( din care 3,2 mil. tone huilă şi restul lignit şi cărbune brun). Ulterior a crescut,
ajungând la 38,9 mil. tone în 1993 (din care 4 mil. tone huilă), înregistrând
ulterior o uşoară scădere, respectiv 36,1 mil tone (din care 1,3 mil. tone huilă) în
1996.
Repartiţia geografică a bazinelor carbonifere. Huila este cărbunele superior
de bază al ţării noastre, antracitul găsindu-se în cantităţi neînsemnate (la Schela,
jud. Gorj). Principalele bazine huilifere se află în Depresiunea Petroşani şi în
Munţii Banatului.
Bazinul Petroşani, situat pe cursul superior al Jiului, în depresiunea cu acelaşi
nume, este cel mai mare bazin huilifer al ţării, în cadrul lui obţinându-se peste
80% din producţia naţională de huilă. El are însă dimensiuni reduse (45 km
lungime şi între 3 şi 10 km lăţime).
În Munţii Banatului, deşi prospecţiunile geologice recente au pus în evidenţă noi
zăcăminte, rezervele huilifere sunt, practic, destul de neînsemnate. În plus, ele
sunt situate la adâncimi foarte mari şi dispun de o tectonică complicată (la Anina
fiind cea mai dificilă din întreaga ţară). Exploatările de aici prezintă două
concentrări: una în apropiere de Reşiţa, la Anina, Doman, Secu ş.a., şi alta în
vecinătatea defileului Dunării, la Baia Nouă, Cozla, Bigăr ş.a.
În ceea ce priveşte cărbunii inferiori, lignitul este tipul de cărbune reprezentativ
pentru ţara noastră. Cea mai mare parte a rezervelor se concentrează în Podişul
şi Subcarpaţii Getici, unde există mai multe bazine:
1. Bazinul Motru – Jilţ – Rovinari, situat în Podişul Getic, se
 întinde de la Valea Jiului (în est) şi până la Valea Motrului (în vest).
Este cel mai mare bazin carbonifer al ţării, deoarece deţine cea mai
mare parte a rezervelor de lignit şi asigură cca. 50% din totalul
producţiei de cărbune energetic al ţării.
2. Bazinul Husnicioarei, situat în Podişul Mehedinţi, puţin mai
la vest de bazinul Motru – Rovinari, cu exploatări atât în subteran,
cât şi la zi: Husnicioara şi Zegujani.
3. Bazinul Alunu – Berbeşti, amplasat în Subcarpaţii Gorjului şi Vâlcii,
cu exploatări în carieră şi în subteran.

Alte bazine carbonifere:

- Bazinele Munteniei Centrale subcarpatice: Schitu – Goleşti (exploatări la
Berevoieşti, Godeni, Poenari, Jugur ş.a., Şotânga, Doiceşti, Filipeştii de Pădure),
bazinul Ceptura în extremitatea estică a zonei, cu exploatări modeste.
- Bazinul Barcău – Crasna, localizat în nord – estul Crişanei, cu exploatări la:
Popeşti, Voivozi, Borumlaca, Vărzari, Sărmăşag.
- Bazinul Baraolt, situat în depresiunea cu acelaşi nume (jud. Covasna), are
exploatări în subteran şi în carieră în centrele Vârghiş şi Căpeni.
- Bazinul Valea Crişului, amplasat în vecinătatea oraşului Sfântu Gheorghe, cu
exploatări în carieră (la numai 50 m).
- Bazinul Sinersig – Vişag, în Câmpia Lugojului.
Cărbunii bruni au în ţara noastră rezerve reduse, principalele bazine fiind:
Comăneşti, din depresiunea omonimă din Carpaţii Orientali, cu exploatări la
Leorda, Dărmăneşti, Asău; Almaşului, situat în depresiunea cu acelaşi nume de
la poalele Munţilor Apuseni, cu minele: Surduc, Cristolţel, Tămaşa ş a.; Brad –
Ţebea, localizat în depresiunea Brad din Munţii Apuseni.

PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ

Exploatarea industrială a petrolului | Rezervele mondiale de petrol şi
repartiţia lor geografică
Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol | Repartiţia geografică a
producţiei petroliere
Industria de rafinare a petrolului | Repartiţia geografică a exploatărilor
petroliere

CUPRINS
Exploatarea industrială a petrolului
Ca materie primă ce a mobilizat în jurul său atâtea energii şi a revoluţionat
tehnicile industriale şi de transport, petrolul a fost semnalat cu mult înainte de
începerea exploatării pe scară industrială. Încă din antichitate (cu 3 000 de ani
î.Hr.) Herodot, Plutarh şi Strabo au făcut în, lucrările lor, menţiuni asupra
existenţei petrolului în regiuni din zona Golfului Persic.
Este plasată la jumătatea secolului al XIX-lea datorită sistemului de forare prin
sonde mecanice experimentat în S.U.A., apoi în Rusia şi România, descoperirii
sistemului de separare a petrolului lampant (Franţa, 1854) şi construirii primelor
rafinării.
Alături de România care este prima ţară din lume cu o producţie de petrol
înregistrată statistic (1857), cu exploatări în văile râurilor Prahova şi Trotuş, se
înscrie prin contribuţiile sale Polonia.
Sfârşitul secolului al XIX-lea consemnează apariţia primelor societăţi petroliere
cu rol deosebit în extinderea exploatărilor petrolifere şi constituirea unor noi căi
de transport a petrolului la consumator.
Această etapă incipientă conturează deja câteva regiuni de bază ale producţiei
pe Terra: Pennsylvania (S.U.A.), Baku, Caucazul de Nord şi Emba (Rusia),
Valea Prahovei (România), ş.a.
Petrolul va deţine un rol important ca resursă energetică, după anul 1930
învingând definitiv în competiţia cu cărbunele. El câştigă tot mai mult teren după
cel de al doilea război mondial datorită dezvoltării rapide a petrochimiei.
Ponderea sa a crescut de la 10% din totalul energiei consumate în 1910 la 20%
în 1938, 45% în 1980, după care în intervalul 1981-1993 are o evoluţie oscilantă,
între 43-46%.
Perioada postbelică conturează, în fapt, schimbările substanţiale în repartiţia
geografică a producţiei mondiale prin apariţia marilor regiuni petrolifere actuale:
zona Golfului Persic, zona Golfului Mexic, zona centrală americano-canadiană,
zona Mării Caraibilor, Africa de Nord, zona Golfului Guineii, Asia de Sud - Est,
zona Volga-Ural, Siberia de Vest; în România s-a impus regiunea Podişului
Getic.
Dezvoltarea explozivă a producţiei de petrol şi odată cu aceasta a ponderii
absolute a acestuia în balanţa energetică a lumii, a alimentat apariţia noii politici
petroliere, manifestată prin limitarea profiturilor companiilor străine,
naţionalizarea totală sau parţială a industriei petroliere, stabilirea unui preţ de
cost echitabil faţă de cel al altor materii prime, grija de protejare a rezervelor,
toate creând veritabile dificultăţi ţărilor puternic industrializate. Criza energetică
apărută, pe acest fond, în anii 1970-1974 nu s-a datorat, deci, diminuării sau
epuizării rezervelor de petrol, fiind, în fapt, o criză a noilor raporturi economice şi
politice ale ţărilor producătoare şi consumatoare de petrol.
Rolul decisiv în conturarea şi promovarea politicii mondiale în domeniul petrolului
revine Organizaţiei ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), creată în 1960 la
Baghdad de către Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela. Surse recente
arată că producţia de petrol a statelor membre ale OPEC a fost devansată de
celelalte state producătoare cu circa 14 milioane barili zilnic. Acestea acoperă
42,1 milioane barili/zi dintr-o cerere totală zilnică de 69,3 milioane barili/zi.
Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică
În ultimii ani rezervele de petrol ale Terrei au înregistrat un uşor recul datorită
creşterii producţiei, ajungând în 1994 la circa 137 miliarde de tone, din care
ţărilor OPEC le reveneau 105 miliarde. Raportată la producţia mondială a
aceluiaşi an (3,15 miliarde tone) rezervele actuale pot acoperi consumul pentru
circa 43 ani3.
Extinderea activităţilor de explorare petrolieră pe aproape întreaga planetă a
determinat conturarea marilor regiuni deţinătoare de rezerve: Golful Persic,
Sahara, Golful Mexic, Midcontinent (S.U.A.), Alberta (Canada), Volga-Ural
(Rusia), laguna Maracaibo şi bazinul Orinoco (Venezuela), zonele preandine din
Columbia şi Ecuador, Marea Nordului, bazinul inferior al Fluviului Galben (China)
ş.a.
Din rezervele sigure de petrol ale Terrei în anul 1994, 66,4% erau cantonată în
spaţiul geografic al Orientului Mijlociu, 25,9% revenind Arabiei Saudite. OPEC
deţinea în acelaşi an 76,8% din rezervele mondiale.
Potrivit revistei "Oil and Gas", rezervele mondiale de petrol au crescut
spectaculos: cu 27% sau 190 miliarde barili, o cantitate suficientă pentru a
asigura consumul mondial pe încă nouă ani. Estimările astfel realizate arată o
rezervă de 887,35 miliarde de barili în 1988, faţă de 697,45 miliarde de barili în
1987. Creşterea este datorată atât marilor descoperiri, cât mai ales reevaluării
resurselor, semnificative fiind, astfel, creşterea rezervelor înregistrate de
Venezuela (de la 28 la 56 miliarde de barili) şi Abu Dhabi (de la 25,26 la 92,2
miliarde de barili).

Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol

Asia deţine 70,6% din rezervele mondiale, dintre care 66,4% numai în Orientul
Mijlociu. Cele mai mari deţinătoare de rezerve din Orientul Mijlociu sunt: Arabia
Saudită, urmată de Irak (11%), Emiratele Arabe Unite (9,6%), Kuweit (9,5%), Iran
(9,1%). În acelaşi perimetru geografic rezerve importante deţin R.P.Chineză
(2,4%), India şi Indonezia.
Europa deţine 7,4% din rezervele certe incluzând şi ex-U.R.S.S.
(5,6% din rezerve). Tot aici se remarcă Norvegia şi Marea Britanie pentru
rezervele situate în platourile continentale ale mărilor Nordului şi Norvegiei.
America de Nord posedă 3,1% din totalul rezervelor certe de petrol ale lumii,
concentrate în regiunile petroliere din S.U.A. (2,7%) şi Canada.
Africa deţine 6,6% din rezerva mondială, îndeosebi datorită contribuţiei
zăcămintelor plasate în Libia (2,9%) şi Nigeria (1,5%). Acestora li se asociază
cele din Algeria, Egipt şi Angola.
America Latină deţine 12,6% din rezervele Terrei, concentrate în special pe
teritoriul Venezuelei (6,4%) şi Mexicului (4,8%).
Australia şi Oceania se înscriu ca un areal geografic care "vine din urmă",
rezervele sporind de aproape 7 ori în ultimul deceniu, urmare a explorărilor
efectuate în zona platoului continental circumaustralian şi a unor insule din
Pacific (Noua Guinee, Noua Zeelandă).
Producţia mondială de petrol a fost în anul 1996 de 3,13 miliarde tone, un sfert
din aceasta fiind obţinută din zăcăminte situate în platformele continentale.
Ultimii ani relevă o "staţionare" şi chiar un uşor recul al producţiei datorate unei
"modelări" a consumului în procesele de combustie în deplină corelaţie cu
promovarea unor politici protecţioniste, mai ales de către marii producători şi
exportatori (ţările OPEC).
Tabelul nr. 2
Repartiţia producţiei de petrol în principalele state producătoare ale Terrei
Ţara Producţia (mil. T.)
Nr.
crt. 1978 1988 1996 1996
 (% din total
mondial)

1. Arabia 422,3 245,5 428,8 12,8

Saudită

2. SUA 480,0 426,0 383,2 11,5

3. Ex – URSS 572,5 650,0 351,6 10,3

4. Iran 264,5 120,0 183,8 5,5

5. Mexic 66,2 131,0 163,6 4,9

6. Venezuela 115,7 86,4 162,4 4,9

7. China 104,0 140,0 158,5 4,7

8. Norvegia 17,0 55,7 156,6 4,7

9. Marea 54,0 173,0 131,3 3,9

Britanie

10. Emiratele 89,2 81,9 117,3 3,5

Arabe Unite
Sursa: Britannica Book of the Year 1990 (prelucrare); J.P.Allix, J.Soppelsa -
Images de la Terre et des Hommes, Belin, Paris, 1981, p.136-138; Petroleum
Economist, nr.9/1989, p.300 (prelucrare); Images économique du monde, Edition
SEDES, Paris, 1998.

Repartiţia geografică a producţiei petroliere

Orientul Mijlociu şi Apropiat concentrează cea mai mare parte a rezervelor certe
ale lumii şi are cea mai importantă pondere în producţie (fig. 1).
Petrolul exploatat în acestă zonă este în cea mai mare parte uşor şi foarte uşor,
deci cu vâscozitate redusă, situat la adâncimi mici (în medie între 300 şi 2 000
m). Aceasta explică productivitatea mare a instalaţiilor de extracţie (700-1 000
t/zi) şi costul redus al acesteia. Acestor prerogative se asociază poziţia
geografică favorabilă a exploatărilor, în proximitatea Golfului Persic până în
platoul continental al acestuia, 35% din producţia mondială submarină fiind
obţinută în această zonă.
Arabia Saudită, cea mai mare deţinătoare de rezerve certe din zonă şi lume,
ocupă locul întâi şi la producţie.
Zăcămintele şi exploatările sunt concentrate în vecinătatea şi pe litoralul Golfului
Persic. Mai important este marele câmp petrolier Ghawar, situat spre interior la
50-100 Km de ţărm, un zăcământ tipic cu structură anticlinală dispus pe o
suprafaţă de peste 200 Km.p. şi cantonând peste 10 miliarde de tone petrol,
constituind din acest punct de vedere unul din marile zăcăminte ale lumii.
Exploatările mai importante se fac la: Ghawar, Haradh, Abqaiq şi Riyadh.
Litoralul Golfului Persic, între Dhahran (sud) şi Safaniyah (nord), reprezintă a
doua zonă cu exploatări terestre şi submarine. Deosebit de productive sunt
zăcămintele de la Ras Tannurah, Safaniyah şi Manifa, care dau peste jumătate
din producţia submarină de petrol a Orientului Mijlociu.
Iranul - cea mai veche producătoare din zonă - şi-a scăzut simţitor producţia (de
la 300 milioane de tone în 1973 la 120 milioane tone în 1988), ca o consecinţă
directă a războiului purtat cu Irakul şi a unor măsuri protecţioniste proprii. În
ultimii ani producţia înregistrează un reviriment (183,8 mil. tone în 1996).
Exploatările mai importante se fac în sud-vestul ţării în spaţiul dintre Munţii
Zagros şi Golful Persic la Gurren, Marun şi Ahwaz. A doua zonă este situată la
graniţa cu Irakul.
Importante magistrale de conducte leagă centrele de producţie cu rafinăria din
Abadan şi cele de la Isfahan şi Teheran, precum şi cu terminalul situat în insula
Karq (tabelul nr.4).
Irakul dispune de zăcăminte importante în nordul ţării, pe aliniamentul Mossul-
Kirkuk-Khanaquin, care deţine cele mai mari rezerve ale ţării. Există exploatări şi
în sud, în câmpurile petroliere: Rumaila, Mufthia şi Basrah până la Golful Persic,
de unde zăcămintele se continuă în platoul continental.
Kuweitul - stat cu un teritoriu foarte mic (16 000 Km.p.), este unul din primii
deţinători de rezerve şi producători ai lumii. Aici se află unul dintre cele mai
productive zăcăminte ale lumii – Burgan - , situat în sudul ţării, în apropierea
Golfului Persic.
Emiratele Arabe Unite s-au impus rapid (exploatările au început după 1960) ca
un mare producător (50% în exploatări submarine). Producţia se realizează în
cea mai mare parte în emiratul Abu-Dhabi, în extracţiile terestre din câmpul
petrolier Murban şi în cele submarine de la Zekum. Alte exploatări sunt în
emiratul Dubai. Între ceilalţi producători din zonă se detaşează statele Oman,
Qatar şi Bahrein, ultimele două cu producţii mai mici.
A doua zonă producătoare de petrol a lumii este America de Nord (circa 500
milioane tone în 1994), 80% din petrolul extras provenind din S.U.A.
Între marile zone de exploatare se distinge regiunea Golfului Mexic, cuprinzând
sudul statului Texas şi statul Louisiana, care concentrează o treime din rezerve şi
asigură peste 40% din producţia naţională. Extracţia se realizează deopotrivă pe
uscat, în delta fluviului Mississippi şi în perimetrul Lake Charles (Louisiana), cât
şi submarin în centrele Corsicana, East Texas şi Taylor, în apropierea litoralului
statului Texas.
A doua zonă petrolieră, situată în Middlecontinent, concentrează 35% din totalul
rezervelor certe ale ţării şi participă cu 30% la producţie. Mai importante sunt
exploatările din statul Texas (Panhandle - în nord, Ranger, Sweetwater, Electra -
în partea central - estică), Oklahoma (în jurul oraşelor Oklahoma City, Ponca
City şi Wichita), Kansas şi Arkansas. Mai nou exploatările s-au extins în statul
New Mexico.
Zona petrolieră din regiunea montană din vestul S.U.A. cuprinde exploatările din
statele California (bazinele Los Angeles, St.Joaqin şi Santa Maria-submarin),
Colorado, Utah, New Mexico. O altă zonă este sudul Marilor Lacuri, cu statele
Illinois, Indiana şi Michigan, fiind importantă ca prima furnizoare de petrol pentru
marea aglomeraţie industrială de la sud de Marile Lacuri.
După 1960 începe exploatarea petrolului în Alaska, în zăcămintele terestre şi
submarine din nord (Prudhoe Bay), iar mai recent în sud (Cook Inlet). Condiţiile
specifice ale climatului polar şi subpolar fac ca exploatările şi transportul
petrolului să fie mai scumpe.
S.U.A. se situează pe locul doi în lume pentru producţia submarină de petrol,
după Arabia Saudită. Dispune de cea mai vastă reţea de conducte, depăşind 275
000 km. Importante magistrale de transport pleacă din Middlecontinent spre
Marile Lacuri (Oklahoma City - Chicago), spre regiunea "Megalopolisului" atlantic
(Oklahoma City - New York) şi spre Golful Mexic (Oklahoma City - Dallas -
Houston).
Canada, ţara cu rezerve modeste ce pot acoperi consumul pentru mai puţin de
10 ani, a produs în 1996 aproximativ 92 milioane de tone. Cea mai mare parte a
producţiei (75%) a fost realizată în provincia Alberta (Pembina, Readwater, Judy
Creek, Rainbow Lake), apoi în provinciile vecine, Saskatchewan şi Columbia
Britanică.
Explorări recente au evidenţiat rezerve importante în nord, în delta fluviului
Mackenzie, precum şi în platoul continental al Mării Beaufort (asociat cu gaze
naturale).
America Latină se înscrie ca spaţiul geografic ce a înregistrat o dinamică
accentuată în ultimele decenii, producţia sa depăşind astăzi 400 milioane de
tone. Principalii producători sunt Mexic şi Venezuela, care deţin circa 75% din
producţie.
În Mexic se disting trei zone petroliere, dintre care două sunt situate în
Peninsula Yukatan. Prima este zona Campo de Reform. A doua este situată pe
litoralul vestic al Golfului Mexic, unde exploatările au luat amploare. În sfârşit, de
menţionat zona Golfului Campeche (cu zăcăminte submarine), situată în nordul
Peninsulei Yukatan.
Pe teritoriul Venezuelei se disting două zone importante: prima este cea a
lagunei Maracaibo, cu exploatările principale la Mene Grande, Cabimas,
Lagunillas, Mara, Tra Juana ş.a.; a doua zonă este Oriente, situată pe cursul
mijlociu al fluviului Orinoco (Oficina, Jusepin, El Temblador ş.a.).
Argentina ocupă locul doi între producătoarele din America de Sud. Producţia
este obţinută în sudul ţării, cu extracţii în Podişul Patagoniei, arhipelagul Tierra
del Fuego şi partea central-nordică, între localităţile Salta şi Mendoza.
În America de Sud se cuvin menţionate pentru producţiile obţinute: Trinidad-
Tobago (producător vechi), Ecuador, Peru, Columbia şi Brazilia, ultima cu
mari disponibilităţi de rezerve în Amazonia.
Europa de Est se situează foarte aproape ca producţie de America Latină, fiind
a patra zonă producătoare a lumii. Din cele 406 milioane tone extrase în 1994,
92% revin Ex-URSS, spaţiu geografic cu tradiţie în exploatarea petrolului, zona
caspiană, reprezentată de oraşul Baku, fiind între primele în care a apărut
extracţia industrială a petrolului.
Prima zonă de extracţie este Siberia de Vest ("al treilea Baku"), cu zăcămintele
situate în ţinutul Tiumeni, pe cursul inferior al fluviului Obi. Exploatările mai
importante se fac în perimetrele Surgut şi Mamontovo.
În partea europeană cea mai mare parte a producţiei se obţine în zona Volga-
Ural, denumită şi "al doilea Baku” remarcându-se exploatările de la Romaskino,
Sugorovo şi Tuimazî, precum şi cele de la Kuibâşev şi Volgograd în partea de
sud-vest. Recent (1988) a intrat în exploatare un mare zăcământ la Tengiz, în
vestul Kazahstanului.
Celelalte subzone ale părţii europene sunt: Caucazul de Nord şi vecinătăţile
sale nordice (Baku I), cu exploatări terestre şi submarine concentrate în
perimetrul Baku – Groznîi - Maikop; Republica Belarus (Mozîr), Ucraina
(Poltava) şi bazinul Peciora.
În partea asiatică, se mai exploatează petrol pe ţărmul nordic şi estic al Mării
Caspice în zonele Emba şi, respectiv, peninsula Mangîşlak şi zona Okarem,
ultima în Turkmenistan. Mici exploatări sunt plasate în Valea Fergana
(Uzbekistan) şi în Insula Sahalin în Extremul Orient rus, la Marea Japoniei.
În Europa Occidentală se remarcă Marea Britanie, a treia producătoare
europeană după ex-URSS, cu toate că exploatările sale sunt mai recente, după
anul 1970. Petrolul se extrage numai submarin din largul Mării Nordului.
Norvegia, locul al doilea la producţie în Europa, îşi plasează exploatarea
petrolului în acelaşi orizont de timp cu Marea Britanie. Exploatările sunt situate în
platforma Mării Nordului, extinse mai recent în Marea Norvegiei până în nord la
Marea Barents, unde au fost depistate rezerve importante. Extracţia de petrol
gravitează în jurul marelui areal Ekofisk, cu cele 14 platforme de producţie, unele
dintre acestea de mare productivitate (Ekofisk Area, Gullfaks, Statfjord, Ula,
Valhall ş.a.), precum şi altele intrate în exploatare după 1990 (Gydo, Snorre, Hod
ş.a.)
Extremul Orient şi Oceania au produs în 1996 circa 390 mil. tone petrol,
aproape jumătate extrase în R.P.Chineză, ţară cu o producţie relativ recentă
(1939) dar a cărei producţie a evoluat rapid, de la 104 mil.tone în 1978 la 158,5
mil.tone în 1996.
Exploatările importante ale ţării sunt situate în China de Nord (Tacheng) şi
Regiunea Shengli (delta fluviului Huanghe), această regiune prin dezvoltarea
din ultima perioadă a unor câmpuri petroliere (Liufanjia, Chunhua, Shengtud ş.a.)
având o contribuţie importantă la producţia naţională. Zăcămintele se continuă şi
submarin în Golful Bohai unde se concentrează, de altfel, cea mai mare parte a
rezervelor chineze (3,2 miliarde de tone). Alte zone de extracţie sunt: China de
Nord-Vest (Regiunea Xinjiang) şi provincia Hebei (China de Nord).
Indonezia este cea mai importantă producătoare de petrol din sud-estul Asiei şi
una dintre cele mai vechi de pe continent. Cea mai mare parte a producţiei se
obţine în Insula Sumatera, precum şi în insulele Kalimantan (sud-est) şi Java.
O treime se realizează în exploatările submarine din nord-vestul insulei Java şi
strâmtoarea Sulawesi.
Continentul african concentrează importante rezerve (9,2 miliarde tone), având
o contribuţie relevantă la producţia mondială. Pe teritoriul său s-au conturat două
mari zone petroliere: una în nord, cu exploatările situate, în cea mai mare parte,
în Sahara şi alta în regiunea Golfului Guineii, cu prelungire spre sud.
Libia, primul deţinător de rezerve al Africii (4 miliarde tone), şi-a micşorat
producţia în ultimele două decenii, de la 97 milioane tone în 1978 la 69 milioane
tone în 1996. Prima zonă de exploatare este situată în centrul şi nord-estul ţării,
în Deşertul Libiei, cu principalele exploatări la Dahra, Zelten, Amal, Raguba, Sarir
ş.a.; zona este legată de litoralul Mediteranei în vederea exportului (Port Brega,
Marsa-el-Brega, Ras-Laun, Flavia) şi rafinării petrolului (Es Sider, Tripoli ş.a.). A
doua zonă, cu producţie modestă, este situată la graniţa cu Algeria.
Algeria, deţine rezerve mai mici (0,9 miliarde tone), având o producţie în
scădere. Rezervele sale sunt cantonate în est, la graniţa cu Libia, unde se disting
cele două grupări de centre: Hassi Messaoud (Nezla, Messdar, Gassi Touil ş.a.)
în nord şi Edjeleh (Alrar, Askarene, Zarzaitine ş.a.) în sud.
Egiptul, cunoaşte o creştere sensibilă a producţiei de petrol (de la 25 milioane
tone în 1978 la 45 milioane tone în 1996), dispunând de zăcăminte în Peninsula
Sinai şi Golful Suez (Morgan, Belayim, July, Ras Fanar ş.a.) cu zăcăminte
complexe - terestre şi submarine.
Zona Golfului Guineii, cu prelungirea sa sudică realizează cea mai mare parte
din producţia submarină a Africii. Nigeria, primul producător african, are
exploatări îndeosebi pe continent, cele mai importante fiind în sud-vestul ţării pe
un aliniament Bonny-Port Harcourt-Warri-Escravos, care începe şi se termină la
Oceanul Atlantic. Exploatările submarine sunt situate în sud-est şi în extremitatea
sud-vestică a ţării.

Industria de rafinare a petrolului

Industria de rafinare a ţiţeiului este astăzi una dintre ramurile industriale foarte
importante, dezvoltate pe tot globul.
La finele anului 1993 pe Terra erau în funcţiune 712 rafinării, dispuse în 114 ţări
cu o capacitate de prelucrare ce depăşea 73 milioane barili/zi. Dintre acestea,
507 rafinării sunt concentrate în 28 de state ale lumii, fiecare cu o capacitate ce
depăşea 500 000 barili/zi (tabelul nr.5), cele mai numeroase fiind amplasate în
S.U.A. (184), Japonia (41) şi Rusia (29).
Mari proiecte de amenajare a unor capacităţi de rafinare sunt în derulare în
Orientul Mijlociu, Bandar Abbas şi Arak, în Iran, Rabigh şi Quesim, în Arabia
Saudită, extinderea rafinăriei Abadan din Iran, de la 6,5 la 19 milioane tone/an,
precum şi în India (Karnal şi Mangalore), Indonezia (West Java), S.U.A. (Valdez),
Mexic (Lazaro Cardenas), Venezuela ş.a.
În America de Nord, S.U.A. dispune de cea mai mare capacitate de rafinare din
lume. Rafinăriile sunt grupate în câteva zone reprezentative: Golful Mexic şi
vecinătăţile (Houston, Texas City, Beaumont, New Orleans, Baton Rouge,
Galveston ş.a.); nord-estul atlantic (New York, Baltimore, Boston ş.a.); Marile
Lacuri (Chicago, Toledo, Cleveland); Middlecontinent (Tulsa, Ponca City,
Sugar Creek, Cushing ş.a.) şi zona litoralului vestic (El Segundo, Martinez,
Carson).
În Canada, marile capacităţi de rafinare sunt plasate în nordul Marilor Lacuri:
Montreal (între cele mai mari din ţară), Sarnia, St.John şi Halifax (în zona
atlantică). Capacităţi mai mici sunt în vest (Vancouver).
Mexicul rafinează petrol, în general, pentru sine, la Ciudad Madera şi
Salamanca (în centru) şi Salina Cruz (în extindere pentru dublarea capacităţii).
Europa Occidentală constituie o altă zonă cu puternică industrie de rafinare. În
cadrul acesteia, se remarcă Italia, cu mari rafinării amplasate în porturile
Milazzo, Priolo (ambele în Sicilia), Cagliari, Porto Torres (în Sardinia) şi Genova.
Mari capacităţi sunt situate în nordul industrial, în apropiere de Milano, Torino şi
Novarra.
În Franţa se disting patru mari concentrări ale industriei de rafinare: 1) Zona
Marsilia; 2) Sena inferioară, cu cea mai mare capacitate de rafinare din ţară
(Gonfreville); 3) Estuarul Gironde (Bordeaux) şi 4) Zona Parisului. Alte
capacităţi sunt amplasate în porturile Donges (estuarul Loirei) şi Dunkerque.
Germania concentrează pe teritoriul său următoarele grupări:
a) Renano-Westfaliană (Köln, Gelsenkirchen, Wesseling, Godorf, Dinslaken); b)
sudul ţării (Karlsruhe, Ingolstadt, Neustadt) şi c) nordul ţării, mai ales în
porturile Hamburg, Bremen şi Wilhelmshaven.
Marea Britanie dispune de rafinării mari pe litoral, mai importante fiind
concentrările: estuarul Tamisei (Shellhaven, Coryton ş.a.); sudul ţării Galilor
(Milford Haven, Pembroke ş.a.); ţărmul Mării Nordului spre care converg
conducte din platoul continental (Nord Tees, Teesport, Immingham ş.a.). În portul
Southampton (la Marea Mânecii) şi centrul Fawley funcţionează cele mai mari
rafinării din ţară.
În Olanda, în portul Rotterdam se află una dintre cele mai mari capacităţi din
lume - rafinăria Pernis.
Spania şi-a dezvoltat o puternică industrie de rafinare portuară atât pe litoralul
maditeraneean (Cartagena), cât şi pe cel nord-atlantic (Bilbao şi La Coruna).
În celelalte ţări din Europa de Vest capacităţi importante sunt plasate în Belgia
(Antwerpen şi Gand), Suedia (Göteborg), Norvegia (Oslo) ş.a.
În rândul ţărilor din est, cea mai mare capacitate de rafinare revine Comunităţii
Statelor Independente, cu deosebire Rusiei, locul doi mondial cu o capacitate de
rafinare de aproape 6,5 milioane barili/zi. Numeroase rafinării sunt situate în
zonele de extracţie: Baku şi Groznîi (Caucazul de Nord), Ufa (cea mai mare
rafinărie a lumii, cu aproape 500 000 barili/zi), Işimbai, Saratov, Kuibîşev şi
Volgograd (între Volga şi Ural), Gurievr (Emba). Alte rafinării sunt amplasate pe
traseul conductelor magistrale: Iaroslavl, Gorki, Riazan (pe traseul Volga-Ural-
Moskova), Krasnoiarsk, Angarsk, Omsk, Habarovsk, Vladivostok (de-a lungul
conductelor siberiene), Mozîr (pe conducta "Prietenia"). Capacităţi mai mici sunt
situate în porturile de la Marea Neagră (Odessa, Batumi), Marea Baltică (Sankt-
Petersburg) şi Oceanul Pacific (Nikolaevsk).
În Asia, Japonia este a treia ţară din lume după capacitatea de rafinare, integral
amplasată în porturi. Se evidenţiază, astfel, zona capitalei (Chiba, Kawasaki,
Yokohama), zona porturilor Kobe-Nagoya şi unele porturi de pe coasta de sud-
vest a insulei Honshu şi cea de nord-vest a insulei Kyushu.
Tot pe continentul asiatic se pot evidenţia capacităţile existente în Indonezia,
India şi Singapore.
America de Sud şi Centrală cuprinde numeroase capacităţi în Venezuela
(Arabo), Trinidad-Tobago (Pointe-a-Pierre), Argentina (La Plata) şi Brazilia
(Recife).
Orientul Mijlociu şi Apropiat reprezintă regiunea geografică cu cele mai mari
remanieri privind capacităţile de rafinare, aflate în continuă extindere, ponderea
acestei zone crescând de la 5% la aproape 8%. Mai importante sunt rafinăriile
din Iran (Isfahan, Abadan), Arabia Saudită (Ras Tannurah şi cele în
construcţie), Kuwait (Al Ahmadi), Irak (Daura, Basra), Siria (Banias) ş.a.
Cele mai mari capacităţi de rafinare din Africa sunt în Africa de Sud (Durban),
Algeria (Skikda), Egipt (Alexandria şi Suez), Nigeria (Cadouma).
Australia are rafinării importante în porturile Melbourne, Sydney, Brisbane şi
Kwinana (în sud-vest).
ROMÂNIA
Se înscrie ca un producător tradiţional de petrol al Terrei, acesta fiind cunoscut
încă din timpul dacilor şi exploatat, mai apoi, în secolele XV - XVII în stare
naturală, în gropi, în Subcarpaţii Moldovei şi ai Prahovei.
În anul 1857 România se înscrie ca prima ţară cu o producţie de petrol
înregistrată statistic. După apariţia în anul 1840 a primei distilerii (găzării), în anul
1857 la Râfov (lângă Ploieşti) a intrat în funcţiune rafinăria lui Teodor
Mehedinţeanu, marcând astfel începuturile industriei româneşti de rafinare a
petrolului. Un an mai târziu, Bucureştiul era iluminat cu petrol lampant fiind a
patra localitate din Europa şi din lume.
Cea mai mare producţie de petrol este obţinută în anul 1938, 8,7 milioane tone,
România situându-se pe locul patru în lume. Aproape integral producţia era
obţinută în zona Prahovei (99%) şi în bazinul Tazlăului din Moldova.
Rezervele ţării noastre sunt apreciate la circa 250 milioane tone, în scădere, deşi
în ultimii ani, datorită intenselor activităţi de prospectare, s-au descoperit noi
rezerve, îndeosebi în Subcarpaţii şi Podişul Getic, Câmpia Română, Câmpia de
Vest ş.a.

Repartiţia geografică a exploatărilor petroliere

Sub raportul mărimii rezervelor şi al ponderii în producţia mondială, arealul dintre
Carpaţi şi Dunăre rămâne în continuare cel mai important (70%). Zonele
importante de producţie sunt:
A) Zona Podişului şi Subcarpaţilor Getici.
Situată între Dâmboviţa şi Jiu, este prima zonă intrată în exploatare după 1950,
cuprinzând patru grupări de centre de extracţie:
1. Gruparea din jurul oraşului Piteşti cu exploatări la: Oarja, Drăganu, Poiana
Lacului, Săpata, Merişani ş.a.
2. Gruparea Vâlcii, între Olt şi Olteţ, mai importante fiind centrele de extracţie
Băbeni, Tomşani, Alunu ş.a.
3. Gruparea dintre Târgu Jiu şi Craiova cu exploatări la: Ţicleni, Bâlteni,
Stoina, Bibeşti, Gherceşti, Melineşti, Iancu Jianu, Turburea, Brădeşti ş.a. - 50%
din producţie obţinându-se din exploatări la mare adâncime (4 000 - 6 000 m).
4. Gruparea Oltului (din Podişul Getic) cu exploatările de la Drăgăşani, Teslui,
Verguleasa, Oporelu, Corbu ş.a.
B) Zona Câmpia Dunării, ce asigură astăzi 25% din producţia ţării, deşi
producţia a debutat aici după 1960. Rezervele principale sunt cantonate la est de
Olt, unde se conturează şi cele mai importante perimetre de extracţie:
1. Perimetrul teleormănean, gravitând în jurul oraşului Videle, cuprinde unul
dintre zăcămintele mari ale ţării noastre (Blejeşti-Videle-Bălăria-Cartojani), dar
care prezintă un grad mare de vâscozitate şi un indice redus (13-33%) de
recuperare a petrolului din zăcământ.
2. Perimetrul Urziceni-Galaţi, cu o mare dispersie a centrelor de exploatare.
Extracţia se realizează la Ulmu, Pogoanele, Lişcoteanca, Oprişeneşti,
Independenţa ş.a.
C) Zona Subcarpaţilor dintre Dâmboviţa şi Buzău, o zonă veche de
exploatare, cu zăcăminte aflate în stadiu avansat de epuizare, ceea ce implică
adâncimi de foraj şi extracţie din ce în ce mai mari. În cuprinsul zonei exploatările
prezintă trei concentrări importante:
1. Concentrarea Dâmboviţei, cu exploatările din proximitatea oraşului
Târgovişte: Răzvad, Teiţ, Aninoasa, Gura Ocniţei, Ochiuri ş.a.
2. Concentrarea Prahovei, cu centre care gravitează în jurul oraşului Ploieşti:
Băicoi, Moreni, Boldeşti, Ţintea, Podeni ş.a.
3. Concentrarea Subcarpaţilor Buzăului, cu exploatările Berca, Tisău, Beceni,
Sărata Monteoru ş.a.
D) Zona Câmpiei de Vest dispune de zăcăminte şi exploatări modeste.
Extracţiile se concentrează în sud, de o parte şi de alta a Mureşului (Zădăreni,
Pecica - în nord; Satchinez, Variaş, Ortişoara, Şandra, Călacea, Biled - în sud) şi
în nord între văile Crişului Repede şi Someşului (Supalcu de Barcău, Abrămuş,
Borş). În această ultimă zonă se extrag în general petroluri vâscoase.
E) Zona Subcarpaţilor Moldovei se evidenţiază prin exploatările din bazinul
Tazlăului, unele dintre cele mai vechi din ţară, continuate în zona carpatică. Mai
importante sunt cele de la Modârzău, Tescani, Moineşti, Lucăceşti, Zemeş ş.a.,
depresiunea Târgu Neamţ este un al doilea sector, mai nou, al zonei cu
exploatări la Pipirig.
Zăcăminte mai noi, aflate în stadiu incipient de exploatare sunt situate în
depresiunile Târgu Secuiesc (Ghelinţa), Comandău şi Baraolt, la curbura internă
a Carpaţilor.
În anul 1987 a fost consemnată extracţia primei cantităţi de petrol din Platforma
continentală a Mării Negre.
În anul 1993 România a extras 6,7 milioane tone de petrol, producţia fiind în
sensibilă scădere.
Industria de rafinare a cunoscut o puternică dezvoltare, capacitatea totală
actuală fiind de peste 32 milioane tone/an. Combinate complexe funcţionează la
Oneşti, Piteşti şi Brazi - Ploieşti, precum şi la Midia-Năvodari, pentru rafinarea
petrolului din platforma continentală a Mării Negre şi din import. Rafinării cu
capacităţi mai mici sunt amplasate la Ploieşti, Teleajen, Câmpina, Braşov
(ultimele trei pentru producţia de lubrifianţi), iar în Câmpia de Vest la Suplacu de
Barcău, unde se rafinează petrolurile grele din zonă.
 GAZELE NATURALE
Rezervele de gaze naturale şi repartiţia lor pe mari zone geografice
Producţia şi repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere
Repartiţia geografică a exploatărilor | Dinamica producţiei şi perspectivele
ei

CUPRINS

Rezervele de gaze naturale şi repartiţia lor pe mari zone geografice

Din cele 67 000 md. mc. rezerve sigure, cea mai mare parte (34,5%) se află în
C.S.I. Urmează apoi Orientul Mijlociu şi Apropiat (20,6%), în cadrul căruia se
remarcă Iranul (15,6% din totalul rezervelor certe de gaze naturale mondiale). Pe
locul trei în ierarhia mondială a zonelor mari deţinătoare de rezerve gazeifere
certe se situează America de Nord, cu 13,8% din totalul mondial, din care cca.
8,5% sunt cantonate pe teritoriul S.U.A. (Canada şi Mexicul dispun de rezerve
mult mai mici: 2,7% şi, respectiv, 2,5%). Africa urmează pe locul patru (9,2%),
cea mai mare parte a rezervelor fiind amplasată pe teritoriul Algeriei (5,2% din
totalul mondial), apoi al Nigeriei (2,2%),Libiei (1,3%).
Europa (exclusiv C.S.I.) ocupă locul următor (6,2 % din totalul rezervelor certe
gazeifere naturale ale lumii). Din acestea 5,1% aparţin Europei Occidentale, în
cadrul căreia Olanda se situează pe primul loc (2,5%), fiind urmată de Marea
Britanie şi Norvegia.
Circa 11% din totalul mondial de rezerve le deţin Malaysia, China, Indonezia şi
Pakistanul, iar în America de Sud (3,3% din totalul rezervelor de gaze naturale
certe ale lumii), Venezuela, căreia îi revin majoritatea; Australia şi Noua
Zeenlandă dispun abia de 1,5%din totalul rezervelor certe ale globului.

Producţia şi repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere

Producţia de gaze naturale a sporit considerabil, ajungând în anul 1996 la 2
310,4 mld.mc.
Tabelul nr. 1
Dinamica producţiei mondiale de gaze naturale (md. mc.)
Anul 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1996

Producţia 470 700 1 1 1 1 2 310

082 300 474 591
EUROPA. Cea mai mare parte a rezervelor de gaze naurale revine C.S.I.
(35% din rezervele mondiale), unde sunt concentrate, de fapt, mai ales în
partea asiatică.
C.S.I. este cel mai mare producător mondial de gaze naturale, cu cele peste
714,3 md. mc. exploatate în 1996. Producţia este asigurată în cea mai mare
parte de trei ţări membre ale C.S.I: Rusia (601 md. mc., oricum locul 1 pe glob),
Uzbekistan (49 md. mc.), Turkmenistan (35,2 md.mc.). În partea asiatică se
remarcă Siberia de Vest, în cuprinsul căreia zăcămintele gazeifere se
concentrează pe cursul mijlociu şi inferior al fluviului Obi, continuându-se şi
submarin, în mai tot cuprinsul ţărmului Mării Kara. Multe din extracţiile terestre
sunt situate la latitudini polare cu climat rece, în ţinuturi mlăştinoase, ceea ce
face dificilă exploatarea şi transportul. În viitor se are în vedere şi valorificarea
zăcămintelor submarine. Se remarcă zăcământul Urengoi şi Orenburg, din sudul
munţilor Ural. În zona Asiei Centrale principalele zăcăminte şi exploatări fiind
cantonate pe teritoriul Uzbekistanului şi Turkrmenistanului.
Partea europeană cuprinde exploatări în Ucraina subcarpatică, Povoljia (cursul
mijlociu al Volgăi), Podişul Stavropol (nordul Caucazului) şi zonele Orenburg
(sud-vestul Uralului de Sud).
EUROPA OCCIDENTALĂ Se impun, în special, zăcămintele din Marea
Nordului, cu mari rezerve, constituite din gaze de sondă. Olanda, care a început
exploatarea gazelor naturale în 1950, a ajuns astăzi o mare producătoare
mondială, cu cei circa 90 mld.mc. exploataţi (1996) ocupând locul al cincilea. Cel
mai important zăcământ se află în perimetrul Sclochteren-Gröningen, din nord-
estul ţării, care deţine cea mai mare parte a rezervelor ţării;
Marea Britanie are exploatări în câmpurile Leman Bank, Viking ş.a.; zăcămintele
terestre se află în Scoţia (zona Edinburgh) şi Anglia (Yorkshire). Producţia a
crescut în ultimii ani, ajungând la 90,5 mld.mc. în 1996, ceea ce o plasează pe
locul al patrulea pe glob.
Norvegia, care a început destul de recent exploatarea (1978), s-a impus deja ca
o producătoare însemnată a continentului (41 mld.mc.). Exploatările se fac numai
în Marea Nordului, în zonele Ekofisk, Frigg, Cod ş.a..
Germania, o altă producătoare de gaze din Europa Occidentală (cca 20
mld.mc.), face extracţii în Câmpia Saxoniei Inferioare din nordul ţării (zona
Weser-Ems) şi în Bavaria (zona Molasse de la est de München).
Italia (17 mld.mc.) realizează majoritatea producţiei din Câmpia Padului,
exploatări făcându-se şi în nordul Mării Adriatice.
Franţa dispune de modeste exploatări (8-10 mld.mc), localizate în sud-vestul ţării
(Lacq).
AMERICA DE NORD concentrează unele dintre cele mai însemnate zăcăminte
gazeifere ale lumii (cca.10 000 mld.mc.), cantonate îndeosebi în SUA (cu ceva
mai mult de jumătate din total). Prin cele 541 mld.mc. în 1996 (mai înainte
producţia fiind ceva mai ridicată – de exemplu 550 mld.mc. în 1980) se situează
pe locul al doilea pe glob. Cele mai de seamă exploatări se găsesc în zona
Golfului Mexic, unde se realizează 2/3 din producţia naţională. Baza o constituie
statele Texas şi Louisiana. A doua zonă de exploatări gazeifere din SUA este
Middlecontinent, cu două concentrări, una sudică, cu statele Oklahoma şi
Kansas, şi alta nordică cu statele Dakota de Nord şi Dakota de Sud. O altă
zonă importantă de exploatare gazeiferă se află în vest, în Munţii Stâncoşi, pe
teritoriul statelor California (cu unul dintre cele mai mari zăcăminte din lume),
New Mexico, Wyoming şi Colorado. Exploatarea gazelor naturale se face în zona
Munţilor Apalaşi (statele Pennsylvania şi Virginia de Vest), precum şi în Alaska
de Sud.
SUA se evidenţiază prin cea mai extinsă reţea de transport şi distribuţie a
gazelor naturale, totalizând 1,5 milioane km. Numeroase conducte, de lung
traseu, leagă câmpurile gazeifere din zona Gofului Mexic şi din Middlecontinent
cu importante regiuni mari consumatoare (regiunea Marilor Lacuri, nord-estul
atlantic ş.a.).
Canada este, cu cele 163 mld.mc. exploatate în 1996, a doua producătoare de
pe continent şi a treia de pe glob. Extracţiile de gaze se fac în provinciile Alberta,
Saskatchewan şi British Columbia. Însemnate rezerve s-au descoperit mai recent
în zona arctică.
Mexicul este cunoscut de multă vreme ca o ţară cu industrie gazeiferă.
Producţia lui a scăzut, însă, în ultimul timp, înregistrând numai 29,0 mld.mc. în
1996, faţă de peste 35 mld.mc. mai înainte. Rezervele şi exploatările cele mai
însemnate se află în extremitatea nord-estică, la graniţa cu S.U.A (gaz metan), şi
în extremitatea sudică, Poza Rica şi zona istmului Tehuantepec (gaze de sondă).
În ASIA se remarcă ORIENTUL MIJLOCIU şi APROPIAT, care dispune de mari
rezerve ( 1/5 din cele mondiale). Cele mai mari rezerve le deţin, în ordine, Iranul,
Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită. În prezent principalul producător din
zonă este Arabia Saudită ( 41,0 mld.mc. din 1996), depăşind Iranul (38,0
mld.mc.), care multă vreme a deţinut supremaţia; al treilea producător din zonă
sunt Emiratele Arabe Unite ( cca 26 mld.mc.). Alţi producători din zonă sunt
Iraqul şi Kuweitul (5-6 mld.mc.).
Cel mai important producător asiatic rămâne, în continuare, Indonezia (64,0
mld.mc. în 1996), cu principalele exploatări în insulele Sumatera şi Kalimantan.
Intrată mai recent în rândul producătorilor în domeniu, China exploatează anual
cca 20,0 mld.mc., îndeosebi în bazinele de hidrocarburi din nord – vestul ţării.
În AFRICA cele mai importante exploatări de gaze naturale se află în nord,
suprapunându-se Saharei. Cel mai important producător este Algeria, cu cca 60
mld.mc. anual în ultima vreme, în prezent principalele exploatări sunt concentrate
în partea nordică (Hassi R’Mell, Ain Salah ş.a); se fac extracţii şi din partea
sudică. Alţi producători din zonă sunt Libia, cu 14-15 mld.mc. anual (un
important zăcământ aflându-se la Marsa Brega), şi Egiptul (cca 5 mld.mc.).
În deceniul al nouălea, AUSTRALIA a devenit o producătoare tot mai importantă
(42 mld.mc. în 1996, faţă de 9,6 mld.mc. în 1980).
ROMÂNIA
Pentru ţara noastră, gazele naturale reprezintă una din cele mai importante
resurse naturale ale subsolului. Există atât gaz metan, cât şi gaze de sondă.
Gazul metan din ţara noastră are un procent foarte ridicat de metan (între 98 şi
99,7%), iar puterea calorică este cuprinsă între 8 500 – 9 500 kcal / mc.
Rezervele de gaze naturale ale ţării noastre sunt destul de mici: între 160 şi 350
mld.mc., în funcţie de sursă
Repartiţia geografică a exploatărilor
Gazul metan se găseşte numai în Podişul Transilvaniei, iar gazele de sondă sunt
concentrate îndeosebi în zonele extracarpatice.
Se deosebesc mai multe zone de exploatare, cele mai multe fiind în exteriorul
arcului carpatic.
I. Podişul Transilvaniei (inclusiv depresiunile submontane) este cea mai
importantă zonă de extracţie, dispunând mai ales de gaz metan. Structurile
gazeifere au grosimi de cca. 2 000 m. Ele sunt cantonate în roci nisipoase de
vârstă miocenă, roci care, din punct de vedere tectonic, formează domuri. În
cuprinsul Podişului
Transilvaniei se pot deosebi două grupări ale centrelor de extracţie şi anume:
a. gruparea dintre Mureş şi Someş (Câmpia Transilvaniei), cu
centrele: Sărmăşel, Şincai, Zau de Câmpie, Sângiorgiu de Câmpie,
Puini ş. a.;
b. gruparea dintre Mureş şi Târnave, cu centrele: Delenii, Bazna,
Cetatea de Baltă, în vest, iar în est cu Dumbrăvioara, Miercurea Nirajului (toate
în apropiere de Târgu Mureş), Sângiorgiu de Pădure, Nadeş, Cristuruş Secuiesc
ş. a.
II. Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic. În sectorul de la est de Olt se pot
evidenţia următoarele centre de exploatare a gazelor de sondă: Boldeşti, Boteşti
(în apropiere de Târgovişte) şi Ciureşti, iar în cel de la vest de Olt, Drăgăşani,
Bustuchin, Ţicleni, Bibeşti, cele de la Drăgăşani şi Bustuchin fiind foarte
productive.
III. Câmpia Română ( dispune şi de unele exploatări de gaz metan) cu
următoarele centre: Urziceni, Jugureanu, Padina, Lişcoteanca, Oprişeneşti şi
Independenţa, în sectorul dintre Urziceni şi Galaţi, precum şi unele din zona
Videle şi din apropierea Craiovei (Gherceşti şi Işalniţa). În zona de contact a
Subcarpaţilor cu Câmpia Română se fac exploatări la Gura Şuţii, Ariceşti,
Măneşti şi Finta (gaze de sondă).
IV. În Câmpia de Vest, mai însemnate sunt exploatările de la Călacea în
sectorul extracţiilor petrolifere din vecinătatea Mureşului şi Abrămuţ în cel dintre
Crişul Repede şi Someş.
Alte zăcăminte, mai puţin însemnate, se află în Depresiunea Târgu Secuiesc (la
Ghelinţa) şi în Podişul Moldovei (Găiceanca, Secuieni).

Dinamica producţiei şi perspectivele ei

Producţia de gaze naturale a României a crescut de la 2,1 mld.mc. în 1938 (din
care 1,8 mld.mc. de sondă) la 32,95 mld.mc. în 1989 (din care 10,73 mld.mc.
gaze asociate), ocupând locul al şaselea pe glob. Producţia ţării noastre este în
scădere în ultima vreme (atinsese 38 – 40 mld.mc. în anii 1980 – 1985, dar
numai 25 mld.mc. în 1992 şi 18,1 mld.mc. în 1996); producţia de gaze de sondă
s-a stabilizat la 11 – 12 mld.mc., scăzând cea de gaz metan
ENERGIA ELECTRICĂ PE GLOB
Energia electrică pe glob | Folosirea căldurii scoarţei terestre (geotermia)
Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică
 CUPRINS

Energia electrică pe glob

Industria energiei electrice a apărut şi s-a dezvoltat în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, marcând unul dintre cele mai importante evenimente în
revoluţionarea tehnologiilor din economia mondială.
Datele statistice atestă o creştere a producţiei mondiale de energie electrică de
la 40 miliarde kW/h cât prezenta în anii dinaintea primului război mondial la peste
3 800 miliarde kW/h în anul 1967, depăşind 12 800 miliarde kW/h în 1995.
Această creştere rapidă se explică prin extinderea ariei sale de aplicabilitate:
industrie, consumul casnic, transporturi, agricultură, telecomunicaţii, consumul
public etc.
Calculată pe locuitor, producţia mondială de energie electrică a evoluat de la 6
kWh în anul 1900 la circa 1 000 kWh în 1965, depăşind 2 200 kWh în 1996.
Această medie se prezintă foarte diferenţiat pe continente şi ţări, existând un
mare decalaj între statele industrializate şi cele slab dezvoltate. Astfel, producţia
de energie electrică pe locuitor este în Norvegia de peste 20 000 kWh, în
Canada, Islanda, Suedia de 17 000 kWh, în S.U.A. de 11 500 kWh, în Germania
de 7 500 kWh. În acelaşi timp, producţia de energie electrică pe locuitor
oscilează, în Africa, între 3 500 kWh în Republica Africa de Sud şi 20-25 kWh în
Somalia, Mali, Burkina Faso. În America Latină această diferenţă este cuprinsă
între 2 500 kWh în Venezuela, 2 000 kWh în Brazilia şi 180-250 kWh în
Paraguay, Ecuador, Bolivia, iar în Australia şi Oceania între 8 200 kWh şi 100-
150 kWh Papua - Noua Guinee.
Tabelul nr. 1
Primii 10 producători mondiali de energie electrică în anul 1995 sunt:
Nr. Ţara Producţia Ponderea în
crt. mil. kWh totalul
mondial
%

1. SUA 3 535 731 27,51

2. Japonia 992 500 7,72

3. China 983 750 7,65

4. Rusia 862 700 6,71

5. Canada 547 870 4,26

6. Germania 534 189 4,15

7. Franţa 492 300 3,83

 8. India 380 100 2,95

9. Marea Britanie 333 369 2,59

10. Brazilia 260 680 2,02

11. Italia 243 258 1,89

12. Ucraina 194 000 1,50

13. Africa de Sud 187 700 1,45

14. Coreea de Sud 184 659 1,43

15. Australia 173 000 1,34

Total mondial 12 852 000

Sursa: Images économiques du monde, 1998
În ceea ce priveşte materiile prime care stau la baza producerii curentului
electric, acestea pot fi clasificate în surse de energie convenţională (petrol, gaze
naturale, cărbuni, şisturi bituminoase) şi surse neconvenţionale (energie solară,
puterea vântului, maree, curenţi, energie nucleară, hidroenergie, vulcani,
biomasă). În ultimii ani se observă o tendinţă continuă de creştere a participării
centralelor care folosesc energie neconvenţională.
În structura producţiei de energie electrică se observă, astfel, o tendinţă continuă
de creştere a ponderii energiei nucleare, de la 5,3% în 1975 la 20% în 1994
(18% în 1995), menţinerea unei proporţii stabile a energiei hidraulice şi
reducerea ponderii energiei de origine termică.
Termocentralele continuă să furnizeze cea mai mare parte din energia utilizată
astăzi pe glob (65%); amplasarea termocentralelor s-a făcut fie în apropierea
zonelor de consum, fie în locuri unde se află materia primă.
Hidrocentralele.
Repartiţia pe state a potenţialului hidroenergetic amenajabil tehnic se prezintă
astfel: C.S.I. (2 154 md.kWh anual), urmate de China (2 100), R.D. Congo (1
950), Brazilia (1 927), S.U.A. (1 850), Canada (900). Există şi state cu suprafeţe
mici care valorifică aproape integral aceste surse. Astfel, în Elveţia energia
apelor este utilizată aproape în proporţie de 100%.
Energia nucleară. Ţările cu cea mai mare putere instalată de origine nucleară
sunt: S.U.A. (100 000 MW cu 110 reactori), Franţa (50 000 MW cu 55 reactori),
C.S.I. (35 000 MW cu 60 reactori), Japonia (30 000 MW cu 37 reactori),
Germania (20 000 MW cu 21 reactori), Canada (15 000 MW cu 18 reactori),
Marea Britanie (12 000 MW cu 38 reactori). Referitor la producţia mondială de
energie nucleară, primul loc îi aparţine S.U.A. cu 28,8% din totalul mondial (în
anul 1995), urmată de Franţa cu 17%, Japonia 12,3%, C.S.I. 10%, Germania
6,3%.
Energia mareelor (cărbunele verde). Repartiţia neuniformă a resurselor
energetice pe suprafaţa pământului, caracterul lor limitat, a impus căutarea unor
noi posibilităţi de transformare a forţei hidraulice în energie electrică. Astfel, în
balanţa energetică a apărut un nou furnizor, al cărui potenţial s-a impus atenţiei:
mareele, respectiv folosirea mişcărilor diurne de înaintare şi retragere a apelor
mării de la ţărm (flux şi reflux).
Energia mareelor prezintă avantajul de a fi inepuizabilă, dar fenomenul care se
produce este discontinuu, iar posibilităţile de utilizare limitată.
O primă etapă în folosirea acestui potenţial a reprezentat-o darea în exploatare
în 1966, la Rance (golful Saint - Malo), a primei uzine mareomotrice
producătoare de energie electrică din lume (240 MW). Noi uzine au fost
construite în golful Mont Saint – Michel.
Centrale electrice mareomotrice mult mai mici s-au construit în C.S.I. (în golful
Kislaia din peninsula Kola), China, R.D.P. Coreeană, Canada, Marea Britanie,
India, Australia.
O importantă sursă de energie o constituie resursele termice marine obţinute din
diferenţa de temperatură dintre stratele de apă marină de suprafaţă (0 - 100 m) şi
cele de profunzime (900 - 1 000 m) care trebuie să fie de minimum 18 C.
Prima centrală de acest tip a funcţionat la Matanzas (Cuba), încă din 1930, cu o
putere de 22 kW, urmată de o alta la Abidjan (Côte d’Ivoire).
Energia solară. Dintre toţi purtătorii de energie inepuizabilă, radiaţia solară
reprezintă sursa cea mai importantă. Energia solară nu produce zgomot, nici fum
sau reziduuri, procesul helioterm este practic scutit de uzură şi nu necesită nici
un fel de întreţinere. Soarele furnizează pământului o cantitate uriaşă de energie
(1021 kilocalorii anual). Din această energie, planeta nu consumă în mod util
decât foarte puţin: plantele 0,015%, iar oamenii 0,001% sub formă de hrană. Într-
o singură zi, soarele trimite asupra planetei noastre o cantitate de energie
superioară celei pe care a obţinut-o sau utilizat-o omenirea de la începutul
existenţei sale şi până în prezent.
Importante sunt şi centralele heliotermice. Prima uzină de acest fel s-a realizat în
Franţa, la Odeillo (în Pirinei), urmată de cea de la Adrano (Sicilia), Almeria
(Spania) , Nyo (Japonia), Solar One, Barstow ( California - SUA).
Multe ţări ale lumii (Israel, Japonia, Italia, Franţa, S.U.A., Australia ş.a.) folosesc
radiaţia solară în procesele de încălzire (locuinţe, hale industriale, sere),
refrigerare, irigaţii etc.

Folosirea căldurii scoarţei terestre (geotermia)

Cele mai ridicate valori ale gradientului geotermic se înregistrează la contactul
plăcilor tectonice; asemenea zone sunt: Cercul de Foc al Pacificului (Japonia,
Noua Zeelandă, Filipine ş.a.), cu peste 60% din potenţialul mondial, Mediana
Atlanticului (cu Islanda, Azore, Canare), nord-vestul şi estul Africii, bazinul
Mediteranei etc.
În 1904 Ginari Conti construieşte prima centrală geotermală din lume în
localitatea Larderello din provincia Toscana (Italia). Aici există 7 centrale mici, cu
o capacitate de peste 500 MW, care dau 1,5% din producţia de electricitate a
ţării. Cea mai puternică geotermocentrală din lume funcţionează astăzi la
Geysers (835 MW), la nord-vest de San Francisco, S.U.A., având şi alte centrale
mici în sudul Californiei, în statele Utah şi New Mexico. Centrale de acest tip, de
capacitate mică şi mijlocie s-au mai construit în Noua Zeelandă, Japonia, Mexic,
C.S.I. (Kamciatka), China, Islanda, Nicaragua, Martinica, El Salvador, Filipine
etc.
Energia eoliană.
Datorită intermitenţei vântului şi imposibilităţii de stocare a electricităţii, centralele
eoliene pot funcţiona ca elemente integrate reţelei de electricitate centralizate
care să producă în cadrul sau pentru centralele furnizoare de electricitate.
S-au construit centrale eoliene cu puteri instalate mari în S.U.A. (Complexul de
generatori electrici de lângă San Francisco), în C.S.I. (la Novorosiisk, pe ţărmul
caucazian al Mării Negre), Canada (insula Magdalena din estuarul Sf.Laurenţiu),
Germania (estuarul Elbei), Danemarca, Suedia etc.
Prima instalaţie eoliană de tip industrial a început să producă energie electrică în
statul New Hampshire S.U.A. în 1981, iar prima instalaţie eoliană de uz
comercial a fost construită la Livingstone, în statul Montana, în 1982. Se
estimează că în anul 2000 energia eoliană va contribui cu 5-10% la producţia de
energie electrică a S.U.A.
Una din sursele energetice de viitor de care dispune omenirea, în mică măsură
folosită astăzi, este biomasa. Se apreciează că acestea ar putea satisface 6-
13% din necesităţile mondiale de energie.
Hidrogenul, deşi nu poate fi apreciat ca o sursă de energie primară, poate
constitui o importantă materie primă pentru producerea de electricitate. Rezultat
din disocierea apei, poate fi produs în cantitate inepuizabilă, nu poluează şi
poate fi stocat sub formă gazoasă şi lichidă. Prin ardere degajă o cantitate mare
de căldură, care poate fi transformată în curent electric.
Dar toate acestea nu se găsesc decât în fază de proiectare sau experimentală
datorită costurilor uriaşe şi a imposibilităţii folosirii lor la scară industrială.

Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică

În ceea ce priveşte gruparea şi repartizarea geografică a centralelor electrice,
acestea se prezintă diferenţiat pe continente şi ţări. Peste 80% din producţia
mondială de energie este dată de Europa (inclusiv C.S.I.) şi America de Nord.
America de Nord reprezintă zona geografică cu cea mai mare producţie de
energie electrică, S.U.A. şi Canada realizând împreună, în anul 1996, 1/3 din
producţia mondială. Dintr-un total mondial de peste 12 000 miliarde kWh peste 3
500 miliarde sunt produşi şi consumaţi de S.U.A. (25,7% din producţia mondială).
Aproximativ 2/3 din energia electrică produsă de S.U.A. provine din
termocentrale alimentate în special cu cărbuni şi în mai mică măsură cu
hidrocarburi. Ele sunt amplasate în nord-estul S.U.A, între Mississippi şi Oceanul
Atlantic.
În vest centralele întrebuinţează ţiţeiul, cărbunele local şi gazele de la furnalele
înalte.
Posibilităţi mari pentru amenajări hidroelectrice există în sistemul muntos al
Cordilierilor, pe râurile ce izvoresc din Apalaşi, cât şi în unele sectoare ale
fluviului Mississippi şi a afluenţilor săi. Dintre acestea mai important este sistemul
realizat împreună cu Canada pe fluviul Columbia şi afluenţii săi, pe care s-au
construi 25 de hidrocentrale, cu o capacitate de 20 000 MW, dintre care patru în
Canada. Grand Coulee (6 280 MW), Bonne Ville
(3 000 MW), Arow, Duncan sunt cele mai importante hidrocentrale din acest
sistem. Tot în această parte, pe fluviul Colorado, în aval de Marele Canion, s-a
construit uzina Boulder Dam (3 000 MW) şi marele baraj Hoover (221 m), al
doilea ca înălţime din S.U.A., care a rezolvat problema energetică a oraşului Los
Angeles.
A doua zonă hidroelectrică a S.U.A. o constituie Munţii Apalaşi, unde
hidrocentralele au fost amplasate de-a lungul aşa-numitei "linii de cădere" a
apelor (fall line). Prin această măsură s-a urmărit utilizarea cascadelor pe care
râurile, care izvoresc de pe versantul răsăritean al Apalaşilor, le fac de-a lungul
liniei de denivelare ce marchează trecerea lor în câmpia atlantică. Valea râului
Tennessee a făcut obiectul unor amenajări complexe care cuprind 50 de uzine
de putere mică şi mijlocie. Lucrări de mare amploare se desfăşoară în prezent în
bazinul fluviului Mississippi şi afluentului său Missouri, unde în faza finală va
dispune de peste 100 de baraje, care vor contribui la regularizarea cursului
marelui fluviu, asigurarea apei pentru irigaţii şi nu în ultimul rând la producţia
electrică.
O regiune pusă parţial în valoare o constituie zona Marilor Lacuri. Folosind
condiţiile naturale favorabile au fost construite aici câteva hidrocentrale, dintre
care cea mai importantă este Robert Moses (1 950 MW), care foloseşte căderea
de apă a cascadei Niagara.
O mare amploare a căpătat-o construirea de centrale nucleare, care deţin
aproximativ 20% din producţia totală de electricitate. Mari uzine nuclearoelectrice
funcţionează la Hartsville în Kentucky (cu 4 932 MW), cea mai mare, Chicago,
Berkeley, Oak Ridge, Portsmouth etc. Numeroase centrale funcţionează în jurul
Marilor Lacuri (Perry pe malul lacului Erie - 2 400 MW, Zion pe malul lacului
Michigan - 2 200 MW etc.).
S-a trecut, de asemenea la folosirea energiilor neconvenţionale geotermice,
solare, eoliene cu ponderi încă modeste în producţia naţională.
Canada are o producţie excedentară de curent electric, în mare parte
hidroenergetică (65%). Numeroase lacuri, râuri şi râuleţe cu debite bogate şi
constante, dispuse pe diferite trepte de altitudine, legate prin repezişuri şi
cascade, risipite pe tot întinsul scutului canadian, înmagazinează după unele
aprecieri rezerve de 900 md. kWh/an.
Cele mai importante hidrocentrale sunt construite în partea de răsărit a ţării, în
provinciile Québec (46%) şi Ontario (30%), restul fiind distribuite inegal între
regiunile din vestul şi centrul ţării. Dintre centralele hidroelectrice mari, cu o
capacitate de peste 1 000 MW, se remarcă cele de pe fluviul Sfântul Laurenţiu
(La Grande, Beauharnois) şi afluenţii săi (sistemele Saguenay, Manicouagan şi
Outard). De asemenea au fost construite mari hidrocentrale pe fluviile Churchill
(Churchill Falls - 5 200 MW), Saskatchewan, Nelson. În ultima perioadă s-a
trecut şi la amenajarea, împreună cu S.U.A., a fluviului Yukon din Alaska.
În Canada termocentralele furnizează doar 1/5 din producţia totală, fiind
cantonate în vest. A sporit continuu producţia de energie obţinută în centralele
nucleare (18,3%). Se preconizează folosirea energiei mareomotrice din Golful
Fundy, unde se apreciază că acestea înregistrează amplitudinea maximă de pe
Terra.
EUROPA
CONTINENTUL EUROPEAN.
Europa septentrională. Producţia totală a acestei zone este de circa 400
miliarde kWh, din care Suedia produce 148 miliarde kWh, Norvegia 123 md.
kWh, Finlanda 63 md. kWh.
În Suedia majoritatea hidrocentralelor sunt situate pe paralela de 60 latitudine
sau la sud de această paralelă. Pe lacul Seljan, în bazinul lacului Väner şi în
localitatea Gotelf, la Parjous în apropierea Cercului Polar şi la Stornorrfors se
află cele mai mari hidrocentrale (cu peste 500 MW), restul uzinelor având
capacitate mai mică. Pentru a putea solicita energia apelor, majoritatea uzinelor
au fost construite sub pământ (60-160 m).
Cea mai mare uzină termoelectrică se află lângă Göteborg (850 MW). Este de
remarcat ponderea însemnată a energiei obţinute în centralele atomice: 47%.
Norvegia obţine aproape în totalitate energia electrică în hidrocentrale,
răspândite pe versantul occidental al platoului scandinav, între Sognefjord şi
Hardangerfjord. Principalele uzine sunt localizate în lungul văilor
Glommer,Drammer, Skien, Nummedal.
În Finlanda uzinele hidroelectrice, care depăşesc 5 000 MW putere instalată,
dau circa 20% din întreaga producţie a ţării. Uzinele hidroelectrice cele mai
importante sunt pe cascada Imatra şi pe râurile Vooksi Oulu Joki şi Hariavalta;
centralele electronucleare, reprezintă 30% în bilanţul electroenergetic.
Europa Centrală şi de Est (inclusiv C.S.I.).
Un rol deosebit în cadrul producţiei de energie electrică îl deţine C.S.I., a cărei
producţie în balanţa mondială este de 13%. Volumul producţiei sale, care în 1992
a reprezentat peste 1 400 miliarde kWh, o situează pe locul doi în lume. Din
această producţie, 2/3 este furnizată de uzine termoelectrice. Puternice
termocentrale se află în bazinul Moscovei (Konakovo, Kostroma cu câte 2 400
MW putere instalată fiecare), Belovo şi Nazarov (bazinul Kuzneţk), Baku
(Azerbaidjan), Troiţk (Ural).
Hidrocentralelor, le revine 16% din întreaga cantitate de energie electrică
produsă în ţară. În unele regiuni hidroenergia reprezintă practic unica sursă de
energie şi cea mai ieftină (în nord-vest în Karelia, peninsula Kola, în Caucaz şi
într-o anumită măsură în centrul părţii europene).
Mari fluvii bogate în ape, cum sunt Volga, Nipru, Obi, Enisei, Angara pun în
mişcare turbinele unor uriaşe centrale hidroelectrice. Cel mai important sistem
este cel de pe Volga, unde s-a format o adevărată cascadă de hidrocentrale cu o
putere instalată de 13 600 MW. Mai importante sunt Volgograd şi Kuibîşev, de
peste 2 000 MW, fiecare, Saratov, Ceboksari şi Votkinsk de peste 1 000 MW
fiecare. Resursele energetice ale Niprului sunt concentrate pe cursul său mijlociu
şi inferior, pe care se află în funcţiune 6 hidrocentrale (Kiev, Kanev, Kremenciug,
Dneproghes ş.a.) cu o putere de peste 3 000 MW.
Mari sisteme hidroenergetice funcţionează pe marile fluvii siberiene. Astfel, în
bazinul Eniseiului s-au construit hidrocentralele de la Krasnoiarsk
(5 000 MW), Saian Sushensk (6 400 MW), Osinovka (8 000 MW), iar pe afluentul
său Angara cele de la Bratsk (4 500 MW) şi Ust Ilimsk (4 300 MW). Puternice
uzine hidroelectrice funcţionează pe fluviul Obi (Novossibirsk) şi afluentul său
Irtîş (Ust-Kamenogorsk şi Buhtarama). O atenţie deosebită s-a acordat
amenajării apelor care coboară din Caucaz,precum şi celor ce-şi au obârşiile în
Podişul Pamir şi munţii Tian-Şan.
Cele 42 de atomocentrale de care dispune astăzi C.S.I. sunt amplasate în
general în uzine de mare putere (Beloiarsk, Sankt Petersburg, Cernobîl,
Jgnalina, Hmelnitkii) şi contribuie cu 9% la producţia de energie electrică.
În mod experimental funcţionează centrala mareomotrică din Golful Kislaia
(Peninsula Kola), altele fiind în stadiu de construcţie la Marea Albă (Mezen,
Lumbovska), precum şi centrale geotermice (Kamciatka) şi eoliene (Crimeea) de
capacitate mică.
Germania este, după S.U.A., C.S.I., Japonia, China, al cincilea mare producător
al lumii de energie electrică. Caracteristică acestei ţări este ponderea mare a
energiei termice: circa 2/3. Hidrocentralele, care reprezintă 4,6% din producţia
totală, sunt concentrate mai ales în regiunile alpine, pe cursul superior al Rinului
şi Dunării, în Bavaria şi în general acolo unde lipsesc alte surse de energie.
Termocentralele sunt localizate în special în Ruhr şi în întregul bazin al Rhinului.
Sunt cunoscute ca importante centralele termoelectrice Boxberg (3 500 MW),
Frimmersdorf (2 300 MW) , Köln, Aachen, Leipzig, Halle etc.
O parte din ce în ce mai importantă a producţiei de energie electrică se obţine în
centralele nucleare (29%), cantonate în regiunea Rhinului Mijlociu, Bavaria,
Saxonia Inferioară.
Datorită lipsei unei rezerve însemnate de combustibili minerali, Franţa a căutat
să-şi orienteze producţia de energie electrică prin folosirea energiei nucleare,
precum şi valorificarea resurselor regenerabile - energia mareelor, geotermică şi
cea solară. S-a ajuns astfel ca Franţa să deţină cea mai mare capacitate
instalată în centrale atomoelectrice din Europa (58 000 MW) şi cea mai mare
pondere a electricităţii de provenienţă nucleară în producţia totală de electricitate
(76,6%) de pe întregul glob.
Termocentralele importante sunt situate în apropierea bazinelor carbonifere
(Nord - Pas de Calais), în porturile petroliere (Marsilia, Le Hâvre), precum şi în
apropierea Parisului (cu termocentrala Porcheville 2 340 MW).
Principalele zone unde au fost construite hidrocentrale sunt: munţii Alpi, cursul
Rhonului şi a afluenţilor acestuia (Ain, Isere, Durrance), Podişul Central pe Loire
(Crluse, Dordogne Truyere) şi Pirineii Centrali etc. Au fost construite şi câteva
uzine ce folosesc energia mareelor. Prima centrală mareomotrice construită în
lume a fost cea din estuarul Rance (240 MW) din Bretagne, situată într-o regiune
deficitară în resurse de energie. Centrale electrice mareomotrice mult mai mari
cu caracter experimental s-au mai construit la Mont Saint Michele şi Brest,
fiecare de 1 000 MW. Energia geotermică se foloseşte deja la încălzitul
locuinţelor şi, începând din 1985, pentru producerea de electricitate. În Pirineii
Orientali s-au construit centrale electrice solare (Odeillo, Targasonne).
În Marea Britanie ponderea o deţin termocentralele alimentate cu cărbuni. În
structura producţiei de energie electrică resursele hidraulice au pondere scăzută
(1,85%). Centralele termoelectrice sunt localizate în principalele bazine
carbonifere, acestea folosind cărbunele inferior şi praful de cărbune sau sunt
integrate pe lângă uzinele siderurgice, utilizând atât cărbunele cât şi gazele de
furnal. Numeroase termocentrale funcţionează în bazinul Scoţiei, în
Northumberland - Durham - Yorkshire – Nottingham, în marile porturi şi în
apropierea marilor oraşe.
În 1953 a început construcţia unei centrale atomoelectrice, cea de la Calder Hall
(Cumberland). De atunci au fost construite şi altele, la Berkeley şi Oldsbury în
estuarul Severnului, Winfrith la Marea Mânecii, în insula Anglesey, Wylfa,
Humperton (lângă Glasgow) ş.a. După 1970, odată cu descoperirea şi
exploatarea petrolului şi a gazelor naturale din Marea Nordului, Marea Britanie şi-
a redus mult planul de construire a centralelor atomoelectrice.
În Europa Meridională raporturile dintre producţia de energie electrică şi
consum sunt foarte diferenţiate şi aceasta apare cu atât mai evident dacă o
comparăm cu partea septentrională a Europei. Consumul de energie electrică pe
locuitor scade în jur de 1 200 kWh, cu o mare diferenţă între Elveţia care
depăşeşte 6 000 kWh şi Peninsula Balcanică, unde scade în Turcia la 250 kWh
şi în Grecia la 600 kWh. Marile producătoare de energie electrică din această
regiune, Italia, Spania, Elveţia, Austria, folosesc rezervele hidraulice ale râurilor
cu debit mai bogat. Italia a cunoscut în ultimele decenii o dezvoltare accelerată a
producţiei de energie electrică (243 miliarde kWh în 1995), însoţită de modificări
în structura resurselor folosite pentru obţinerea curentului electric. Majoritatea
hidrocentralelor, se află în Italia de Nord, la poalele Alpilor: în Piemont,
Lombardia, Valle d'Aosta, Trentino, Alto Adige se află majoritatea
hidrocentralelor. Mari termocentrale, care funcţionează cu cărbune, petrol şi gaze
naturale din import, au fost amplasate în apropiere de Roma, precum şi în porturi
(Genova, Napoli, Veneţia). Numeroase centrale geotermice au fost puse în
funcţiune, încă de la începutul acestui secol, în partea central-nordică a Italiei,
mai cunoscută fiind cea de la Larderello (440 MW), la care se adaugă alte 7
centrale mai mici care dau împreună 1,5% din producţia de electricitate a ţării.
De asemenea a fost construită şi conectată la reţeaua de alimentare cu energie
electrică centrala solară de la Adrano (Sicilia).
Ţările din Peninsula Iberică dispun de un potenţial hidroenergetic bogat şi bine
valorificat, determinat de energia mare a reliefului şi reţeaua hidrografică cu debit
constant şi bogat.
În Spania (164 miliarde kWh), hidrocentralele dau 15% din producţia de energie
electrică. Numeroase amenajări se află pe fluviul Tajo, pe Ebro şi afluenţii săi
care izvorăsc din Pirinei. Termocentralele funcţionează în bazinele carbonifere
din nord (Asturia), pe lângă marile porturi şi în centrele industriale importante.
Acestora li s-au adăugat, în ultimii ani, centrale electronucleare, pe valea Tagului
la Zoriţa, iar pe cea a Ebrului la Santa Maria de Garona, cu participare
importantă în producţia totală (30%).
ASIA. Pe continentul asiatic (fără C.S.I.) există trei mari producătoare de energie
electrică: Japonia, China, India.
Dezvoltarea accelerată a producţiei de energie electrică a constituit o trăsătură
de seamă a economiei japoneze (peste 993 miliarde kWh, locul doi pe glob în
anul 1995) şi a fost însoţită de modificări în structura resurselor folosite pentru
obţinerea de curent electric. Cele mai mari uzine termoelectrice se află
concentrate în ariile cu un consum mare de energie (Tokyo, Yokohama, Nagoya,
Kobe, Kitakyushu). În paralel s-a trecut la valorificarea potenţialului bogat al
râurilor. Uzinele hidroelectrice din Japonia sunt strâns legate de cantitatea
precipitaţiilor şi mai ales de regimul musonilor din anotimpul ploios.
Hidrocentralele se află concentrate în centrul insulei Honshu, pe principalele
cursuri de apă (pe Shinano 10 centrale, pe Tone 4, pe Agana 3). În ultimii ani s-a
pus un accent deosebit pe construcţia centralelor nucleare dispunând de 32
grupuri producătoare totalizând 25 000 MW (cea mai mare centrală, cea de la
Fukushima, având 5 000 MW).
Aceste centrale sunt completate prin uzine care folosesc energiile
nonconvenţionale: geotermice, solare, eoliene cu ponderi încă modeste în
producţia naţională.
În China, industria electroenergetică se bucură de largi posibilităţi de dezvoltare.
La bogatele rezerve de cărbune se adaugă şi importante cursuri de apă, al căror
potenţial hidraulic este evaluat la 540 000 MW şi care ar putea să producă 2 100
miliarde kWh anual.
Aproximativ 2/3 din producţie este dată de termocentrale, construite în
apropierea exploatărilor carbonifere: Anshan, Harbin, Tiantzin, Senian.
Centralele hidroelectrice sunt concentrate mai ales în China de nord-est şi
centrală şi dau aproximativ 17% din producţia totală, care a fost de 984 miliarde
kWh în anul 1995. Importante hidrocentrale construite în cadrul sistemului
energetic al Chinei de Est sunt localizate la Fînman şi pe cursul superior al
fluviului Sungari şi Siaohunsi şi la Iunfen pe Yalu. Mari lucrări au fost finalizate pe
Yangtze (Lunsiha şi Sansia), iar pentru Huanghe proiectele prevăd în final
construirea a 50 de hidrocentrale cu o putere instalată de 23 000 MW.
În Asia de Sud, India este cea mai importantă producătoare de energie electrică,
în general pe seama unor mari rezerve de cărbune şi a potenţialului
hidroenergetic bogat. Puterea instalată a centralelor electrice depăşeşte 30 000
MW din care termocentralelor le revine 75%, urmându-le hidrocentralele (23%),
şi atomocentralele (2%). Puternice termocetrale funcţionează în regiunea central-
sudică, fiind amplasate fie în bazine carbonifere, fie în mari centre industriale
(Mumbai, Calcutta, Madras, Bangalore). Principalele cursuri de apă cu potenţial
hidroenergetic sunt situate de-a lungul munţilor Himalaya (din Madhya-Pradesh
şi până în Assam) şi în Ghaţii de Vest, pe care au fost instalate hidrocentrale de
mare capacitate (Sharavat, Tatte Groupe, Kenys). "Proiectul Indus" prevede
construirea a peste 20 de hidrocentrale cu o putere instalată de 7 000 MW.
Celelalte zone de pe glob produc circa 500 miliarde kWh, furnizate aproape
exclusiv de termocentrale asociate în cadrul grupărilor industriale sau al marilor
oraşe. AMERICA LATINĂ are, în ansamblul ei, o producţie restrânsă (5%) din
cea mondială, deşi deţine rezerve mari de hidrocarburi şi importante resurse
hidroenergetice (15% din cele mondiale). Importante producătoare de energie
electrică sunt Argentina, Brazilia şi Columbia, restul ţărilor având producţii mici.
Cea mai mare producătoare din acest spaţiu geografic este Brazilia (275 miliarde
kWh), majoritatea producţiei fiind obţinută în hidrocentrale (88,20% din
producţie). Cele mai mari amenajări sunt cele de pe Parana şi afluenţii săi
(Paranaibo şi Rio Grande). Pe fluviul Parana a fost construită cea mai mare
hidrocentrală de pe Terra - Itaipu - cu o putere instalată finală de 12 600 MW.
CONTINENTUL AFRICAN
Resursele hidroenergetice (aproape 40% din cele mondiale) sunt slab folosite.
Lucrări importante au fost efectuate în Zimbabwe pe Zambezi (la Kariba), în
Guineea (Kankoure), în Ghana (proiectul Volta), în Egipt (Assuan pe Nil), în
Kenya (Seven Farks), în Nigeria (pe Niger la Kainji).
În România începuturile folosirii energiei electrice se fixează în ultima parte a
secolului al XIX-lea (în 1882 primele încercări de iluminare la Bucureşti, în 1884
prima uzină electrică pentru iluminatul străzilor şi a fabricilor la Timişoara), când
se trece şi la construirea primei uzine hidroelectrice de pe râul Sadu (1896).
După al doilea război mondial au fost construite mari termocentrale atât în zonele
de extracţie a combustibililor, cât şi în zonele mari consumatoare. S-a acordat,
de asemenea, o mare atenţie valorificării potenţialului hidroenergetic al
principalelor râuri (Bistriţa, Argeş, Lotru, Sebeş, Someş ş.a.), prin amenajarea lor
complexă, folosirea unor noi surse de energie geotermală, solară, eoliană. De
asemenea, energia nucleară se valorifică începând cu anul 1996, prin darea în
exploatare, a primei centrale nuclearo-electrice din ţară.
A fost realizat sistemul energetic naţional şi interconectarea sa cu cel al ţărilor
vecine.
În anul 1995 puterea instalată în centralele electrice din ţara noastră a depăşit 22
000 MW, din care 80% (17 600 MW) reveneau termocentralelor, iar 4 400 MW
hidrocentralelor. S-a înregistrat în mod corespunzător o creştere a producţiei
naţionale de energie electrică, precum şi a celei pe locuitor, de la 72,4 kWh în
1938 la 2 415 kWh în 1995.
Studiile privitoare la repartiţia teritorială a unităţilor producătoare de energie
electrică diferenţiază în profil teritorial mai multe grupări electroenergetice.

MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA

Minereurile de fier şi siderurgia | Repartiţia geografică a siderurgiei pe glob
Minereurile de fier şi siderurgia
Siderurgia este o industrie de primă elaborare reprezentând, în unele cazuri,
până la 80% din valoarea întregii industrii metalurgice. Ea produce semifabricate,
care sunt preluate apoi de industria constructoare de maşini sau de alte ramuri
industriale.
Materiile prime utilizate de siderurgie sunt diverse. Minereurile de fier
reprezintă materia primă de bază. Fierul este unul dintre cele mai bundente
elemente din scoarţa Pământului (aproape 5% din compoziţia chimică a sialului),
dar cu toate acestea rezervele totale mondiale (circa 1 030 mld.tone), sunt greu
de apreciat.
Tabelul nr. 1
Repartiţia rezervelor de minereu de fier pe continente
Rezerve totale %
(miliarde tone)
 Total mondial din 850 100,0
care:

Europa (fără C.S.I.) 36 4,0

C.S.I. 304 36,8

America anglo- 225 26,4

saxonă

America Latină 140 16,3

Asia (fără C.S.I.) 74 8,7

Australia şi Oceania 36 4,0

Africa 33 3,8
Sursa: Images économiques du monde, 1998
O categorie aparte este cea a concreţiunilor fero-manganifere de pe fundul
Oceanului Planetar, evaluate la 350 mld.tone, din care 200 mld.tone doar în
Oceanul Pacific.
Tot mai mult este utilizat şi fierul vechi, numeroase ţări reciclând această
materie primă importantă.
În procesul tehnologic de obţinere a produselor siderurgice sunt utilizaţi şi
înnobilatorii oţelului, folosiţi mai ales pentru obţinerea oţelurilor aliate cu calităţi
deosebite. Dintre aceştia cei mai importanţi sunt nichelul, manganul (cea mai
însemnată producţie ca volum, dintre înnobilatori), molibdenul, cromul, vanadiul
ş.a.

Repartiţia geografică a siderurgiei pe glob

Tabelul nr. 2
Dinamica producţiei mondiale de fontă, feroaliaje şi oţel
- mil. tone -
1938 1950 1960 1980 1989 1996

Fontă şi 83,0 132,3 258,0 541,0 542,0 512

feroaliaj
e

Oţel 110,0 192,0 346,0 749,0 794,0 752

Sursa: Images économique du monde, 1998
În Europa, siderurgia este o ramură industrială tradiţională şi bine reprezentată
în numeroase ţări.
Dintre ţările Uniunii Europene (Comunitatea Economică Europeană) cea mai
importantă producătoare este Germania. Ea are zăcăminte de minereu de fier în
Munţii Harz (Salzgitter), din partea centrală, veche regiune de exploatare,
precum şi în zona muntoasă de la sud de bazinul Rhur-ului (Munţii Westerwald),
dar conţinutul relativ sărac în fier (24-33%) şi diminuarea rezervelor datorită
îndelungatei exploatări determină Germania să importe materie primă, în special
din Suedia, Luxemburg sau de pe pieţele sud-americane şi africane.
Principala concentrare siderurgică o reprezintă bazinul Rhur, un exemplu tipic de
siderurgie localizată în bazine carbonifere. Principalele centre sunt: Duisburg,
Essen, Gelsenkirchen, Bochum, Dortmund. Alături de industria carboniferă,
siderurgia a făcut din regiunea Rhin-Rhur cea mai importantă concentrare a
producţiei şi consumului din Europa Occidentală. A doua bază siderurgică
germană o constituie bazinul Saar, situat în extremitatea sud-vestică a ţării, la
graniţa cu Franţa; centrele fiind grupate în jurul oraşului Saarbrücken.
În partea centrală a Germaniei cele mai importante centre sunt Salzgitter, Calbe,
Brandenburg (în apropiere de Berlin), iar în extramitatea estică Eisenhüttenstadt,
pe Oder.
Tabelul nr. 3
Principalii producători de oţel sunt:
- 1996-
Nr. Ţara (prod.) Milioane %
crt. tone

1 China 100,3 13,3

2 Japonia 98,8 13,1

3 SUA 94,2 12,5

4 Rusia 49,1 6,5

5 Germania 39,8 5,3

6 Coreea de 38,9 5,2

Sud
Sursa: Images économique du monde, 1998.
Tabelul nr. 4
Principalii producători mondiali de fontă, feroaliaje sunt:
A. FONTĂ ŞI FEROALIAJE
1996
Nr. Ţara mii tone %
crt.
 1 China 96,4 18,8

2 Japonia 73,8 14,4

3 SUA 49,4 9,6

4 Rusia 36,1 7,0

5 Germania 30,0 5,9

Sursa: Images économique du monde, 1998.
Franţa dispune de rezerve relativ însemnate de minereu de fier în Lorena, în
Bretagne, în sudul ţării. Cele mai importante sunt exploatările din Lorena -
rezervele sunt estimate la circa 6 mld.tone - grupate fie spre graniţa cu Belgia şi
Luxemburg, fie în jurul oraşului Nancy. Ele contribuie cu mai bine de 9/10 la
producţia de minereu de fier franceză, deşi aceasta a scăzut considerabil (de la
63 mil.tone în 1960, la 52 mil.tone în 1974 şi la 0,45 mil.tone în 1995),
A doua bază siderurgică a Franţei este regiunea nordică (Flandra franceză).
Pornind cu Valenciennes şi alte câteva centre mai la est şi continuând cu Lille şi
împrejurimile până la Dunkerque - unde s-a dezvoltat o siderurgie portuară.
Alte centre sunt situate în nord-vestul Franţei, pe axa Rhonului sau în cadrul
centurii pariziene, făcând ca Franţa să se numere printre marii producători în
domeniu. Astfel, în producţia de oţel ea ocupă locul 12 în lume, cu 17,5 mil.tone
în 1996.
Şi ţările Beneluxului (Belgia, Luxemburg, Olanda) reprezintă importanţi
producători siderurgici, dar cu trăsături specifice de la o ţară la alta. Astfel, în
Belgia (11,0 mil.tone oţel în 1996, locul 18 pe plan mondial) industria siderurgică
este grupată în partea central-sudică, pe axa Mons-Charleroi-Namur-Liege, de-a
lungul văilor Sambre şi Meuse, căi navigabile. Cărbunii cocsificabili din zonă,
arterele fluviale şi canalele navigabile, tradiţia meşteşugărească au fost aici
factorii favorizanţi ai dezvoltării siderurgiei. Lipsa minereurilor de fier (producţia
proprie este practic neînsemnată) a fost compensată cu importul din Luxemburg-
ul vecin, Lorena franceză, Suedia, Spania, Brazilia sau fostele sale colonii
africane. Deşi un stat mic, Luxemburgul are o puternică siderurgie concentrată în
sudul ţării, într-o serie de centre mici şi mijlocii la graniţa cu Franţa. Dacă
resursele proprii, fie de minereu, fie de cărbune, au favorizat dezvoltarea
siderurgiei în Belgia şi Luxemburg, în schimb, în Olanda, întâlnim o siderurgie
portuară deoarece aceasta se bazează aproape exclusiv pe importul de materii
prime. Cel mai important centru este Ijmuiden, un avant-port al Amsterdamului,
cu o producţie de circa 5 mil.tone de oţel anual, adică aproape întreaga producţie
olandeză.
În Marea Britanie, Anglia centrală rămâne o regiune marcata de dezvoltarea
siderurgiei, chiar dacă în ultimele decenii se remarcă o remodelare industrială.
Prezenţa minereurilor de fier, a cărbunilor şi a materiilor prime agricole au
favorizat dezvoltarea, Midlands-ului de Est, a industriilor metalurgică, textilă şi
alimentară în trei centre puternic industrializate - Nottingham, Derby, Leicester -
a căror influenţă se interferează, devenind centre metropolitane. Siderurgia este
caracteristică şi Midlands-ul de Vest, unde Birmingham constituie una dintre
cele mai mari metropole industriale, în jurul căruia gravitează o serie de alte
centre mai mici, unele cu profil siderurgic. Dacă minereurile de fier, şi mai ales
cărbunii, au constituit baza puternicei dezvoltări industriale de aici, în prezent
regiunea - printre primele din Marea Britanie - s-a orientat spre industriile "de
transformare" (prelucrătoare) ce necesită un consum redus de materii prime.
În regiunea Yorkshire, de la nord de Midlands, apare un peisaj industrial
carbonifer şi siderurgic, în care este situat unul dintre cele mai mari centre
siderurgice din Anglia, Sheffield (539 000 locuitori, respectiv 1 293 000 locuitori
aglomeraţie urbană). Dar industria textilă - prelucrarea lânii - de la care a pornit
industrializarea zonei completează acest profil, generând o regiune industrială
complexă.
Pe coasta estică a Angliei, unde principalele estuare de aici au atras, de-a lungul
timpului, industria, estuarul Tees a avut o dezvoltare recentă considerabilă. Nu
numai că aici ajunge terminalul Ekofisk din Marea Nordului, determinând
dezvoltarea petrochimiei, dar şi alte ramuri, între care şi siderurgia, au cunoscut
un avânt important (centrul principal - Middlesbrough). Acelaşi lucru se poate
afirma şi despre estuarul Humber de la sud de Tees, unde siderurgia a
cunoscut o continuă modernizare, centrul siderurgic portuar Hull fiind cel mai
important, în timp ce declinul bazinului carbonifer din regiunea estuarului Tyne a
însemnat un recul şi pentru siderurgia, mai veche, de la Newcastle şi împrejurimi.
Ţara Galilor reprezintă prima zonă siderurgică a Marii Britanii, ca producţie.
Grupate în centrele Port Talbot, Cardiff şi Newport, siderurgia cunoaşte însă un
declin însemnat în ultima perioadă, în Scoţia, în regiunea estuarului Clyde, la
Glasgow şi în împrejurimi.
Micile zăcăminte de minereu de fier din insulele Sardinia, Elba sau de pe coasta
estică a Italiei nu pot asigura necesarul de materie primă pentru o siderurgie
puternică (locul 8 în producţia mondială de oţel - 24,0 mil.tone în 1996) şi cu
tradiţie. De aceea Italia importă mare parte din materiile prime necesare.
Siderurgia italiană se grupează:
- la poalele Alpilor, în special pe valea Aosta, legată de potenţialul
hidroenergetic valorificat aici, fiind o electrosiderurgie axată pe producţia de
oţeluri aliate şi superioare;
- în nordul industrializat Lombardia, Piemont şi în centrele de la Torino, Milano,
Brescia (cea mai mare grupare siderurgică din Italia) ş.a.
- în porturi, Genova (şi Cornigliano, în apropiere), La Spezia, Livorno, Piombino,
lângă Neapole (Torre Annunziata) etc.
Din structurile complexe ale Munţilor Cantabrici, Cordiliera Betică, Munţii Iberici
ş.a. se extrag anual circa 4 mil.tone minereu de fier (exprimat în fier conţinut).
Capacitatea de prelucrare a industriei siderurgice din Spania este însă mult mai
mare (12,75 mil.tone oţel în 1996, 5 mil.tone fontă şi feroaliaje în 1992), ceea ce
face ca această ţară să importe materia primă necesară. Principalele centre
siderurgice sunt grupate pe litoralul nordic - Gijon, Aviles, Oviedo, Bilbao - în
Ţara Bascilor şi Asturia. Acestora li se adaugă Cartagena, Sagunto (lângă
Valencia) ş.a. pe litoralul mediteranean.
Suedia este o ţară cu tradiţie în industria siderurgică. Ea dispune de importante
rezerve de minereu de fier (13,0 mil.tone producţie în 1995, locul 11 în producţia
mondială), în Laponia (65-68 lat. N.), cu exploatările de la Kiruna şi Gällivare.
La Gällivare, pe o lungime de 6-7 km şi o lăţime de 2 km, se găseşte un mare
număr de lentile de fier (magnetit, cu un conţinut de metal ridicat, 62-68%, printre
cele mai valoroase din lume). La Kiruna minereul se continuă până la 800 m
adâncime. Minereul extras în zonă participă cu 2/3 la producţia de minereu a
ţării. Cele două mari zăcăminte sunt legate de portul Lulea (important centru
siderurgic), la Golful Botnic, şi portul norvegian Narvik, la Marea Norvegiei, port
ce are o mai lungă perioadă de funcţionare anuală decât Lulea, datorită
curentului cald al Norvegiei. A doua zonă cu zăcăminte se găseşte în partea
central-sudică a Suediei (Bergslagen-Grangesberg), la 200 km nord-vest de
Stockholm, iar o altă zonă în sud, la Danemarr.
Cea mai pternică concentrare siderurgică o întâlnim în partea centrală, în
strânsă legătură cu potenţialul hidroenergetic din zonă (este caracteristică
electrosiderurgia), cu centre mici şi mijlocii (Karlskoga, Axelosund, Soderfors
etc.).
Austria se situează, ca producţie, în apropierea Suediei, pentru această ţară
fiind reprezentativă siderurgia dunăreană, legată de transportul de materii prime
pe fluviu (cel mai important centru siderurgic - Linz - este situat în amonte de
Viena) şi pe afluenţii săi (Enns, Mur - mai multe centre mici).
Celelalte ţări ale U.E. (Grecia, Portugalia, Irlanda, Danemarca, Finlanda) au o
siderurgie mai puţin reprezentativă, cu centre mici de producţie, adesea integrate
unor complexe industriale.
Ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est şi Comunitatea Statelor Independente
(C.S.I.), deşi parcurg o perioadă de criză în domeniul siderurgic, se apropie ca
pondere de membrii U.E.
Dacă în Polonia şi Cehia siderurgia, tradiţională, este legată de bazinele
carbonifere (Silezia Superioară în Polonia - Kattowice, Gliwice, Zabrze, Chorzow
şi Nova Huta, lângă Cracovia, cel mai mare combinat polonez, dar şi foarte
poluant; bazinul Ostrava cu centrele Ostrava, şi Karvina şi bazinul Boemiei, cu
centrul principal Kladno, în Cehia), pentru Ungaria siderurgia este, ca şi în cazul
Austriei, legată de Dunăre (cel mai important combinat siderurgic, cel de la
Dunaujvaros, se află la sud de Budapesta). La fel şi Iugoslavia (Serbia şi
Muntenegru), cu un centru de talie medie (Smederevo) la sud de Belgrad, tot pe
Dunăre. Bulgaria îşi are principala bază siderurgică la vest de Sofia, la Pernik, în
apropierea unor zăcăminte de fier, cărbuni şi energie electrică.
Comunitatea Statelor Independente deţine mari rezerve de minereu de fier,
minereuri auxiliare, cărbuni cocsificabili şi alte categorii de materii prime ce au
favorizat, în contextul politicii economice din anii '60-'70 spre dezvoltarea
accelerată a industriei grele, inclusiv a siderurgiei.
C.S.I. este cel mai mare producător de minereu de fier din lume (198,4 mil.tone
în 1991 adică 21,0% din producţia primilor 15 producători) şi printre primii
exportatori mondiali. Principala bază siderurgică a C.S.I.-ului rămâne sud-estul
Ucrainei. Zăcământul de la Krivoi-Rog (circa 20 mld.tone), situat la cotul
Niprului, participă cu aproape jumătate la producţia C.S.I. Se adaugă zăcământul
de la Kerci (circa 3 mld.tone) din peninsula Crimeea, valorificat din perioada
interbelică. Aceste bogate zăcăminte, cărora li se adaugă exploatările de
mangan de la Nikopol (40% din producţia ţării), cărbunii cocsificabili din bazinul
Donbas, mari centrale electrice, căile de navigaţie (pe Nipru, pe Don, pe canalele
ce le leagă, ieşirea la Marea Neagră prin Marea Azov) şi tradiţia prelucrării
metalelor au condus la conturarea unor centre siderurgice, parte integrantă a
unui complex industrial: Doneţk şi Makeevka din apropierea bazinelor
carbonifere, Dnepropetrovsk, Zaporoje, Nikopol ş.a. legate de hidroenergia de pe
Nipru (electrosiderurgie), Krivoi-Rog şi Kerci
Unul dintre cele mai mari zăcăminte puse în exploatare este cel de la Kursk-
Belgorod, din regiunea Colinelor Voronej, participând cu 15% la producţia ţării.
Prin puternicul câmp magnetic pe care-l crează este cunoscut sub numele de
"anomalia magnetică de la Kursk".
A doua bază siderurgică este regiunea Munţilor Ural. Minereurile de fier
exploatate mai ales în sudul Uralilor, la Magnitnaia (minereu cu un conţinut de
70% fier), au dus la dezvoltarea a numeroase centre siderurgice mari. De la nord
la sud cele mai importante sunt Serov, Nijni Taghil, Ekaterinburg, Celeabinsk,
Magnitogorsk.
Siderurgia siberiană şi din Asia Centrală s-au dezvoltat pe baza zăcămintelor
proprii de minereu de fier şi a cărbunilor cocsificabili. Principalele exploatări sunt
la Tastagol, Temir Tau, Atasu, Telbeş în Siberia Occidentală şi în Kazahstan,
Angara Pit, Angara Ilim, în Siberia Centrală. Centrele cele mai importante sunt
Novokuzneţk, Novosibirsk, Kemerovo (în sudul Siberiei Occidentale), Temir Tau
(Asia Centrală) ş.a. În Siberia Occidentală şi Kazahstan există importante
rezerve de mangan, crom - în nordul lacului Aral, cele mai însemnate din C.S.I.,
pe teritoriul Kazahstanului, - molibden (dar şi în Siberia de Est şi Caucaz) ş.a.
În Asia (fără C.S.I.) siderurgia are patru piloni principali: China Japonia, Coreea
de Sud şi India. Acestea deţineau peste 1/3 din producţia mondială de oţel, în
1996.
Japonia ocupă locul II în producţia mondială de oţel (98,8 mil.tone în 1996) şi
locul III în producţia de feroaliaje (74,7 mil.tone în 1992). Apoi siderurgia
japoneză se caracterizează prin concentrarea mare de capital, prin modernitate,
productivitate ridicată (mult timp a avut unul dintre cele mai ridicate ritmuri de
creştere a producţiei), consum redus de materii prime şi producţie axată pe
oţeluri de calitate superioară. Produsele siderurgice ocupă un loc însemnat în
exportul Japoniei.
Cele mai importante grupări industriale cu profil siderurgic sunt:
- Nordul insulei Kyushu, unde conurbaţia Kytakyushu grupează mai multe
centre de talie diferită;
- Osaka-Kobe-Sakai, unde siderurgia este prezentă cu mari capacităţi de
prelucrare;
- Golful Tokyo, cu centrele marii conurbaţii Tokyo - Kawasaki – Yokohama –
Chiba, unde siderurgia este parte componentă a unui ansamblu de ramuri
industriale. Alături de aceste grupări mai putem aminti numeroase alte centre ca
Hiroşima şi împrejurimile, Muroran (în insula Hokkaido, în port) etc.
R.P.Chineză dispune de importante rezerve de minereu de fier (circa 100
mld.tone, din care 30 mld.tone minereu de calitate superioară), concentrate în
China de Nord-Est, China de Nord-Vest, China Central-Sudică şi Mongolia
Interioară. De altfel, ocupă locul I în producţia de minereu de fier: 250 mil.tone în
1995 (1/4 din totalul mondial). R.P.Chineză detine alături de Thailanda, Myanmar
(Birmania) şi cele două Corei 2/3 din rezervele mondiale de wolfram (tungsten) -
siderurgia consumând 90% din producţia mondială de wolfram - şi participă cu
aproape 1/2 la producţia mondială.
Siderurgia chineză este distribuită în numeroase centre mici şi mijlocii axate pe
producţia de fontă şi feroaliaje (93 mil.tone în 1995, locul III mondial). Nu lipsesc
însă şi marile concentrări siderurgice. Principala bază siderurgică, legată de
cărbunii cocsificabili, minereurile de fier şi forţă de muncă numeroasă, ieftină şi
calificată, este China de Nord-Est, cu centrele de la Anshan, Fushun,
Shenyang, Benxi. În China Centrală, pe fluviul Yangtze (Chang Jiang), un mare
centru este Wuhan, apoi Daye ş.a. Este o siderurgie portuar-fluvială.
Asemănătoare este şi cea de pe Huanghe, cu centrele Tayuan, Beijing şi
împrejurimile, Tianjin ş.a. şi tot siderurgie portuară întâlnim şi la Shanghai, mare
şantier naval şi principalul port chinez. În regiunea autonomă Mongolia
Interioară s-a creat o altă bază siderurgică, cu combinatul de la Baotou.
India dispune de rezerve de minereuri de fier apreciate la circa 29 mld.tone.
Extracţiile se găsesc în nord-estul ţării, în statele Bihar şi Orissa ("Centura de fier
a Indiei", minereu de calitate superioară ce conţine vanadiu şi titan), provinciile
centrale între Hyderabad şi Raipur (Podişul Deccan), în sud în statul Mysore
(60% conţinut metalic) şi Munţii Ghaţii de Vest. Producţia sa a crescut
considerabil, de la 3 milioane tone în 1938 la 62 mil.tone în 1995, ce o plasează
pe locul 6 în lume. Creşterea mare a producţiei se datorează dezvoltării
siderurgiei proprii, dar mai ales exporturilor pe care India le face îndeosebi în
Japonia, principalul său debuşeu. Totodată India dispune şi de însemnate
rezerve şi exploatări de mangan (în partea centrală - Bihlai, la nord de Mumbai),
titan şi alte metale ajutătoare.
Cu toate acestea, industria siderurgică indiană este sub posibilităţi, deşi produce
20,2 mil.tone fontă şi feroaliaje (locul 9 în 1995 pe plan mondial) şi 22,9 mil.tone
oţel (locul 7 mondial în 1995). Principalele centre siderurgice sunt amplasate în
partea de nord-est a ţării - Jamshedpur, Asansol, Taleher - combinatul de la
Bhilai, din partea central-estică a ţării.
În America de Nord, atât Statele Unite, cât şi Canada şi Mexicul au importante
rezerve de minereu de fier şi metale auxiliare, dar siderurgia se află pe diferite
trepte de dezvoltare.
S.U.A. ocupă locul 5 în producţia mondială de minereu de fier (39,3 mil.tone în
1995), iar rezervele sunt apreciate la circa 10 mld.tone. Ele sunt localizate în
bazinele din zona Marilor Lacuri (4 mild.tone rezerve, cu peste 50% conţinut de
metal, pe teritoriul statelor Minnesota - exploatarea Mesabi Range, cea mai
importantă - Michigan, Wisconsin), care participă cu 2/3 la producţia ţării, şi
Munţii Apalaşi (10% din producţia ţării), cu exploatări în statele Alabama,
Georgia, Pennsylvania ş.a. Statele Unite mai deţin minereuri de fier în partea
centrală (statele Missouri, Texas) şi în vest (statele Wyoming, New Mexico,
Arizona, California). Dintre înnobilatorii oţelurilor, S.U.A. are importante rezerve
de wolfram (statul Nevada), mangan, vanadiu (în special în Podişul Colorado)
ş.a. Stimulată de-a lungul timpului de dezvoltarea industrială, de extinderea căilor
ferate, de trecerea S.U.A. în fruntea furnizorilor de armament, mai ales în cel de
al doilea război mondial, ca şi de marile rezerve de cărbuni cocsificabili,
minereuri de fier de bună calitate etc., siderurgia Statelor Unite, deşi a apărut în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat rapid dominând mult timp
ierarhia mondială a producătorilor. În prezent S.U.A. ocupă locul 3 mondial în
producţia de oţel (94,2 mil.tone în 1996) şi locul 4 în producţia de fontă şi
feroaliaje (53,1 mil.tone în 1993); criza din domeniul siderurgic afectează însă şi
S.U.A.
Siderurgia rămâne o specializare a nord-estului industrializat. Cea mai puternică
concentrare de centre siderurgice se găseşte în statul Pennsylvania, datorită
marelui bazin huilifer al Apalaşilor. Minereul de fier este adus pe Marile Lacuri şi
pe canalul Ohio. Cel mai important centru este Pittsburgh, situat în centrul marii
regiuni industriale ce se întinde de la Oceanul Atlantic la Marile Lacuri, care,
alături de alte centre (Johnstown, Butler ş.a.) ce gravitează în jurul său,
concentrează 1/5 din producţia S.U.A.
Tot tradiţionale sunt şi centrele ce gravitează spre Philadelphia (Harrisburgh,
Bethlehem, Morrisville), în care este folosit pe scară largă şi fierul vechi; acesta
este utilizat şi pe coasta nord-atlantică. Mari capacităţi de prelucrare sunt la
Sparrow Point, New York (carierele Bronx - şi Staten Island, avantportul Newark
- 1 500 km de cheiuri), Everett - Boston.
În zona Marilor Lacuri. Chicago, al doilea centru siderurgic al S.U.A., cu
uzinele amplasate în oraşele-satelit ale aglomeraţiei urbane: East-Chicago, Gary
ş.a.
În sud-estul S.U.A. se distinge o concentrare de centre siderurgice pe teritoriul
statului Alabama, în jurul oraşului Birmingham.
În repartizarea geografică a acestei ramuri industriale s-au produs, în ultimele
decenii, modificări prin construirea de combinate siderurgice în regiunile sudice şi
vestice ale ţării. Acest fenomen este legat de dezvoltarea industriei extractive şi
strategice. Astfel de obiective relativ noi sunt la Houston, St.Louis, Pueblo,
Fontana - Los Angeles, Pravo - în statul Utah, cu capacităţi medii.
Canada are rezerve de minereu de fier apreciate la 120 mld.tone şi ocupă, cu
cele 21,5 mil.tone (1995) extrase, locul 7 în lume. Exploatările intense au început
după 1950, în special în Peninsula Labrador (Knob Lake), în provincia Québec,
dar şi în insula Newfoundland (Terra Nova) sau în provinciile Ontario (Steep
Rock Lake), Columbia Britanică, insulele vestice (Vancouver, Queen Charlotte).
Canada este un mare exportator.
Producţia sa de oţel a crescut de la 13,5 mil.tone în 1974 la 25,9 mil.tone în
1992, plasând-o pe locul 7 mondial, scăzând în 1996 la 14,73 mil. tone, în timp
ce producţia de fontă a scăzut, în perioada 1974 – 1992, de la 9,7 mil.tone la 8,6
mil.tone (împreună cu feroaliajele). Cele mai mari centre ale metalurgiei feroase
sunt situate în zona Marilor Lacuri (Hamilton, Sault St.Marie), în Noua Scoţie
(Sydney, Trenton), legate de materiile prime locale sau zona de consum deosebit
al industriei construcţiilor de maşini (Montreal).
În America de Sud, Brazilia deţine cele mai mari rezerve de minereu de fier
(circa 60 mld.tone), participând cu aproximativ 19,0% (116,8 mil.tone în 1995) la
producţia mondială şi fiind cel mai mare exportator de pe glob. Importante
zăcăminte se găsesc în statul Minas Gerais, la Itabira, Lafaiete ş.a., ce dispun de
un minereu cu un conţinut metalic foarte ridicat (până la 70%), numit itabirit. Dar
exploatările de aici, adesea în carieră, au afectat considerabil mediul încojurător.
În urma exploatărilor au rămas uriaşe gropi, adevărate "cratere antropice", unde
revenirea la mediul iniţial este total compromisă.
Minereuri, tot bogate în fier, mai sunt şi în statele Mato Grosso (marele zăcământ
de la Urucum) şi Parana. Lipsa căilor de transport a limitat exploatările în est şi
regiunile centrale. Astăzi Brazilia foloseşte metode moderne de transport şi
dispune de numeroase instalaţii de concentrare a minereurilor pentru export.
Astfel, regiunea Itabira este legată printr-o cale ferată de portul Tubarao, iar de la
exploatarea Germario se efectuează transportul lichid prin conducte (400 km)
până la ţărmul Atlanticului. Brazilia este şi un important producător de mangan,
cu exploatări în teritoriul Amapa, în Mato Grosso şi Minas Gerais; deţin rezerve
însemnate de nichel şi alte metale auxiliare.
Alte ţări sud-americane cu rezerve importante dar, în prezent, cu producţii reduse
sunt: Bolivia (peste 40 mld.tone rezerve certe, remarcându-se zăcământul
Mutun, o continuare a celui brazilian din regiunea Urucum), Venezuela (cu o
producţie de 13,4 mil.tone în 1995 şi exploatări la El Pao, Cerro Bolivar în
Podişul Guyanelor), Peru, Chile. Siderurgia este mai bine reprezentată, în afara
Braziliei, în Argentina (estuarul La Plata-Buenos Aires, La Plata şi Rosario ceva
mai la nord), Chile (la sud de Santiago).
Subsolul Africii cuprinde zăcăminte atât de minereu de fier, cât şi din majoritatea
minereurilor ajutătoare. Cel mai important producător african rămâne însă
Republica Africa de Sud (21,7 mil.tone, în 1995, minereu de fier extras), cu
exploatări mai vechi în sudul ţării şi mai noi în nordul provinciei Transvaal
(Pietersburg). Cantităţile extrase sunt folosite atât în industria proprie (8,0
mil.tone oţel, în 1996) concentrată în jurul oraşelor Pretoria şi Johannesburg, cât
şi pentru export (în Japonia, U.E., S.U.A.).
Intensa exploatare a zăcămintelor descoperite după 1950 au adus Australia pe
locul 3 între statele producătoare de minereu de fier (86,7 mil.tone în 1995).
Rezervele, estimate la circa 90 mld.tone, sunt de bună calitate (în medie 65%
conţinut de fier). Regiunea Pilbara şi Mount Tom Price din nordul Australiei de
Vest furnizează aproximativ 80% din producţia ţării. Tot în Australia de Vest, dar
în sud, există mai multe exploatări, între care şi cea de la Yampi Sound. Alte
exploatări importante sunt cele de la nord de Adelaide (Iron Knob, Middleback
Range), din Australia de Sud, care asigură 2/3 din minereul de fier consumat în
ţară. Relativ recent a început exploatarea marilor rezerve de minereu cu conţinut
redus de fier din insula Tasmania.
Siderurgia australiană este în întregime portuară. Primele întreprinderi au fost
amplasate în apropierea bazinelor carbonifere, la Newcastle şi Port Kembla-
Wolongong (lângă Sydney), utilizând minereurile de fier din Middleback Range şi
Yampi Sound. Construirea unui centru siderurgic la Whyalla, la nord de
Adelaide, a fost determinată de vecinătatea zăcămintelor de minereu de fier,
producţia fiind absorbită de şantierele navale de aici. Cele mai noi centre
siderurgice (Kwinana) aparţinând conurbaţiei Perth, pe coasta de vest.
Producţia siderurgică este axată pe fontă şi feroaliaje (6,4 mil.tone, locul 15
mondial în 1992).
ROMÂNIA
Minereurile de fier se găsesc în ţara noastră în cantitate relativ redusă şi au, în
general, un conţinut metalic scăzut (28-40% fier). În prezent principalele
exploatări sunt situate în partea de est a masivului Poiana Ruscă, furnizând 60%
din producţia ţării (în ultimii ani sub un milion de tone).
Producţia de minereu este total insuficientă necesarului industriei siderurgice şi,
ca urmare, se importă peste 80% din necesar.
Siderurgia românească străbate o perioadă mai dificilă, de readaptare la
condiţiile economice noi interne şi internaţionale, ceea ce explică scăderile de
producţie de după 1990.
Există două categorii de unităţi siderurgice: cu furnale, care cuprind combinatele
de la Reşiţa, Hunedoara, Galaţi, Călăraşi, şi unităţi fără furnale, care produc
oţeluri, laminate, sârmă, ţevi - Târgovişte, Bucureşti, Câmpia Turzii, Nădrag,
Oţelu Roşu, Beclean, Zimnicea, Iaşi, Roman, Focşani.
Cele mai importante combinate siderurgice, conturate de-a lungul timpului, sunt
cele de la Reşiţa, Hunedoara, Galaţi, Călăraşi.

INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI ŞI A PRELUCRĂRII

METALELOR

Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor

CUPRINS

Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor

Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor constituie una dintre
cele mai importante ramuri industriale ale lumii. Ea transformă metalul în produse
utile omului şi, în primul rând, în unelte necesare producţiei.
Volumul şi structura acestei ramuri constituie cel mai reprezentativ indice în
caracterizarea puterii industriale a unei ţări.
Criterii de amplasare. Caracterizată printr-o puternică concentrare teritorială,
această ramură este amplasată în funcţie de următoarele criterii: a) apropierea
de marile centre siderurgice; b) în centre cu tradiţie îndelungată şi care dispun de
forţă de muncă de înaltă calificare (mecanică fină, optică etc.); c) în marile centre
de consum; d) în porturi (şantiere navale) etc.
Industria de utilaje şi echipament tehnic industrial asigură utilajele necesare
pentru numeroase ramuri ale industriei: utilaj petrolier şi minier, maşini unelte,
utilaj şi echipament industrial pentru dotarea altor ramuri (industria siderurgică,
chimică, a materialelor de construcţii, de prelucrare a lemnului, industria textilă şi
alimentară).
Fiind o mare consumatoare de metal, această subramură este repartizată mai
ales în marile regiuni producătoare de oţeluri speciale din S.U.A., Japonia,
Germania, Marea Britanie, Rusia, Franţa, Italia, R.P.Chineză, care realizează
cele mai mari producţii.
O altă particularitate o constituie specializarea în anumite produse, care în
industria unor ţări constituie o tradiţie: rulmenţi în Suedia, utilaj minier în Cehia şi
Slovacia, utilaj petrolier în România, utilaj textil şi alimentar în Polonia şi Bulgaria,
maşini - unelte în Germania etc.
În producţia de utilaj şi echipament industrial primele trei locuri sunt deţinute, în
ordine, de S.U.A., C.S.I., Japonia.
S.U.A. produce diferite utilaje şi echipamente tehnice, în cea mai mare parte în
nordul industrial, unde se realizează peste 60% din valoarea producţiei.
Principalele centre sunt Philadelphia, Boston, Baltimore, Cincinatti, Chicago,
Detroit, New York. Aceste zone şi-au menţinut, în ansamblu, importanţa, dar au
apărut şi alte mari zone şi centre pe ţărmul Pacificului (statele California şi
Washington), în sudul ţării (Texas, Carolina de Nord), precum şi în Câmpia
Mississippi-Missouri (St.Louis, Kansas City, Wichita).
În C.S.I. această ramură este foarte complexă şi deosebit de dispersată în profil
teritorial. Totuşi se observă o oarecare orientare spre producţia de utilaj greu,
minier şi maşini - unelte în partea europeană şi în Munţii Ural - în centrele
Moscova şi Sankt-Petersburg (cu împrejurimile), Kiev, Harkov, Celeabinsk,
Ekaterinburg, Kramatorsk şi în centrele amplasate de-a lungul Transsiberianului
(Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk). La acestea se adaugă centrele specializate,
ca de exemplu Baku (în utilaj petrolier), Taşkent (utilaj textil) ş.a. În ultimul timp,
în amplasarea geografică a acestei industrii se remarcă tendinţa de a se construi
puternice unităţi în republicile Asiei Centrale, în Siberia şi mai ales de-a lungul
Transsiberianului.
Japonia, deşi este tributară importurilor de materii prime, contează printre marii
producători şi exportatori din lume. Ea şi-a creat o importantă piaţă în sud-estul
Asiei şi în estul Africii, concurând, cu aceste produse, ţări cu mare tradiţie şi
pondere în producţia mondială. Principalele centre ale acestei industrii sunt
zonele: Tokyo-Yokohama, Kobe-Osaka, oraşele Nagoya, Niigata, Kitakyushu cu
împrejurimile.
Marea Britanie îşi leagă tradiţia de numele oraşului Sheffield, care, cu centrele
din jur, realizează aproape 3/4 din producţia ţării. Acest fapt se explică prin
apropierea de minele de cărbuni şi de minereu de fier, de uzinele siderurgice,
marea concentrare a forţei de muncă de înaltă calificare, căile lesnicioase de
transport şi o mai veche şi valoroasă tradiţie. Alte centre importante sunt:
Birmingham, Glasgow, Londra, Manchester, Coventry, Swansea, Newcastle ş.a.
Germania produce utilaj şi echipamente industriale mai ales în uzinele de pe
valea Rhinului şi din bazinul Rhur (Köln, Essen, Düsseldorf, Dortmund,
Duisburg), din marile porturi (Hamburg, specializat în platforme de foraj
submarin), la care se adaugă şi alte centre importante: Stuttgart, Nürnberg,
Frankfurt pe Main, Berlin, Zwickau, Magdeburg, Chemnitz.
Franţa produce echipament industrial variat, mai ales în marile unităţi din nord-
estul ţării (Lille, Tourcoing), în regiunea Parisului, în gruparea Lyon-Saint
Etienne, zona Marsilia.
Belgia produce maşini grele şi de mare precizie mai ales în zona Liege-Namur,
iar în Olanda se impun centrele Utrecht, Haga, Rotterdam, specializate în
aparatură de înaltă precizie.
Italia, datorită energiei electrice abundente şi ieftine şi a oţelurilor de bună
calitate pe care le produce, dispune de o industrie variată, concentrată mai ales
în nordul ţării (Milano, Torino, Bologna, Genova).
Această subramură este, de asemenea, dezvoltată şi în alte ţări europene:
Elveţia (zona Zürich), Cehia şi Slovacia (Praga, Brno, Plžen, Ostrava), Polonia
(Wroclaw, Lodz, Varşovia, Katowice, Gdansk ş.a.), România, Ungaria ş.a.
În Asia, cu excepţia Japoniei, se remarcă R.P.Chineză, ca mare producătoare
îndeosebi de maşini-unelte. Producţia chineză acoperă în cea mai mare parte
necesarul intern, principalele centre fiind: Shanghai, Beijing, Harbin, Guangzhou,
Lüda (Lushun şi Dalian).
Această subramură are din ce în ce mai multe întreprinderi într-o serie de ţări în
curs de dezvoltare, între care Brazilia (Sao Paulo, Porto Alegre), Turcia
(Ankara, Adana), Iran (Teheran), Pakistan (Lahore), India (Calcutta,
Mumbai,Kanpur) ş.a.
Industria electrotehnică şi electronică. Această subramură constituie, în
prezent, una din pârghiile esenţiale ale dezvoltării economiei mondiale. Este
specifică în primul rând statelor cu o economie avansată, cu un nivel înalt de
creştere industrială (S.U.A., Japonia, C.S.I., Germania, Marea Britanie, Franţa,
Italia, Suedia, Elveţia, Cehia , Slovacia ş.a.).
Subramură bazată pe tehnica de vârf, influenţează direct introducerea
automatizării în industrie, agricultură, transporturi. În ultimele decenii, a
înregistrat pe plan mondial cele mai înalte ritmuri de creştere cuprinzând, în afara
utilajului electrotehnic, utilaj cibernetic şi electronic, calculatoare, aparatură de
înaltă precizie şi electromedicală.
În ce priveşte repartiţia teritorială, în prezent S.U.A., Japonia şi statele vest-
europene realizează cea mai mare parte a produselor electronice şi
electrotehnice de pe Terra.
Alte ţări: C.S.I. se impune prin producţia realizată în centrele Moscova,
Ekaterinburg, Sankt Petersburg, Kiev, Novosibirsk. Această subramură este bine
dezvoltată în republicile baltice (oraşele Riga, Tallin, Vilnius); Germania
(München, Stuttgart, Nürnberg, Frankfurt pe Main, Dresda, Leipzig); Franţa
(Paris, Nancy, Lille, Le Hâvre, Orléans); Marea Britanie (Londra, Birmingham,
Manchester); Italia (Ivréa, Milano, Torino, Roma); Olanda (Eindhoven, Utrecht);
Belgia (Bruxelles, Namur); Cehia şi Slovacia (Brno, Bratislava, Praga); Polonia
(Varşovia, Wroclaw); R.P.Chineză (Shanghai, Beijing, Nanjing).
O ramură nou apărută este cea a calculatoarelor electronice, a cărei producţie
este concentrată în S.U.A. (45% din producţia mondială), Marea Britanie
(Londra), Japonia (Osaka), Germania (Mainz), Franţa (Paris), C.S.I. (Kiev,
Moscova), Canada ş.a.
Industria de tractoare şi maşini agricole. Produsele acestei industrii găsesc o
largă piaţă de desfacere, atât în statele înaintate din punct de vedere economic,
cât şi ţările în curs de dezvoltare, unde, aplicându-se o agrotehnică superioară, a
crescut mult nevoia de mecanizare şi chiar de automatizare a muncilor agricole.
Principalele utilaje mecanice din agricultură, cele care fac obiectul celui mai activ
comerţ internaţional, sunt tractoarele, apoi combinele, după care urmează
utilajele uşoare.
Cea mai mare producătoare de tractoare este C.S.I., cu circa 600 mii bucăţi
anual. Având o suprafaţă agricolă întinsă, unităţile industriei de utilaj agricol sunt
amplasate mai ales în Marea Câmpie Rusă (Volgograd, Saratov, Harkov, Kiev,
Odessa), sudul Siberiei Occidentale (Celeabinsk, Omsk), dar şi în zonele cu
însemnate producţii de metal (Dnepropetrovsk, Krivoi-Rog). Oraşul Taşkent este
specializat în fabricarea maşinilor de recoltat bumbac, iar la Rostov şi Saratov se
află cele mai mari uzine de combine.
Producţia S.U.A. se ridică la circa 300 mii de tractoare cu cele mai mari uzine în
jurul Marilor Lacuri (Chicago, Peoria) şi în Câmpia Mississippi (Saint-Paul),
precum şi în unităţi specializate în maşini şi utilaje pomicole şi legumicole (în
California) sau combine pentru recoltat bumbac, în sud (Atlanta, New Orleans).
Potenţialul nord-american în acest sector este mult mai mare, dacă adăugăm şi
companiile americane care, produc în alte ţări încă 300 mii de bucăţi. În Canada
utilajul agricol este concentrat în proporţie de 95% în provincia Ontario şi în
Câmpia Sfântului Laurenţiu, cu centrul principal la Toronto. A treia mare
producătoare este Marea Britanie (160 mii de bucăţi), cu uzine de tractoare în
Câmpia Tamisei şi în Anglia Centrală (Londra, Coventry, Birmingham,
Manchester). Exportă 2/3 din producţia naţională, mai ales în ţările
Commonwelth-ului.
Industria mijloacelor de transport este una dintre cele mai complexe ramuri
industriale şi cuprinde mai multe subramuri:
a) Industria de autovehicule înglobează producţia de automobile şi
autocamioane, autobuze şi se caracterizează printr-un consum important de
materii prime şi prin marea dispersare a acesteia în profil teritorial. Dezvoltată în
secolul nostru, industria de autovehicule a înregistrat o creştere continuă a
producţiei (tabelul nr. 1).
Tabelul nr. 1
Evoluţia producţiei mondiale de autovehicule, în perioada 1938-1996
(milioane bucăţi)
1938 1940 1970 1980 1989 1992 1996

Producţia 4,0 6,6 29,4 40,0 48,9 50,1 51,94

totală din
care:

Autoturisme 3,0 4,6 22,6 30,0 35,5 34,7 36,48

Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică.
Producţia de autovehicule este asigurată în proporţie de peste trei pătrimi (77,1%
în 1996) de numai opt ţări: S.U.A.,Japonia, Germania, Franţa, Coreea de Sud,
Spania, Canada şi Marea Britanie (tabelul nr. 2).
Tabelul nr. 2
Producţia mondială de automobile în 1996
Nr. Ţara Producţia Ponderea în
crt. (mii buc. producţia
1996) mondială %

1. SUA 11 753,1 22,6

2. Japonia 10 345,2 19,9

3. Germania 4 842,9 9,3

4. Franţa 3 590,6 6,9

5. Coreea de 2 812,7 5,4

Sud

6. Spania 2 412,3 4,6

7. Canada 2 397,3 4,6

8. Marea Britanie 1 924,4 3,7

9. Brazilia 1 812,7 3,5

10. China 1 671,7 3,2

Total mondial 51 947,0 100,00

Sursa: Images économiques du monde.
Al doilea producător mondial a fost, în 1996, Japonia (10,34 mil.bucăţi, din care
7,86 mil.autoturisme); după 1980 a deţinut însă, de regulă, primul loc în producţia
mondială Şi-a dezvoltat această industrie abia după al doilea război mondial,
fiind remarcat ritmul înalt de creştere a producţiei, de la numai 50 mii bucăţi în
1953 la peste 10 milioane în prezent. Una din caracteristicile producţiei japoneze
este litrajul mic (spre deosebire de cele nord - americane) şi calitatea superioară
a produselor. Cele mai mari uzine de autovehicule sunt concentrate în Tokyo şi
împrejurimi (centrele Tokyo, Yokohama, Kawasaki) şi pe litoralul nordic al
Mediteranei japoneze (Nagoya, Osaka, Kyoto, Hiroshima). În prezent Japonia
exportă atât autoturisme, cât şi autocamioane (primul loc în lume), în Asia de
Sud, Africa, dar şi în S.U.A. şi în ţările europene.
Tabelul nr. 3
Producţia mondială de autoturisme
 Nr. Ţara 1995 1996
crt.

1. Japonia 7 610,5 7 863,8

2. SUA 6 351,3 6 037,4

3. Germania 4 360,2 4 539,6

4. Franţa 3 050,9 3 147,6

5. Coreea de Sud 1 985,6 2 223,8

6. Spania 1 958,8 1 941,7

7. Marea Britanie 1 532,1 1 686,1

8. Brazilia 1 297,6 1 466,9

9. Italia 1 422,4 1 318,0

10. Canada 1 336,3 1 279,3

Sursa: Images économiques du monde
În prezent, SUA sunt cel mai mare producător mondial (11,75 milioane
autovehicule, din care 6,03 milioane autoturisme). Zona de necontestată
concentrare a acestei industrii o constituie partea de sud-est a Marilor Lacuri, în
triunghiul Buffalo-Cincinatti-Milwaukee. Sunt foarte cunoscute uzinele din Detroit
(şi suburbiile sale), oraş considerat ca leagănul industriei americane de
automobile şi un fel de metropolă a automobilelor. Printre celelalte oraşe
importante pentru producţia autovehiculelor şi ale căror uzine cooperează cu
cele din Detroit sunt de remarcat Buffalo, Cleveland (al doilea mare centru din
S.U.A.), Toledo, apoi Chicago, Milwaukee, Pontiac, Cincinatti. Există şi centre în
alte regiuni ale S.U.A.: St.Louis, Kansas City, Indianapolis, în partea centrală, şi
chiar pe ţărmul Pacificului (Long Beach - Los Angeles). Producţia de
autovehicule în S.U.A. este deţinută de patru mari companii (General Motors,
Ford, Chrysler şi America Motors), care controlează o bună parte a producţiei de
automobile din vestul Europei (Marea Britanie, Germania, Belgia, Olanda), din
Japonia, cât şi din multe ţări în curs de dezvoltare. Dar cele mai strânse legături
de producţie în industria de autoturisme sunt cu Canada, a cărei producţie
reprezintă 4,6% din totalul mondial şi provine mai ales din uzinele din Windsor
(oraş canadian aşezat în dreptul Detroit-ului), Hamilton, Toronto.
Pe primul loc în Europa şi al treilea pe glob se situează Germania (4,84 milioane
bucăţi în 1996, din care 4,53 milioane autoturisme), a cărei producţie este
controlată de patru mari concerne: Volkswagen, Daimler Benz, General Motors
(Opel) şi Ford Taunus. Concernul Daimler Benz a produs primul automobil în
1885 şi are fabrici la Stuttgart şi Benz, lângă Mannheim. Produce camioane grele
la uzinele din apropiere de Karlsruhe, camioane uşoare la Düsseldorf şi
automobile la Mannheim. Uzinele Volkswagen, din Wolfsburg, lângă Hanovra,
reprezintă cea mai mare firmă din Germania, care datează din perioada 1938-
1939, produce automobile de tipuri şi litraje diferite. Aceste firme au filiale în
Brazilia, Australia, Africa de Sud, Mexic, Belgia, Irlanda şi în alte ţări.
Marile firme de automobile din Franţa (3,59 milioane bucăţi, din care 3,14
milioane autoturisme) - Renault, Citroën - au unităţile amplasate în suburbiile
Parisului (Orléans, Boulogne-Billancourt,Flins, Cléon, Poissy) şi fabrici de
asamblare în Le Hâvre. Societăţile Renault şi Citroën participă cu 2/3 la întreaga
producţie a Franţei. Exportul francez se orientează îndeosebi spre ţările din
Uniunea Europeană, dar şi în fostele sale colonii.
O altă mare producătoare este Italia (1,54 milioane bucăţi, din care 1,5
mil.autoturisme), Torino fiind centrul cel mai important; uzinele Fiat, înfiinţate în
1899, produc, în afară de automobile, şi o gamă largă de alte produse: motoare
Diesel, elicoptere, motoare de avion, tractoare pe roţi şi şenile etc.
Alte ţări vest-europene cu producţie însemnată sunt Spania (2,41 milioane
bucăţi), principalele centre fiind Barcelona şi Madrid; Marea Britanie (1,92
milioane bucăţi), cu o producţie concentrată în centrele Coventry, Birmingham,
Oxford, împrejurimile Londrei (Luton Town), principala firmă fiind British Leyland;
în Belgia (uzine de montaj Ford la Anvers, Bruxelles), Suedia (uzinele "Volvo"
din Göteborg), Olanda (Eindhoven).
Între ţările Europei Centrale şi de Est, primul loc îl deţine C.S.I., cu o producţie de
2,1 milioane autovehicule, din care 1,2 milioane autoturisme; este cel mai mare
producător european şi al treilea din lume de camioane. Ca principale centre ale
acestei industrii se înscriu: Moscova, Iaroslavl, Togliatti, Zaporoje. Cehia şi
Slovacia se remarcă prin uzinele "Skoda" de la Praga şi Mlada Boleslav şi
producţia de camioane şi autocare "Tatra", realizate la Koprivnice şi Plžen.
Polonia produce automobile la Varşovia / Warszawa, Starachowice şi Bielsko-
Biala, iar Bulgaria la Šumen şi Loveci.
b) Industria de material feroviar. După cel de al doilea război mondial, atât
parcul de locomotive, cât şi cel de vagoane au fost supuse modernizării, în
paralel cu introducerea tracţiunii electrice pe o mare parte din lungimea reţelei
feroviare; în ultimele decenii producţia de material feroviar înregistrează însă un
ritm lent de evoluţie, numărul ţărilor care fabrică utilaj feroviar (locomotive,
vagoane, şine de cale ferată) este relativ mic şi produce în serie mică sau la
comandă. Pe plan mondial această ramură este concentrată mai ales în America
de Nord anglo-saxonă şi Europa.
Cea mai mare producţie de locomotive aparţine C.S.I. (circa 3 000 de locomotive
electrice şi 5 000 Diesel). Marile unităţi sunt amplasate la Lugansk - una dintre
cele mai mari uzine din lume, apoi Kolomna, Briansk, Harkov, Sankt Petersburg,
Omsk, Ulan-Ude, ultimele două în lungul Transsiberianului. Uzine de vagoane
(peste 75 mii de bucăţi) se găsesc la Kazan, Ufa, Voronej, Kalinin, Poltava.
În America de Nord, pe primul loc se situează S.U.A. (circa 1 200 de locomotive
şi peste 60 de mii de vagoane), a căror producţie este concentrată în nord-est
(Chicago, Detroit, Cleveland, Pittsburgh, New-York, Philadelphia); în legătură cu
industria de material feroviar a S.U.A. este şi cea din Canada, cu centre mai
importante la London şi Montreal.
Producătoare de material feroviar mai sunt: Germania (Essen, Kassel, Kiel),
Marea Britanie (Glasgow, zona Manchester-Derby, Darlington), iar în Franţa se
impun oraşele: Lille, Valenciennes, Metz, Nancy, Mulhouse.
Alţi producători importanţi sunt: Polonia (îndeosebi locomotive electrice Diesel:
Wroclaw, Chrzanow, Ostroviec), Cehia şi Slovacia (Praga, Plžen), R.P.Chineză
(Lüda), Japonia (Tokyo, Nagoya, Osaka, Kobe), Mexic Brazilia, India ş.a.
c) Industria construcţiilor navale
În anul 1900 flota formată de tancuri petroliere reprezenta doar 1,5% din întreaga
flotă comercială a lumii, iar în anul 1952 era de 22%, în prezent a depăşit 50%.
Tabelul nr. 4
Principalii producători mondiali de nave comerciale (1996)
Nr. Ţara Producţia Ponderea Numărul
crt. (mii tdw în de nave
1996) producţia
mondială

1. Japonia 16 613,5 43,2 377

2. Coreea de 11 584,9 30,1 156

Sud

3. China 1 699,2 4,4 54

4. Germania 1 242,5 3,2 75

5. Polonia 1 072,7 2,8 36

6. Italia 702,5 1,8 20

7. Spania 678,4 1,8 22

8. Danemarca 543,1 1,4 19

9. Croaţia 474,1 1,2 12

10. România 378,2 0,98 10

Total mondial 38 462, 9 100,0 986

Sursa: Images économiques du monde, 1998.
Construcţia de nave se caracterizează prin puternica ei concentrare în câteva
ţări, care deţin peste 85% din tonajul vaselor lansate. Până în 1956 Marea
Britanie se află în fruntea ţărilor constructoare de nave, an după care a fost
puternic concurată de Suedia, Germania, Japonia, aceasta din urmă trecând pe
primul loc începând cu 1957. Prin producţia mondială de nave comerciale (38,46
milioane tdw în 1996), pe primul loc se situau tancurile petroliere, care
reprezentau 2/3 din navele lansate, la apă, în timp ce vasele de călători nu
deţineau decât 8%.
Producţia de vase, privită în ansamblu, este concentrată în câteva zone: bazinul
Mediteranei japoneze reprezintă cea mai mare concentrare de şantiere navale,
cu circa 40% din producţia mondială, după care urmează bazinul Mării Baltice,
care realizează 13% din producţie, depăşind-ul cu puţin pe cel al Mării Nordului;
bazinul Mării Mediterane nu reprezintă decât 6-7% din producţia mondială.
Japonia este cea mai mare producătoare de vase, lansând la apă circa 16,6
milioane tdw (1996), respectiv 43,2% din tonajul mondial. Japonia construieşte şi
cele mai mari nave din lume (400 mii tdw), având în proiect construirea unor
tancuri petroliere cu capacitate şi mai mare, de 500 mii şi chiar de un milion tdw.
Principalele şantiere navale japoneze sunt amplasate în insula Honshu, cu
centre mai importante: Yokohama, Tokyo, Kobe, Maizuru.
Ţările scandinave dispun de o veche tradiţie în construcţia de nave, realizând
circa 14% din producţia mondială. Suedia ocupă locul al doilea în lume,
principalele şantiere navale fiind amplasate în sudul ţării la Göteborg, Malmö,
Stockholm; în Norvegia sunt mari şantiere navale la Oslo, Stavanger, Bergen,
Trondheim - specializate în construcţia de baleniere; Danemarca este cunoscută
prin construirea de motonave şi motoare pentru navele de pasageri, Copenhaga
fiind unul dintre cele mai mari centre europene pentru aceste produse.
Şantierele navale britanice, cândva cele mai active din lume, se găsesc astăzi
într-o perioadă de stagnare. A douăsprezecea producătoare a lumii în prezent
are puternice unităţi ale industriei construcţiilor navale pe coasta nord-estică, în
şantierele navale de la Middlesbrough, Playmouth, Porthsmouth, iar în Irlanda de
Nord la Belfast.
Alţi mari producători de nave maritime: Germania, locul patru pe glob, dispune
de mari şantiere navale la Hamburg, Bremen, Bremerhaven, Kiel, Lübeck;
Spania cu importante şantiere navale la La Coruna, Cadiz, Cartagena,
Barcelona; Franţa începe să se specializeze în construcţia de nave gigant, marile
şantiere aflându-se la Dunkerque, Saint-Nazaire, Marsilia. De notat că statele cu
mare potenţial economic, S.U.A., C.S.I., R.P.Chineză, nu au producţii de nave
comerciale la nivelul economiei lor, unele din aceste state preferând să plaseze
comenzile lor în alte ţări.
d) Industria aeronautică şi aerospaţială
S.U.A. sunt principalul producător de aeronave din lume, atât pentru nevoile
proprii, cât şi pentru export (2/3 din exportul mondial). Marile uzine şi hangare de
montaj se găsesc în California,care realizează circa 1/3 din valoarea producţiei
globale a industriei aeronautice a S.U.A. în centrele Los Angeles, cel mai
important din întreaga ţară, Long Beach (cu uzinele Douglas), San Diego, apoi
statul şi oraşul New York cu împrejurimile, în nord-vestul ţării, Seattle (cu uzinele
Boeing), apoi Wichita (în statul Kansas), Tusla (Oklahoma), Fort-Worth (Texas)
şi Saint-Louis (Missouri).
C.S.I., a doua mare producătoare mondială, şi-a dezvoltat o puternică industrie
de avioane după cel de al doilea război mondial. Uzinele cele mai mari sunt
amplasate în partea europeană a ţării, unde se găsesc şi principalele unităţi ale
industriei mecanice şi electrotehnice (Moscova, Harkov, Rîbinsk, Kuibîşev,
Volgograd, Voronej). Industria aeronautică sovietică realizează avioane de mare
capacitate cu rază mare de acţiune, având viteze supersonice.
Franţa şi Marea Britanie deţin locurile trei şi, respectiv, patru în ierarhia
mondială. Industria aeronautică franceză este concentrată în regiunea pariziană
şi în sudul ţării (Toulouse, Bayonne, Marsilia, Bordeaux), la care se adaugă
Nantes, Dijon şi Bourges. În Marea Britanie producţia de avioane este
concentrată în împrejurimile Londrei (Hayes, Kingston, Luton), în apropierea
oraşului Portsmouth şi a Golfului Bristol. Mai produc avioane, de diferite tipuri şi
în număr restrâns Germania (München, Bremen, Friederichshafen), Italia
(Torino), Suedia (Linköping), Spania, Olanda, Polonia, Canada (Montreal),
Japonia (Nagoya), Australia, Israel, România ş.a.
INDUSTRIA CHIMICĂ
Industria chimică | Industria petrochimică

CUPRINS
Industria chimică
Industria chimică reprezintă ramura industrială care, în ansamblu, a cunoscut
cea mai spectaculoasă dezvoltare după cel de-al doilea război mondial. La
aceasta au contribuit mai mulţi factori:
- valorifică la cel mai înalt grad o gamă foarte largă de materii prime, inclusiv
deşeuri;
- produsele pe care le realizează sunt solicitate de absolut toate ramurile de
activitate, de la domenii industriale până la medicină şi cosmetică;
- progresele în domeniul tehnico-ştiinţific, permiţând scoaterea în permanenţă de
produse noi pe piaţă.
Numeroasele ramuri ale industriei chimice se pot grupa astfel:
a) produse clorosodice şi acid sulfuric;
b) îngrăşăminte chimice;
c) petrochimie;
d) celuloză şi hârtie;
e) medicamente;
f) alte ramuri.
Industria petrochimică
Este ramura cea mai importantă şi mai dinamică a industriei chimice, valorificând
în cel mai înalt grad petrolul şi gazele naturale şi realizând o gamă variată de
produse: materiale plastice, răşini sintetice, cauciuc sintetic, fire şi fibre sintetice,
solvenţi, coloranţi, medicamente, detergenţi. Cu excepţia S.U.A., C.S.I., Marea
Britanie şi Canada, celelalte ţări cu economie dezvoltată şi-au dezvoltat
petrochimia în totalitate sau în cea mai mare parte pe baza de materii prime din
import.
1. Industria materialelor plastice s-a dezvoltat legat de utilizarea tot mai largă a
produselor sale (îndeosebi polietilena, policlorura de vinil şi polistirenul):
- în comerţ pentru ambalaje;
- în agricultură pentru solarii;
- în industria constructoare de maşini pentru caroserii, subansamble pentru
avioane şi trenuri, motoare destinate centralelor eoliene.
Principalii producători mondiali în domeniu sunt: S.U.A., Germania, Japonia,
C.S.I., Italia, Olanda, Marea Britanie, Franţa. Cu cele circa 0,65 mil.t. realizate
anual, România se înscrie în rândul statelor cu o producţie apreciabilă.
2. Industria firelor şi fibrelor sintetice (principalele tipuri de fibre sunt cele
poliesterice, poliamidice şi poliacrilonitrilice, ultimele fiind cunoscute şi sub
denumirea de "lână artificială") a cunoscut o rapidă dezvoltare în ultimele decenii
(ajungând la circa 12 mil.t în 1990), legat de creşterea rapidă a populaţiei
mondiale şi, în acest context, insuficienţa producţiei de fire naturale. De altfel,
utilizarea lor în industria textilă a crescut foarte mult, de la numai câteva procente
în anii 1950 la mai mult de jumătate în prezent. Cei mai importanţi producători
mondiali în domeniu sunt aceeaşi ca şi în cazul materialelor plastice,
modificându-se doar poziţia în ierarhie.
3. Industria cauciucului sintetic constituie ramura industriei chimice care a
evoluat în directă relaţie cu producţia mondială de autovehicule, cauciucul
sintetic (obţinut din hidrocarburi) contribuind, în prezent, în cea mai mare parte la
fabricarea anvelopelor. Astfel, dacă în 1948 cauciucul sintetic reprezenta doar
10% din producţia mondială de cauciuc (restul fiind asigurat de cauciucul
natural1), în prezent ponderea sa este de aproape nouă zecimi.
La producerea cauciucului sintetic se foloseşte şi negru de fum, obţinut pe bază
de gaz metan, cele mai mari producţii realizându-se în S.U.A., Japonia, C.S.I.
Producţia mondială de cauciuc sintetic a crescut de la numai 1,5 mil.t în 1955 la
9,4 mil.t în 1995, cunoscând între timp unele variaţii, mai ales în perioada crizei
din deceniul al optulea. Circa 1/4 din producţia mondială este asigurată de S.U.A.
cu 2,4-2,6 mil.t. Alţi producători importanţi sunt: Japonia (1,4 mil.t.), Rusia (0,8
mil.t.), Franţa (0,6 mil.t.), Germania (0,6 mil.t.), Marea Britanie (0,3 mil.t), Italia
(0,3 mil.t), Brazilia (0,3 mil.t), Olanda (0,2 mil.t) şi alte ţări.
Cauciucul sintetic este utilizat, în cea mai mare parte, ca materie primă în
industria anvelopelor, ramură care are cam aceeaşi producători importanţi:
S.U.A, Japonia, Germania, Franţa, C.S.I., Italia, Marea Britanie, Olanda şi altele.
Ca repartiţie geografică a industriei petrochimice, pe cuprinsul planetei se disting
două categorii de producători importanţi: pe bază de resurse proprii de
hidrocarburi (S.U.A., C.S.I., Marea Britanie, Canada) şi pe bază de materii prime
din import (Japonia, Italia, Franţa, Belgia, Olanda şi altele).
Cel mai mare producător mondial în domeniu rămâne S.U.A., cu centre grupate
în două mari regiuni: Golful Mexic - Middlecontinent (cu centre ca Texas-City,
Lake Charles, Beaumont, Houston şi altele). În Canada cea mai importantă
regiune este cea din sud-est (cu centre ca Sarnia, Varennes şi altele), alimentată
cu petrol îndeosebi din provincia Alberta. În C.S.I. centrele industriei
petrochimice se află fie în principalele regiuni cu exploatări de petrol şi de gaze
naturale - respectiv în zonele Volga-Ural (Volgograd, Gorki, Kazan, Ufa şi altele),
Siberia de Vest (Tiumeni, Tomsk, Tobolsk şi altele), Caucazul de Nord şi litoralul
Mării Caspice, fie de-a lungul marilor conducte petroliere.
În statele importatoare de petrol, petrochimia s-a dezvoltat în porturi (în
complexe împreună cu marile rafinării), cum este cazul în Japonia (Nagoya,
Tokyo, Kawasaki şi altele), Italia (Ravenna, Porto Marghera, Porto Torres şi
altele), Franţa (zona Marsilia), Olanda (Rotterdam), Belgia (Anvers).
ROMÂNIA
Ţara noastră are o industrie chimică bine dezvoltată şi variată, care utilizează în
bună măsură materii prime din resurse interne.
Industria petrochimică utilizează ca materie primă gaz metan, petrol şi cauciuc
natural, ultimul exclusiv din import, şi produce în principal cauciuc sintetic,
materiale plastice, fire şi fibre sintetice.
Cauciucul sintetic (circa 40 000 t anual) se fabrică în cadrul combinatului
petrochimic de la Borzeşti şi la combinatul de la Brazi (Ploieşti). La producţia de
cauciuc sintetic se foloseşte negrul de fum, care se obţine din gaz metan în
uzinele de la Copşa Mică şi Piteşti. Se mai adaugă şi o anumită proporţie de
cauciuc vegetal din import. El se prelucrează în cea mai mare parte în anvelope
pentru automobile, tractoare şi avioane la Floreşti (judeţul Prahova), Bucureşti
(Popeşti-Leordeni), Zalău, Luduş, Drobeta Turnu-Severin. Articole tehnice din
cauciuc se fac la Bucureşti (Jilava), Braşov, Botoşani. La Drăgăşani se fabrică
talpă şi încălţăminte de cauciuc, precum şi, împreună cu materiale plastice,
diverşi înlocuitori ai pielii (inclusiv pentru tapiţeria autoturismelor). Pentru aceste
produse lucrează şi întreprinderea de la Orăştie (judeţul Hunedoara).
Materialele plastice (circa 650 000 tone) se fabrică pe bază de produse
macrocelulare obţinute din hidrocarburi în centrele Târnăveni, Brazi, Piteşti,
Victoria, Borzeşti. Ele se prelucrează în diverse materiale pentru construcţie (ţevi
pentru instalaţii şi plăci termoizolatoare) la Bucureşti, Buzău, Oradea, Craiova,
Iaşi.
Firele şi fibrele sintetice se obţin din gaz metan la Săvineşti, Iaşi, Câmpulung,
Piteşti, Botoşani.
PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI
Fondul forestier | Repartiţia geografică a fondului forestier mondial
Valorificarea fondului forestier mondial | Industria de exploatare şi
prelucrare a lemnului
Pădurile şi industria lemnului în Romania

CUPRINS
Fondul forestier
Pădurea, acest ecosistem complex, a avut şi va avea întotdeauna un rol esenţial
în viaţa planetei noastre. Programul internaţional "Omul şi biosfera", lansat de
U.N.E.S.C.O., acordă o atenţie deosebită pădurii - iniţial celei tropicale, apoi şi
pădurilor din celelalte zone climatice - pornind tocmai de la însemnătatea ei
pentru echilibrul ecologic al Terrei.
Ansamblul tuturor pădurilor de pe glob constituie fondul forestier mondial.
Repartiţia geografică a fondului forestier este diferenţiată de la o regiune la alta,
de la o ţară la alta.
Clasificarea pădurilor
În funcţie de factorii pedoclimatici şi orografici se deosebesc, în succesiune
latitudinală şi altitudinală, mai multe tipuri de păduri.
a) Pădurile ecuatoriale, specifice regiunilor umede (1 500 mm precipitaţii, media
anuală) şi temperaturi ridicate ( peste 20 C media anuală), sunt păduri dese,
cu un mare număr de specii (2 500 - 3 000 specii, faţă de cca. 300 specii în
regiunile temperate). Pădurile ecuatoriale (jungla) sunt puternic stratificate pe
verticală şi dominate de esenţele moi.
1. Pădurea ecuatorială din America de Sud este întâlnită în bazinul fluviului
Amazon, din Munţii Anzi până la ţărmul Oceanului Atlantic (selvasul brazilian).
Precipitaţiile bogate (3 000 mm/an) şi temperaturile ridicate (+30 C) permit
dezvoltarea rapidă a vegetaţiei. Restrângerea suprafeţei pădurilor amazoniene -
acest adevărat "plămân verde al Terrei" - a fost un semnal de alarmă pentru
întreaga planetă prin consecinţele ecologice negative, fapt pentru care au fost
întreprinse ample studii de către specialişti din numeroase ţări pentru limitarea
tăierii şi diminuarea urmărilor.
Palmierul de ulei, palmierul de cauciuc, palisandrul, abanosul, mahonul, acajuul
de Honduras sunt principalele specii de arbori, alături de stratul de arbuşti şi
arbori legaţi între ei prin liane.
2. Pădurile tropicale umede ale Africii sunt întâlnite în bazinul fluviului Congo,
precum şi pe ţărmul Golfului Guineei, pe ţărmul estic al insulei Madagascar.
În aceste păduri, la fel de dense ca şi cele amazoniene, dintre arbori cel mai
frecvent întâlniţi sunt palmierii - de ulei, de vin, de cocos ş.a. -, alături de lemnul
de esenţă tare: abanosul, mahonul, santalul, palisandrul. Acestora li se adaugă
bambusul în insula Madagascar.
3. Pădurile ecuatoriale din Asia de Sud-Est,dezvoltate în condiţii climatice
asemănătoare cu cele din Africa ecuatorială, condiţii determinate de prezenţa
musonilor, se desfăşoară din Arhipelagul Malaez până în Peninsula Malaya, în
Indochina şi Delta Gangelui.
Pentru Arhipelagul Malaez specifice sunt palmierul căţărător, palmierul de zahăr,
ficusul, bananierul, în timp ce pentru celelalte regiuni specifice sunt bambusul,
rafia, sagotierul sau "arborele de pâine", arborele de chinină, abanosul,
palisandrul, teckul sau "arborele de fier" ş.a.
4. Pădurile tropicale umede din insula Noua Guinee şi nord-estul Australiei
cuprind o serie de elemente tropicale umede adaptate la condiţiile pedoclimatice
specifice regiunii. În Noua Guinee predomină bananierul, alături de santal,
palisandru, teck ş.a., iar în Australia, eucaliptul.
b) Pădurile mediteraneene sunt răspândite în jurul Mediteranei europene, în
California şi sud-estul S.U.A., pe ţărmul nordic şi central al statului Chile. Masa
lemnoasă este redusă şi reprezentată de arbori mici, arbuşti şi tufişuri (maquis,
garriga). Esenţe specifice sunt stejarul verde, stejarul de plută, cedrul de Liban,
pinul, castanul, măslinul, ficusul, migdalul, portocalul, rozmarinul, lămâiul ş.a.
Pădurile mediteraneene prezintă importanţă mai mult pentru fructe şi au rol
peisagistic remarcabil.
c) Pădurile din ţinuturile temperate (boreale şi australe) deţin circa 42% din
suprafaţa forestieră a globului şi sunt cuprinse între 40 şi 66 latitudine nordică
şi sudică, cu extindere mai mare în emisfera nordică datorită, desigur, întinderii
deosebite a uscatului. Predomină răşinoasele, unele rezistând la temperaturi
foarte scăzute (de exemplu laricele rezistă la -40 C şi chiar la -60 C).
Condiţiile climatice limitează, de altfel, numărul speciilor, cele forestiere fiind, de
regulă, monospecifice, pe mari suprafeţe predominând o singură specie.
1. Pădurile de conifere (taigaua) cuprind:
- pădurea boreală canadiană, desfăşurată între insula Newfoundland şi
strâmtoarea Bering. Speciile caracteristice sunt: molidul alb, pinul canadian,
bradul alb, laricele, molidul negru, plopul tremurător, mesteacănul (care coboară
până în zona Munţilor Apalaşi).
- pădurea boreală eurasiatică, desfăşurată între Peninsula Scandinavă şi
Peninsula Kamceatka (pe 15-20 latitudine). De asemenea, în raport cu
altitudinea, pădurea de conifere, este întâlnită şi în munţii Alpi, Caucaz, Carpaţi,
Pirinei, Himalaya. Speciile caracteristice sunt: molidul, pinul silvestru, molidul
european, bradul siberian, zâmbrul, laricele, tisa (care se întinde până în insula
Sahalin şi nordul Japoniei).
- pădurile de conifere de pe litoralul pacific al Americii de Nord au
extensiune mare în California. Speciile caracteristice sunt molidul, tsuga, local
bradul şi Sequoia gigantea.
- pădurile de conifere din emisfera australă sunt întâlnite în sudul extrem al
Braziliei, în Munţii Anzi, în sudul Australiei, în Tasmania, în Noua Zeelandă şi, pe
areale mici, în sudul Africii.
2. Pădurile de foioase au o largă răspândire în Europa de Vest şi peninsulară,
în zonele montane joase, partea vest-europeană a C.S.I.-ului, bazinul superior al
Amurului, nordul R.P.Chineze, în regiunea Marilor Lacuri - bazinul fluviului
Sf.Laurenţiu coborând spre sud spre fluviul Mississippi, în sud-estul Americii de
Sud, în sudul Australiei şi în Tasmania.
Speciile caracteristice sunt fagul, stejarul (cu mai multe subspecii), carpenul,
arţarul, teiul, alunul, castanul, nucul, plopul, aninul ş.a., mai ales pentru Europa.
În regiunile nord-americane caracteristice sunt stejarul (negru, alb, roşu), frasinul,
magnolia şi chiparosul de baltă, în China - Ginkgo biloba iar în Australia -
eucaliptul (cu numeroase variante).
Potrivit altei clasificări, adoptate de către F.A.O., pădurile planetei cuprind
următoarele tipuri:
- păduri tropicale;
- păduri de tip mediteraneean;
- păduri xerofile din zona climatului temperat cald;
- păduri umede din zona climatului temperat cald;
- păduri de amestec de răşinoase şi foioase, din zona climatului temperat;
- păduri de răşinoase din zona climatului rece;

Repartiţia geografică a fondului forestier mondial

Volumul resurselor forestiere este dependent de suprafaţa ocupată de păduri şi
de tipul de pădure, care are o productivitate la hectar diferenţiată regional. După
date F.A.O., pădurile din America de Sud şi din Europa au o productivitate
ridicată la hectar (92-94 mc/ha/an), în timp ce în Africa se ating numai 8
mc/ha/an, iar în America Central 11 mc/ha/an.
În ce priveşte suprafaţa acoperită cu păduri, pe plan mondial, ea se cifrează la
4,02 miliarde hectare, cu diferenţieri notabile de la continent la continent, dar şi în
cadrul acestora. Astfel, emisfera nordică este mult mai bogată în păduri decât
cea sudică, cu toate că America de Sud are cele mai întinse suprafaţe acoperite
cu păduri (907,1 mil.ha.). Un grad ridicat de împădurire au Comunitatea Statelor
Independente şi America de Nord. Acest grad este sub media pe glob în Oceania
şi Africa, din cauza întinderii mari a deşerturilor, şi în Asia şi Europa (fără C.S.I.),
în special, din cauza defrişărilor masive înfăptuite de-a lungul timpului (tabelul
nr.1).
Tabelul nr.1
Suprafaţa ocupată de păduri
Pe mii Pe ţări mii Ponderea
continente km.p. km.p. suprafeţei %
şi ocupate de
C.S.I. păduri din
supraf.
Ţării

America de 9 071 C.S.I. 7 998 Surinam 92,0

Sud

C.S.I. 7 998 Brazilia 5 643 Solomon 91,5

America de 7 435 Canada 3 829 Papua- 84,7

Nord Noua
Guinee

Africa 6 850 S.U.A. 3 154 Guyana 83,2

Asia 5 348 R.D. 1 813 Guyana 82,8

Congo Franceză

Europa 1 632 R.P. 1 197 Gabon 77,6

Chineză

Oceania 1 603 Indonezia 1 173 R.D. Congo 77,3

Australia 1 060 Finlanda 76,0

India 716 Cambodgia 75,8

Angola 532 R.P.D. 74,5

Coreeană

Total mondial 40 156

Sursa: Britannica. World Data 1996 (prelucrare).
Şi mai semnificativă, în aprecierea resurselor forestiere ale ţărilor, este suprafaţa
ocupată de păduri. C.S.I.-ul se situează, din acest punct de vedere, pe primul
loc, prin cele 799,8 mil.ha de pădure (22,1% din suprafaţa pădurilor de pe glob).
Dacă adăugăm şi faptul că 80% din ele sunt păduri de răşinoase, vom avea
imaginea vastelor resurse forestiere deţinute de aceasta (circa 79 mld.mc.).
Brazilia (564,3 mil.ha), Canada (382,8 mil.ha) şi S.U.A. (315,4 mil.ha) deţin
întinse suprafeţe acoperite cu păduri, urmate de R.D. Congo, R.P.Chineză,
Indonezia, Australia (fiecare peste 100 mil.ha), India (71,7 mil.ha) şi Angola (53,2
mil.ha). Unele din aceste ţări, ca de pildă, R.P.Chineză, India, Australia, deşi au
un procent relativ redus din totalul suprafeţei acoperit cu păduri, prin vastitatea
teritoriilor lor posedă şi întinse suprafeţe forestiere. De altfel primele 10 ţări ca
întindere a suprafeţelor forestiere deţin mai mult de jumătate din totalul mondial.
La nivel continental apar, de asemenea, diferenţieri regionale. În America de
Sud, continentul cu cele mai întinse suprafeţe acoperite cu păduri, majoritatea
statelor au peste 30% din teritoriu domeniu forestier. Alături de Brazilia, întinse
suprafeţe cu păduri sunt întâlnite în Peru care, împreună cu Ecuador, Venezuela
şi Columbia, include o parte însemnată a pădurilor amazoniene, în Argentina
(regiunile nord-vestice şi montane), în Paraguay ş.a. Majoritatea pădurilor din
America de Sud sunt alcătuite din specii de foioase, răşinoasele reprezentând
abia 1% din total. O parte însemnată a pădurilor sud-americane sunt greu
accesibile sau inaccesibile exploatării. Productivitatea medie la hectar este
ridicată (94 mc/ha/an), volumul lemnos fiind apreciat la circa 78,0 mld.mc.
America de Nord deţine peste 17% din suprafaţa pădurilor Terrei (743,5 mil.ha.)
şi 18% din volumul de masă lemnoasă (44,8 mld.mc.). Predomină răşinoasele
(peste 6O%) cu un sortiment valoros de specii (molid, brad, larice, douglas, pin
etc.), cu o productivitate de 63 mc/ha/an şi un grad înalt de valorificare
economică. Canada (382,8 mil.ha.) şi S.U.A. (315,4 mil.ha.) sunt principalele ţări
cu fond forestier, deşi ponderea pădurilor în suprafaţa totală a acestor ţări este
de numai 33-38%.
Suprafeţele cu păduri din America Centrală sunt relativ reduse (218,5 mil.ha.),
deşi unele state din zonă au procente ridicate de împădurire (Panama, Belize -
peste 50%). Volumul de masă lemnoasă este apreciat la 0,8 mld.mc., fiind
alcătuit, pe de o parte, din păduri cu valoare economică ridicată, situate în zona
tropicală, dar cu un grad redus de valorificare, iar pe de altă parte din păduri
neproductive.
Continentul african, cu o suprafaţă forestieră de 685 mil.ha., prezintă contraste
regionale evidente. Ţările ecuatoriale au un procent ridicat de acoperire a
teritoriului lor cu păduri (61-77%), iar state ca R.D. Congo (181,3 mil.ha.),
Angola, Sudan, Tanzania, Etiopia au întinse suprafeţe forestiere (30-50 mil.ha.).
La polul opus statele sahariene (Egipt, Libia, Algeria) sau din sudul continentului,
care au un procent redus de acoperire cu păduri şi suprafeţe limitate (Republica
Capului Verde are numai 8,1 kmp. de pădure).
Resursele de masă lemnoasă sunt reduse (2,1% din totalul mondial) datorită
unor mari suprafeţe de păduri degradate (peste 50% din total). Volumul lemnos
se ridică la 5,2 mld.mc., exploatările depăşind de 4-5 ori posibilităţile normale ale
pădurii, ceea ce poate duce la epuizarea rezervelor accesibile în următorii 15-20
de ani.
Asia se situează pe locul V în ceea ce priveşte suprafaţa forestieră (534,8
mil.ha), dar contrastele sunt foarte mari şi aici. Pe de o parte, ţări cu un grad
mediu de împădurire dar cu suprafeţe întinse de păduri (R.P.Chineză 119,6
mil.ha., India 117,3 mil.ha. ş.a.) sau ţări relativ mici ca suprafaţă dar cu un grad
ridicat de împădurire (Cambodgia, R.P.D.Coreeană, Bhutan, Japonia). Pe de altă
parte, numeroase state, unde gradul de acoperire cu păduri este sub 1% (uneori
fiind limitate doar la restrânse plantaţii cu rol de protecţie). Primele sunt situate în
Asia de Sud-Est şi Est, care deţin peste 1/2 din suprafaţa forestieră a
continentului. Celelalte în special în Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Întinderea mare a Asiei determină o diversitate de zone forestiere, de la păduri
tropicale la păduri de amestec de răşinoase şi foioase. Faptul determină o
productivitate medie de 34 mc/ha/an, ceea ce face ca resursele forestiere ale
Asiei să fie de 17 mld.mc. Multe din pădurile din India , Pakistan, Afganistan,
parţial din China sunt neproductive.
În Europa (fără C.S.I.) pădurile ocupă 163,2 mil.ha, având o productivitate medie
la hectar ridicată (93 mc/ha/an), ceea ce asigură un volum de masă lemnoasă de
12,8 mld.mc. (5% din resursele mondiale).
Cele mai multe state europene au un grad mediu de acoperire cu păduri (peste
20%), remarcându-se prin suprafeţe întinse ţările scandinave - Suedia (306
mil.ha.), Finlanda (256 mil.ha), Norvegia, precum şi cele care cuprind întinse
spaţii muntoase sau colinare înalte (Spania, Franţa, Germania, Iugoslavia,
România). Predomină pădurile de răşinoase (peste 60%), asigurând o rezervă
de masă lemnoasă pentru circa 40 de ani. În aceste condiţii, pentru protejarea
resurselor proprii, multe ţări europene, care dispun de o puternică industrie de
prelucrare a lemnului, importă cantităţi însemnate de masă lemnoasă, în special
din C.S.I. şi ţările africane.
Suprafaţa acoperită cu păduri în Oceania (înclusiv Australia) însumează 160,2
mil.ha, ponderea acestora variind între 80-90% într-o serie de insule-state din
Polinezia şi 13,8% în Australia. Prin vastitatea lor, pădurile australiene ocupă
primul loc în regiune şi au o compoziţie diversă, ceea ce determină ca volumul
de masă lemnoasă să fie de circa 4,2 mld.mc. (1,6% din totalul mondial).
În Australia, pădurile de tip tropical, situate de-a lungul coastei, se compun din
eucalipt, araucaria, chiparos, iar în interiorul ţării domină savanele împădurite. În
Noua Zeelandă pădurile sunt alcătuite din făgete şi răşinoase, iar în Noua
Guinee din specii locale de stejar, podocarpus ş.a. Aceste aspecte conferă
productivitate medie de 17 mc/ha/an.
După date F.A.O., resursele forestiere mondiale se estimează la circa 242
mld.mc. masă lemnoasă existentă în pădure.
Diferenţe evidente apar, de asemenea, în raportul dintre suprafaţa de pădure şi
populaţie. Astfel, în Oceania unui locuitor îi revin 4,3 ha, în America de Sud 3,5-4
ha, în C.S.I. 3,7 ha., în America de Nord 3,2 ha., în Africa 1,9 ha., pentru ca în
Asia să coboare la 0,4 ha, iar în Europa la numai 0,3 ha.
Valorificarea fondului forestier mondial
Pădurile au o importanţă deosebită cel puţin sub două aspecte: ecologic şi ca
materie primă ori combustibil.
Rolul ecologic al pădurii derivă din funcţiile complexe pe care le îndeplineşte
acest ecosistem. Prin acţiunile de corelare şi integrare, pădurea intră din ce în ce
mai mult în slujba colectivităţii, dovedindu-şi clar poziţia de componentă
principală a mediului de viaţă pentru om. Funcţia de "fabrică de oxigen" a
vegetaţiei, în general, şi a pădurii, în special, este arhicunoscută. Câteva
exemple sunt relevante. Anual, covorul vegetal actual (păduri, culturi agricole,
ierburi, vegetaţie acvatică etc.), produce peste 23 mld. tone de oxigen, din care
cel puţin 60% aparţin pădurii (în România circa 40 mil. tone de oxigen). Un fag,
de 25 m înălţime şi cu un diametru al coroanei de 15 m, produce într-o oră 1,7 kg
oxigen, adică necesarul unui om pentru trei zile.
Funcţia de reglare climatică pe care o exercită pădurile este de diminuare a
radiaţiilor şi extremelor de temperatură, reducerea evaporaţiei, creşterea
umidităţii atmosferice, micşorarea intensităţii vânturilor etc. Avantajele aduse
agriculturii, căilor de comunicaţie, aşezărilor omeneşti etc. prin perdelele de
protecţie sunt cunoscute.
În mod cert, pădurile au o contribuţie esenţială pentru conservarea apei, pentru
regularizarea scurgerii şi protejarea solurilor. În ţări ca Austria, Germania, Grecia,
Italia, S.U.A., C.S.I. ş.a. există preocupări intense de gospodărire complexă a
apelor şi pădurilor.
Consecinţele defavorabile ale poluării asupra vegetaţiei în general şi îndeosebi
asupra vegetaţiei forestiere, au fost constatate încă de la apariţia primelor
industrii producătoare de noxe. Principalii factori poluanţi care acţionează asupra
pădurii sunt sulful şi compuşii săi, combinaţiile de fluor, clor, arsen, compuşii
azotului, substanţele organice acide, pulberile şi emanaţiile radioactive. De
aceea cercetările privitoare la poluarea pădurilor au fost dirijate spre stabilirea
efectelor defavorabile ale noxelor asupra vegetaţiei forestiere şi limitarea lor,
precum şi pentru determinarea rezistenţei speciilor forestiere la diverşi poluanţi şi
rolul pădurii în combaterea poluării. Trebuie subliniat şi rolul pădurii pentru
sănătatea omului, pentru recreere şi turism.

Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului

Pădurea constituie o resursă apreciabilă de materie primă care are capacitatea
de a se regenera. Însă acumularea lentă de masă lemnoasă şi ciclul de producţie
lung nu au mai ţinut pasul cu cerinţele extrem de mari ale epocii moderne,
determinate de volumul imens de construcţii, de dezvoltarea industriilor de
prelucrare a lemnului etc.
Masa lemnoasă exploatată anual pe glob a crescut continuu, de la 1 400
mil.mc. în 1950, la 2 400 mil.mc. în 1970 şi 3 354 mil.mc. în 1996, din care 1 713
mil.mc. este lemnul pentru foc, restul fiind prelucrat în industrie. În balanţa
energetică a unor ţări (în special din Africa şi America Latină), lemnul are o
pondere ridicată (60-90%). Lemnul destinat pentru industrie este utilizat, în cea
mai mare măsură, pentru producţia de buşteni, de cherestea şi placaje (circa
35%), restul având alte folosinţe (lemnul de mină, grinzi, traverse etc.).
Tabelul nr.2
Producţia de lemn pe glob
Regiunea Producţia Din care: Cherestea
geografică de lemn lemn
(mil.mc.) pt.foc şi
mangal

Asia 1 029 767 254

America de 738 134 603

Nord

C.S.I. 380 87 291

Europa 359 58 303

Africa 458 404 55

America de Sud 318 225 94

Oceania 38 9 30

America 34 28 4
Centrală

Total mondial 3 354 1 712 1 634

Sursa: Britannica. World Data 1996 (prelucrare).
Peste 50% din pădurile globului şi 60% din masa lemnoasă existentă aparţin
ţărilor dezvoltare care au tendinţa de a exploata cât mai mult pădurile proprii, în
vederea obţinerii de beneficii, această tendinţă atrăgând epuizarea rezervelor
forestiere. Astfel, în Asia şi Africa s-au aplicat cele mai mari cote de tăiere1,
urmate de America de Nord. Pe plan mondial a fost depăşită cota normală de
tăiere, cu toate consecinţele ecologice ce decurg de aici. Totuşi rezervele de
păduri sunt apreciabile, două treimi din ele fiind încă neutilizate. La acestea se
adaugă şi capacitatea anuală de regenerare a pădurilor aflate în folosinţă (2,7
mld.mc.). Din acest punct de vedere situaţia cea mai bună o au America de Sud,
C.S.I. şi Canada. Din volumul de masă lemnoasă pe picior existentă în pădurile
globului şi inegal repartizată, cantităţile anuale exploatate diferă la nivelul
regiunilor geografice şi statelor. Astfel, în timp ce în Europa predomină net
folosirea lemnului în scopuri industriale, unele ţări din acest continent recurgând
la importuri masive pentru necesităţile lor, în America de Nord întrebuinţarea este
dublă, pentru construcţie şi industrie, iar în Africa şi America Latină cea mai mare
parte a lemnului se foloseşte în scopuri energetice.
Pe plan mondial, între continente, pe primul loc în producţia de lemn se situează
Asia (fără C.S.I.) cu 1 029 mil.mc., urmată de America de Nord, C.S.I., Europa
(fără C.S.I.), ş.a.(tabelul nr.2). Dar şi în cadrul continentelor apar diferenţieri
notabile.
Europa (fără C.S.I.) exploatează anual 357 mil.mc., predominând lemnul de
răşinoase. Din masa lemnoasă, 303 mil.mc. sunt destinaţi prelucrării industriale
(peste 1/2 din aceştia pentru obţinerea lemnului rotund şi furnirului). Principalele
areale de exploatare se găsesc în ţările nordice (Suedia, Finlanda), care au şi
producţii ridicate (40-50 mil.mc.) şi cele alpine (Germania, Franţa, Austria) şi
carpatice (România, Cehia, Slovacia, Polonia).
Ponderea ridicată a unor ţări europene în producţia de masă lemnoasă
(Germania, Franţa, Spania, Italia ş.a.) se datorează şi importului de buşteni. Ţări
ca Albania, Grecia, Italia folosesc între 50 şi 70% din producţia de lemn în
scopuri energetice. Din acest punct de vedere, România valorifică 80% din
producţia sa de lemn în industrie.
Tabelul nr.3
Producţia de lemn a principalelor ţări
Nr. Total producţie Lemn pentru foc Cherestea
crt.
Ţara mil. Ţara mil.mc. Ţara mil.mc
mc

1 S.U.A. 524 India 230 S.U.A. 411

2 C.S.I. 379 R.P.Chinez 178 C.S.I. 291

ă

3 R.P. 277 Brazilia 175 Canada 185

Chineză

4 India 254 S.U.A. 113 R.P.Chinez 99

ă

5 Brazilia 242 Nigeria 94 Brazilia 66

6 Canada 191 C.S.I. 87 Suedia 49

7 Indonezia 160 Etiopia 38 Germania 41

8 Nigeria 102 Kenya 34 Finlanda 39

9 Suedia 53 Thailanda 33 Malaysia 36

10 Germania 45 Filipine 30 Japonia 32

Sursa: Britannica. World Data 1996 (prelucrare).
Industria cherestelei este cea mai importantă dintre subramurile industriei
lemnului, ca volum, producţia mondială crescând continuu. Centrele cele mai
cunoscute ale industriei cherestelei sunt cele din nordul părţii europene a
Comunităţii Statelor Independente (Arhanghelsk), din lungul Volgăi (Saratov), din
Siberia central-sudică (Krasnoiarsk, Ust Ilim), apoi cele din bazinul fluviului nord-
american Sf.Laurenţiu (Ottawa) şi din Columbia Britanică (Canada), din nord-
vestul S.U.A. De asemenea în Japonia de nord (în insula Hokkaido), în regiunile
Alpilor şi Carpaţilor (în Franţa, Germania, Cehia, Slovacia, România ş.a.). La
Silistra, în Bulgaria, se află unul din cele mai mari combinate de prelucrare a
lemnului din sud-estul Europei.
Industria plăcilor aglomerate şi plăcilor fibro-lemnoase este o subramură
mai recentă a industriei lemnului. Ea valorifică superior masa lemnoasă, iar
P.A.L.-ul şi P.F.L.-ul sunt utilizate mai ales în industria mobilei. Principalii
producători sunt S.U.A., Canada, C.S.I., de regulă în mari combinate complexe.
Industria mobilei este legată, în special, de marile centre urbane, prin tradiţie şi
prin înalta calificare a forţei de muncă. Se remarcă îndeosebi New York,
Chicago, Paris, München, Milano ş.a.
O producţie de fabrică, bazată pe producţia de serie mare, s-a conturat abia în
perioada contemporană. Creşterea rapidă a desfacerii de mobilă de fabrică este
un rezultat al procesului de urbanizare şi al creşterii standardului de viaţă. Mari
producători sunt S.U.A., C.S.I., Germania, Franţa, Italia, Japonia, Canada.
România se remarcă prin produsele ei de calitate. Germania, Belgia şi Italia sunt
şi principalii exportatori, iar S.U.A., C.S.I., Olanda, Franţa principalii importatori.

Pădurile şi industria lemnului în Romania

Fondul forestier al ţării noastre a cunoscut, în toate epocile istorice, modificări
sub raportul extensiunii spaţiale şi al funcţionalităţii, îndeplinind un rol de seamă
în păstrarea elementului autohton românesc şi oferind importante resurse
naturale şi de adăpost.
România se numără printre ţările cu un grad mediu de împădurire, fondul
forestier reprezentând 26,7% din suprafaţa totală a ţării (1989). Ca suprafaţă
ocupată de păduri, România se plasează pe locul 10 în Europa.
Patrimoniul forestier al ţării se extinde pe 6 341,2 mii hectare, din care pădurile
deţin 6 174,0 mii hectare, adică o medie de 0,28 ha pădure/locuitor. Cele mai
extinse păduri şi cu o structură diversă pe specii se găsesc în regiunile carpatice
şi de deal, care deţin circa 90% din suprafaţa totală a pădurilor. Pădurile de
răşinoase, de mare valoare economică, deţin peste 1 900 mii hectare, ceea ce
reprezintă aproape 31% din suprafaţa totală a pădurilor. Ca structură predomină
molidul în proporţie de 74%, după care urmează bradul (17%), pinul (7%), bradul
Douglas şi laricele (1%).
Pădurile de răşinoase formează o centură aproape continuă sub pajiştile alpine
şi subalpine, de la altitudinea de circa 1 500 m şi până la circa 2 000 m. Pădurile
de molid au o densitate mai mare în Carpaţii Orientali şi mai ales în Munţii
Curmăturii, Ceahlău, Tarcău etc. Se remarcă judeţele Harghita, Neamţ şi
Suceava, care deţin 28% din suprafaţa totală a pădurilor de molid.
Pădurile de brad, mai restrânse ca suprafaţă în raport cu cele de molid, au o
frecvenţă mai mare în judeţele Suceava, Neamţ şi Bacău, unde se concentrează
44% din suprafaţa totală a pădurilor de brad. Ponderi însemnate mai deţin
judeţele Covasna, Mureş, Vrancea, Caraş-Severin. În partea sud-vestică a ţării
sunt concentrate o treime din pădurile de brad Douglas existente în România.
Cantitatea de lemn existentă în pădurile României s-a redus treptat în decursul
vremurilor. Se apreciază că volumul de masă lemnoasă al pădurilor din ţara
noastră este de 1 130 - 1 260 milioane mc., iar potenţialul anual de exploatare
sub 20 milioane mc. Creşterea medie la totalul speciilor din România este de
3,40 mc/an/ha, cu valori mai mari la răşinoase (4,80 mc/an/ha) şi mai mici la
foioase (2,92 mc/an/ha).
Din totalul de masă lemnoasă exploatat, cea mai mare pondere o are lemnul de
răşinoase. El provine din judeţele din partea de nord a Carpaţilor Orientali (în
judeţul Suceava, lemnul de răşinoase deţine 87% din totalul masei lemnoase, în
Harghita 71%, în Maramureş 32% etc.).
În ceea ce priveşte lemnul de fag, el are o pondere mai mare în judeţele
circumscrise Carpaţilor Meridionali, în sudul Carpaţilor Occidentali, precum şi în
judeţele Iaşi, Neamţ şi Vaslui. Lemnul de stejar participă, la volumul total de
masă lemnoasă exploatată, cu valori reduse. Numai în unele judeţe din Podişul
Moldovei (Vaslui, Iaşi), din sudul ţării (Dâmboviţa, Olt şi Teleorman) şi din vestul
ţării (Arad, Timiş, Satu Mare) depăşeşte 20%.
Industria mobilei reprezintă subramura cu cea mai mare creştere în structura
valorică a industriei lemnului, remarcându-se o gamă variată de sortimente
(peste 200 de modele), precum şi o repartiţie spaţială echilibrată pe întreg
cuprinsul ţării. Cele mai mari fabrici de mobilă s-au construit pe platformele unor
mari combinate.
Industria de furnire, placaje, plăci aglomerate şi fibrolemnoase ocupă un loc
tot mai însemnat în cadrul industriei lemnului, datorită valorificării superioare a
lemnului de calitate, precum şi utilizării tuturor deşeurilor din lemn. Acestea au
intrat mai târziu în circuitul productiv, după 1960, iar producţia a crescut continuu.
Ele se produc, deopotrivă în mari combinate sau în unităţi mai mici.
Industria cherestelei, subramură de bază în anii interbelici, ocupă în prezent
locul al doilea în cadrul industriei de prelucrare a lemnului, deşi producţia a
crescut continuu. Pentru protejarea pădurilor de răşinoase, o creştere importantă
a cunoscut producţia de cherestea de foioase. Cele mai multe fabrici de
cherestea sunt situate în Carpaţii şi Subcarpaţii Moldovei, în bazinele râurilor
Moldova, Suceava, Bistriţa, Trotuş, Olt, Mureş, Someş etc.
Industria binalelor şi parchetelor a fost impulsionată, în special, de
construcţiile de locuinţe. Producţia a crescut în perioada 1950-1980 de 70 de ori.
Industria ambalajelor şi a altor produse din lemn apare diferenţiat dezvoltată.
Prima are o pondere mai redusă în timp ce gama produselor din lemn s-a
diversificat foarte mult, cuprinzând: instrumente muzicale şi articole sportive
(Reghin), rechizite şcolare (Timişoara, Sibiu), chibrituri (Bucureşti, Brăila,
Timişoara), utilaj apicol (Bucureşti, Dumbrăveni), traverse (Tileagd - judeţul
Bihor) etc.
Repartiţia geografică a centrelor de prelucrare a lemnului relevă că această
ramură este reprezentată în aproape toate judeţele ţării. Centrele de prelucrare
primară a lemnului (producătoare de cherestea) sunt amplasate chiar în zonele
montane şi de dealuri, acolo unde există masive forestiere exploatabile. Marile
combinate de prelucrare a lemnului, de regulă, au fost amplasate în zonele
adiacente Carpaţilor (Suceava, Fălticeni, Bacău, Piteşti, Râmnicu Vâlcea,
Caransebeş, Arad, Satu Mare), în mari centre de consum (Bucureşti, Târgu
Mureş) şi în oraşe-porturi (Constanţa, Brăila).

INDUSTRIA UŞOARĂ
Industria uşoară | Industria textilă şi a confecţiilor | Industria lânii
CUPRINS
Industria uşoară
Face parte din marea ramură a bunurilor de consum şi cuprinde subramurile:
industria textilă şi a confecţiilor, industria pielăriei şi a încălţămintei. Este
prezentă în toate statele globului, diferenţiată de la o zonă la alta, în legătură cu
dezvoltarea socio-economică şi condiţiile naturale. Materiile prime folosite de
această ramură sunt de origine diversă: vegetală (bumbac, in, cânepă), animală
(lână, piei, blănuri) sau minerală şi sintetică (fire şi fibre sintetice, uleiuri
minerale).

Industria textilă şi a confecţiilor

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea apar mutaţii în repartiţia geografică a
acestei industrii, dezvoltându-se nu numai în ţările vest-europene, ci şi în
Japonia şi S.U.A.
Astăzi se utilizeză într-o pondere din ce în ce mai mare, în ţesături şi în confecţii,
amestecul de fire şi fibre naturale.
Industria bumbacului s-a dezvoltat atât în statele mari producătoare de materie
primă (China, India, S.U.A., Pakistan, Indonezia, Brazilia, Turcia, Uzbekistan,
Turkmenistan ş.a), cât şi în statele cu puţină materie primă sau, în principal,
importată (Japonia, Germania, Marea Britanie, Polonia ş.a.). Se remarcă faptul
că statele cu un mare număr de locuitori, (China, India, Japonia, S.U.A.)
concentrează importante centre ale industriei bumbacului.
Tabelul nr. 1
Principalii producători mondiali de fibre de bumbac
Nr.crt. Ţara Producţia Ponderea în
mil tone 1996 totalul
mondial %

1. China 5,02 28,7

2. SUA 2,03 11,6

 3. India 1,81 10,3

4. Pakistan 1,42 8,1

5. Indonezia 0,86 4,9

6. Brazilia 0,74 4,2

7. Turcia 0,40 2,3

8. Coreea de 0,37 2,1

Sud

9. Rusia 0,33 1,9

10. Thailanda 0,32 1,8

Total 17,50 100,00

mondial
Sursa: Images économiques du monde 1998
Aria de răspândire a culturii este între 35 latitudine nordică şi 25 latitudine
sudică, în zona caldă, crescând pe o mare varietate de soluri, inclusiv pe cele
acide. Se cultivă în peste 60 de ţări, dar mari producătoare, atât pentru fibre
(producţia mondială fiind de circa 18 milioane de tone anual), cât şi pentru
seminţe (circa 40 milioane de tone anual) sunt (în paranteze se dă producţia de
fibre în milioane de tone, în 1996): China (5,0), S.U.A. (2,0), India (2,0), Pakistan
(1,4), Indonezia (0,86), Brazilia (0,74), Turcia (0,4) ş.a. În C.S.I., principalele
suprafeţe cultivate se află în Asia Centrală, în China îndeosebi în bazinul mijlociu
al fluviului Huanghe, în S.U.A. se cultivă mai ales în perimetrul dintre statele
Carolina şi Texas (Cotton belt = centura bumbacului) şi în California, iar în
Pakistan şi în India se cultivă mai ales în valea fluviului Indus.
Se cultivă şi într-o serie de ţări africane, între care, Mozambic, Tanzania, Ciad,
Nigeria, Uganda. Mari producători în domeniu sunt:
- China cu peste 13 miliarde m.p. de ţesături, cu centrele Shanghai, Guangzhou,
Beijing;
- C.S.I. cu peste 7 miliarde m.p. de ţesături în Taşkent, Ashabad, Fergana (Asia
Centrală), Baku (Azerbaidjan) şi într-o serie de oraşe în partea europeană
(Moscova, Ivanovo ş.a);
- S.U.A., cu 23 miliarde m.p., cu centrele Fall-River, Concord (sud de Boston),
New Orleans, Atlanta;
- Japonia are unităţi concentrate în insula Hokkaido, în sudul insulei Honshu
(Nagoya, Osaka);
- Franţa: Lille-Roubaix, în nord, şi în regiunea Munţilor Vosgi.
- Polonia, Germania, Italia (Milano, Torino), Spania (Barcelona), Marea Britanie
(Manchester), Belgia, Olanda, Cehia, Slovacia;
- India este a doua producătoare de fire, cu 8 milioane m.p., cu întreprinderi în
oraşele: Bombay, Ahmedabad, Baroda, Calcutta, Bangalore.
- Pakistanul, cu industria bumbacului concentrată în centrele Lahore, Karachi.
- Egiptul (Alexandria), Brazilia (Brasélia, Sao Paulo), Bangladesh (Dacca),
Argentina, Filipine (Manilla), Columbia (Medellin), Indonezia (Jakarta, Medan),
Peru (Lima), Turcia .

Industria lânii
Această ramură foloseşte o cantitate mult mai mică de materie primă; se
caracterizează printr-o tehnologie mai puţin influenţată de tradiţiile de
automatizare. În 1996, producţia a fost de 2 483 mii tone.
Filaturile de lână sunt de două feluri: a) de lână cardată; b) de lână pieptănată.
Filaturile sunt concentrate în statele industrializate. Materia primă - lâna - este
dată de statele care cresc un număr mare de oi cu lână fină şi semifină.
Tabelul nr. 2
Principalii crescător de oi şi producători de lână (1996)
Nr.crt Ţara Efectivul Cantitatea de
(milioane lână
capete) (tone)

1 Australia 126,3 714 400

2 China 127,3 277 500

3 Noua 48,8 263 000

Zeelandă

4 Rusia 25,8 94 100

5 Uruguay 19,9 74 000

6 Argentina 17,0 70 000

7 Marea 28,8 66 700

Britanie

8 Africa de Sud 29,0 61 100

9 Pakistan 29,8 54 000

10 Iran 51,5 51 500

Sursă: Images économiques du monde 1998
Analizând repartiţia filaturilor de lână pe state se constată că Italia se situează pe
primul loc, cu 540 500 tone fire de lână şi tip de lână în anul 1995.
Centrele tradiţionale ale industriei din Europa sunt situate la poalele munţilor Alpi
(Biella şi Schie Venete, în nordul Câmpiei Padului); Basel (Elveţia), precum şi la
Brno (Cehia), Braşov, Sibiu (România).
În Marea Britanie se menţin vestitele centre din Yorkshire (Bradford, Dewbury,
Leeds, Huddersfield), în timp ce în Franţa - regiunea industrială a nordului
Roubaix-Tourcoing şi a sudului Masivului Central (Nazarret). În Germania,
industria lânii este concentrată în bazinul Rhur (MönchengIadbach), Saxonia
Superioară, în Polonia (Varşovia), Belgia (centru Verviers), Spania (Barcelona),
C.S.I. (Ivanovo, Briansk în Ucraina, Cernigov), Asia Centrală (Ashabad, Frunze),
Transcaucazia, Tbilisi. Pe alte continente: în S.U.A. (Philadelphia, Woonsocket),
Japonia (în aceleaşi centre ca şi industria bumbacului: Osaka, Nagoya,
Yokohama), Turcia (Manisa), Algeria (Ain Beida), Afganistan (Kandahar).
Industria mătăsii naturale, materia primă fiind obţinută din gogoşile viermilor de
mătase, este puternic concurată de fibrele sintetice, ajungând în unele state să
fie înlocuită complet de fibrele sintetice. Industria mătăsii este dezvoltată în
statele cu tradiţii în creşterea viermilor de mătase (China, Japonia,
R.P.D.Coreeană şi Coreea de Sud, Italia).
Japonia producătoare şi exportatoare de borangic are numeroase întreprinderi
de prelucrare a mătăsii naturale în insula Honshu: Nagoya, Kumanate, Gifu,
Yokohama, ultimul fiind portul prin care se fac cele mai mari exporturi de mătase
naturală.
R.P.Chineză este ţara originară a mătăsii naturale, renumită prin mătasea şi
adevăratele opere de artă obţinute din mătasea naturală. Centrele sunt
concentrate în China de Est şi de Sud-Est, renumite fiind centrele Shandong,
Anyang, Lüda, Qingdao, Luoyang, Wuxi.
Alte ţări producătoare de mătase: Italia cu centrele Padova, Como, Florenţa;
Franţa cu vestitul centru Lyon, prelucrând mătasea din import; S.U.A. cu statele
New York şi New Jersey.
INDUSTRIA ALIMENTARĂ
Industria alimentară | Repartiţia geografică a industriei alimentare pe Terra
Industria uleiului şi a altor substanţe grase

CUPRINS
Industria alimentară
Industria alimentară, extrem de diversificată, cunoaşte astăzi unul dintre cele mai
alerte ritmuri de dezvoltare, ocupând, practic, după construcţiile de maşini, locul
al doilea ca pondere în volumul total al producţiei industriale a Terrei.
Dublarea populaţiei Terrei în mai puţin de 35 de ani a implicat eforturi uriaşe
pentru asigurarea resurselor de hrană şi, firesc, în reevaluarea noilor dimensiuni
ale dezvoltării agriculturii mondiale, principalul furnizor de materie primă pentru
industria alimentară.
Industria alimentară cunoaşte, mai ales în acest ultim sfert de secol, un avânt
remarcabil nu numai în statele dezvoltate, ci şi în unele state în dezvoltare
(Brazilia, India, Algeria ş.a.), sau în dezvoltare (Côte d’Ivoire, Mauritania ş.a.),
care deţin importante resurse de materii prime.
Principalele cinci ţări europene: Marea Britanie, Franţa, Olanda, Elveţia şi
Germania sunt, alături de S.U.A. şi Japonia, principalii investitori internaţionali din
industria alimentară.
Marea Britanie, primul investitor european, este reprezentată printr-un mare
număr de societăţi (Broke Bond, Alied Lyous, Rank Hovis, McDougall, Cadbury,
Barisford, George Weston Holdings ş.a.) care operează, cu bune rezultate, în trei
sectoare privilegiate: panificaţia (biscuiteria), băuturile alcoolice şi produsele
alimentare diverse, în principal în S.U.A. şi Commonnwealth.
Franţa, cu mai puţine societăţi alimentare investitoare (Lesieur, Peroud - Ricard,
Perrier ş.a.), are ca teren direct de intervenţie biscuiteria, băuturile alcolizate şi
produsele lactate, operând de preferinţă în S.U.A. şi numeroase ţări europene.
Olanda, de asemenea cu puţine societăţi operatoare, s-a dirijat spre spaţiul
european şi treptat spre cel american deţinând un important portofoliu în
domeniul produselor grase, al berii şi al produselor lactate (Unilever, Heineken,
Wessanen ş.a.).
Elveţia se sprijină pe doi piloni forţă în domeniul investiţiilor în străinătate, care
operează, practic, pe toate continentele: Nestlé şi Jacobs-Suchard. Aceste două
mari grupuri ale industriei alimentare au cele mai multe societăţi în Europa şi
America de Nord, cu activităţi în sectoare bine definite: produsele alimentare pe
bază de lapte şi cele de cofetărie (ciocolaterie).
Germania cu numeroase societăţi alimentare (Bahlsen, General Biscuits ş.a.)
operează cu deosebire în Europa, în domeniul producţiei de ciocolată, biscuiţi şi
produse de cofetărie.
Între alte ţări europene se detaşează Danemarca, ţară care se impune în
domeniul produselor lactate şi al berii (United Breweries - Tuborg), cu acest ultim
produs, de calitate superioară, impunându-se pe întreaga piaţă mondială.
Statele Unite ale Americii deţin un mare număr de societăţi cu activitate pe
toate meridianele lumii şi cu activitate în domenii bine delimitate: băuturi
nealcoolizate (Coca Cola, Pepsi), produse pe bază de oleaginoase, produse
pentru fast-food.
Cu o activitate "de debut" în domeniul investiţiilor internaţionale în industria
alimentară, Japonia a început printr-o laborioasă activitate de cercetare şi
prospectare a pieţelor de desfacere, pătrunzând deja în numeroase ţări din
Extremul Orient.
Concluzionând, se poate aprecia că toate marile transformări care s-au produs în
industria alimentară în această ultimă parte a secolului XX s-au tradus, în plan
geografic, prin modificări substanţiale ale principiilor de localizare a centrelor de
producţie, iar în plan organizatoric prin regruparea acestora în mari firme
multinaţionale cunoscute pentru produsele lor de succes.

Repartiţia geografică a industriei alimentare pe Terra

Cerinţele cotidiene ale pieţii urbane, puternic amplificate de explozia urbană şi
cea demografică, au condus deopotrivă la o nouă redimensionare spaţială a
acestei ramuri prin penetrarea sa în zonele industriale urbane sau periurbane.
Localizarea sa în aceste spaţii geografice se conjugă, dincolo de staisfacerea
cerinţelor pieţii urbane, cu o anumită specializare a agriculturii periurbane
(legumicultura, avicultura, creşterea intensivă a bovinelor şi porcinelor) care-i
oferă materia primă.
A. Industria prelucrării cerealelor şi a panificaţiei. În condiţiile prelucrării
industriale de astăzi rata medie de extracţie a făinii din grâu este de 75%,
aceasta putând varia în funcţie de sortimente. Producerea făinii de grâu este
complementată astăzi de alte numeroase produse deosebit de agreate în
alimentaţia a numeroase naţiuni ale planetei (lentile, concentrate, produse de
expandare din seria corn flakes.
Fabricarea pâinii, care a rămas multă vreme artizanală în numeroase state,
este astăzi din ce în ce mai mult industrializată, mai ales în ţările cu economie
modernă. Producerea industrială a pâinii a debutat în 1920 în S.U.A.. Mai târziu
fenomenul câştigă teren în Europa prin crearea în 1930 în Anglia a societăţii
"Associated British Foods".
Producerea artizanală a pâinii are încă tradiţii foarte puternice în numeroase ţări
ale lumii, unde aceasta deţine ponderea absolută (Spania şi Italia 95%, Olanda
75%, Franţa 73%, Germania 65%). Consumul mondial de pâine pe locuitor în
anul 1990 se prezenta astfel (în kg): Polonia 100, Cehoslovacia 93, Germania
80, Danemarca 78, Belgia 77, Spania 73 ş.a.
Pastele făinoase, reprezintă o altă formă de utilizare a cerealelor, în particular a
grâului. Principalii producători mondiali (1993) sunt: Italia, ex-URSS, Japonia,
Franţa, Germania etc. Faţă de consumul mondial pe locuitor (6,8 kg în 1992),
câteva ţări se detaşează prin consumuri mai mari legate de o anumită tradiţie
gastronomică (Italia 25, Elveţia 9, Grecia 8,7), după cum altele se situează sub
această medie (Portugalia 6,3, Germania 4,8, Spania 4).
Industria zahărului şi a produselor zaharoase. Producţia a evoluat rapid,
cererea de zahăr fiind în continuă creştere, dintr-un aliment de lux acesta
devenind unul de consum curent (6 mil.t. în 1880, 9 mil.t. în 1900, 18 mil.t. la
sfârşitul primului război mondial, 29 mil.t. în 1950, 80 mil.t. în 1975, 100 mil.t. în
1982). Pe fondul acestei evoluţii spectaculoase, perioada 1960-1980
înregistrează fluctuaţii mari, trecând de la supraproducţia anilor 1960-1965 când
apar noi producători, la reculul din deceniul 1970-1980, când zahărul începe să
fie înlocuit cu alte substanţe zaharoase extrase din porumb şi miere (educloranţi)
sau fabricate artificial (aspartan), folosite în producţia băuturilor dulci, patiserie şi
cofetărie. Producţia mondială a anului 1995 (113 mil.t.) a fost obţinută în 121 de
ţări producătoare (31% sfeclă, 69% trestie) după cum urmează: 16 pe baza
trestiei şi sfeclei, 39 pe baza sfeclei şi 66 pe baza trestiei. Zece state ale lumii au
produs, în acelaşi an, 56% din totalul mondial: India 10,5%, Brazilia 9,0%, China
7,3%, S.U.A. 6,1%, Germania 4,3%, Ucraina 4,0%, Franţa 3,9%, Cuba 3,9%,
Australia 3,6%, Thailanda 3,4%. Mai bine de 70% din producţia mondială a fost
consumată în ţările producătoare.
Industria uleiului şi a altor substanţe grase
Extracţia uleiurilor vegetale la scară industrială este legată de tehnologia pusă la
punct la sfârşitul secolului al XVIII-lea, apariţia presei hidraulice (1876) şi în final
descoperirea franceză (1919) de extracţie a materiilor grase cu ajutorul unor
solvenţi (sulfură de carbon).
Una dintre substanţele grase deosebit de utilizată astăzi este margarina, a cărei
producţie a fost pusă la punct în anul 1969. Din producţia mondială a anului 1992
(9,3 mil.t) jumătate a fost obţinută în ţările Uniunii Europene, unde se
înregistrează şi cele mai mari consumuri anuale pe locuitor (în kg 1993):
Danemarca 14,1, Benelux 11,0, Marea Britanie 8,7, Germania 7,7, Irlanda 4,2,
Franţa 3,8, Grecia 3,8, Spania 2,2.
În producţia mondială de unt (5 430 mii t în 1994) se detaşează, de asemenea,
ţările Europei de Vest (1 820, din care U.E. 1 610; Franţa 445), la care se
adaugă cele din ex-URSS (Rusia 670, Ucraina 310) şi America de Nord (693, din
care S.U.A. 592). În spaţiul geografic asiatic se remarcă India (1110), primul
producător mondial, iar în cel al Oceaniei, Noua Zeelandă (310).
Comerţul mondial cu unt reţine în prim planul exporturilor (744 mii t în 1993)
contribuţiile Europei de Vest (260, din care U.E. 220; Franţa 35), urmată de Noua
Zeelandă (231), Rusia (182) şi S.U.A. (160), iar în cel al importurilor Rusia (182),
Europa de Vest (60), Polonia (35) etc.
Producţia mondială de uleiuri vegetale şi substanţe grase, care a depăşit în 1994
10 mil.t a fost obţinută în cea mai mare parte (cca 65%) pe baza prelucrării
oleaginoaselor. Uleiurile vegetale obţinute pe baza prelucrării oleaginoaselor din
zonele temperate (soia, floarea soarelui, rapiţă ş.a.) au reprezentat aproape 80%
din producţie, restul provenind din ţările tropicale (coprah, palme, palmiste,
arahide ş.a.) sau mediteraneene (măslin).
Uleiul de arahide se produce, în principal, în statele mari cultivatoare, cele peste
25 mil.t de arahide (1994) provenind în principal din India (8,2), China (7,6),
S.U.A. (1,9), Nigeria (1,2) şi Indonezia (1,1), aceste cinci state contribuind cu cca
80% la producţia mondială.
Uleiul de copra (albumenul uscat al nucii de cocos) reprezintă specialitatea
ţărilor din Asia de Sud şi Sud-Est, unde cocotierul a găsit cele mai bune condiţii
de adaptare la cultura de plantaţie. Din producţia anului 1994 (aprox. 3 mil.t)
acestei zone i-a revenit peste 80% (Filipine 1,3, Indonezia 0,76, India 0,28 ş.a.).
Uleiul de palmier. Ca şi uleiul de coprah, şi acesta se produce în principal în
Asia de Sud-Est, în ambele cazuri Malaysia şi Indonezia deţinând cele mai
importante poziţii în producţia mondială (peste 80%). Contribuţii importante mai
aduc unele ţări africane din zona ecuatorială (Nigeria, Côte d’Ivoire, R.D. Congo,
Camerun ş.a.).
Uleiul de măsline, deosebit de agreat în gastronomia de pe toate continentele,
se obţine prin prelucrarea fructelor în condiţiile unor randamente medii (5 kg
măsline pentru 1 ulei sau 1,5-3,5 ulei obţinut pe arbore). Cu excepţia contribuţiei
simbolice a Argentinei, producţia mondială a anului 1993 (1,93 mil.t) a fost
obţinută în spaţiul circummediteranean, de altfel prima zonă de cultură a
măslinului (Spania 0,58, Italia 0,55, Grecia 0,32, Tunisia 0,2 ş.a.). Tot în acest
spaţiu se regăsesc şi principalii exportatori (mii t), Spania (205), Italia (145) şi
Grecia (140) contribuind împreună cu aproape 70% la exportul mondial (cca 690
mii t).
Nu este lipsit de interes să arătăm că industria uleiurilor vegetale este şi o
importantă producătoare de furaje, materialul rezidual rezultat (şroturi) fiind foarte
bogat în proteine. Numai în ţările Uniunii Europene
s-au obţinut, în anul 1992, peste 20 mil.t, în principal prin prelucrarea soiei
(50%), trei ţări (Germania 25, Olanda 19 şi Spania 12) realizând mai bine de
40% din producţie.
Industria prelucrării fructelor şi legumelor. Unităţile de conservare a
legumelor şi fructelor sunt amplasate, de regulă, în porturi, fie legate de
operaţiunile de import-export ori de prelucrarea peştelui în afara sezonului de
conservare, precum şi în zonele de cultură intensivă (Bretagne în Franţa,
California în S.U.A.). Statele Unite ale Americii reprezintă primul producător
mondial de conserve de legume (cca. 6 mil.t sterilizate şi 3 mil.t congelate), la
care se adaugă peste 1,8 mil.t fructe conservate sub diferite forme. Numeroase
societăţi americane specializate (Del Monte, Reynolds Tobacco) au construit
unităţi de conservare în diverse zone ale Terrei pentru a prelucra fructele
subtropicale: ananas (Hawaii), banane (Filipine şi Guatemala) etc.
Între alţi producători mondiali se remarcă ex-URSS (cca. 3 mil.t conserve de
legume şi fructe, obţinute în uzinele din Ucraina, Moldova şi Piemontul
caucazian), Franţa (locul 3 mondial), Japonia, Marea Britanie, Africa de Sud.
Există, de asemenea, o anumită specializare a industriei din unele state în
conservarea unor legume sau fructe pentru care acestea sunt recunoscute pe
piaţa mondială. Se poate exemplifica, astfel, cazul Italiei pentru tomate, Ungariei
(ardei), Turciei (stafide), României (diverse fructe), Macedoniei (legume diverse),
Spaniei şi Greciei (măsline) etc.
Industria băuturilor alcoolice şi nealcoolice. Marea varietate a băuturilor are
în vedere modalităţile diferite de elaborare prin care se poate recunoaşte, după
caz, rolul decisiv al alcoolului etilic, caracteristicile tonifiante pentru ceai, cacao
sau cafea ori rolul zahărului sau al unor înlocuitori în procesele fermentative
până la obţinerea produsului final.
Între băuturile alcoolice, berea se plasează categoric în frunte, consumul mondial
fiind de trei ori mai mare decât cel de vin. Un moment important îl reprezintă
introducerea procedeului pasteurizării (Germania), care a permis conservarea
produsului pentru perioade mai mari.
Unităţile producătoare sunt amplasate, de regulă, în oraşele din ţările mari
consumatoare şi ocazional în unele zone rurale cu producţie artizanală. Ţările
producătoare sunt din ce în ce mai numeroase, producţia mondială a anului 1994
(1 189 mil.hl) fiind realizată în 26 000 de unităţi de producţie de pe toate
continentele.
Primul producător mondial de bere este Anheuser Bush Companies (SUA), cu 12
unităţi dispersate în 10 state, cele mai mari în Minnesota (St.Louis) şi California,
care controlează cca. 30% din producţia americană. Dimpotrivă, Germania are o
industrie "dispersată" în peste 1 200 de întreprinderi, care acoperă consumul
tuturor landurilor, mai importante fiind cele amplasate în Rhenania-Westfalia
(29% din total) şi Bavaria (27%).
Marea Britanie se caracterizează şi ea printr-o concentrare excesivă, 13% din
unităţile producătoare realizând 65% din cifra de afaceri. Ceilalţi producători din
topul mondial se caracterizează printr-o dispersie echilibrată a producţiei în
teritoriul naţional (Spania, Japonia) sau o repartizare conformă cu marile zone
populate (nordul Marilor Lacuri şi Columbia Britanică pentru Canada, zona
Moscovei, Uralul şi sudul Siberiei pentru Rusia, zona capitalei şi cele litorale din
Mexic, litoralul atlantic brazilian, zona litoralului estic şi proximitatea acestuia în
China.
Numeroase sunt ţările în dezvoltare, între care unele din Europa Centrală şi de
Est, cu tradiţii vechi (Cehia, Slovacia, Ungaria, România ş.a.), cu producţii
importante şi caliate superioară a berii, unele dintre ele producând prin
cooperare cu importante firme internaţionale.
Cidrul este o băutură slab alcoolizată, răspândită pe arii încă restrânse. Se
produce, în primul rând în, Europa, din Marea Britanie până în Rusia, şi din
Scandinavia până în sudul Italiei, şi în spaţiul american din Argentina şi Chile
până în S.U.A. şi Canada.
Industria vinului rămâne una dintre ramurile conservatoare ale industriei
alimentare prin menţinerea, secole de-a rândul, a procedeelor artizanale de
obţinere. De la stadiul artizanal, producerea vinului a devenit în ultimul secol o
activitate industrială în numeroase state mari producătoare, unde şi cererea de
consum era foarte mare (Franţa, Italia, Spania). Aceste ţări sunt, de altfel,
primele care au scos produsul pe piaţa naţională şi internaţională în paralel cu
dezvoltarea unor tehnologii de distilare şi învechire (Cognac în Franţa).
Tehnologiile oenologice actuale au devenit extrem de complexe, presupunând
multe etape până când vinul ajunge la consumator: filtrare, fermentare, tratare,
învechire, conservare, combinare (cupajare), ambalare, negociere, desfacere.
Vinurile nobile axtrase din soiuri superioare de struguri (Bordeaux, Burgogne,
Malaga, Porto, California etc.) sunt supuse unor examene foarte riguroase, în
urma cărora primesc certificate de clasificare internaţională. Acestea sunt
ambalate la locul de producţie.
Cu unele excepţii care privesc obţinerea vinului de către micii producători din
diferite ţări, pe suprafeţe restrânse, fabricarea acestuia în marile zone viticole ale
lumii (Languedoc, Champagne, Mancha, Xeres, Emilia-Romagna, Bairrada,
Murfatlar, Dealul Mare-Coteşti, Tokay ş.a.) se face în regim industrial, beneficiind
de suprafeţe enorme şi fiind controlată de mari societăţi naţionale sau
internaţionale.
Producţia mondială de vin a scăzut cu aproape 30 mil.hl. numai în perioada
1990-1994, ca urmare a unor perioade nefaste (secetă, poluare, dăunători) pe
care le-au parcurs imense suprafeţe de viţă-de-vie din marile state producătoare
(S.U.A., Argentina, Franţa ş.a.).
Tabelul nr.6
Principalii producători mondiali de vin (mii hl)
Nr. Ţara 1963 1973 1983 1993 1996
crt.

1 Italia 53 76 82 62 60
042 720 200 295 000

2 Franţa 55 82 68 53 54
303 428 800 980 800
 3 Argentina 19 20 24 14 22
533 000 719 470 430

4 Spania 25 39 30 25 18
836 939 910 490 050

5 S.U.A. 13 15 25 17 17
263 730 707 000 000

6 Africa de - - - 9 160 9 100

Sud

7 Rusia - - - 7 500 7 000

Total mondial - - - 259 258

660 480
Alături de cei trei mari producători europeni - Italia, Franţa şi Spania - care au
realizat în 1994 mai mult de jumătate din producţie, şi de S.U.A., ultimul deceniu
a adus în prim plan Argentina şi Africa de Sud, ţări care şi-au câştigat poziţii
fruntaşe în ierarhia mondială. Cu o producţie de 5 840 mii.hl în 1994, România a
ocupat locul 9 mondial (cca.2,3%). Se remarcă, de asemenea, contribuţiile
importante aduse în producţia mondială de către celelalte ţări balcanice (Grecia,
ex-Iugoslavia, Bulgaria, Turcia), importante exportatoare, precum şi unele state
din Europa Centrală şi de Est (Ungaria, R. Moldova, Cehia, Polonia), fără a lua în
calcul ex-URSS, aflată de trei decenii între primii 10 "podgoreni" ai Terrei.
Băuturile alcoolice tari se obţin prin distilarea unor amestecuri fermentate de
fructe sau plante zaharoase (prune, mere, pere, struguri, sfeclă şi trestie de
zahăr), cereale (grâu, porumb, orz, secară) sau cartofi, care conţin amidon. Sunt
produse într-o mare varietate de sorturi, cu denumiri diferite, respectând tradiţiile
de consum ale diferitelor comunităţi umane din întreaga lume.
Sunt cunoscute pretutindeni unele băuturi alcoolice precum: aguardiente în
Spania, grappa în Italia, sliboviţa în Iugoslavia şi toate ţările balcanice, ţuică în
România, palinca în Ungaria, uzo în Grecia, mao-tai în estul şi sud-estul Asiei,
raki în Turcia şi Egipt, arak în Orientul Apropiat, armagnac în Franţa,
appelbraunvin în Scandinavia.
Între băturile obţinute prin prelucrarea cerealelor se numără: whiskyul, vodca şi
ginul. Primul, originar din Scoţia şi Irlanda, este produs pe baza malţului de orz
şi alte cereale. Se produce astăzi în întreaga lume, unde a fost răspândit de
emigranţii britanici.
Vodca a fost creată în Evul Mediu, prin distilarea produselor de fermentaţie a
grâului şi orzului în mânăstirile poloneze şi letone, pătrunzând rapid în ţările ex-
sovietice, unde a devenit băutură naţională.
Ginul s-a produs mai întâi în Olanda, iar după 1689 în regim industrial la Londra,
extinzându-se rapid în America de Nord, Brazilia, India şi Japonia. Este, în fapt,
un amestec de alcool din grâu cu arome.
Spaţiul geografic al Americii Centrale şi de Sud este cunoscut pentru băuturile
obţinute din amestecul de struguri (după vinificaţie) şi unele fructe ale unor
arbuşti tropicali (Cocui în Venezuela, mezcal şi tequila în Mexic) sau prin
distilarea sucului obţinut din trestie de zahăr (romul, obţinut în variante multiple în
majoritatea ţărilor din Antile - Haiti, Martinica, Republica Dominicană -, Trinidad-
Tobago ş.a.).
Se impune a fi amintit cognacul, băutură a cărui producţie a ajuns în Franţa în
stadiul de veritabilă "lucrare de artă". A fost produs începând cu secolul al XIV-
lea, prin distilarea unor soiuri de vin alb obţinute în zona atlantică centrală
(Jarnac, Cognac, Saintes, din regiunea Charente), unde se află astăzi
principalele "case de Cognac" cunoscute în întreaga lume (Courvoisier, la
Jarnac, Camus, Château du Cognac, Martell, Hennessy, la Cognac ş.a.). Reţeta
s-a extins rapid, această băutură fiind produsă, în diferite variante, pe toate
continentele.
În consumul mondial de băuturi spirtoase al anului 1994 prioritatea a revenit
pentru whisky (36% - din care Scoţia 15, Japonia 8, Canada 6, S.U.A. 6, alţii 1),
urmat de alcoolul alb (34% - din care vodcă 12, rom 11, gin 8, altele 3) şi diverse
specialităţi (29% - din care brandy 14, lichior 18, altele 7). Repartiţia consumului
mondial de alcool relevă aceleaşi valori importante (l/loc./an), care se regrupează
cu mici interferenţe în spaţiul geografic al Uniunii Europene (Luxemburg 12,3;
Franţa 11,9; Portugalia 11,6; Germania 10,9; Elveţia 10,7; Ungaria 10,5; Spania
10,4, Austria 10,3; Danemarca 9,9; Belgia 9,4;...România 7,4).
Băturile tonifiante (cafea, cacao, ceai) sunt astăzi consumate pe întreaga
planetă sub diferite reţete de preparare, în cantităţi variabile de la o zonă la alta,
în varietăţi şi concentraţii dintre cele mai diferenţiate.
Repartiţia geografică a producţiei, pieţelor de desfacere şi consumului pune în
evidenţă mari variaţii teritoriale, de la superconcentrare excesivă (55% din
producţia de cacao în Africa de Vest, 73% din cea de cafea în America Latină,
75% din cea de ceai în Asia de Sud şi Sud-Est ş.a.) până la valori simbolice.
Băuturile nealcoolice. În mod obişnuit acest tip de băuturi include toată gama
sucurilor naturale de fructe şi apele minerale. Dacă decenii de-a rândul sucurile
de fructe au constituit un produs de consum privilegiat iar apele minerale un
element de cură terapeutică, astăzi ele se înscriu între produsele de consum
cotidian în variante la alegere, funcţie de preferinţe (substanţe zaharoase, aditivi,
arome, coloranţi, aciditate) sau diferite prescripţii legate de compoziţia chimică
(apele minerale).
Franţa, de exemplu, a devenit în acest secol unul din marii consumatori de apă
minerală îmbuteliată (cca. 50 l/an/persoană), fiind al doilea producător şi
exportator al lumii. Marile societăţi, precum Perrier, Vittel, Evian au pătruns deja
pe piaţa americană câştigând, treptat, teren în defavoarea băuturilor dulci.
Industria laptelui şi a produselor lactate este una din ramurile industriei
alimentare care furnizează produse cu mare valoare nutritivă, consumate de-a
lungul timpului, începând cu populaţiile nomade până la locuitorii de azi ai
oraşelor din ţările industrializate cu standard ridicat de viaţă pentru care marile
societăţi prelucrătoare oferă o gamă foarte largă de produse. Dacă în 1950
jumătate din producţia de lapte a Terrei era prelucrată în industria alimentară,
astăzi această pondere a depăşit 75%.
Brânzeturile reprezintă, fără îndoială, primele produse lactate obţinute prin
coagularea laptelui, folosind diferiţi acizi, procedeele de obţinere evoluând rapid
graţie aplicării rezultatelor cercetărilor biochimice cu privire la procesele
fermentative, folosirea unor substanţe conservatoare sau aromatice.
Untul, a cărui fabricare este menţionată în antichitate, a cunoscut, de asemenea,
o evoluţie rapidă datorită cererii mari de consum şi mai ales după inventarea
separatorului centrifugal al grăsimii din lapte, la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Consumul de lapte proaspăt a crescut considerabil mai ales în secolul XX, odată
cu expansiunea urbană şi dezvoltarea transporturilor, altfel spus, extinderea
cererii şi crearea unor pieţe de desfacere în paralel cu accesul rapid al acestui
produs la consumator. În plus consumul a crescut datorită introducerii laptelui în
compoziţia unor produse alimentare, folosirea sa sub diferite forme (concentrat,
degresat, pudră) sau ca urmare a conservării prin pasteurizare.
Producţia totală de lapte proaspăt a anului 1994, care a depăşit cu puţin 61 mil.t,
a fost consumată astfel: lichid 8,7%, concentrat 0,8%, pudră 7,2%, unt 43,5%,
brânzeturi 31%, smântâna de consum 8,2%, produse proaspete (brânză, iaurt
ş.a.) 2,3%, diverse 1,7%.
În general industria de prelucrare a laptelui este localizată în zonele de creştere
intensivă a animalelor de lapte, fie în unităţi mai mici dar numeroase (Normandia,
Lombardia) sau altele mai mari incluse unor mari societăţi industriale (Nestlé,
Unilever, Danone). Această veritabilă "centură" a producţiei şi prelucrării laptelui
cuprinde regiuni de pe toate continentele devenite "proverbiale" prin produsele
lor: Scoţia şi Ţara Galilor (Cornwall) specializate în obţinerea cremelor
concentrate, Frise în Olanda cu celebra brânză Gonda, Asturia în Spania,
Câmpia Padului (Pô) în Italia, Hokkaido care asigură 70% din producţia Japoniei,
Pampa în Argentina, faţada litorală a Noii Galii de Sud (Australia), zona insulară
nordică a Noii Zeelande, cu 87% din efectivele de bovine ale acestei ţări ş.a. Ex-
URSS deţine astăzi peste 7 000 de unităţi de prelucrare a laptelui, dispersate în
marile zone de creştere a bovinelor şi ovinelor. Este primul producător mondial
de unt şi ocupă un loc important în producţia de brânzeturi.
În Statele Unite ale Americii unităţile de prelucrare sunt amplasate cu deosebire
în nord-est pentru a deservi cu produse proaspete zona urbană din sudul Marilor
Lacuri şi Megalopolisul Atlantic. Acestea prelucrează laptele din zona de creştere
a animalelor din vestul Marilor Lacuri, care este prin excelenţă şi o importantă
zonă cerealieră (Dairy Belt). În ultimii ani industria lactatelor a pătruns în spaţiul
de nord-vest (Washington, Oregon) şi în California
Industria cărnii şi a produselor din carne a evoluat în deplină concordanţă cu
procesul de urbanizare. Aprovizionarea oraşelor cu carne şi produse derivate
este astăzi, în fapt, o activitate comercială care pune în aplicare tehnologii
industriale dintre cele mai diversificate de prelucare, conservare, transport şi
desfacere până când produsul ajunge în faza gastronomică.
Micile centre de prelucrare primară a cărnii amplasate în zonele rurale şi-au
restrâns activitatea odată cu apariţia marilor abatoare şi "uzine de carne", care
lucrează în lanţ, dispunând de mari capacităţi de conservare prin refrigerare. Un
 astfel de exemplu îl reprezintă zona central-vestică a S.U.A. (Kansas City,
Omaha, St.Joseph, St.Paul), cunoscută pentru prelucrarea "pe loc", Masivul
Central şi cel Armorican (Franţa), cu mari abatoare pentru bovine situate în
zonele marginale. Marile abatoare de porcine sunt, în general, amplasate în
proximitatea oraşelor, livrând în cea mai mare parte carnea în carcasă pentru
secţiile specializate în prelucrarea secundară (mezeluri, conservarea prin fum
ş.a.).
Un aspect tipic îl reprezintă capacităţile situate în proximitatea oraşelor Paris,
Shanghai (China), Sao Paulo (Brazilia), Moscova (Rusia), Dortmund (Germania),
Bucureşti şi Timişoara (România) etc.
Producţia mondială de carne a crescut continuu ( de la 45 mil.t în 1950 la 176
mil.t. în 1990) în deplină consonanţă cu evoluţia demografică şi a procesului
dinamic de urbanizare înregistrate pe planetă. Numai în anii 1990-1994 producţia
a crescut cu 16 mil.t. Luând însă în calcul consumul anual pe locuitor, în acelaşi
interval s-a înregistrat o scădere cu aproape 1%, creşterea producţiei de carne
neputând ţine pasul cu cea demografică (Brown, 1993). Creşterea producţiei s-a
realizat îndeosebi pe seama creşterii în regim industrial (porcine, păsări)
înregistrat în ţări cu efective importante de animale (tabelul nr.10) şi mari
producătoare de carne (SUA 7%, China 6%, Brazilia 3%, pentru carne de porc;
China, SUA şi Germania pentru carnea de pasăre). Scăderea producţiei de
carne la animalele rumegătoare (bovine, ovine) este legată de scăderea calităţii
furajelor, mai ales a păşunilor naturale asupra cărora se exercită o presiune
extraordinară în unele ţări cu efective foarte mari.
Tabelul nr.10
Repartiţia efectivelor de animale din şeptelul mondial, pe categorii,
în primele state deţinătoare în 1996 (mii capete).
Nr Şeptelul Bovine Porcine Ovine Păsări de
crt curte(mil.
capete)

I Total 1 286 000 873 000 1 092 000 12 073

mondial

1 India (15) China (46) Australia(12) China (22)

2 % Brazilia(11,8) S.U.A. China (10,2) S.U.A. (12,7)

(6,5)

3 S.U.A. (8) Brazilia Noua Zeelandă (4,7) Brazilia (5,5)

(3,5)

4 China (7) Rusia (3,3) Iran (4,2) Indonezia (5,4)

5 Rusia (3,8) Germania India (4,1) Rusia (5)

(3)
România (0,28) (1,1) (1,05) (0,7)
Patru ţări din Uniunea Europeană (Franţa 6,1 mil.t, Germania 5,8, Italia 4,0,
Spania 3,7) se regăsesc între primii 10 producători de carne ai Terrei. Urmează
spaţiul geografic asiatic, în care se detaşează China, primul producător mondial,
India (pentru carnea de bovine şi ovine), Pakistan, Japonia ş.a. În emisfera
sudică se disting: Brazilia, al treilea producător mondial, şi Argentina, ambele cu
contribuţii importante în producţia de carne de bovină.
Statele Unite ale Americii, al doilea producător mondial, deţine supremaţia în
producţia de carne de bovină şi de pasăre şi locul doi pentru carne de porc.
Rusia se regăseşte între primii zece productori mondiali pentru speciile
importante, situându-se pe locul patru în topul producătorilor de carne.
Între furnizorii de carne şi produse din carne, specializaţi, ai lumii se remarcă
Australia, Brazilia, Argentina şi mai ales ţările din Uniunea Europeană (Marea
Britanie, Franţa, Olanda, Danemarca) pentru carcasa de bovină, China, Olanda
şi Franţa pentru carnea de porc, Noua Zeelandă şi Australia pentru carnea de
oaie şi capră, Franţa şi S.U.A. pentru carnea de pasăre.
Pentru producţia de conserve şi mezeluri se înregistrează o concurenţă susţinută
din perspectiva calităţii, care ţine de specializarea şi tradiţia în domeniu a unor
ţări (China, pentru conservele de carne de porc, India şi Argentina pentru cele
din carne de vită, Franţa, Ungaria, Rusia, S.U.A., România, Germania cu cârnaţii
de Frankfurt şi jambonul de Westfalia-, Marea Britanie cu vestitul bacon etc.,
pentru producţia de mezeluri ş.a.
Repartiţia geografică a consumului mondial pe locuitor demonstrează, exceptând
S.U.A. şi Australia, "specializarea gastronomică" a ţărilor din Uniunea
Europeană, cu valori anuale pe locuitor cuprinse între 100,4 kg (Germania) şi 62
kg (Suedia).
Industria peştelui şi a produselor din peşte. Consumul peştelui sub formă
proaspătă are tradiţii foarte vechi, fiind menţionate de timpuriu în "bucătăria"
tuturor popoarelor. În 1994 s-au pescuit pe Terra cca. 5 000 de specii de peşti,
40% reprezentând speciile comune, iar dintre acestea 24% cele mai valoroase şi
cu cea mai mare frecvenţă în alimentaţie (scrumbiile 8,3 mil.t, leul de Alaska 4,6,
macroul de Chile 3,4, sardelele de Japonia 2,3, capelanul 1,7). Acestora li se
adaugă heringul, pescuit în Atlanticul de Nord-Est, somonul de Gasconia, thonul
(mările Asiei de Sud-Est)ş.a. Pe mari familii, pescuitul mondial se exercită asupra
unui număr restrâns: 65-70% din producţia anului 1993 implicând 13-15 familii,
iar 25% din capturi fiind cuprinse în patru familii (Gadide, Clupeide, Engraulus,
Osmeride).
Marile zone de pescuit ale Terrei sunt situate în Oceanul Pacific exploatate de
flotele japoneze, ex-sovietice şi americane şi care contribuie cu 60% la producţia
mondială, Oceanul Atlantic (30%), restul fiind dispersate în zonele de golf ale
Oceanului Indian şi bordurile Oceanului Arctic şi ale apelor antarctice (fig.nr. 4).
Cele mai mari cantităţi se pescuiesc în zonele de ţărm (pelagice), cu deosebire
speciile planctonofage, pescuitul "economic" realizându-se până la 1 000-1 200
m, respectiv în platforma litorală şi partea superioară a pantei continentale. Este
zona care contribuie cu 65% la producţia mondială, diferenţiându-se prin
productivitate (Marea Mediterană 1,5 kg/ha/an; Marea Barents 4,5; Marea
Nordului 16-24,5; Marea Japoniei 28,8; Marea Azov 80). Aceasta este una din
motivaţiile extinderii, de către cea mai mare parte a ţărilor lumii, a zonelor de
pescuit cu mult dincolo de limita apelor teritoriale, situaţie ce a constituit
"sâmburele" unor dispute regionale care au căpătat, pe alocuri, forme violente:
"războiul somonului" între Spania şi Franţa asupra domeniilor de pescuit din
Golful Gasconiei, cel ruso-chinez asupra sardelelor din zona Mării Ohotsk, cel
dintre Islanda şi Marea Britanie, dintre Franţa şi Canada privind zona de pescuit
Saint-Pierre-et-Miquelon, cel dintre Spania şi Canada privind protecţia balenelor
din zona Terra Nova etc.
Aproape 65% din producţia mondială de peşte a anului 1993 a fost pescuită de
către 10 state ale lumii: China (17,3%); Peru (8,3%); Japonia (8,0%); Chile
(6,0%); SUA (5,9%); Rusia (4,4%); India (4,3%); Indonezia (3,6%); Thailanda
(3,3%); Coreea de Sud (2,6%). Peru, spre exemplu, şi-a sporit producţia cu 39%
graţie contribuţiei favorabile a Curentului Humboldt (El Nino), rămânând în
continuare în fruntea producătorilor mondiali de făină de peşte.
În mod similar, Namibia, la al cărei PIB peştele aduce o contribuţie substanţială,
şi-a dublat producţia în 1994 (850 000 t) şi aceasta în ciuda condiţiilor vitrege ale
sfârşitului de an legate de creşterea temperaturii apei şi, implicit, migraţia
bancurilor.
În afara peştelui, "produsele mării" privesc importante cantităţi rezultate din
"aquacultură" (alge, crustacee, moluşte ş.a.) în cele mai multe cazuri acestea
fiind plasate ca "tradiţionale" în gastronomia unor popoare (Japonia, Thailanda,
Vietnam ş.a.) sau delicatese în cea din S.U.A., Canada şi ţările Uniunii Europene
(60% din producţia de crustacee şi moluşte a anului 1992 a fost produsă în ţările
Asiei). Una dintre cele mai mari zone ale aquaculturii mondiale, care furnizează
"fructe de mare" în toate ţările din vestul Europei şi nu numai, este regiunea
atlantică a Franţei cu deosebire cea situată între estuarele Gironde şi Loire
(Marennes-Oléron).
Industria conservării peştelui. Din cele aproximativ 100 mil.t. de peşte pescuit
anual pe Terra în intervalul 1990-1994, incluzând şi produsele de aquacultură
(10% au provenit din apele continentale), 70% au fost destinate consumului
uman (45% proaspăt, 16% congelat, 9% uscat, afumat sau în conserve), restul
fiind folosite pentru producerea hranei animalelor (făina şi îngrăşămintele
naturale). Peştele proaspăt sau prelucrat furnizează astăzi 6% din disponibilităţile
mondiale de proteine şi un sfert din proteinele animale consumate de om.
Japonia ocupă primul loc, aproape 70% din producţia anului 1992 fiind prelucrată
sub diverse forme. Importantele sale capacităţi sunt plasate în zonele litorale ale
insulei nordice - Hokkaido - şi în marile oraşe ce aparţin Megalopolisului nipon.
Rusia şi-a plasat industria sa de prelucrare în centre situate în toate zonele de
ţărm. Extremul Orient rus oferă, prin capacităţile sale plasate între Petropavlovsk
(Kamceatka) şi Vladivostok (cunoscut pentru conservele de sardine din seria
Socra), 40% din întreaga cantitate de conserve ce se consumă în ex - URSS.
Alte capacităţi sunt amplasate pe ţărmul Mării Caspice (Guriev, Astrahan), Mării
Baltice (Kaliningrad) ş.a.
Statele Unite ale Americii dispun de mari capacităţi de prelucrare în porturi
situate în statele Louisiana (Cameron), Mississippi (Pascagoula-Moss Point),
Massachusetts (New Bedford) şi California (San Pedro).
Ţările Uniunii Europene se plasează, de asemenea, pe poziţii fruntaşe în
conservarea peştelui sub diverse forme (Spania, Marea Britanie, Franţa, Olanda,
Germania cu conoscutele societăţi "Hanseatiche" şi "Nordsee").
Între alţi producători mondiali se numără Norvegia, care a devenit un mare
producător de făină de peşte, Danemarca, Peru, Chile etc.
AGRICULTURA
Agricultura |Modul de utilizare a terenurilor | Structura producţiei agricole
Resursele agroalimentare vegetale

CUPRINS
Agricultura
În lumea contemporană problema alimentaţiei a devenit fundamentală.
Foametea şi subnutriţia au secerat, în trecutul istoriei omenirii, mai multe vieţi
decât toate calamităţile naturale, bolile sau războaiele luate la un loc.Şi astăzi
flagelul foamei, specific ţărilor slab dezvoltate din Africa, America Latină şi Asia
de Sud şi Sud-Est, cuprinde 2/3 din populaţia lumii. Aceste ţări, deşi deţin 2/3 din
fondul arabil al planetei, nu realizează decât circa 30-35% din recolta agricolă
mondială.
În aceste condiţii, agricultura devine o ramură de bază a economiei mondiale,
produsele sale constituind principala sursă de alimentaţie a omenirii.
Creşterea populaţiei sporeşte cererea de consum care, la rândul ei, exercită
presiuni tot mai puternice asupra resurselor naturale. Suprafaţa de teren arabil
se restrânge, în timp ce subalimentaţia afectează 16% din populaţia globului,
îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare.

Modul de utilizare a terenurilor

Din suprafaţa totală a uscatului, de circa 14,9 miliarde hectare, terenurile agricole
ocupă o suprafaţă relativ mică: 4,9 miliarde hectare. Din aceasta, terenurile
arabile reprezintă 1,4 miliarde hectare, iar păşunile şi fâneţele 3,1 miliarde
hectare. Astăzi numai jumătate din pământurile arabile sunt efectiv cultivate.
Desigur că suprafaţa cultivată existentă în prezent poate fi lărgită prin diferite
măsuri ce se iau de către statele care au asemenea posibilităţi. Această
problemă stă în prezent în atenţia specialiştilor din întreaga lume.
Terenurile arabile reprezintă principalul mijloc de producţie al agriculturii.
Repartizarea acestora este însă foarte inegală, valori apropiate de media
mondială înregistrându-se în America de Nord, Federaţia Rusă, Asia de Est. Se
remarcă prin valori mai mari Europa (31%) şi Asia de Sud (25%).
Păşunile şi fâneţele naturale formează o componentă primordială în zootehnie,
având în vedere că toate animalele care furnizează carne, lapte şi lână sunt
ierbivore. Pajiştile au o mare răspândire pe glob, în toate zonele climatice,
totalizând o suprafaţă de 3,4 miliarde ha (23,6% din întinderea uscatului
planetar), dublă faţă de cea a terenurilor arabile, urmând imediat după păduri.
Cele mai productive şi mai extinse sunt păşunile alpine (Alpi, Pirinei, Caucaz,
Balcani, Carpaţi), cele cu caracter permanent (Noua Zeelandă, Europa oceanică)
şi păşunile de luncă, acestea din urmă concentrând un mare efectiv de animale
datorită compoziţiei floristice şi a productivităţii foarte ridicate.
Păşunile din regiunile aride şi semiaride au o valoare economică scăzută şi sunt
utilizate temporar. Ele cuprind suprafeţe de stepă (Europa, Asia Centrală), prerii
(America de Nord), pampas (America de Sud), savane (Africa) şi chiar regiuni
semideşertice (Australia, Africa, Asia Centrală).
Pentru obţinerea unor cantităţi mari de produse agricole un rol de seamă îl joacă
factorii tehnici. Mecanizarea şi chimizarea agriculturii, irigaţiile sunt privite ca
mijloace de a dezvolta o agricultură intensivă, capabilă să acopere necesităţile
omenirii atât alimentare, cât şi ale unor ramuri industriale. Ele sunt în funcţie de
gradul de dezvoltare economico-socială a statelor, de înzestrarea tehnologică,
de dotarea cu maşini şi utilaje agricole care să permită creşterea randamentului
în agricultură.
Pe plan mondial se foloseşte un număr din ce în ce mai mare de tractoare şi de
maşini agricole şi o cantitate tot mai mare de îngrăşăminte chimice, suprafaţa
irigată este în creştere, se fac eforturi pentru creşterea producţiei agricole în
multe ţări ale lumii.
Producţia de tractoare agricole a crescut simţitor, de la 2,2 milioane bucăţi în
1980 la peste 4 milioane în 1994. Cel mai mare număr de tractoare şi maşini
agricole se realizează în cadrul ţărilor cu extinse terenuri arabile, cum sunt:
S.U.A., C.S.I., Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, Japonia, Canada. Pe
plan mondial revin 75 ha de teren arabil la un tractor. De exemplu, în Olanda
revin 4 ha la un tractor, în Japonia şi Germania 6, în Belgia 7, în Marea Britanie,
Franţa, Italia, Finlanda 12, în Polonia 27, în Canada 65, în România 75, în C.S.I.
90 ş.a.m.d.
Nu mai puţin inegală este şi situaţia diferitelor regiuni ale globului în ceea ce
priveşte folosirea îngrăşămintelor chimice. Folosirea fertilizanţilor, mai ales pe
bază de azot, fosfor şi potasiu duce la creşterea productivităţii solului şi aceasta
se practică în mod deosebit în ţările dezvoltate. Numai 15% din producţia
mondială de îngrăşăminte chimice este folosită de către ţările în dezvoltare,
industria lor de îngrăşăminte fiind insuficient dezvoltată, ele depinzând de
importuri de substanţe chimice, al căror preţ este foarte ridicat. Consumul de
îngrăşăminte chimice a crescut mai ales în ţările care realizează venituri
importante din exportul de produse agricole (Olanda, Belgia, Germania, Noua
Zeelandă) şi care aplică peste 500 kg îngrăşăminte la 100 ha teren agricol.
Un rol important în dezvoltarea intensivă a agriculturii îl au irigaţiile. Suprafaţa
terenurilor irigate reprezintă 1/5 din totalul terenurilor cultivate de 1,6 miliarde
hectare, iar pe zone suprafeţele irigate variază foarte mult.
Suprafeţele amenajate s-au extins de la 220 mil.ha în 1985 la 300 mil.ha în 1994.
Cele mai mari sisteme de irigaţii se găsesc în Asia, care concentrează 63% din
total (China 45 mil.ha, India 40 mil.ha, Pakistan 15,5 mil.ha). În Europa,
amenajările pentru irigaţii se realizează pe 20 mil.ha, din care 3,2 mil.ha. în
Spania, 3 mil.ha în Italia, 2,5 mil.ha în România etc.

Structura producţiei agricole

Din punct de vedere al structurii, agricultura cuprinde două ramuri principale:
producţia vegetală şi, respectiv, cea animală, strâns legate una de alta, într-o
condiţionare reciprocă, deşi obiectul de producţie al fiecăreia este diferit.
Greutatea lor specifică, în ansamblul agriculturii, a cunoscut variaţii în timp
concomitent cu progresele tehnice realizate şi cu necesităţile economiei
mondiale.
Îmbinarea raţională a ramurilor de producţie reprezintă o cerinţă imperioasă în
agricultura modernă şi impune stabilirea unei proporţii judicioase între ele pentru
asigurarea unui sistem cât mai variat de produse. Tendinţa actuală şi de
perspectivă este îndreptată spre creşterea treptată a ponderii producţiei animale,
deoarece aceasta furnizează proteinele atât de preţioase în alimentaţie şi,
totodată, valorifică bine produsele vegetale.
Cea mai mare răspândire şi cel mai mare volum al producţiei vegetale revine
culturilor de câmp şi, în primul rând, cerealelor, urmate de plante tehnice, de
nutreţ şi cartof.

Resursele agroalimentare vegetale

În structura plantelor de cultură predomină cerealele, care s-au extins de la 681
mil.ha în 1970 la 820 mil.ha în 1994, ceea ce înseamnă jumătate din terenurile
arabile mondiale. Cerealele asigură hrana de bază a populaţiei, sunt folosite ca
materii prime în diferite ramuri ale industriei alimentare, ca nutreţuri pentru
animale, ca produse de export. Dinamica rapidă a populaţiei mondiale reclamă
extinderea continuă a producţiei de plante alimentare, printre care şi a celei de
cereale. Aceasta se poate vedea urmărind evoluţia suprafeţelor cultivate şi a
producţiei la principalele culturi de cereale.
Evoluţia suprafeţelor şi a producţiei de cereale
Suprafeţe Producţie
mii ha mil. tone

1970-1974 1990- 1970-1974 1990-

1994 1994

Total 760 000 820 000 1 553 1 980

Grâu 238 257 425 550

Orez 145 142 380 520

Orz 97 96 172 210

Porumb 120 136 394 490

Secară 15 17 23 24

Ovăz 27 29 44 47
Cele trei cereale de bază - grâul, orezul, porumbul - au ponderi relativ apropiate
în producţia totală de cereale.
Are o răspândire aproape continuă în emisfera nordică, ocupând spaţii mari în
Eurasia şi America de Nord, şi este cultivat mai răzleţ în emisfera sudică, mai ale
în sudul Australiei, Africii, Americii de Sud.
Tabelul nr. 1
Principalii producători mondiali de grâu
Nr. Ţara Producţia Ponderea în
crt. mil.tone producţia
(1996) mondială %

1. China 109,0 18,6

2. India 62,6 10,7

3. SUA 62,1 10,6

4. Franţa 35,9 6,1

5. Rusia 34,9 6,0

6. Canada 30,5 5,2

7. Australia 23,5 4,0

8. Germania 18,9 3,2

9. Turcia 18,5 3,2

10. Pakistan 16,9 2,9

11. Marea Britanie 16,0 2,74

12. Argentina 15,2 2,59

13. Ucraina 13,5 2,31

14. Iran 11,2 1,91

15. Polonia 8,8 1,50

Total mondial 584,9 100

Sursa: Images économiques du monde, 1998.
În latitudine ajunge până la 55-60 , iar în zonele calde vegetează bine la
altitudine (Anzi, Podişul Dekkan, Podişul Etiopian), fiind cultivat până la 2 500-3
000 m. În Podişul Tibet grâul se cultivă până la 3 000 – 4 000 m, reuşind să dea
recolte obişnuite de 2 500-3 000 kg la ha . Poate fi cultivat şi în regiuni uscate
prin sistemul dry farming (sistem de înmagazinare a apei în sol spre a putea fi
folosită de plante în sezonul uscat).
Producţia mondială de grâu a fost, în 1996, de 584,9 milioane tone, din care
R.P.Chineză aproape 109 milioane tone, ocupând primul loc. Culturile se fac mai
ales în Marea Câmpie din bazinul fluviului Hunghe. Astăzi, în China, grâul are
aceeaşi importanţă în hrana populaţiei ca şi orezul.
În CSI (principalul producător fiind Rusia, cu 35 mil.t, urmată de Ucraina) culturile
se fac mai ales în sudul părţii europene, în stepele cu cernoziom, unde se cultivă
grâul de toamnă, iar la est de Volga, unde iernile sunt mai lungi şi geroase, grâul
de primăvară. Pe locurile următoare se află India (62,6 mil.t.), S.U.A. (62,1 mil.t.),
Franţa (35,9 mil.t.), Canada (30,5 mil.t.).
În America de Nord grâul ocupă o zonă bine definită (wheat belt), din regiunea
Marilor Lacuri coborând spre sud în Câmpia Mississippi şi Podişul Preriilor. În
India cultura grâului se practică în câmpiile Gangelui şi Indusului şi în Podişul
Dekkan.
Principala constatare care se desprinde din analiza acestor cifre este creşterea
însemnată a producţiei de grâu a celor mai populate ţări (China şi India), legat de
creşterea demografică.
În America de Sud cele mai întinse terenuri cu grâu sunt în Argentina (în Câmpia
La Plata, de la Santa Fé spre sud, până la Bahia Blanca), iar în Australia grâul
este cea mai importantă cereală cultivată, ocupând 2/3 din terenurile arabile
(sudul şi vestul Australiei). Producătorii de grâu din Australia au, ca şi cei din
Argentina, avantajul comercial al sezonului faţă de producătorii din emisfera
nordică, precum şi apropierea de porturile de pe litoral.
Tabelul nr. 2
Producţia de grâu (chintale / hectar)
Nr. Ţara 1995 1996
crt.

1. Olanda 86,6 89,6

2. Marea Britanie 77,0 81,1

3. Germania 68,9 72,9

4. Franţa 65,1 71,3

5. Danemarca 73,5 70,3

6. China 35,4 37,6

7. Polonia 36,0 36,0

8. Italia 32,0 33,0

 9. India 25,6 24,9

10. SUA 24,1 24,4

11. Canada 22,5 24,1

12. Argentina 19,2 23,0

13. Ucraina 29,7 22,7

14. Australia 17,7 21,4

15. Pakistan 20,8 20,2

16. Rusia 12,6 14,0

17. Algeria 8,9 12,6

18. Kazahstan 5,2 6,3

Total mondial 24,7 25,4

Sursa: Images économiques du monde, 1998.
Orezul. Spre deosebire de grâu, care este cereala de bază în comerţul mondial,
orezul reprezintă cultura pentru consum a populaţiei din zonele calde şi umede
din sudul şi estul Asiei.
În general cultura orezului are nevoie de temperaturi ridicate, de mari cantităţi de
apă pentru germinare şi creştere. Astfel, zonele umede ale tropicelor şi
subtropicelor sunt cele mai favorabile, dând două recolte pe an: prima, cea mai
bogată, în iunie, iar cea de a doua, mai slabă, în noiembrie.
Locul său de origine este India şi China de Sud, de unde s-a răspândit în sud-
estul continentului şi în Japonia.
Deşi nu este panificabil, în Japonia s-a elaborat o tehnologie de fabricare a pâinii
din orez. Făina este utilizată pentru extragerea amidonului, este folosit prin
fierbere direct în alimentaţie la obţinerea unor băuturi, pentru obţinerea berii (în
Japonia saké) sau un fel de rachiu obţinut prin distilare (arrak în India şi sciun-
sciun în Indonezia). Din tulpini se fac împletituri, evantaie, rogojini, hârtie, iar din
coji proteine concentrate.
Principalii cultivatori sunt în Asia (de aici şi denumirea "grâul rasei galbene"),
unde se detaşează R.P.Chineză (190 mil.t.), India (120,0 mil.t.), Indonezia (51,2
mil.t.), Bangladesh (28 mil.t.), Vietnam (26,3 mil.t.), Thailanda (21,8 mil.t.).
Au apărut producători importanţi şi în afara Asiei musonice, cum ar fi: S.U.A.(7,8
mil.t.), Egipt (4,9 mil.t.), Nigeria (3,1 mil.t.), Iran (3,3 mil.t.). Comerţul cu orez este
mult mai redus decât cel cu grâu. Cele mai mari porturi de export sunt Yangon şi
Bangkok.
 Tabelul nr. 3
Primii 10 producători mondiali de orez
Nr. Ţara Producţia Ponderea în
crt. mil. tone producţia
1996 mondială %

1. R.P. Chineză 190,1 33,8

2. India 120,0 21,3

3. Indonezia 51,2 9,1

4. Bangladesh 28,0 5,0

5. Vietnam 26,3 4,7

6. Thailanda 21,8 3,9

7. Myanmar 20,9 3,7

8. Japonia 13,0 2,3

9. Filipine 11,3 2,0

10. Brazilia 10,0 1,8

Total 562,3 100,00

mondial
Sursa: Images économiques du monde, 1998.
Porumbul ocupă al treilea loc, după grâu şi orez, ca răspândire pe glob şi
constituie a doua cereală de mare valoare în zona temperată, deşi este originar
din America Centrală şi de Sud tropicală, unde populaţiile locale îl cultivau şi
consumau cu 2-4 milenii î.Hr. Boabele se consumau prăjite. De la plantă mai
extrăgeau zahărul din tulpină şi o băutură pe care o supuneau fermentării. Astăzi
această cereală are o largă întrebuinţare ca materie primă industrială (pentru
amidon, ulei, alcool), ca furaj concentrat (S.U.A., Europa) şi ca plantă alimentară
(America Latină).
Producţia mondială a fost, în 1996, de 576,9 milioane tone. Aproape jumătate din
recoltă (236,1 mil.t.) se realizează în S.U.A., în zona numită Corn belt - situată
între cea a grâului (Wheat belt) la nord şi a bumbacului (Cotton belt) la sud-, care
se întinde din California spre Podişul Preriilor şi din Câmpia Mississippi până la
câmpiile litorale atlantice. Suprafeţele însămânţate totalizează aproximativ 40
mil. ha. în R.P.Chineză şi ocupă locul al doilea (119,4 mil.t.), urmată de Brazilia
(32 mil.t.) şi apoi de un grup de ţări cu producţii apropiate Mexic( 17,3 mil.t),
Franţa (14,4 mil.t.), Argentina ( 10,5 mil.t.), Africa de Sud ( 10,4 mil.t.), România (
9,6 mil.t.).
 Tabelul nr. 4
Principalii producători mondiali de porumb
Nr. Ţara Producţia Ponderea în
crt. mil. tone producţia
1996 mondială (%)

1. SUA 236,1 40,9

2. China 119,4 20,7

3. Brazilia 32,0 5,5

4. Mexic 17,3 3,0

5. Franţa 14,5 2,5

6. Argentina 10,5 1,8

7. Africa de Sud 10,4 1,8

8. România 9,6 1,7

9. Indonezia 8,9 1,5

10. Italia 8,7 1,5

Total mondial 576,9 100,00

Sursa: Images économiques du monde, 1998.

TURISMUL
Turismul | Resurse turistice şi forme de turism |Marile zone turistice ale
Terrei
Turismul în Romania

CUPRINS
Turismul
Scurt istoric, concepte şi definiţii. Activitatea turistică se înscrie între
fenomenele ce s-au impus în mod deosebit pe plan mondial.
Mutaţiile intervenite în viaţa social-economică a lumii după cel de al doilea război
mondial au oferit, printre altele, posibilităţi sporite de creştere a productivităţii
muncii, cu multiple efecte pozitive asupra membrilor societăţii, între care:
creşterea veniturilor şi a puterii de cumpărare, sporirea duratei timpului liber prin
reducerea zilei şi a săptămânii de lucru, prin mărirea concediilor, creşterea
speranţei medii de viaţă etc. Iar acestea, la care se adaugă diversificarea şi
modernizarea mijlocelor de informare, rapida dezvoltare a mijlocelor de transport
etc., au favorizat desprinderea omului de mediul său cotidian, obişnuit, formarea
deprinderii de a călătorii.
Numărul turiştilor internaţionali - deci care călătoresc într-o altă ţară decât cea în
care îşi au domiciliul - a crescut de la 30 000 în 1880 la 285 milioane în 1980, în
prezent înregistrându-se peste 400 milioane. Încasările din turismul internaţional
reprezintă, astăzi, circa 10-15% din exporturilor mondiale şi cel mai important
capitol al comerţului invizibil.
Rolul şi locul turismului în geografia economică mondială. La nivelul impus
de rolul şi funcţiile sale, turismul rezultă din efectul conjugat şi combinat al mai
multor ramuri. Unele dintre acestea - construcţiile, energia electrică şi termică,
construcţiile de maşini, electronica şi electrotehnica, industria lemnului şi textilă,
agricultura şi industria alimentară ş.a. - se află în situaţia de ramuri furnizoare, iar
furniturile lor se înglobează fie în baza materială a turismului, fie în producţia
oferită de unităţile de alimentaţie publică. Altele - transporturile, comerţul,
comunicaţiile, cultura, asistenţa medicală etc. - concură independent la
satisfacerea diverselor părţi ale cererii turiştilor. Numărul mare de ramuri care
concură la efectuarea de prestaţii turistice indică faptul că "produsul" turistic nu
poate fi de calitate superioară decât în măsura în care toate aceste ramuri intră
în structura sa cu elemente de calitate ridicată.
Resurse turistice şi forme de turism
Potenţialul turistic mondial este asigurat atât de obiective naturale (forme de
relief, râuri şi lacuri, ţărmuri marine, vegetaţie şi faună etc.), cât şi antropice,
realizate de om (monumente istorice, arhitectonice şi de artă, muzee, obiective
etnografice şi de folclor etc.), de regulă cele două mari categorii îmbinându-se
armonios în anumite areale; există însă şi zone în care precumpănesc, ca
valoare turistică, şi nu numai de acest fel, fie cele naturale, fie cele antropice.
În funcţie de potenţialul turistic şi de baza de servire se cunosc diferite forme de
turism.

Marile zone turistice ale Terrei

În funcţie de o serie de criterii generale - între care potenţialul turistic (natural şi
cultural-istoric), echiparea tehnico-materială a teritoriului, circulaţia turistică,
poziţia geografică, calitatea mediului înconjurător, reţeaua de aşezări rurale şi
urbane etc., - Organizaţia Mondială a Turismului a distins şase regiuni turistice,
care înglobează aproape toată suprafaţa Terrei, şi anume: Europa, Americile,
Asia de Est şi Pacific, Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud.
Abordarea turismului prin prisma geografiei economice mondiale ne-a permis
identificarea, tot la nivelul planetei, de data aceasta cuprinzând întreaga ei
suprafaţă, a următoarelor 12 mari zone turistice (fiecare având mai multe
subzone turistice).
1. LITORALUL MEDITERANEI EUROPENE ŞI AL ATLANTICULUI DE EST,
zonă care concentrează circa o treime din circulaţia turistică internaţională a
planetei. Se caracterizează printr-o activitate turistică neîntreruptă, staţiuni de
litoral ce se succed una după alta - fiecare porţiune de teren fiind eficient
exploatată, diversitatea formelor de cazare, de la pensiunile ieftine la hotelurile
de cinci stele, marea varietate a unităţilor de alimentaţie publică şi mai ales a
celor de agrement - divertisment (de la terenurile de sport la sălile de jocuri de
noroc). Forma dominantă de turism este sejurul pentru odihnă şi tratament.
1.1. Litoralul nordic al Mediteranei Europene şi al Atlanticului de Est
(Spania, Italia, Franţa).
- În Spania, ţărmul mediteranean este presărat cu o mulţime de staţiuni
balneoclimaterice, grupate în patru sectoare principale, ce se succed de la
graniţa cu Franţa până la strâmtoarea Gibraltar: Costa Brava, având ca punct
nodal Barcelona, Costa Dorada, Costa Blanca, desfăşurată între Valencia şi
Alicante, Costa del Sol, între Cabo de Gata şi Gibraltar, incluzând oraşul istoric
Malaga şi staţiuni ca Torremolinos, Marbella, Estepona; acestor sectoare li se
adaugă Insulele Baleare cu staţiuni cum sunt Palma de Mallorca, Puerto Soller,
Port Mahon, Ibiza ş.a.
- Riviera mediteraneană franceză este renumită prin staţiunile de pe Côte d'Azur
(Saint-Tropez, Cannes, Nice, Antibes ş.a.).
- Italia dispune de mai multe sectoare de litoral: Riviera italiană (Riviera di
Ponente şi Riviera di Levante), respectiv litoralul nord-vestic al Italiei (ţărmul
Mării Ligurice), desfăşurată între Ventimiglia şi La Spezia, cu staţiuni ca San
Remo, Nervi, Portofino, Santa Margherita Ligure ş.a.; coasta Mării Adriatice între
Veneţia şi Rimini (Venezia, Lido di Veneţia, Grado, Rimini, Riccione ş.a.); Golful
Napoli (Sorrento, Amalfi, Salerno, insulele Capri, Ischia ş.a.); Riviera Palermitana
în Sicilia şi Riviera Sarda în Sardinia.
Ţările din această subzonă turistică sunt bogate în obiective turistice nu numai
pe litoral, ci şi în interiorul lor: în Spania se remarcă îndeosebi Andaluzia (cu
centrele Granada, Sevilla, Córdoba, Cadiz ş.a.) şi partea centrală a Castiliei (cu
Madrid, Toledo, Avila, Segovia, Guadalajara), ambele zone fiind renumite prin
bogăţia de castele sau cetăţi, palate, case vechi, muzee etc.; în Franţa - Parisul
şi împrejurimile (Versailles, Chantilly, Fontainebleau, Compiegne ş.a.), valea
Loirei cu vestitele castele (Chinon, Chenonceaux, Blois, Amboise, Chambord
ş.a.); în Italia - "oraşele-muzeu" Roma, Florenţa, Milano, Bologna, Verona,
Padova ş.a. cu vestigii şi monumente îndeosebi medievale (cetăţi, castele,
palate, fântâni, statui etc.), dar şi din antichitate.
1.2. Ţările balcanice, remarcându-se:
- Litoralul românesc al Mării Negre şi celelalte areale turistice din interior (tratate
separat).
- Litoralul croat al Mării Adriatice (cu staţiuni ca Opatija, Potorož, Dubrovnik ş.a.),
la care se adaugă, în interior, atracţii naturale (Podişul Karst cu peştera
Postojna) sau antropice (monumentele din Zagreb ş.a.).
- Litoralul bulgar al Mării Negre (staţiunile Zlatni Piasâci, Albena, Drujba, Varna,
Burgas ş.a.); în interior Sofia şi împrejurimile (Vitoşa, Boroveţ), Valea
Trandafirilor ş.a.
- Litoralul albanez, de-a lungul ţărmului Mării Adriatice (Durres, Vlore, Tirana
ş.a.).
- În Grecia, ţară turistică prin excelenţă, se remarcă Atena şi împrejurimile (Capul
Sunion, insulele Egina şi Elefsis, Marathon, Salamina, staţiunea Vouliagmeni),
Peloponezul (cu Epidaurus, Olympia, Corint, Vasse - templul lui Apollo), insulele
Rhodos, Creta, Ionice (Corfu, Ithaca, Kythira, Zakynthos ş.a.).
- În Tucia există mai multe areale turistice: litoralul mediteranean (Antalya,
staţiunea balneară Alanya, Tarsus, Adana, Iskenderun, Atakya - vechea
Antiochie), litoralul egeean (cu Izmir, ruinele Troiei, anticul Pergam), Istanbul (cu
faimoase monumente bizantine şi otomane), Efes ş.a.
1.3. Litoralul nord-african al Mediteranei de la strâmtoarea Gibraltar până la
Canalul Suez, însorit circa 8 luni pe an şi având peisaj în general atrăgător:
- În Maroc, Tangerul cu împrejurimile (Cabo Negro, Ksar el Kebir, Larache ş.a.),
Tetouan, Al Hoceima, Nadar ş.a.
- În Algeria, coasta mediteraneană cuprinde capitala (Alger), oraşele Bejaia,
Annaba, Cherchell (cu moschei, palate, vestigii romane şi greceşti), staţiunile
balneare Tipassa, Côte Turquoise ş.a.
- În Tunisia, arealele Bizerte-Coasta de Cristal, unde există o îmbinare a
peisajului montan cu cel marin, capaitala (Tunis) cu împrejurimile, cu numeroase
monumente islamice, ruine feniciene (Cartagina de pildă) şi romane, staţiunile
Sidi Bou Sid, Jebel Oust, Zaghouan, Capul Bon, oraşul Nabeul, staţiunile
balneare Hammanet, Sousse (cel mai important centru turistic tunisian),
Kairouan, Mahdia, Djerba-Zarzis (insula şi oraşul-staţiune de pe continent).
- În Libia, îndeosebi Tripoli şi cele trei oraşe antice (Sabratha, Leptis Magna,
Cyrene).
- În Egipt se remarcă Alexandria şi împrejurimile, Delta Nilului, iar în interior Cairo
şi monumentele din jur (piramidele de la Gizeh – Kheops, Kefren, Mykerinos - şi
Saqqara, Abusir, Dahschur, Heliopolis, Memphis, Valea Regilor, oaza El Faiyum
ş.a.).
1.4. Litoralul Atlanticului de Est şi Insulele Canare, cu obiective turistice în:
- Maroc: traseul Safi-Essaouira-Agadir-Tiznit (cu numeroase monumente,
frumoase plaje la punctul de întâlnire al munţilor cu oceanul).
- Portugalia: "Riviera Portugheză" (cu staiunile balneare Estoril, Cascais, Oeiras),
oraşele Lisabona şi Porto (cu numeroase monumente istorice şi de artă),
staţiunile atlantice Viano do Castelo, Figeuira do Foz ş.a.
- Spania: litoralul atlantic spaniol (cea mai importantă staţiune fiind San
Sebastian); Spaniei îi aparţin şi Insulele Canare, aflate la 100-120 km de ţărmul
Africii, cu staţiuni balneare ca Las Palmas, Costa del Silencio, Playa del Inglés,
Guatizo, Corralejo ş.a.
- Franţa: staţiunile balneare de pe Côte d'Argent (Biarritz) şi din Normandia (Mont
Saint-Michel, Deauville, Frouville, Honfleur).
- Marea Britanie: The East Coast (Coasta de Est) cu staţiunile Whitley Bay,
South Shilds, Whitby, Scarborough ş.a., The South Coast (Coasta de Sud) cu
staţiunile Eastbourne, Brighton, Southsea, Bexil şi Insula Wight, coasta vestică a
Scoţiei (Glasgow, Edinburgh); Londra şi aria înconjurătoare, având ca axă valea
Tamisei.
2. EUROPA CENTRAL-NORDICĂ, zonă care concentrează circa un sfert din
circulaţia turistică internaţională a planetei. Se caracterizează printr-o activitate
turistică neîntreruptă, formele dominante de turism fiind turismul montan şi
sporturile de iarnă (graţie potenţialului natural al munţilor Alpi şi Carpaţi), turismul
cultural (legat de bogăţia obiectivelor cultural-istorice) şi sejurul pentru odihnă şi
tratament (datorită numeroaselor staţiuni balneoclimaterice).
2.1. Ţările alpine (Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Austria şi Slovenia), care
polarizează cea mai mare parte a turismului montan european şi, totodată,
mondial, în special sporturile de iarnă, având o dotare tehnică foarte bine
dezvoltată (mijloace mecanice de transport pe cablu, pârtii de schi, bob şi
săniuţe, trambuline etc.). Principalele staţiuni montane din Alpi sunt: în Franţa
(Grenoble, Chamonix, Morzine-Avoriaz, Megeve); în Italia (Cortina d'Ampezzo,
Vale d'Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola, staţiunile de la poalele Alpilor,
pe malul lacurilor Maggiore - Baveno, Pallanza, Stresa, Como - Bellagio, Como,
Garda - Gargnano, Limone, Toscolano); în Elveţia (Basel, Geneva, Montreaux,
Interlaken, Jungfrau, Davos, Saint-Morritz, Arosa, Sankt Gallen); în Germania
(Garmisch Partenkirchen, Berchtesgaden, Mittenwald, Obersdorf); în Austria
(Kitzbühel, Innsbruck, Krimml, Saalbach, Bad Gastein).
2.2. Ţările de la Marea Nordului şi de la Marea Baltică, în care durata sejurului
în staţiunile de pe litoral este scurtă, dar se remarcă îndeosebi prin existenţa
unor oraşe-porturi cu numeroase monumente: "oaraşele-de artă" Bruxelles,
Anvers, Brügges, Gand, Tournai (în Belgia), Amsterdam, Haga, Delft, Haarlem,
Utrecht (în Olanda), oraşele Hamburg, Bremen, Lübeck, Rostock (în Germania),
Gdansk, Gdynia, Szczecin (în Polonia), staţiunile balneare Knokk-Heist, Ostende
(Belgia), Scheveningen, Zandvoort, Noord-Wijk (Olanda), Westerland (pe insula
Sylt), Warnemünde (Germania), Sopot, Miedzyzdroje (Polonia).
2. 3. Ţările scandinave,cu potenţialul turistic dat de frumuseţea şi diversitatea
cadrului natural, precum şi de varietatea monumentelor istorice şi de artă.
Principalele obiective turistice sunt:
- În Danemarca: insula Sjaelland cu capitala (Copenhaga), Trelleborg (tabăra
fortificată a vikingilor), Helsingor = Elsinore (Castelul Kronborg); peninsula
Iutlanda cu pietrele runice de la Jeling, Alborg; insula Bornholm cu staţiunile
Sandvig şi Allinge;
- În Finlanda: oraşele Helsinki, Tampere (staţiune pentru sporturi de iarnă),
Turku, Savonnlina, Districtul Lacurilor (cu peisaje frumoase), Laponia;
- În Norvegia, Oslo şi împrejurimile (fiordul Oslo, colinele împădurite Nurmark, cu
numeroasele lacuri, Holmenkollen - centru de schi), fiordurile, cel mai renumit tur
al fiordurilor fiind Stavanger-Bergen;
- În Suedia: Stockholm şi împrejurimile, staţiunile balneare Bastad, Ystad,
Folkenberg, oraşele cu rezonanţă istorică Göteborg, Lund, Malmö, Helsingborg.
2.4. Ţările Europei Central-Estice, fără ieşire la mare, remarcându-se prin
turismul de tranzit şi de cură balneară:
- În Cehia: Praga şi împrejurimile, cu o mare bogăţie de monumente istorice şi de
artă, valea Vltavei, Carstul ceh, staţiunile balneoclimaterice din Cehia de Vest
(Karlovy Vary, Marianske Lažne);
- În Slovacia, masivul Tatra cu numeroase staţiuni montane (Strbske Plešo,
Tatranska Polianka);
- În Ungaria: Budapesta cu o mulţime de monumente istorice şi de artă, Lacul
Balaton cu salba de staţiuni balneare (Siofok, Fonyod ş.a.), oraşe şi cetăţi vechi;
3. AMERICA DE NORD, care concentrează circa 15% din circulaţia turistică
internaţională, se caracterizează prin circulaţia turistică intracontinentală (peste
80% din turiştii străini provenind de fapt din ţările din zonă, îndeosebi din S.U.A.
şi Canada), mai ales de tranzit şi, într-o mică măsură, de sejur pentru odihnă în
staţiunile de pe litoralul Pacificului sau Golfului Mexic. Cuprinde trei subzone,
care se suprapun celor trei ţări din America de Nord.
3.1. Statele Unite ale Americii cu: marile oraşe de pe coasta atlantică (Boston,
Philadelphia, Washington, New York ş.a.), Peninsula Florida cu salba de staţiuni
balneare (Miami Beach, Palm Beach, Key West ş.a.), coasta californiană (San
Francisco - Los Angeles - San Diego), zona Marilor Lacuri, staţiunile montane şi
de sporturi de iarnă (Lake Placid, Sun Valley, Paradise ş.a.), parcurile naţionale
(Yellowstone, Grand Canyon, Yosemite, Sequoia ş.a.).
3.2. Canada, ţară imensă ca întindere, remarcându-se prin atracţiile naturale
(peisaje alpine, preerii, canioane, cascade etc., plus o faună foarte bogată),
vizitate îndeosebi în cadrul parcurilor naţionale (printre cele mai mari din lume).
Se mai adaugă unele oraşe între care Montreal (cel mai important centru turistic
canadian), Québec (castelul Frontenac), Toronto, Halifax, Vancouver ş.a.
3.3 Mexicul cu vestigii şi monumente ale civilizaţiilor precolumbiene (aztece şi
toltece în partea centrală, mayase în sud, oraşele bogate în monumente din
perioada colonială (Ciudad de Mexico, Guadalajara, Puebla, Veracruz, Toluca
ş.a.), staţiunile balneare de pe coasta pacifică (Acapulco, Zihuatanejo,
Manzanillo, Mazatlan ş.a.), peninsula Baja California ş.a.
Turismul în Romania
Varietatea peisajului, bogăţia monumentelor istorice şi de artă, originalitatea
folclorului şi artei populare, litoralul Mării Negre, amenajările balneoclimaterice şi
posibilitatea practicării sporturilor de iarnă, plus alţi factori, au favorizat
dezvoltarea turismului intern şi internaţional în România. Numărul unităţilor de
cazare turistică, de odihnă şi tratament balnear este de peste 2 900, cu circa 300
000 de locuri.
Principalele zone turistice ale ţării sunt următoarele:
* Capitala (Bucureşti) şi împrejurimile cu monumente istorice şi de artă
(ansamblul Curtea Veche - curtea domnească, numeroase biserici, între care
Mihai Vodă, Colţea, Kreţulescu, Stavropoleos, Patriarhia ş.a., palate ca Ghica
Tei, Ştirbei, Suţu, Palatul Regal, Palatul Poştelor ş.a., alte edificii monumentale,
între care Ateneul Român, Televiziunea Română, Hotelul Intercontinental ş.a.),
muzee (peste 50), case memoriale; împrejurimile sale cu păduri şi lacuri ce se
constituie în locuri de agrement (Snagov, Căldăruşani, Cernica, Pustnicul ş.a.).
* Litoralul Mării Negre este principala zonă turistică a ţării, oferind un cadru
adecvat atât pentru odihnă, cât şi pentru tratament balnear. Pe o lungime de 70
km se desfăşoară o adevărată constelaţie de staţiuni: Năvodari, Mamaia,
Constanţa, Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, Costineşti, Mangalia Nord (cu
Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora, Venus şi Saturn) şi Mangalia. În apropierea
litoralului se găsesc numeroase locuri de interes istoric şi arheologic (printre care
vestigiile coloniilor greceşti Histria, Tomis şi Callatis), precum şi renumitele
podgorii de la Murfatlar.
* Delta Dunării, unul dintre puţinele medii naturale europene aproape nealterate,
oferă iubitorilor naturii un peisaj exotic, o mare varietate faunistică şi posibilităţi
de pescuit.
* Nordul Moldovei, cu centrul de dispersie oraşul Suceava (capitala Moldovei în
secolele XIV-XVI), care conservă numeroase monumente de artă feudală (printre
care şi cele cinci mănăstiri cu fresce exterioare: Voroneţ, Humor, Arbore,
Moldoviţa şi Suceviţa), fiind, totodată, una din cele mai originale zone etnografice
şi folclorice ale ţării.
Tot în Moldova, în partea centrală, valea râului Bicaz constituie o atracţie
deosebită pentru frumuseţea peisajului montan (masivul Ceahlău cu
spectaculoase forme de relief, Cheile Bicazului, Lacu Roşu, lacul de acumulare
Izvoru Muntelui). Deosebit de valoroase şi atractive sunt aici mănăstirile nemţene
- Neamţ, Agapia, Văratec, Bistriţa, Sihla, Secu, Sihăstria etc. - ca şi oraşele
Piatra Neamţ şi Târgu Neamţ, cu cetatea lui Ştefan.
* Bucegi - Valea Prahovei - Braşov, regiunea montană cea mai vizitată, cu
masivul Bucegi, cu mari posibilităţi şi amenajări pentru practicarea schiului, cu
forme spectaculoase de eroziune (între care Babele, Sfinxul) şi numeroase
cabane, staţiunile turistice de pe văile Prahovei şi Timişului (Sinaia, Buşteni,
Poiana Ţapului, Azuga, Predeal, Timişu de Jos, Timişu de Sus) şi din apropierea
Braşovului (Poiana Braşov), monumentele istorice din oraşul Braşov şi din
împrejurimi.
* Sudul Transilvaniei, cu oraşe cu vechi tradiţii culturale (Sibiu, Alba Iulia, Blaj,
Sighişoara, Mediaş, Făgăraş ş.a.), cu numeroase monumente istorice şi de artă,
muzee etc., multe dintre ele păstrând fortificaţii ale cetăţii medievale sau chiar
cetatea în întregime (Mediaş, Sighişoara ş.a.); de asemenea, concentrează cele
mai multe cetăţi ţărăneşti medievale (Prejmer, Homorod, Rupea, Biertan,
Râşnov, Codlea, Răşinari ş.a.), care păstrează între incintele lor adevărate
comori de artă.
* Nordul Transilvaniei, cu oraşe cum sunt Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Bistriţa,
Dej ş.a., care abundă în monumente istorice şi arhitectonice medievale.
* Ţara Haţegului şi împrejurimile, respectiv depresiunea cu acelaşi nume şi
rama montană înconjurătoare, cu vestigii ale cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei
(Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Grădiştea de Munte ş.a.), ale capitalei statului
dac, Sarmizegetusa Regia, şi ale centrului politic, economic şi religios al Daciei
Romane, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; se adaugă
monumentele istorice din oraşele Deva şi Hunedoara şi sate ca Sântămăria-
Orlea, Densuş ş.a.
* Munţii Apuseni, zona cu cel mai bogat relief carstic din ţară, cu numeroase
peşteri (Peştera Vântului - având peste 35 km lungime, Meziad, Peştera Urşilor,
Scărişoara, Focu Viu ş.a., ultimele două cu gheţari), complexe carstice (Cetăţile
Ponorului), spectaculoase chei (Cheile Turzii ş.a.), precum şi cu spectaculoase
forme de relief (coloanele de bazalt de la Detunatele ş.a.).
* Nordul Olteniei este o regiune cu numeroase staţiuni balneare (Băile Govora,
Călimăneşti, Căciulata, Băile Olăneşti, Ocnele Mari, Ocniţa etc.), renumită şi prin
monumentele sale arhitectonice (mănăstiri ca Tismana, Horezu, Cozia, Arnota
ş.a.) şi de artă populară (sculptură în lemn, ceramică populară - vestită fiind cea
de Horezu şi cea de Oboga). Oraşul Târgu Jiu evocă numele celui mai mare
sculptor român, Constantin Brâncuşi, care a creat aici celebrul ansamblu
sculptural în aer liber format din Coloana Infinită, Poarta Sărutului şi Masa
Tăcerii.
* Maramureşul ( o depresiune înconjurată de munţi) reprezintă o adevărată
comoară etnografică, în special în privinţa bisericilor din lemn (unele vechi de
peste 500 de ani, cum este cea din Cuhea; toate cu turnuri svelte şi înalte, cel al
bisericii din Şurdeşti atingând 53 m) şi a porţilor şi obiectelor de lemn sculptat.
* Oraşul Iaşi, aflat în estul ţării, fosta capitală a Moldovei, cu numeroase
monumente istorice şi de artă, îndeosebi biserici şi mănăstiri (Trei Ierarhi, Golia,
Galata, Cetăţuia, Frumoasa, Mitropolia ş.a.), palate (Sturdza, Cantacuzino-
Paşcanu, Palatul Cultural ş.a.), muzee şi case memoriale.
* Marile oraşe din vestul ţării (Timişoara, Arad, Oradea), cu bogate tradiţii
culturale şi posedând importante monumente istorice şi arhitectonice (castele,
palate, catedrale, biserici, vechi ansambluri comerciale, muzee, case
memoriale). În plus, în România există peste 150 de staţiuni balneoclimaterice
(printre care Băile Herculane, Băile Felix, Băile Tuşnad, Sovata, Praid, Bazna,
Ocna Sibiului, Covasna, Slănic Moldova, Vatra Dornei, Slănic Prahova, Băile
Govora, Băile Olăneşti, Călimăneşti, Căciulata ş.a.) şi climaterice (cele de pe
Valea Prahovei, Poiana Braşov, Păltiniş, Semenic, Stâna de Vale, Lacu Roşu
ş.a.), care se constituie în tot atâtea puncte de interes turistic.

TRANSPORTURILE
Transporturile | Transporturile feroviare | Transporturile rutiere
Transporturile navale | Transporturile maritime | Transporturile aeriene şi
speciale

CUPRINS
Transporturile
Transporturile se integrează în civilizaţia contemporană şi exprimă gradul de
dezvoltare economică şi socială a unei zone geografice.
În secolul XX, când dezvoltarea economică, aflată pe diferite nivele de
complexitate, valorifică fără precedent materiile prime, rolul transporturilor a
crescut considerabil. Prin intermediul lor se fac schimburi permanente de materii
prime, produse şi bunuri în general, între diversele zone ale unei ţări, între ţări
aflate pe acelaşi continent sau la mari distanţe pe alte continente. Tot căile de
comunicaţii sunt cele care asigură deplasarea oamenilor între locuinţă şi locul de
muncă, în zonele de recreere, în scopuri turistice etc.
Mediul în care sunt amplasate căile de comunicaţii (trasee special amenajate sau
construite, destinate practicării unui anumit tip de transport) a determinat şi
diferenţierea transporturilor în: terestre, navale, aeriene şi speciale (categorie în
care intră transporturile urbane, conductele, liniile de înaltă tensiune,
telecomunicaţiile şi comunicaţiile spaţiale).
În domeniul transporturilor terestre sunt incluse căile ferate, căile rutiere,
conductele, transporturile urbane etc., iar în cele navale - transporturile navale
interioare (fluviale, pe canale şi lacustre) şi transporturile navale maritime.
Transporturile feroviare
Concurate de transporturile navale, rutiere şi aeriene, cele feroviare şi-au
menţinut importanţa în multe ţări ale lumii, datorită unor avantaje deosebite:
capacitate, viteză, siguranţă în exploatare. Astfel, dacă la transportul de călători
se înregistrează, în general, scăderi, la cel de mărfuri, mai ales al celor
voluminoase (minereuri, cărbuni etc.) se menţin cote ridicate.
În ultimele decenii s-a extins reţeaua de căi ferate în ţările Europei Centrale şi de
Est, în China, Asia de Sud şi de Sud-Est (India, China, Vietnam, Malaysia), în
Asia de Sud-Vest (Turcia, Iran), America Latină (Mexic, Argentina, Brazilia),
Australia şi Africa (Gabon, Nigeria, Angola, R.D. Congo). Au fost construite multe
linii în zone greu accesibile, altele s-au dublat, au fost electrificate, s-a
modernizat materialul rulant (locomotive Diesel şi electrice etc.).
După anul 1900 căile ferate continuă să se extindă, să străbată noi teritorii, astfel
că în anul 1934 ajunseseră la 1 317 000 km, în 1981 la 1 550 000 km, iar în
prezent la 1 600 000 km.
La nivel mondial, în repartiţia geografică a reţelei de căi ferate, se observă o
distribuţie inegală, ca o reflectare a nivelului de dezvoltare economică: o
concentrare a acestora în America de Nord şi Centrală (489 000 km) şi în
Europa, inclusiv C.S.I. (396 000 km), după care urmează Asia, America de Sud,
Africa şi Australia.
Ţările cu mari suprafeţe dispun de reţele feroviare cu lungimi considerabile, dar
cu densităţi reduse. De exemplu, S.U.A., ţară aflată pe primul loc în lume în
privinţa lungimii reţelei de cale ferată, utilizează în mai mică măsură această cale
de transport; din totalul mărfurilor transportate, pe calea ferată au fost traficate în
proporţie de 39%, iar din numărul călătorilor numai 0,7%. Noduri feroviare cu un
trafic deosebit sunt: Chicago, New York, Salt Lake City, San Francisco ş.a.
După intensitatea traficului de călători şi mărfuri se diferenţiază:
a) Căi ferate magistrale cu o importanţă deosebită pentru circulaţia naţională şi
internaţională. În această categorie sunt incluse căile ferate care asigură legături
între mai multe ţări sau continente. Magistrala feroviară de cele mai mari
dimensiuni este Transsiberianul, de 9 302 km, construit în perioada 1891-1900,
pe direcţia Moscova – Celeabinsk – Krasnoiarsk – Irkutsk – Habarovsk
-Vladivostok, cale ferată dublă şi electrificată pe tot traseul, cu mai multe
variante; din această categorie mai fac parte şi rutele feroviare Bucureşti-
Budapesta-Berlin (Balt Orient Expres); Sofia-Bucureşti-Chişinău-Moscova
(Danubius Expres); Transaustralianul (Perth-Melbourne-Sydney); Transandinul
(Buenos Aires-Mendoza-Valparaíso); magistrala transafricană din zona
ecuatorială (Lagos-Mombasa), care leagă 6 ţări şi 5 capitale, de 6 530 km
lungime etc.
b) Căi ferate de importanţă naţională, prin care se asigură legătura între marile
regiuni industriale şi centre economice de importanţă deosebită etc. Exemplele
de acest fel sunt şi mai numeroase: Bucureşti-Ploieşti-Braşov; Bucureşti-
Craiova-Timişoara; Madrid-Valencia; Moscova-Sankt Petersburg; Köln-
Düsseldorf-Duisburg ş.a.
În Franţa a continuat construirea căilor ferate de mare viteză (TGV), inaugurate
în 1981 pe distanţa Paris-Lyon (409 km), parcursă în 2 ore şi 20 de minute,
cunoscută şi sub numele de TGV - Sud-Est; a fost extins în nord, pe direcţia
Paris-Amiens-Lille; apoi Lyon-Avignon-Marsilia ş.a. Trenurile de mare viteză vor
funcţiona şi în Coreea de Sud (Seoul-Pussan, 432 km), un prim tronson
funcţional în 1999 şi în totalitate în 2001. După aceste ţări, TGV - ul va funcţiona
şi în Spania, Marea Britanie, Belgia, Olanda, China (Beijing-Shanghai 1 350 km),
Australia (Canberra-Sydney 250 Km).
În Japonia, o cale ferată de mare viteză, denumită pe primul tronson "Tokkaido",
funcţională din 1964, de 515 km lungime, leagă Tokyo-Nagoya-Osaka, cu un tren
care circulă cu 220 km/h; al doilea tronson Osaka-Okayama, 160 km lungime,
din 1972; al treilea între Okayama-insulele Kyushu, 392 km, din 1975. În această
ţară s-au realizat deja trasee cu viteze superioare (270 km/h, între Omya şi
Morioka).
Linii de cale ferată de mare viteză au fost construite şi în Germania (Hanovra-
Würzburg; Mannheim-Stuttgart).
În America de Nord, magistralele feroviare construite pe teritoriul S.U.A. străbat
ţara de la est la vest, de la oraşele-porturi la Oceanul Atlantic la cele aşezate la
Oceanul Pacific, fiind în acelaşi timp căi ferate naţionale, dar şi transcontinentale.
Cele mai importante sunt: magistrala New York-Indianapolis-St.Louis-Amarillo-
Los Angeles, în lungime de 6 350 km; magistrala Boston-Cleveland-Chicago-
Minneapolis-Seattle, în lungime de
6 000 km; magistrala Jacksonville-New Orleans-El Paso-Phoenix-Los Angeles,
prin sudul S.U.A., din Florida în California, de 5 800 km ş.a.
c) Căi ferate secundare construite de regulă pentru a deservi mari obiective
industriale, sau ca linii de "centură" ale marilor aglomeraţii urbane.
Adeseori reţeaua căilor ferate străbate masive muntoase, fluvii, lacuri, strâmtori
maritime etc. prin tunele. Cele mai multe dintre ele se găsesc în statele alpine
din Europa, apoi în Japonia, S.U.A., în zona Munţilor Anzi şi în Noua Zeelandă.
Tabelul nr. 1
Tuneluri feroviare de mari dimensiuni
Denumirea Anul intrării Lungimea
în funcţiune (în m)

Seikan (Japonia) 1989 53 800

Eurotunel (Franţa-Marea 1994 51 500

Britanie)

Simplon (Elveţia-Italia) 1905 19 823

Apenini (Italia) 1934 18 506

Saint-Gothard (Elveţia) 1882 15 003

Prin lucrările dificile şi costisitoare au fost trasate căi ferate în zone montane de
mare altitudine, în Munţii Anzi, în Munţii Alpi etc.
Tabelul nr. 2
Căi ferate construite la mare altitudine
 Staţii limită Ţara Altitudinea
maximă (m)

Lima – Oroya Peru 4 829

Rio Mulatos – Bolivia 4 787

Potosí

Arica – La Paz Chile - Bolivia 4 620

Arequipa – Puno Peru 4 470

Pikes – Peak S.U.A. 4 260

Eurotunelul, construit între Franţa şi Marea Britanie (Coquelles, lângă Frethun şi
Cheriton lângă Folkestone), inaugurat la 6 mai 1994, dar intrat în exploatare în
1995, va capta 22% din actualul trafic, foarte intens, peste Marea Mânecii.
Tunelul are o lungime de 51,5 km, este parcurs de un tren cu 28 de vagoane (pe
care sunt îmbarcate camioanele), care parcurge distanţa în circa 35 de minute în
regim de mare viteză, cu 160 km/h.
Pe căile ferate, curenţii de transport de mărfuri sunt orientaţi mai ales pe liniile
magistrale cu caracter naţional şi internaţional şi pe magistralele
transcontinentale. Un volum mare de mărfuri se înregistrează în C.S.I. (2 000
mil.t/km), S.U.A. (1 600 mil.t/km), Marea Britanie (100 mil.t/km), Italia (100
mil.t/km), apoi în China, Canada, Germania, Polonia, Franţa, India etc.
Transporturile de pasageri pe calea ferată sunt importante pentru unele ţări cum
sunt C.S.I., Japonia, India, China, Franţa, Italia, Germania.
În România primele căi ferate s-au construit pe traseele Oraviţa-Baziaş (1856),
Jimbolia-Timişoara (1857), Constanţa-Cernavodă (1860), Oraviţa-Anina (1863),
Bucureşti-Giurgiu (1869), Burdujeni-Roman (1869) şi Paşcani-Iaşi (1870).
Reţeaua feroviară are o lungime de 11 300 km, din care 33% este electrificată. În
ţara noastră există o linie îngustă, electrificată în anul 1922 (Arad-Pâncota), iar
prima linie ferată cu ecartament normal a fost Câmpina-Braşov, inaugurată în
anul 1965. Densitatea reţelei de căi ferate este de 48,1 km la 1 000 km2. Linii de
ferry-boat se află între Calafat şi Vidin (Bulgaria) şi Constanţa-Istanbul (Turcia).
Cel mai lung tunel de cale ferată se află pe linia minieră Ostra-Leşu Ursului (6
000 m), urmat de Teliu (4 375 m), pe linia Braşov-Întorsura Buzăului, Tălăşmani
(3 330 m) pe traseul Galaţi-Bârlad, Romuli-Maramureş (2 388 m), între Salva-
Vişeu ş.a.
Volumul mărfurilor transportate pe căile ferate române a fost, în 1994, de 300
mil.t, iar numărul pasagerilor de 206 milioane, mai scăzut cu 3,6% faţă de cel
înregistrat în 1993.

Transporturile rutiere
Repartiţia geografică a căilor rutiere este mai echilibrată în comparaţie cu cele
feroviare.
În anul 1994 lungimea totală a drumurilor modernizate ajunsese la peste 15
milioane km, iar a autostrăzilor la peste 85 000 km. În privinţa densităţii, cele mai
mari valori le înregistrează ţările europene: Germania, Franţa, Marea Britanie.
Pentru a înlesni legăturile rutiere au fost construite mari poduri şi poduri
suspendate, tuneluri pe uscat şi în zonele submarine, multe trasee fiind în zonele
muntoase la mari altitudini (5 330 m în Tibet, 4 800 m în Munţii Anzi, 2 770 m în
Munţii Alpi), trecând adeseori prin pasuri de mare altitudine: Tangla (4 992 m),
Oroya (4 770 m), continuate cu serpentine s-au construit tuneluri rutiere.
Tabelul nr. 4
Tuneluri rutiere de mari dimensiuni
Denumirea Data Lungimea în
intrării m
în
funcţiune

Saint-Gothard (Elveţia) 1985 16 880

Tirol (Austria-Elveţia) 1978 14 000

Frejus (Franţa-Italia) 1980 12 895

Mont Blanc (Franţa-Italia) 1965 11 600

Transandin (Chile) 1980 8 000

Grand Saint-Bernard 1964 6 000

(Italia-Elveţia)
În funcţie de destinaţia traficului, căile rutiere se pot clasifica în: autostrăzi,
şosele continentale şi transcontinentale, drumuri naţionale, drumuri regionale şi
drumuri de interes local. America de Nord, în special S.U.A. şi Canada, deţine
cea mai mare reţea de autostrăzi, urmată de Europa (cu Germania, Franţa,
Marea Britanie şi Italia).
În Asia, cele mai multe autostrăzi sunt în Japonia, dar şi în Arabia Saudită
(Jiddah-Mecca), Iraq (Bagdad-Kirkuk). Pe continentul african şoselele
modernizate se află în zonele marginale, la Atlantic, Oceanul Indian sau la Marea
Mediterană. În Australia, o autostradă uneşte oraşele Perth şi Melbourne, iar în
partea centrală a ţării Darwin cu Adelaide.
Şoseaua cea mai lungă din lume, de circa 15 000 km, numită şi "Panamericana",
se află pe continentele americane. În componenţa ei întră trei sectoare: Alaska
Highway (Fairbanks-Seattle), autostrada Pacifică (Seattle-Tucson) şi Carretera
Panamericana, care străbate Mexicul, ţările din America Centrală şi America de
Sud (până la Puerto Montt, în Chile).
Tabelul nr. 5
Parcul de autovehicule la 1.01.1996
 Nr. Ţara Autovehicule Locuitori / Autovehicule
crt. particulare autovehicule utilitare
(mil.buc.) particulare (mil.buc.)

1. SUA 134,98 2,0 65,46

2. Japonia 44,68 2,8 22,17

3. Germania 40,50 2,0 3,06

4. Italia 30,00 1,9 2,80

5. Marea 24,54 2,4 3,20

Britanie

6. Franţa 24,54 2,4 3,39

7. Spania 14,21 2,8 3,07

8. Canada 13,90 2,2 3,80

9. Rusia 13,65 10,8 9,90

10. Brazilia 12,40 12,9 2,50

Sursa: Images économique du monde, ’98
Transporturile rutiere au preluat o mare parte a transportului de mărfuri în
detrimentul căilor ferate. Astfel, în ţările europene 70% din traficul de mărfuri se
face pe arterele rutiere. Ţările din Uniunea Europeană au înregistrat un trafic de
mărfuri de 583 mil.t. mărfuri şi au fost tranzitate de 719 mil.t. mărfuri, provenind
37% din Germania, 25% din Franţa şi 8% din Italia. Un exemplu concludent îl
oferă Franţa, unde 69% din transportul de mărfuri a utilizat căile rutiere; în 1993-
1994 teritoriul francez a fost tranzitat de 2 milioane de camioane (din care 45% s-
au îndreptat către Spania), al căror tonaj era format în proporţie de 40% din
produse agricole şi alimentare, 33% produse industriale şi 13% produse chimice.
România are o reţea rutieră de 72 834 km, o autostradă construită în 1972,
Bucureşti-Piteşti, de 114 km, şi un alt tronson, Feteşti-Cernavodă, de 18 km, din
cadrul autostrăzii nord-sud (TEM), care va traversa ţara pe circa 820 km, pe
traseul Nădlac-Timişoara-Craiova-Bucureşti-Lehliu-Feteşti-Constanţa. Densitatea
drumurilor este de 30,8 km/100 km2, iar numărul de autovehicule pe km de drum
este de 38,2. Pe căile rutiere ale ţării noastre au fost transportate 557 milioane t
de mărfuri, reprezentând o creştere faţă de anii precedenţi.
Transporturile navale
Navigaţia interioară sau fluvială
Navigaţia pe fluvii, canale şi lacuri se face cu şlepuri şi vase care ating tonaje
diferite, în funcţie de adâncimea şenalului navigabil. Astfel, pe Rhin pot circula
nave până la 5 000 tdw, pe Dunăre între 500 şi 1 500 tdw, pe Volga până la 10
000 tdw, iar pe Marile Lacuri din America de Nord, nave de 25 000 tdw.
Cele mai importante sisteme de navigaţie naţionale sunt Volga (Rusia),
Mississippi (S.U.A.), iar cu caracter internaţional Rhinul, Dunărea, Oder-Elba şi
Marile Lacuri-St.Lawrence.
În Europa navigaţia fluvială se face şi pe Sena, Tamisa, canalele din Belgia
(canalul Albert; porturile Bruxelles, Gand) şi Olanda (canalele Amsterdam-Rhin,
Wilhelmina ş.a.; porturile Amsterdam, Utrecht ş.a.).
Un trafic deosebit de intens se înregistrează pe fluviul Rhin, navigabil începând
de la Basel, datorită cursului său care străbate zone puternic industrializate. În
bazinul hidrografic al Rhinului, un trafic ridicat se înregistrează şi pe Main, râu
canalizat între Mainz-Bamberg şi continuat, apoi, cu un nou canal, Canalul
European de 171 km (între Bamberg şi Kelheim), care leagă Rhinul-Mainul-
Dunărea, inaugurat la 25 septembrie 1992.
O importanţă deosebită prezintă Dunărea, navigabilă de la Ulm (Germania), cu
nave mici, iar de la Regensburg, cu nave de 600 tdw. În sectorul fluvio-maritim
(Brăila-Sulina) pot circula nave de 6 000-15 000 tdw. Încheierea lucrărilor la
canalul Main-Dunăre şi canalul Dunăre-Marea Neagră au făcut din acest sistem
de fluvii şi canale cea mai importantă arteră de navigaţie din Europa. În România
transporturile fluviale au înregistrat un trafic de 7,9 mil.t. (1994).
Sistemul Mississippi (S.U.A.), format din fluviul cu acelaşi nume, navigabil de la
Saint Paul, afluenţii săi Ohio, Missouri, Arkansas, Tennessee, canalul Erie
(inaugurat în 1825), canalul Welland prin lacul Ontario (1833) constituie o
adevărată axă de legătură între marile câmpii şi sudul maritim. Un trafic mai
redus se înregistrează pe fluviile Columbia, Sacramento şi San Joaquin, datorită
profilului lor longitudinal foarte neregulat, ceea ce le face navigabile numai pe
cursurile inferioare. În S.U.A., transportul fluvial de mărfuri reprezintă 12% din
totalul transporturilor.
Transporturile maritime
Traficul de pasageri, mai ales pe distanţe lungi, a scăzut foarte mult, concomitent
cu el şi supernavele destinate acestui scop, astfel că transatlanticele de azi au
un tonaj mai mic decât în perioada interbelică (de la 85 000 tdw la circa 40 000
tdw).
Traficul de mărfuri a crescut continuu, de la 140 milioane t în 1887 la 3,4 miliarde
t în 1980 şi la 4,79 miliarde t în 1996.
Tabelul nr. 6
Structura traficului maritim de mărfuri (1995 - 1996)
Mărfuri traficate 1995 1996
milioane tone milioane tone

Petrol brut 1 415 1 450

Produse 381 395

petroliere
 Cărbuni 423 437

Minereuri de fier 402 390

Cereale 196 188

Alte mărfuri 1 870 1 930

Total mondial 4 687 4 790

Fluxurile comerciale cele mai importante se realizează mai ales între trei mari
spaţii economice: America de Nord, Asia-Pacific şi Europa Occidentală, care
împreună totalizează 80% din schimburile internaţionale. Navele cele mai
utilizate sunt cele cu o capacitate sub 50 000 tdw.
Tabelul nr. 7
Structura capacităţii navelor pentru transportul de mărfuri (1994)
Tonaj – tdw Ponderea din totalul
mondial %

Sub 50 000 53,3

50 000 – 99 999 19,2

100 000 – 199 999 16,7

200 000 – 299 999 15,6

300 000 – 399 999 3,6

Peste 400 000 1,5

Sursa : Quid ’98
Flota comercială mondială totaliza, la sfârşitul anului 1994, 694,7 mil. tdw, ceea
ce reprezintă o creştere de 1,6% faţă de anul 1993. Principalii deţinători erau
ţările dezvoltate, cu 437,8 mil.tdw, reprezentând 68,2% din total, urmate de ţările
in curs de dezvoltare cu 149,9 mil.tdw, adică 21,6%. Ţările Europei Centrale şi
Estice deţineau numai 5,6% din total, iar statele socialiste din Asia doar 3,2%.
Tot ţărilor dezvoltate le revine 55,9% din comerţul mondial al flotei maritime, în
timp ce ţărilor în curs de dezvoltare numai 1/3 din comerţul mondial maritim de
mărfuri.
Tabelul nr. 8
Flota de transport de mărfuri (1997)
Nr. Ţara Tonaj brut Ponderea din
crt. capacitate total mondial
(mil. tdw) (%)
 1. Panama 79,6 16,84

2. Liberia 58,1 12,29

3. Grecia 27,2 5,75

4. Bahamas 23,9 5,05

5. Cipru 23,1 4,88

6. Norvegia 21,1 4,46

7. Malta 19,1 4,04

8. Japonia 17,6 3,60

9. Singapore 16,4 3,47

10. China 15,8 3,34

Total mondial 472,6 100,00

Sursa: Quid ’98
La capacităţile existente pentru mărfurile generale se adaugă cele ale tancurilor
petroliere, ceea ce modifică mult ordinea de mai sus. Capacitatea flotei
comerciale mondiale este alcătuită în proporţie de 60% din nave pentru
transportul petrolului.
Întreaga activitate de transport maritim este strâns legată de port, un complex de
instalaţii pe apă şi uscat care asigură operaţiile de acostare, transbordare a
mărfurilor şi pasagerilor, depozitarea şi prelucrarea mărfurilor, aprovizionarea şi
repararea navelor. Manipularea mărfurilor se face cu ajutorul macaralelor fixe şi
mobile la cheiuri şi dane, a macaralelor plutitoare etc. În multe porturi, în legătură
cu spaţiile de depozitare s-au dezvoltat adevărate zone industriale.
Porturile americane moderne şi dispunând de spaţii largi pot manipula circa un
miliard de tone/an de mărfuri. Cele mai multe sunt specializate pe anumite tipuri
de mărfuri: petrol, minereuri, fructe tropicale, containere. Printre marile porturi ale
S.U.A., care înregistrează un trafic mai mare de 30 mil. t/an (în total 16) sunt:
New York, Hampton Roads, Corpus Christi, New Orleans (la Golful Mexic), pe
ţărmul Oceanului Atlantic, Los Angeles pe cel al Pacificului.
În Japonia, dintre porturi pe primul loc se situează Keihin, un complex portuar ce
cuprinde toate porturile din Golful Tokyo, urmat de Kobe-Osaka, Nagoya ş.a.
Cantităţile cele mai mari de mărfuri încărcate/descărcate în porturile maritime au
înregistrat Japonia (800 mil.t), S.U.A. (650 mil.t), Marea Britanie (350 mil.t),
Germania (300 mil.t), Franţa, Olanda, Australia, Canada etc.
Tabelul nr. 10
Marile porturi maritime (mil.t, 1994)
 Nr. Oraş Ţara Mărfuri traficate
crt. mld. t

1. Rotterdam Olanda 293,8

2. Singapore Singapore 290,0

3. Chiba Japonia 173,7

4. Kobe Japonia 171,0

5. Hong Kong China 147,2

6. Houston SUA 142,0

7. Shanghai China 139,6

8. Nagoya Japonia 137,3

9. Yokohama Japonia 128,3

10. Anvers Belgia 109,5

Sursa: Quid ‘98
Cele mai importante rute maritime pornesc din porturile europene situate la
ţărmul Mării Nordului şi al Mării Mediterane, către porturile aflate pe litoralul
atlantic al celor două continente americane, către Africa de Sud, iar prin Canalul
Suez (traversat în 1994 de 17 317 nave cu 296,9 mil.t mărfuri) spre ţările
riverane Oceanului Indian, cele din Asia de Est şi Oceania. Porturile atlantice ale
Americii de Nord sunt puncte de plecare ale rutelor maritime către ţările Americii
de Sud, către porturile europene şi africane, iar prin Canalul Panama (11 027
nave cu 163,08 mil.t mărfuri) pe o cale mult scurtată către Asia şi Oceania.
În România, anul 1994 înregistrează o scădere a transporturilor maritime,
comparativ cu cele fluviale, cu cel puţin 50%. Mărfurile tranportate cu navele
maritime au totalizat 3,7 mil.t. Principalul port maritim este Constanţa, al cărui
trafic a atins 31,8 mil.t (1994), urmat de Mangalia şi Sulina.
Transporturile aeriene şi speciale
Transporturile aeriene au revoluţionat comunicaţiile la mari distanţe, făcând
posibilă apropierea între oraşe, ţări, continente. Ele au un rol încă redus în
transportul de mărfuri, deşi cu regularitate preiau presa, poşta şi coletăria
uşoară, medicamente, alimente, iar uneori piese şi utilaje uşoare, metale
preţioase, fructe şi produse horticole.
Transporturile aeriene sunt organizate de companii naţionale, care au deschise
rute interne şi internaţionale pentru a asigura legături permanente între marile
oraşe. Dintre numeroasele companii aeriene, mai cunoscute, pentru legăturile pe
care le asigură şi după numărul de pasageri transportaţi annual, amintim: United
Airways Delta, Air France, Aeroflot, British Airways, Lufthansa, J.A.L. (Japonia).
În ţara noastră cea mai mare companie de aviaţie este TAROM.
Aeroporturile reprezintă punctele de convergenţă ale navigaţiei aeriene, ele fiind
amplasate tot mai departe de oraşe pentru a le feri de poluarea fonică şi asigură
complexele operaţiuni de zbor.
Tabelul nr. 11
Marile aeroporturi ale lumii (1994)
Nr. Nr. Nr. Oraşul Mărfuri
crt. Oraşul pasageri crt. (mii t)
(milioane)

1. Londra 85,4 1. New York 2 442,7

2. New York 84,1 2. Tokyo 2 296,5

3. Chicago 78,9 3. Osaka 2 074,2

4. Tokyo 72,0 4. Los 1 954,9

Angeles

5. Dallas 65,0 5. Miami 1 632,1

6. Los 64,2 6. Hong 1 563,4

Angeles Kong

7. Paris 59,0 7. Londra 1 371,2

8. Atlanta 58,0 8. Seul 1 361,4

9. San 39,0 9. Frankfurt 1 338,4

Francisco

10. Frankfurt 38,7 10. Singapore 1 190,4

Sursa: Quid ’98
Aeroporturile se clasifică după volumul traficului anual de pasageri, după
destinaţie (internaţionale, naţionale, locale etc.), după tipul operaţiunilor (de
pasageri, de escală, de escală tehnică, turistice etc.).
În România există următoarele aeroporturi internaţionale: Otopeni-Bucureşti,
Timişoara, Arad şi Mihail Kogălniceanu-Constanţa; acestora li se adaugă şi alte
13 aeroporturi de importanţă naţională. În 1994 transporturile aeriene româneşti
au înregistrat 1,9 mil. pasageri.
Activităţile aerospaţiale constituie un domeniu aparte al transporturilor, un
domeniu în care se remarcă S.U.A. şi C.S.I., alături de care se înscriu şi Franţa,
Marea Britanie, China, India, Japonia, Brazilia ş.a. Un rol important îl au
cercetarea resurselor şi comunicaţiile cu ajutorul sateliţilor, programe care
solicită mari investiţii şi o tehnologie pe care în prezent numai ţările amintite o
deţin.