Războiul Succesiunii Spaniole

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Războiul Succesiunii Spaniole (1701–1714) s-a

dat între mai multe puteri europene, în principal Războiul Succesiunii Spaniole
spaniolii loiali arhiducelui Carol, Sfântul Imperiu
Roman, Regatul Marii Britanii, Republica Țărilor de
Jos, Portugalia și Ducatul de Savoia pe de o parte,
respectiv spaniolii loiali lui Filip al V-lea, Franța și
electoratul Bavariei pe de altă parte, și a fost cauzat
de posibila unificare a regatelor Spaniei și Franței
sub un unic monarh din casa de Bourbon. O astfel
de unire ar fi schimbat drastic echilibrul puterilor.
Războiul s-a dat mai ales în Europa dar a inclus și
Războiul Reginei Ana din America de Nord și a
fost marcat de prezența unor generali remarcabili,
printre care ducele de Villars, ducele de Berwick,
ducele de Marlborough și prințul Eugen al Savoiei.
A avut ca rezultat recunoașterea lui Filip ca rege al
Spaniei, cu obligativitatea de a renunța la Filip al V-lea al Spaniei și ducele de Vendôme în
revendicarea tronului Franței și de a ceda mare parte fruntea șarjei franco-spaniole la bătălia de la
Villaviciosa; pictură de Jean Alaux (1840).
din posesiunile coroanei spaniole Sfântului Imperiu
Roman, Republicii Țărilor de Jos, Savoiei și Marii Informații generale
Perioadă 1701 – 1714
Britanii, destrămând imperiul european al Spaniei.
Loc Europa, America de
Nord și Indiile de Vest
În 1700, Carol al II-lea, ultimul monarh spaniol din
dinastia Habsburg, a murit fără urmași, lăsându-și Rezultat Tratatul de la Utrecht din
1713
averea moștenire lui Filip, nepotul surorii sale și al Tratatul de la Rastatt din
regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Filip a 1714
devenit astfel Filip al V-lea al Spaniei; fiind și cel Filip, moștenitorul legitim
mai tânăr fiu al delfinului Franței, Filip era în linia al lui Carol al II-lea al
de succesiune la tronul Franței. Perspectiva ca Spaniei este recunoscut
ca rege al Spaniei dar
imperiul multicontinental spaniol să treacă sub renunță la revendicarea
controlul lui Ludovic al XIV-lea a determinat ca o tronului Franței.
largă coaliție de puteri să se opună succesiunii lui Spania și Marea Britanie
Filip. semnează Asiento.
Modificări teritoriale Spania cedează Țările
Războiul a debutat încet, împăratul Leopold luptând de Jos Spaniole, Regatul
să apere revendicările Habsburgilor austrieci asupra Neapolelui, Ducatul de
Milano și Sardinia
moștenirii spaniole. Pe măsură ce Ludovic al XIV- Monarhiei Habsburgice,
lea a început să-și extindă teritoriile, și alte țări Sicilia Ducatului de
europene (în principal Anglia, Portugalia și Țările Savoia și Gibraltarul și
de Jos) au intrat în război de partea Sfântului Minorca Marii Britanii.
Imperiu Roman pentru a contracara expansiunea
Franței i se garantează
franceză.[4] Alte state s-au alăturat coaliției toate fostele cuceriri, dar
împotriva Franței și Spaniei într-o tentativă de a trebuie să recunoască
prelua noi teritorii sau de a-și proteja dominioanele. suveranitatea britanică
Spania a fost ea însăși împărțită in ce privește asupra Rupert's Land și
Newfoundlandului și să
succesiunea. cedeze Acadia și
jumătate din Saint Kitts
Războiul a fost centrat în Spania și în Europa de Marii Britanii.
Vest și Centrală (mai ales în Țările de Jos), alte lupte
importante dându-se în Germania și Italia. Prințul Republica Țărilor de Jos
Eugen și ducele de Marlborough s-au distins ca păstrează diferite cetăți
din partea de sud și
lideri militari în Țările de Jos. Războiul nu s-a dat anexează o parte din
doar în Europa, ci și în Indiile de Vest și în America Guelders.
de Nord și de Sud unde conflictul a fost denumit de Beligeranți
coloniștii englezi Queen Anne's War (Războiul Spanioli loiali Spanioli loiali lui
Reginei Ana). Circa 400.000 de oameni au murit în arhiducelui Carol
Filip al V-lea
Imperiul Habsburgic
lupte.[5] Regatul Franței

Regatul Marii
Electoratul Bavariei

Britanii[note 1]
Războiul a luat sfârșit prin semnarea tratatelor de la
Provinciile Unite

Utrecht (1713) și Rastatt (1714). Ca urmare, Filip al Ducatul de Savoia

V-lea a rămas rege al Spaniei dar a renunțat la Regatul Prusiei

succesiunea la tronul Franței, evitând unirea celor Regatul Portugaliei

două regate. Austriecii au cucerit mare parte din Conducători
teritoriile spaniole din Italia și Țările de Jos. Arhiducele Carol Filip al V-lea al
Hegemonia franceză asupra Europei continentale a Spaniei
Joan Baptista Basset
luat sfârșit și ideea echilibrului puterilor a devenit Ducele of Berwick
parte a ordinii mondiale.[6] Filip a revitalizat rapid Rafael Casanova
Marchizul de
ambițiile spaniole; profitând de vidul de putere
cauzat de moartea lui Ludovic al XIV-lea în 1715, Eugen de Savoia
Villadarias
Filip a anunțat că va revendica din nou tronul Ludovic Wilhelm
Ludovic al XIV-lea
Franței în cazul morții tânărului Ludovic al XV-lea de Baden
al Franței
și a încercat să recucerească teritoriile spaniole din Contele
Ducele de Villars

Italia, declanșând Războiul Cvadruplei Alianțe în Starhemberg

Ducele de
1717. Ducele de
Vendôme
Marlborough
Ducele de
marchizul de
Boufflers
Ruvigny
Cuprins George Rooke

Ducele de Villeroi

Contele de Tessé

Contele Overkirk

Context Maximilian al II-

Marchizul de
Preludiul lea Emanuel
Minas
Primele lupte: 1701–1703 Victor Amadeus al
II-lea
Faza de mijloc: 1704–1709
Faza finală: 1710–1714 Efective
Indiile de Vest și America de Sud 232,000 in 1702[1] Spain: 18.000 în
1702[2]–Peste 100.000
America de Nord Monarhia în 1713
Habsburgică și
Urmări Spania: 90.000-
100.000 Franța: 255.000[3]
Note explicative
Republica Țărilor de
Note bibliografice Jos: 102.000
Bibliografie Marea Britanie:
40.000
 
 Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?titl
Context e=R%C4%83zboiul_Succesiunii_Spaniole&action=edit&se
ction=0)
Întrucât Carol al II-lea al Spaniei era infirm și
bolnav mintal încă din copilărie, era clar că nu va avea moștenitori. Astfel s-a ivit problema moștenirii
tronului regatelor spaniole — nu doar Spania propriu-zisă, ci și dominioanele din Italia, din Țările de Jos,
Filipine și din Americi. În absența unui moștenitor direct, a trebuit să se caute candidați printre descendenții
surorilor regelui, fiecare dintre ei având drepturi similare, dar implicații politice foarte diferite: rețeta unui
conflict sigur. Două dinastii revendicau tronul Spaniei: Bourbonii francezi și Habsburgii austrieci, ambele
înrudite îndeaproape cu Carol și cu tatăl său, Filip al IV-lea.

Moștenitorul proprietăților lui Carol al II-lea a fost Ludovic, Le Grand Dauphin, fiul surorii sale vitrege,
Maria Theresa și al lui Ludovic al XIV-lea al Franței. Ludovic și Carol erau și veri primari, întrucât bunica
lui Ludovic, Ana de Austria, era sora tatălui lui Carol, Filip al IV-lea al Spaniei. Delfinul, însă, fiind primul
în linia de succesiune la tronul Franței, era o alegere problematică: el ar fi unit coroanele franceză și
spaniolă și ar fi controlat un vast imperiu care ar fi amenințat echilibrul puterilor europene. Mai mult, atât
Ana cât și Maria Theresa renunțaseră prin căsătorie la drepturile lor asupra succesiunii spaniole, deși în
cazul ultimei, renunțarea la drepturile de succesiune nu era validă, întrucât fusese condiționată de plata de
către Spania a zestrei Infantei, plată ce nu a fost efectuată.
Un candidat alternativ a fost împăratul Sfântului
Imperiu Roman, Leopold I, din dinastia austriacă a Habsburgilor. Ca și Ludovic al XIV-lea, Leopold era
văr primar cu regele Spaniei și nepot al lui Filip al IV-lea pe linie maternă, mama sa fiind soră mai mică a
lui Filip al IV-lea (Maria Anna a Spaniei); mai mult, Filip al IV-lea stipulase în testamentul său că linia de
succesiune va trece în familia Habsburgilor. Candidatura lui Leopold, însă, punea mari probleme, întrucât
prin succesiunea sa s-ar fi reunit elemente ale puternicului imperiu Hispano-Austriac Habsburgic din
secolul al XVI-lea. În parte pentru a preveni obiecțiile Franței asupra acestui rezultat, în 1668, la doar trei
ani după urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, Leopold (care atunci nu avea copii) a acceptat o împărțire a
teritoriilor spaniole între Bourboni și Habsburgi, deși testamentul lui Filip al IV-lea l-ar fi îndreptățit la
întreaga moștenire. Această poziție s-a schimbat în 1689 când Leopold și-a asigurat susținerea lui William al
III-lea al Angliei pentru a revendica întreg Imperiul Spaniol în schimbul ajutorului lui Leopold împotriva
Franței în Războiul Marii Alianțe (1688-1697).

Între timp, în 1692 s-a născut un nou candidat la tronul Spaniei. Prințul elector Iosif Ferdinand al Bavariei
era nepotul lui Leopold I pe linie maternă, aparținând astfel dinastiei Wittelsbach și nu Habsburgilor. Mama
sa, Maria Antonia, fusese fiica lui Leopold din prima căsătorie, cu fiica lui Filip al IV-lea, Margareta
Theresa. Întrucât Iosif Ferdinand nu era nici Bourbon și nici Habsburg, posibilitatea ca Spania să se
unească cu Franța sau cu Austria rămânea astfel redusă. Prințul bavarez nu era moștenitorul legitim al
tronului Spaniei conform testamentului lui Filip al IV-lea, dar rămânea un candidat mai puțin periculos
decât cei provenind direct din familiile Bourbon sau Habsburg, în pofida disponibilității lui Leopold I și
Ludovic al XIV-lea de a delega la tron un membru al altei ramuri a dinastiilor lor: Leopold pe fiul său mai
mic, Arhiducele Carol, iar Ludovic pe fiul mai mic al Delfinului său, Filip, duce de Anjou. Astfel, Iosif
Ferdinand a devenit alegerea preferată a Angliei și a Țărilor de Jos pentru a preveni dominarea Europei de
Bourboni sau de Habsburgi.

Când a luat sfârșit Războiul Marii Alianțe în 1697, problema succesiunii spaniole devenise deja critică.
Anglia și Franța, epuizate de conflict, au semnat tratatul de la Haga, prin care au acceptat să-l recunoască pe
Iosif Ferdinand ca moștenitor al tronului spaniol, dar au împărțit teritoriile spaniole din Italia și din Țările de
Jos între dinastiile franceză și austriacă. Spaniolii nu au fost, însă, consultați. Când s-a aflat despre acest
tratat în 1698, spaniolii s-au opus vehement dezmembrării imperiului lor; deși Carol al II-lea îl acceptase pe
prințul bavarez ca moștenitor, el i-a lăsat lui întregul Imperiu Spaniol, și nu doar părțile alese de Anglia și
Franța.
Problema a devenit și mai gravă după ce Iosif Ferdinand a murit de variolă în 1699 la șase ani,
redeschizând chestiunea succesiunii spaniole. Anglia și Franța au ratificat la scurt timp tratatul de la Londra,
prin care tronul Spaniei era lăsat moștenire arhiducelui Carol. Teritoriile italiene aveau să fie anexate de
Franța, în vreme ce arhiducele avea să primească restul imperiului Spaniol. Austriecii, care nu erau parte a
tratatului, au fost nemulțumiți, în primul rând deoarece doreau să obțină întreaga Spanie și posesiunile ei, și
în al doilea rând erau interesați mai ales de teritoriile italiene aflate în vecinătatea Austriei și care erau mai
bogate și mai ușor de guvernat. În Spania, opoziția față de tratat era și mai mare; nobilii de la curte s-au unit
în a se opune împărțirii, deși nu erau de acord între ei privind dinastia din care avea să facă parte viitorul
rege. Oamenii politici filo-francezi erau, însă, majoritari și, în octombrie 1700, Carol al II-lea a acceptat să
își lase moștenire întregul teritoriu celui de-al doilea fiu al Delfinului Franței, ducele de Anjou. Carol a luat
măsuri de a împiedica o unire a Spaniei cu Franța; dacă Anjou ar fi moștenit cumva tronul francez, Spania
ar fi trecut la fratele lui mai mic, ducele de Berri, și astfel arhiducele Carol ar fi fost următorul în linia de
succesiune.

Preludiul
Când curtea Franței a aflat pentru
prima oară de testament, în pofida
victoriei pe hârtie a Bourbonilor,
consilierii lui Ludovic al XIV-lea
au susținut că este mai sigur să se
accepte tratatul de la Londra decât
să se riște războiul pretinzând
întreaga moștenire spaniolă. Jean-
Baptiste Colbert, ministrul francez
de externe, a susținut, însă, că,
indiferent dacă Franța acceptă
întreg Imperiul Spaniol sau doar o
parte a lui, tot va trebui să lupte cu
Austria, care nu accepta natura
Carol al II-lea, ultimul rege
împărțirii descrisă prin tratatul de
spaniol din dinastia Habsburg.
Regele Ludovic al XIV-lea (1638– la Londra.
1715), pictură de Hyacinthe Moartea sa a dus la declanșarea
Mai mult, termenii testamentului războiului întrucât Franța și
Rigaud (1701).
Austria luptau pentru Imperiul
lui Carol stipulau că lui Anjou i se
Spaniol.
va oferi de ales între întreg
Imperiul Spaniol și nimic; dacă refuza, întreaga moștenire ar fi mers la
fratele mai mic al lui Anjou, Carol, duce de Berry sau la arhiducelui Carol al Austriei. Știind că puterile
maritime (Anglia și Provinciile Unite) nu vor fi de partea Franței într-o luptă pentru a impune tratatul de
împărțire austriecilor și spaniolilor, Ludovic s-a hotărât să accepte moștenirea nepotului său.

Carol al II-lea a murit la 1 noiembrie 1700, iar la 24 noiembrie, Ludovic al XIV-lea l-a proclamat pe Anjou
Filip al V-lea, rege al Spaniei. Noul rege a fost declarat conducător al întregului imperiu spaniol, contrar
tratatului de la Londra. În ciuda încălcării acordului cu Anglia, William al III-lea nu avea suportul elitelor
conducătoare engleze și nici al Provinciilor Unite pentru a declara război Franței, astfel încât a fost obligat
să-l recunoască pe Filip rege în aprilie 1701.

Ludovic, însă, a apucat-o pe o cale prea agresivă în a-și asigura hegemonia franceză în Europa. A
îndepărtat Anglia și Provinciile Unite din comerțul spaniol, amenințând serios interesele comerciale ale
celor două țări. Astfel, William al III-lea a putut să-și asigure susținerea supușilor săi și să negocieze tratatul
de la Haga cu Provinciile Unite și cu Austria. Acordul, parafat la 7 septembrie 1701, îl recunoștea pe Filip
al V-lea ca rege al Spaniei, dar dădea Austriei ceea ce-și dorea mai mult: teritoriile spaniole din Italia. Drept
condiție, Austria accepta și Țările de Jos Spaniole, protejând acea regiune crucială de controlul francez.
Între timp, Anglia și Provinciile Unite, aveau să primească drepturi comerciale în Spania.

La câteva zile după semnarea tratatului, predecesorul lui William al III-

lea la tronul Angliei, Iacob al II-lea, care fusese detronat de William în
1688, a murit în Franța. Anglia și Provinciile Unite începuseră deja să
strângă armată și acum, deși Ludovic îl tratase pe William ca pe rege al
Angliei după tratatul de la Ryswick, acum îl considera pe fiul lui Iacob
al II-lea, catolicul James Francis Edward Stuart („vechiul pretendent”),
ca monarh de drept. Acțiunile lui Ludovic au înstrăinat și mai mult
opinia publică engleză și i-au dat lui William argumente pentru a
începe războiul.

Conflictul armat a început lent, forțele austriece ale prințului Eugen de

Savoia invadând Ducatul Milanului, unul din teritoriile spaniole din
Italia, determinând intervenția franceză. Anglia, Provinciile Unite și
mare parte din statele germane (în primul rând Prusia și Hanovra), au
fost de partea Austriei. Electorii Wittelsbach ai Bavariei și Kölnului au Regele Filip al V-lea al Spaniei,
fost de partea Franței și a Spaniei. Portugalia, inițial aliată cu Franța, a de Joseph Vivien (1657–1734).
întors armele de la început, semnând tratatul de la Methuen. În Spania,
cortesurile Aragonului, Valenciei și Cataloniei (regiuni ale Coroanei de Aragon) s-au declarat în favoarea
arhiducelui austriac.
Deși William al III-lea a murit în 1702, succesoarea sa în Anglia, regina Ana, a
continuat cu hotărâre războiul, sub îndrumarea miniștrilor ei Godolphin și Marlborough.

Primele lupte: 1701–1703

În 1702, Eugen a luptat în Italia, unde francezii erau conduși
de ducele de Villeroi, pe care Eugen l-a învins și l-a luat
prizonier în bătălia de la Cremona la 1 februarie. Villeroi a fost
apoi înlocuit de ducele de Vendôme care, în pofida rezultatului
nedecis al bătăliei de la Luzzara din august și a unei
superiorități numerice considerabile, nu a fost capabil să-l
îndepărteze pe Eugene din Italia.

Între timp, Marlborough conducea forțele combinate engleze,

Ducele de Villars conduce cavaleria spre olandeze și germane în Țările de Jos, unde a capturat mai
victorie în bătălia de la Friedlingen, multe cetăți importante, dintre care se remarcă Liège. Pe Rin, o
ilustrație de Richard Caton Woodville. armată imperială condusă de Ludovic de Baden a cucerit
Landau în septembrie, dar amenințarea ce plana asupra
Alsaciei a fost înlăturată de intrarea în război de partea
francezilor a lui prințului-elector al Bavariei. Prințul Ludovic a fost obligat să se retragă peste Rin, unde a
fost învins de o armată franceză condusă de Claude Louis Hector de Villars la Friedlingen. Amiralul englez
Sir George Rooke a câștigat și el o importantă bătălie navală, bătălia din golful Vigo, soldată cu distrugerea
totală a flotei spaniole a Indiilor.

Anul următor, deși Marlborough a cucerit Bonnul și l-a izgonit în exil pe elector Kölnului, el nu a reușit să
cucerească și Anvers-ul, iar francezii au avut mai multe reușite în Germania. O armată franco-bavareză
condusă de Villars și Max Emanuel al Bavariei au învins armatele imperiale ale lui Ludovic de Baden și
Hermann Styrum, dar ezitările prințului elector au împiedicat un marș asupra Vienei, ceea ce a dus la
demiterea lui Villars. Victoriile francezilor în sudul Germaniei au continuat, însă, și după plecarea lui
Villars, cu o nouă armată condusă de Camille de Tallard victorioasă în Palatinat. Liderii francezi s-au lansat
în proiecte ample, intenționând să cucerească Viena în anul următor cu o armată combinată franco-
bavareză. Până la sfârșitul lui 1703, Franța a suferit, însă, din cauza trecerii de partea cealaltă ale Portugaliei
și Savoiei. Între timp, englezii, care erau la până atunci de părere că Filip poate rămâne pe tronul Spaniei în
anumite condiții, au hotărât că interesele lor comerciale vor fi mai sigure în mâinile arhiducelui Carol.

Faza de mijloc: 1704–1709

Armata franco-spaniolă condusă de ducele de

Berwick a învins decisiv forțele aliate ale Portugaliei,
Marii Britanii și ale Republicii Țărilor de Jos în bătălia
de la Almansa.

În 1704, planul francez era de a utiliza armata lui Villeroi în Țările de

Jos pentru a-l ține în șah pe Marlborough, în vreme ce Tallard și
armata franco-bavareză condusă de Max Emanuel și de Ferdinand de
Ducele de Marlborough a fost
Marsin, înlocuitorul lui Villars, să mărșăluiască spre Vienna. comandantul forțelor engleze,
germane și olandeze.
Marlborough  — ignorând dorințele olandezilor, care preferau să-și
păstreze trupele în Țările de Jos  — a condus trupele anglo-olandeze
spre sud în Germania; Eugen, între timp, a avansat spre nord din Italia cu armata austriacă. Obiectivul
acestor manevre era de a preveni avansul armatei franco-bavareze spre Viena. După ce au făcut joncțiunea,
forțele lui Marlborough și ale lui Eugen i-au înfruntat pe francezii lui Tallard în bătălia de la Blenheim, o
victorie răsunătoare pentru Marlborough și Eugen, care a avut efectul de a scoate Bavaria din război. În
acel an, Anglia a obținut un alt succes important, cucerind Gibraltarul din Spania, cu ajutorul forțelor
olandeze conduse de prințul George de Hessa-Darmstadt, în numele arhiducelui Carol.

În urma bătăliei de la Blenheim, Marlborough și Eugen s-au despărțit din nou, primul plecând în Țările de
Jos, iar al doilea în Italia. În 1705, nici francezii și nici aliații nu au făcut vreun progres pe niciun teatru de
război. Deși tentativa lui Marlborough de invadare a Franței de-a lungul râului Moselle nu s-a concretizat, și
deși a reușit să-l prindă pe picior greșit pe Villeroi și să rupă liniile inamice în Brabant, nu a reușit să-l aducă
pe comandantul francez în luptă. Villars și Ludovic de Baden au manevrat nehotărât pe Rin, ca și Vendôme
și Eugen în Italia. Blocajul a fost rupt în 1706, când Marlborough i-a îndepărtat pe francezi din toate Țările
de Jos Spaniole, învingând decisiv trupele lui Villeroi în bătălia de la Ramillies din mai, urmată de cucerirea
Anvers-ului și Dunkerque-ului. Prințul Eugen a avut și el succes; în septembrie, în urma plecării lui
Vendôme pentru a readuna armata distrusă din Țările de Jos, iar el și ducele de Savoia le-au produs mari
pierderi francezilor conduși de ducelui de Orléans și de Marsin în bătălia de la Torino, izgonindu-i din Italia
până la sfârșitul anului.

Acum, că Franța fusese îndepărtată din Germania, din Țările de Jos și din Italia, Spania a devenit centrul
activităților militare în următorii ani. În 1706, generalul portughez Marquês das Minas a condus o invazie a
Spaniei dinspre Portugalia, reușind să cucerească Madridul. Până la sfârșitul anului, Madridul a fost, însă,
recuperat de o armată condusă de Filip al V-lea și de ducele de Berwick (fiul nelegitim al lui Iacob al II-lea
al Angliei, luptând pentru armata franceză). Earlul de Galway a condus o nouă încercare de cucerire a
Madridului în 1707, dar Berwick i-a învins în bătălia de la Almansa la 25 aprilie. Începând de atunci,
războiul din Spania s-a transformat definitiv într-o serie de mici ciocniri neconcludente.

Regele Filip al V-lea al Spaniei făcându-l pe

ducele de Berwick cavaler al Lânei de Aur
după bătălia de la Almansa; ulei pe pânză Prinţul Eugen de Savoia, de
de Jean Dominique Auguste Ingres. Jacob van Schuppen. Eugen a
luptat de partea lui Marlborough la
În 1707, războiul s-a intersectat pentru scurt timp cu Marele Război al Blenheim, Oudenaarde și
Malplaquet.
Nordului, război dus simultan în Europa de Nord. O armată suedeză
condusă de Carol al XII-lea a sosit în Saxonia, unde îl urmărise pe
prințul elector August al II-lea și îl obligase să renunțe la revendicarea tronului Poloniei. Atât francezii, cât
și aliații au trimis emisari în tabăra lui Carol, iar francezii sperau să-l încurajeze să își îndrepte armata
împotriva împăratului Iosif I, despre Carol considera că-l trădase susținându-l pe August. Carol, căruia îi
plăcea să se considere un mare apărător al Europei protestante, îl displăcea pe Ludovic al XIV-lea pentru
cum îi trata el pe hughenoți, și nici nu era interesat de războiul occidental. El și-a îndreptat, în schimb,
atenția asupra Rusiei.

Tot în 1707, prințul Eugen a condus o invazie aliată a Franței de sud dinspre Italia, dar armata franceză l-a
oprit. Marlborough, între timp, a rămas în țările de jos, unde a cucerit un șir nesfârșit de cetăți. În 1708,
armata lui Marlborough s-a ciocnit cu francezii, afectați de probleme de conducere: comandanții lor, ducele
de Burgundia (nepotul lui Ludovic al XIV-lea) și ducele de Vendôme se contraziceau frecvent, primul
luând adesea decizii militare greșite. Insistențele ducelui de Burgundia ca armata franceză să nu atace, a dus
la o nouă joncțiune a trupelor lui Marlborough cu armata lui Eugen, ceea ce a permis armatei aliate să-i
învingă pe francezi în bătălia de la Oudenaarde, după care să cucerească orașul Lille. În Italia, austriecii au
distrus mai multe orașe, printre care Forlì (1708).

Dezastrele de la Oudenaarde și Lille au dus Franța în pragul ruinei. Ludovic al XIV-lea a fost obligat să
negocieze; el l-a trimis pe ministrul de externe, marchizul de Torcy, să se întâlnească la Haga cu
comandanții aliați. Ludovic a acceptat să cedeze Spania și toate teritoriile sale aliaților, cerând doar să
păstreze Neapole (în Italia). El era pregătit să dea și bani pentru a ajuta la înlăturarea lui Filip al V-lea din
Spania. Aliații au cerut însă niște condiții mai umilitoare: ca Ludovic să folosească armata franceză pentru
a-și detrona propriul nepot. Acesta a respins oferta și a ales să continue lupta până la capăt. A făcut un apel
la poporul francez, obținând numeroși noi voluntari pentru armată.

În 1709, Aliații au încercat trei invazii ale Franței, dar două au fost foarte mici. O tentativă mai serioasă a
fost lansată când Marlborough și Eugen au avansat spre Paris. Ei s-au ciocnit cu francezii conduși de ducele
de Villars în bătălia de la Malplaquet, cea mai sângeroasă a războiului. Deși aliații i-au învins pe francezi, ei
au pierdut peste douăzeci de mii de oameni, în comparație cu doar zece mii de francezi. Aliații au capturat
orașul Mons dar nu au putut profita de victorie. Bătălia a marcat punctul de cotitură al războiului; deși
victorioși, aliații nu au putut finaliza invazia, suferind prea multe pierderi.

Faza finală: 1710–1714

Mareşalul Villars conduce șarja franceză în

bătălia de la Denain. Ulei pe pânză, 1839.
Mareşalul Villars (1653–1734) a
salvat situația pentru Franța în
În 1710, aliații au lansat o ultimă campanie în Spania, dar nu au
Războiul Succesiunii Spaniole.
avansat deloc. O armată condusă de James Stanhope a ajuns la Madrid
împreună cu arhiducele Carol, dar a fost obligată să capituleze la
Brihuega când francezii au primit întăriri din țară. Alianța începuse, între timp, să slăbească. În Marea
Britanie[note 2] Marlborough și-a pierdut influența politică: sursa acesteia era prietenia dintre soția lui și
regina Ana, iar aceasta din urmă a demis-o pe ducesa de Marlborough din toate funcțiile și a izgonit-o de la
curte. În plus, guvernul Whig care susținuse războiul a căzut, iar noul guvern Tory dorea pacea.

În 1711, arhiducele Carol a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman, în urma morții subite a fratelui său
mai mare, Iosif. În acel moment, o victorie decisivă pentru Austria, cu unirea Sfântului Imperiu Roman cu
coroana spaniolă ar fi creat un dezechilibru la fel de mare ca victoria Franței.

Marlborough a obținut o victorie strategică în fața lui Villars, rupând liniile franceze de la Ne Plus Ultra și
cucerind orașul Bouchain, dar a fost apoi rechemat în Marea Britanie la sfârșitul războiului, fiind înlocuit cu
ducele de Ormonde. Britanicii, în frunte cu secretarul de stat Henry St John, au inițiat o corespondență
secretă cu marchizul de Torcy, excluzându-i pe olandezi și pe austrieci din negocieri. Ducele de Ormonde a
refuzat să trimită soldați britanici în luptă, așa încât în 1712 francezii lui Villars au recuperat mult teren
pierdut. Villars și-a continuat apoi cu succes ofensiva. În același timp, trupele franceze ieșeau câștigătoare în
Spania, cucerind Barcelona.

Marea Britanie și Țările de Jos au încetat lupta împotriva Franței după ce s-a semnat tratatul de la Utrecht în
1713. Barcelona, care susținuse revendicarea arhiducelui și a aliaților în 1705, a capitulat în fața armatei
Bourbonilor la 11 septembrie 1714 în urma unui lung asediu, punând capăt prezenței aliaților în Spania.

Ostilitățile între Franța și Austria au continuat până în 1714, când au fost ratificate tratatele de la Rastatt și
Baden, punând capăt Războiului Succesiunii Spaniole. Spania a ratificat mai greu tratatele de pace;
conflictul ei cu Austria a continuat până în 1720, după ce a fost învinsă de toate puterile în Războiul
Cvadruplei Alianțe.

Indiile de Vest și America de Sud

Războiul pe mări și în Indiile de Vest a fost unul mai ales economic. Flotele de comori ale Spaniei și
Portugaliei au fost atacate de inamicii lor, iar avanposturile coloniale au fost supuse raidurilor efectuate fie
de flote de corsari angajate pentru profit de nobili și negustori, fie de o combinație de vase militare și
particulare. Aceste flote atacau așezări slab apărate și le jefuiau sau cereau răscumpărării în bunuri sau
sclavi, uneori în beneficiul plantațiilor învingătorului. Singura schimbare permantentă de control a avut loc
în St. Kitts, unde se aflau plantații franceze și engleze.

În unele colonii, pregătirile defensive dinaintea conflictului începuseră încă din 1699, dată fiind starea
precară a sănătății lui Carol al II-lea.[7] Christopher Codrington, guvernatorul britanic din Insulele Leeward,
a organizat imediat o campanie de îndepărtare a francezilor din St. Kitts, după ce a aflat în iulie 1702 despre
declarațiile de război.[8] După acest succes minor (guvernatorul francez a capitulat în fața forței net
superioare) a încercat să cucerească Guadelupa în 1703, dar nu a reușit, provocând doar pagube majore
înainte de a se retrage.[9] Francezii au răspuns în 1706 cu un raid în St. Kitts; o tentativă similară în Nevis a
eșuat, dar următoarea a avut succes, fiind condusă de Pierre Le Moyne d'Iberville. D'Iberville, care a murit
în același an de o boală tropicală în timp ce plănuia să atace Charles Town din Caroline, a fost acuzat că și-
a îmbogățit propriile plantații cu sclavi luați în urma raidului, pe pierderea altor investitori din expediția sa.

Flotele franceză, engleză și spaniolă erau toate active în Indiile de Vest. În toamna lui 1701, atât Franța cât
și Anglia au trimis flote acolo; flota franceză a lui Château-Renault a fost, cu 28 de vase de linie, mai mare
decât orice flotă europeană trimisă până atunci în Caraibe.[10] El și John Benbow, amiral al flotei britanice
mai mici, s-au evitat unul pe altul, iar Château-Renault a escortat la întoarcere flota spaniolă din Vera Cruz
care a fost ulterior distrusă în golful Vigo.[11] Benbow a rămas pe mare și, în august 1702, l-a atacat pe Jean
du Casse într-o acțiune extinsă lângă coastele Americii de Sud în care a fost rănit mortal.[12]

Jean-François Duclerc, un corsar francez, a atacat Rio de Janeiro și transporturile sale de aur în 1710.
Raidul său a eșuat, iar el a fost închis la Rio și apoi ucis. Francezii au răspuns umilinței cu un al doilea raid
reușit în 1711.[13]

În 1712, amiralul francez Jacques Cassard a lansat o expediție ce a atacat Montserratul britanic și mai multe
avanposturi coloniale olandeze, printre care Sint Eustatius, Curaçao, și Surinam.

America de Nord
În America de Nord, războiul a fost dus mai ales de coloniștii englezi împotriva celor francezi și spanioli,
fiecare parte atrăgând susținerea triburilor băștinașe, fiind susținuți și de expediții navale din metropole. În
sud-est, Provincia Carolina a englezilor a dus o expediție eșuată la St. Augustine în Florida Spaniolă,
precum și numeroase raiduri împotriva băștinașilor aliați cu spaniolii, decimând populația acestora.
Francezii și spaniolii au răspuns cu o expediție împotriva orașului Charles Town, capitala Carolinei.

Acadia și frontiera între Canada Franceză și Provincia Massachusetts Bay (engleză) au fost și ele teatru de
luptă. Francezii și aliații lor autohtoni au atacat în mod repetat comunitățile învecinate din Massachusetts și
New Hampshire, dar au evitat conflictul în New York de teamă să nu-i stârnească pe Iroquois, cu care
negociaseră pace în 1701. Milițiile din Massachusetts au încercat în mod repetat să captureze capitala Port
Royal, Acadia, dar a fost nevoie de o expediție navală majoră autorizată de regina Ana pentru a cuceri
Acadia în 1710. Regina Ana a autorizat și o expediție majoră împotriva orașului Quebec în 1711; această
expediție, condusă de amiralul Hovenden Walker, a fost un dezastru complet. Peste 800 de oameni au murit
și mai multe vase au naufragiat pe stâncile de la gura râului Sf. Laurențiu.

În nordul îndepărtat, englezii au trimis de mai multe ori flote pentru a ataca așezările franceze și a distruge
cherhanalele de pe Newfoundland, dar au pierdut St. John's în 1708-1709 după ce francezii au venit pe
uscat din Plaisance.
Urmări
Conform păcii de la Utrecht, Filip a fost recunoscut ca rege sub
numele de Filip al V-lea al Spaniei, dar a renunțat la locul său în
linia franceză de succesiune, evitând astfel unirea coroanelor
Franței și Spaniei. El a păstrat imperiul colonial spaniol, dar a cedat
Țările de Jos Spaniole, Neapole, Milanul și Sardinia Austriei;
Sicilia și unele părți ale ducatului Milanului Savoiei; și Gibraltarul
și Minorca, Marii Britanii. În plus, britanicii au primit drepturi
exclusive de a face comerț cu sclavi în America Spaniolă timp de
treizeci de ani, așa numitul asiento.
Hartă a graniţelor din Europa de Vest
În ce privește organizarea politică a regatelor, Filip a emis decretele în urma tratatelor de la Utrecht și
Nueva Planta, urmând abordarea centralizatoare a Bourbonilor în Rastatt.
Franța, punând capăt autonomiei politice a regatelor care alcătuiseră
Coroana Aragonului; acestea erau teritoriile din Spania care îl
susținuseră pe arhiducele Carol și care până atunci își păstraseră propriile instituții într-un context de
autonomie largă, separate de restul pământurilor spaniole. Pe de altă parte, Navarra și Țara Bascilor, ambele
susținătoare ale regelui împotriva pretendentului Habsburg, nu și-au pierdut autonomia și și-au păstrat
propriile instituții și legi tradiționale (fueros).

Teritoriul european francez nu a suferit mari modificări. Dorințele de a inversa expansiunea franceză până
la Rin, ce avusese loc de la jumătatea secolului al XVII-lea, nu s-au realizat, dar nici granița franceză în
Țările de Jos nu a fost împinsă înapoi. Franța a acceptat să înceteze susținerea acordată Stuarților
pretendenți la tronul britanic, recunoscând-o pe Ana ca regină legitimă. Franța a renunțat la diferite
posesiuni coloniale din America de Nord, recunoscând suveranitatea britanică asupra Țării lui Rupert și
asupra Newfoundlandului, și cedând Acadia și jumătatea sa din Saint Kitts. Olandezii au primit dreptul de a
deține diferite cetăți din Țările de Jos Spaniole, și li s-a permis să anexeze o parte din Gueldersul spaniol.

Prin pacea de la Utrecht, războaiele purtate pentru a preveni hegemonia franceză, care dominaseră a doua
jumătate a secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea au luat sfârșit. Franța și Spania, ambele
cu regi Bourboni, au rămas aliate în anii ce au urmat.

Note explicative
1. ^ Doar  Anglia (1701–1706); Scoția s-a unit în 1707 cu Anglia, formând Regatul Marii
Britanii. Mare parte din război, au existat însă unități scoțiene plătite de olandezi funcționând
ca părți ale armatei Țărilor de Jos, aliată cu Anglia.
2. ^ Unificarea Marii Britanii avusese loc în 1707 prin unirea Scoției cu Regatul Angliei, țara
rezultată înlocuind Anglia ca parte în conflict.

Note bibliografice
1. ^ Lynn, The Wars of Louis XIV: 1667–1714 [Războaiele lui Ludovic al XIV-lea: 1667–1714],
p.271. Cifra aliaților reprezintă numărul soldaților din 1702: Imperiul (90.000), Țările de Jos
(60.000 + 42.000 trupe regulate), și Anglia (40.000). Nu include statele germane mici sau
forțele navale.
2. ^ Simon Barton, „A History of Spain” [„O istorie a Spaniei”], p.136: „Dar cu propria forță
militară rămasă acum doar o palidă umbră a fostei puteri — la începutul războiului spaniolii
abia au putut să strângă 13.000 de infanteriști și 5.000 de cavaleri”
 3. ^ Lynn, The Wars of Louis XIV: 1667–1714 [Războaiele lui Ludovic al XIV-lea: 1667–1714],
p.271. Deși pe hârtie erau mai mulți, forța armatei franceze era de circa 255.000. La început,
la aceștia se mai adăugau contingentele bavareze și savoiarde
4. ^ În cazul Angliei, ea dorea să-și protejeze și linia de succesiune protestantă. Second
Hundred Years' War Tombs, That Sweet Enemy, p.24.
5. ^ Statistics of Wars, Oppressions and Atrocities of the Eighteenth Century, Matthew White (ht
tp://users.erols.com/mwhite28/wars18c.htm#SpSucc)
6. ^ Wolf, The Emergence of the Great Powers: 1685–1715 [Apariția Marilor Puteri: 1685–
1715]. p.92
7. ^ Crouse, p. 246
8. ^ Crouse, p. 253
9. ^ Crouse, pp. 273-290
10. ^ Crouse, p. 256
11. ^ Crouse, p. 257
12. ^ Crouse, pp. 262-264
13. ^ Boxer, pp. 91-96

Bibliografie
Chandler, David (2003). Marlborough as Military Commander [Marlborough, comandant
militar]. Spellmount Publishers. ISBN 186227195X.
Crouse, Nellis M (1943). The French Struggle for the West Indies, 1665-1713 [Lupta
franceză pentru Indiile de Vest, 1665-1713]. New York: Columbia University Press.
Frey, Linda (1995). The Treaties of the War of the Spanish Succession [Tratatele Războiului
Succesiunii Spaniole]. Westport: Greenwood Press. ISBN 0313278849.
Hattendorf, John (1987). England in the War of the Spanish Succession [Anglia în Războiul
Succesiunii Spaniole]. New York: Garland Pub. ISBN 0824078136.
Jongste, Jan A.F. de, and Augustuus J. Veenendaal, Jr. Anthonie Heinsius and The Dutch
Republic 1688–1720: Politics, War, and Finance [Anthonie Heinsius și Republica Țărilor de
Jos: politică, război și finanțe]. Institutul de Istorie al Țărilor de Jos (2002).
Lynn, John (1999). The Wars of Louis XIV, 1667-1714 [Războaiele lui Ludovic al XIV-lea,
1667-1714]. New York: Longman. ISBN 0582056292.
Mckay, Derek (1983). The Rise of the Great Powers, 1648-1815 [Creșterea Marilor Puteri,
1648-1815]. New York: Longman. ISBN 0582485541.
Ostwald, Jamel (2006). Vauban under Siege: Engineering Efficiency and Martial Vigor in the
War of the Spanish Succession [Vauban sub asediu: eficiența inginerească și vigoarea
marțială în Războiul Succesiunii Spaniole]. Boston: Brill Academic Publishers.
ISBN 9789004154896.
Symcox, Geoffrey (1973). War, Diplomacy, and Imperialism, 1618-1763 [Război, diplomație
și imperialism, 1618-1763]. New York: Harper Torchbooks. ISBN 061395005 Verificați
valoarea |isbn=: length (ajutor).
Tombs, Robert (2007). That Sweet Enemy [Dulcele dușman]. New York: Knopf.
ISBN 9781400040247.
Veenendaal, A. J., Briefwisselling van Anthonie Heinsius, 1702–1720. 19 volumes. Instituut
voor Nederlandse Geschiedenis (1976–2001).
Wolf, John B. The Emergence of the Great Powers: 1685–1715 [Apariția marilor puteri:
1685–1715]. Harper & Row, (1962). ISBN 0061397509

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Războiul_Succesiunii_Spaniole&oldid=12739981
Ultima editare a paginii a fost efectuată la 25 aprilie 2019, ora 20:49.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și
clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.