STATUL MEDIEVAL

I. Imperiul Bizantin
II. Franța
III. Imperiul Romano-German

I. Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol, avea teritorii

din Orientul Mijlociu și Apropiat, N Africii și Peninsula Balcanică. Situat la
confluența drumurilor comerciale dintre Orient și Occident el a avut o economie
înfloritoare care i-a asigurat secole de-a rândul prosperitatea.
Din secolul al VI-lea , în timpul domniei lui Iustinian, imperiul reprezenta
singura autoritate semnificativă din spațiul european.
În cursul secolelor VI-VII imperiul s-a grecizat - limba latină lasă locul
celei grecești devenind Imperiul Bizantin.
Ortodoxia, ideologie de stat a imperiului a cunoscut de-a lungul timpului o
serie de dispute teologice, care, erau, de fapt, crize politice.
În secolul a X-lea împărații Ioan Tzimiskes și Vasile al II-lea Macedoneanul
au recuperat de la arabi provinciile orientale și pe cele balcanice.
În timpul imp. Vasile al II-lea Macedoneanul imperiul atinge apogeul
evoluției. Tot el distruge țaratul bulgar.
Destrămarea imperiului începe după cruciada a IV-a și crearea de state latine
pe unele teritorii. Impăratul Mihail al VIII-lea paleologul a refăcut unitatea
imperiului în 1261, dar nu va mai ajunge la strălucirea de altă dată.
De la jumătatea secolului al XIV-lea o serie de teritorii bizantine au căzut sub
stăpânire otomană, iar la 29 mai 1453 Constantinopolul a fost cucerit de
Mehmed al II-lea. Evenimentul a pus capăt Imperiului Bizantin după mai bine
un mileniu de existentă.

II. Franța
După dispariția dinastiei carolingiene în 987, la conducerea Franței va
ajunge Hugo Capet, duce de Île de France care va începe procesul de
centralizare
(unificare teritorială).
Ludovic al VI-lea cel Gros și Ludovic al VII-lea au restabilit ordinea pe
domeniul regal, supunându-i pe seniorii răzvrătiți.
Regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt a contribuit la centralizarea statală
impunând justiția regală pe întreg teritoriul țării.
Procesul de centralizare și unificare teritorială a fost întrerupt de războiul de
100 de ani (1337-1453) dintre Anglia și Franța.
Cauzele războiului au fost:
-Posesiunea engleză din s-v Franței;
-Disputa asupra Flandei;
-Lupta pentru tronul francez.
În prima parte a războiului englezii deși inferiori din punct de vedere numeric
i-a înfrânt pe francezi. Criza statului francez s-a adâncit după ce regele Ioan cel
bun a fost luat prizonier în bătălia de la Poitiers și izbucnirea Jaqueriei (răscoala
țăranilor dependenți) 1358.
Regele Carol al V-lea a reușit pentru scurt timp să redreseze situația, a
reorganizat armata și a dus bătălii de uzură. Războiul s-a încheiat în 1453 cu
pierderea tuturor posesiunilor engleze din Franța, cu excepția portului Calais.
Procesul de unificare teritorială a luat sfârșit în 1477 prin intrarea ducatului
Burgundiei sub stăpânire franceză.

III. Imperiul Romano- German

Politica monarhilor romano-germani de a cuceri noi teritorii și de a-și

impune supremația asupra papalității a dus la deteriorarea autorității lor în cadrul
imperiului și la creșterea puterii nobilimii. Interesele locale au încurajat
afirmarea separată a diferitelor regiuni. Orașele germane, având interese
economice proprii au devenit independente.
Fărămițarea imperiului s-a accentuat în timpul domniei lu Rudolf de
Habsburg. Acesta a dus o politică autoritară de unificare teritorială și de întărire
a puterii centrale.
Împăratul Carol al IV-lea de Luxemburg a consacrat prin documentul ”Bula de
Aur” fărămițarea politică a Imperiului Romano- German.