Sunteți pe pagina 1din 16

Franţa în timpul lui Filip al IV-lea cel Frumos

In timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314),


domeniul regal s-a mărit prin alipirea comitatului de Champagne, in
urma căsătoriei sale cu unica moştenitoare a acestui comitat. In
schimb, incercarea de a anexa prin război comitatul Flandrei a eşuat.
Flandra a fost ocupată de francezi in 1300, dar dominaţia franceză,
instaurată in oraşe care se bucuraseră pană atunci de o largă
autonomie municipală şi sprijinul dat de francezi pentru menţinerea
regimurilor patriciene au determinat izbucnirea puternicei răscoale a
orăşenilor din Bruges din mai 1302. Exemplul a fost urmat şi de alte
oraşe, astfel incat armatele franceze au fost silite .să se retragă din
Flandra, iar armata de intervenţie franceză a fost decisiv infrantă de
miliţiile urbane flamande la Courtrai, în iulie 1302.
Politica internă a lui Filip al IV-lea cel Frumos a fost autoritară.
Războiul cu Flandra, intreţinerea armatei şi a aparatului birocratic i-au
impus să caute noi mijloace băneşti. Resurselor obişnuite ale
domeniului regal li s-au adăugat venituri suplimentare, pe care Filip al
IV-lea a căutat să le extindă şi să le transforme din subsidii ocazionale
in impozite permanente. Astfel, in 1295 regalitatea a introdus o taxă
de răscumpărare a obligaţiilor militare, a cărei mărime varia intre
1/100-1/25 din avere sau 1/20-1/5 din venit, numită ulterior ,,darea pe
focuri" (subventio focorum, fouage). In anul 1295 regele a introdus o nouă
taxă pentru depozitarea şi circulaţia mărfurilor, care, fiind considerată
de contribuabili ilegală, a fost numită maltôte (luată pe nedrept). S-au
folosit şi alte mijloace de sporire a veniturilor regale.
La inceputul secolului al XIV-lea, ordinul templierilor avea in
Franţa proprietăţi intinse şi averi uriaşe. In anul 1307 Filip al IV-lea a
arestat pe toţi templierii, le-a inscenat un proces de erezie in 1309, in
urma căruia o parte au fost arşi pe rug, iar la cererea regelui, papa a
desfiinţat ordinul in 1312. Averile ordinului au intrat in posesia
regalităţii, datoriile regelui faţă de templieri au fost anulate, iar
numerarul bănesc confiscat.
Complexele probleme cărora a avut să le facă faţă i-au impus lui
Filip al IV-lea să convoace de mai multe ori pe reprezentanţii stărilor
sociale privilegiate ale ţării – nobilimea, clerul şi orăşenimea. In aprilie
1302, pentru a obţine sprijinul stărilor privilegiate in conflictul său cu
papalitatea, Filip al IV-lea a convocat pe reprezentanţii lor la Paris. Deşi
Filip al IV-lea nu a folosit pentru prima dată procedeul convocării
reprezentanţilor stărilor sociale ale regatului, totuşi, convocand aceste
adunări mai des şi dandu-le o formă organizată, le-a transformat, de
fapt, intr-o instituţie nouă, numită ulterior Stări sau State Generale. De
aceea se poate considera că de la inceputul secolului al XIV-lea
75
regalitatea franceză a intrat intr-o nouă fază a evoluţiei sale, numită,
ca urmare a colaborării ei organizate cu Statele Generale, „monarhia
stărilor”, care a durat pană la formarea monarhiei absolute.
Politica lui Filip ai IV-lea de a restrange privilegiile fiscale şi
judiciare ale clerului şi de a folosi o parte din imensele venituri ale
bisericii pentru nevoile statului a dus la izbucnirea unui violent conflict
intre regalitatea franceză şi papalitate. Pe tronul pontifical se afla tunci
papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), unul dintre cei mai zeloşi
reprezentanţi ai doctrinei supremaţiei papalităţii asupra suveranilor
laici. Luand legătură cu duşmanii italieni ai papei, o mică armată
franco-italiană a pătruns in statul pontifical şi a arestat pe papa
Bonifaciu al VIII-lea la Anagni, in septembrie 1303. Deşi peste cateva
zile papa a fost eliberat de o răscoală a populaţiei din oraş, ,,atentatul
de a Anagni” a insemnat o grea lovitură pentru papalitate, indeosebi
pentru pretenţiile ei teocratice. La scurtă vreme după moartea papei
Bonifaciu al VIII-lea, Filip al IV-lea a reuşit să impună conclavului de
cardinali alegerea ca papă a arhiepiscopului de Bordeaux, sub numele
de Clement al V-lea, care, pentru a fi mai aproape de protectorul său, a
strămutat reşedinţa pontificală la Avignon, in sudul Franţei, unde
papalitatea a rămas in stransă dependenţă faţă de regalitatea
franceză, in aşa-zisa „captivitate babilonică”, intre 1309-1378.
Cu moartea lui Carol al IV-lea, lipsit, ca şi ceilalţi fii ai lui Filip al IV-lea,
de urmaşi in linie bărbătească, in anul 1328 s-a stins dinastia
capeţiană directă, urmand succesiv la tron mai multe ramuri
colaterale.
5. Începutul războiului de 100 de ani
/
In a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi in prima jumătate a
secolului al XV-lea, desfăşurarea procesului de unificare a Franţei a fost
considerabil stanjenită datorită Războiului de 100 de ani (1337-1453),
purtat intre Franţa şi Anglia. Deţinerea ca feud, de către Anglia a
provinciei franceze Guyenne impiedica atat accesul la mare al Franţei
in partea de sud-vest a ţării, cat şi desăvarşirea procesului de unificare
teritorială a statului francez prin alipirea acestei provincii.
Flandra făcea parte din regatul Franţei, dar din punct de vedere
economic ea era mai strans legată de Anglia, de unde importa mari
cantităţi de lană pentru industria sa de postav. Regele Angliei, Eduard
al III-lea, aflat in conflict cu regele Franţei, a interzis in anul 1336
exportul de lană engleză in Flandra, ceea ce a avut ca urmare ruinarea
industriei de postav flamande. Pentru oraşele flamande devenea tot
mai limpede că interesele Flandrei cereau ieşirea de sub dominaţia
Franţei şi alianţa cu Anglia. De aceea, principalele oraşe flamande, in
frunte cu Gand, au recunoscut in anul 1340 ca rege al Franţei pe
Eduard al III-lea, care a lăsat din nou liber exportul de lană engleză in
76
Flandra.
Problema dinastică din Franţa a complicat şi mai mult raporturile
franco-engleze. In 1328 a murit fără urmaşi in linie bărbătească ultimul
rege capeţian in linie directă, Carol al IV-lea. Pretendenţi la tronul
Franţei erau Filip de Valois, vărul său primar şi regele Angliei, Eduard al
III-lea, nepotul său de soră. Marii feudali şi inalţii prelaţi francezi
intruniţi in adunare electivă, urmărind in primul rand să evite
constituirea unei monarhii prea puternice anglo-franceze sub
conducerea regelui Angliei, au ales ca rege pe Filip de Valois. Alegerea
lui Filip de Valois, devenit rege sub numele de Filip al VI-lea (1328-
1350) nu a generat imediat un conflict deschis, regele Angliei
acceptand să presteze in 1331 omagiu regelui Franţei pentru Guyenne.
Problema dinastică nu a dat naştere Războiului de 100 de ani,
ci doar a complicat contradicţiile franco-engleze mai vechi.
Resursele materiale şi umane ale Franţei erau superioare celor
ale Angliei, Franţa avand o populaţie de circa 16 milioane locuitori, in
timp ce Anglia avea numai 3,5 milioane. In schimb. armata engleză s-a
dovedit superioară celei franceze, prin organizare şi capacitate de
luptă.
Înfrângerea, cu ajutor flamand, a flotei franceze la Sluys (Ecluse) in anul 1340
a asigurat englezilor posibilitatea de a debarca nestanjeniţi in Franţa.
Bătălia principală s-a dat in nordul Franţei, la Crecy (1346), unde englezii
au obţinut o victorie decisivă asupra francezilor. In anul următor a
capitulat şi portul Calais. Ostilităţile au reinceput in 1355, in timpul
domniei regelui Ioan cel Bun (1350-1364). Francezii au fost infranţi din
nou la Poitiers (1356), iar regele Ioan cel Bun a fost făcut prizonier şi
transportat in Anglia.
6. Lupta de eliberare a Franţei în a doua jumătate
a secolului XIV
Infrangerea de la Poitiers şi criza din anii 1356-1358 au silit
Franţa să incheie cu Anglia tratatul de pace de la Calais (octombrie
1360), prin care Anglia primea in deplină stăpanire Guyenne, Perigord,
Saintonge, Limousin, Poitou, insumand aproximativ o treime din
teritoriul Franţei. Deşi a dat Franţei răgazul necesar refacerii, tratatul
de pace din 1360 constituia o grea lovitură pentru procesul de
unificare şi centralizare a statului francez.
Carol al V-lea (1364-1380) a dus o politică de refacere şi de
reorganizare a ţării şi de intărire a puterii centrale. Consilierilor
proveniţi din marea nobilime le-a preferat colaboratori din randurile
micii nobilimi şi ale orăşenimii, care in timpul domniei sale au ocupat
rolul de căpetenie in organele centrale şi in cele locale ale puterii.
Neputandu-se lipsi de colaborarea cu Statele Generale, indeosebi
pentru subsidiile băneşti, el a convocat State Generale formate dintr-
77
un număr mai restrans de deputaţi şi de notabili, care nu au mai
incercat să-şi manifeste opoziţia faţă de regalitate. Insemnatele
resurse băneşti de care dispunea i-au permis lui Carol al V-lea să-şi
alcătuiască o armată, o artilerie şi o flotă puternică, principalul său
comandant fiind conetabilul Bertrand Du Guesclin, ridicat din randul
micii
nobilimi bretone. Franţa a reinceput in anul 1369 războiul cu Anglia.
Francezii au evitat să dea mari bătălii decisive, adoptand tactica
hărţuirii necontenite a englezilor şi a cuceririi sistematice a oraşelor şi
a provinciilor stăpanite de ei, incat pană la sfarşitul domniei lui Carol al
V-lea aproape toate posesiunile engleze din Franţa au fost recucerite.
7. Reizbucnirea crizei interne şi reluarea
războiului cu Anglia
Profitand de minoratul urmaşului său, Carol al VI-lea (1380-
1422), grupările nobiliare franceze au inceput lupta pentru putere şi
influenţă la curte. Instrăinarea şi risipirea fondurilor funciare şi băneşti
publice a fost urmată de creşterea fiscalităţii care, impreună cu
nenumăratele neoranduieli şi abuzuri comise, au generat mari mişcări
populare in oraşe şi sate. Languedocul a fost frămantat intre anii 1381-
1384 de mişcarea tuchins-ilor (denumire care provine, probabil, de la
„mărăcinişuri” - in franceza medievală touche, in care se ascundeau
răsculaţii), proveniţi din randul ţăranilor şi orăşenilor săraci. Spre
sfarşitul anului 1381 şi inceputul anului următor s-au ridicat orăşenii
din Amiens, Saint-Quentin, Rouen, Reims, Laon, Soissons, Lyon. La
Paris, in martie 1382, populaţia a prădat prăvăliile de arme şi s-a
inarmat cu ciocanele de plumb folosite in lupte la spargerea armurilor,
de unde şi numele de „ciocănari” (maillotins) dat răsculaţilor.
In ultimul deceniu al secolului al XIV-lea au reinceput cu o
violenţă crescandă luptele pentru putere intre grupările feudale. In
fruntea unei grupări era unul dintre unchii regelui, ducele Burgundiei,
Filip cel indrăzneţ, apoi fiul său, Ioan fără Frică, de unde numele de
burgunzi dat acestei grupări. In fruntea celeilalte, era fratele regelui,
ducele Ludovic d'Orleans, apoi fiul său, Carol, sprijiniţi de puternica
familie meridională a conţilor d'Armagnac, de unde numele de
armagnaci. Lupta dintre burgunzi şi armagnaci a contribuit la agravarea
fiscalităţii, a dezorganizării administrative şi a abuzurilor, generand o
mare nemulţumire in randul populaţiei. Deoarece tezaurul era gol,
curtea a convocat in ianuarie 1413, Statele Generale din Nord, pentru
a obţine noi subsidii. Pe baza propunerilor de reformă ale Statelor
Generale şi sub presiunea maselor populare din Paris, conduse de
Simon Caboche, starostele breslei măcelarilor, regele a numit o
78
comisie formată din deputaţi şi consilieri regali care a elaborat, iar
regele a promulgat, in mai 1413, „Ordonanţa cabochiană”. Ea
prevedea un şir de măsuri privitoare la reformarea sistemului
administrativ, fiscal şi judiciar, inclusiv a organelor centrale.

Apoi,
.
Stabilirea impozitelor permanente (1439) şi reorganizarea
armatei (1445-1448) au asigurat regalităţii franceze mijloacele băneşti
şi militare necesare purtării războiului. Ultimele două provincii
stăpanite de englezi, Normandia şi Guyenne, au fost eliberate de
francezi in ultimii ani ai războiului; eliberarea Normandiei a fost
desăvarşită prin victoria francezilor de la Formigny (1450), iar cea a
Guyennei prin victoria franceză de la Castillon (1453). Englezii nu s-au
mai menţinut in Franţa decat in portul Calais, recucerit de francezi in
anul 1558.
Victoria Franţei şi consolidarea puterii centrale la sfarşitul
Războiului de 100 de ani au pregătit totodată incheierea procesului de
unificare şi de centralizare a ţării, realizată in timpul domniilor lui
Ludovic al XI-lea şi Carol al VIII-lea.
9. Franţa în timpul lui Ludovic al XI-lea
Cronicarul Filip de Commines scria despre Ludovic al XI-lea
(1461-1483) că ,,era in chip vădit prietenul oamenilor de stare de
mijloc şi duşman al tuturor celor mari care ar fi putut să i se
impotrivească". ,,Oamenii de stare de mijloc” pe care s-a sprijinit acest
rege au fost orăşenimea şi mica nobilime. „Cei mari” cu care a purtat o
luptă indelungată au fost ducatul Burgundiei şi nobilimea franceză
rebelă.
In a doua jumătate a secolului al XV-lea, ducatul Burgundiei
cuprindea Burgundia propriu-zisă, Flandra şi Artois, depinzand de
regatul Franţei şi, totodată, Franche-Comte, Luxemburg şi Ţările de Jos,
depinzand de Imperiul german. Ducele Carol Temerarul (1467-1477) a
incercat să unifice teritoriile burgunde disparate şi să constituie un stat
independent faţă de Franţa şi de Imperiul german. Pentru a slăbi
Franţa, care vedea in constituirea unui regat burgund la hotarele sale o
ameninţare pentru desăvarşirea unificării sale teritoriale, Burgundia a
sprijinit rebeliunile marii nobilimi franceze impotriva regalităţii şi s-a
aliat cu Anglia. Marea nobilime franceză, sprijinită de ducele
Burgundiei, a organizat in 1464-1465 liga „Binele public”. Dandu-şi
seama de făţărnicia membrilor ligii, care se străduiau să apară ca
apărători ai intereselor obşteşti, Filip de Commines remarca că ,,acest
80
război a fost numit după aceea Binele public, pentru că el se desfăşura
sub cuvant că ar fi spre binele public al regatului”. Oraşele, indeosebi
Parisul şi mica nobilime au rămas credincioase regelui şi i-au acordat
un sprijin eficient. Ludovic al XI-lea a izbutit să neutralizeze pe membrii
ligii, acordandu-le posesiuni teritoriale, inalte dregătorii şi pensiuni. In
cursul tratativelor, membrii ligii du uitat cu totul de ,,Binele public”;
,,era mai puţin vorba de aceasta – remarcă Filip de Commines – căci
binele public se prefăcuse in bine particular”. O gravă ameninţare
pentru Franţa a constituit-o alianţa anglo-burgundă din anul 1475,
sprijinită de forţele opoziţiei feudale interne. Dand dovadă de mare
abilitate diplomatică, Ludovic al XI-lea a izbutit să neutralizeze opoziţia
feudală internă şi, prin tratatul de la Picquigny (august 1475), să obţină
retragerea armatei engleze debarcate şi să incheie pace cu Anglia. Cu
sprijinul militar şi bănesc al Franţei, elveţienii i-au infrant pe burgunzi
la Grandson şi Morat (1476), iar lorenii la Nancy (1477), bătălie in care Carol
Temerarul şi-a pierdut viaţa. Profitand de moartea lui Carol Temerarul,
Ludovic al XI-lea a alipit domeniului regal Burgundia, Franche-Comte,
Picardia şi Artois. Restul posesiunilor burgunde – Ţările de Jos şi
Luxemburgul – au intrat, datorită căsătoriei fiicei lui Carol Temerarul,
Maria de Burgundia, cu Maximilian de Habsburg, fiul impăratului
Germaniei Frederic al III-lea, in stăpanirea casei de Austria.
In afară de posesiunile burgunde, Ludovic al XI-lea a mai alipit
domeniului regal Roussillon şi Cerdagne (obţinute de la Aragon in
1463), Anjou (1480), Maine şi Provence (1481).
In politica sa internă, Ludovic al XI-lea a găsit un sprijin temeinic
in orăşenime şi in mica nobilime. Oraşele şi-au dovedit loialitatea faţă
de regalitate in timpul rebeliunilor feudale şi al invaziei angloburgunde,
organizand apărarea şi furnizand contingente militare.
Totodată ele au procurat regalităţii mari fonduri băneşti, sub formă de
impozite şi de imprumuturi. Deşi Ludovic al XI-lea a avut colaboratori şi
din randul marii nobilimi, slujitorii cei mai devotaţi i-a recrutat din
randurile orăşenimii şi ale micii nobilimi. El a preferat Statelor Generale
adunările de notabili – cateva zeci de delegaţi, invitaţi direct de către
rege, dintre nobili, prelaţi şi orăşeni de vază – a căror intrunire putea
avea rolul unei adunări reprezentative de stări.
Lichidarea opoziţiei feudale, evitarea convocării Statelor
Generale, perfecţionarea instrumentelor de realizare a
obiectivelor politicii regale – armata regulată, birocraţia şi
impozitele permanente – arată că în ultimii ani ai domniei lui
Ludovic al XI-lea s-au format premisele trecerii de la monarhia
stărilor la monarhia absolută, stabilită în timpul urmaşului său,
Carol al VIII-lea.
81
10. Încheierea procesului de unificare şi de
centralizare a regatului francez în timpul lui Carol al
VIII-lea
La moartea lui Ludovic al XI-lea, fiul său, Carol al VIII-lea (1483-
1498), fiind minor, conducerea a fost preluată de sora sa mai mare Ana
şi de soţul ei, Pierre de Beaujeu. Reacţia impotriva politicii regale
autoritare, manifestată de către marea nobilime şi de Statele Generale,
a silit pe Ana şi pe Pierre de Beaujeu să convoace la Tours, in ianuarie
1484, Statele Generale. Statele Generale de la Tours cuprindeau
deputaţi ai celor trei stări din toate provinciile franceze, cu excepţia
Bretaniei, constituind astfel prima adunare reprezentativă a stărilor din
intreaga Franţă, expresie a etapei finale a unificării şi centralizării ţării.
In Statele Generale de la Tours deputaţii au propus o serie de măsuri
privind conducerea centrală şi organizarea fiscală, administrativă şi
judiciară a ţării, ca introducerea in consiliul regal a 12 membri aleşi
dintre deputaţii Statelor Generale şi perceperea impozitelor numai cu
asentimentul lor. După obţinerea votului pentru perceperea impozitului
regal in anii 1484 şi 1485, curtea s-a grăbit să inchidă, in martie 1484,
sesiunea Statelor Generale. Tentativa acestora de a-i impune regalităţii
controlul, indeosebi in domeniul fiscal, a eşuat pentru că regalitatea
era suficient de consolidată şi deputaţii intruniţi la Tours, oglindind
contradicţiile dintre stările ai căror reprezentanţi erau, nu au acţionat
de comun acord.
Marea nobilime, neavand şanse de a-şi impune regalităţii
revendicările prin mijlocirea Statelor Generale, a recurs in anii următori
la calea armelor. Conflictul dintre regalitate şi marea nobilime, numit
de contemporani ,,Războiul nebunesc”, a durat, cu intermitenţe, intre
anii 1485 şi 1488. In 1488, armata marii nobilimi a fost decisiv infrantă
de armata regală, iar rebeliunea nobiliară inăbuşită.
Ducatul Bretaniei, ultimul mare principat teritorial al
Franţei şi sprijin al rebeliunilor nobiliare, a fost alipit
domeniului regal în anul 1491. Deşi Bretania şi-a menţinut
autonomia, unirea din 1491 a marcat încheierea unificării
teritoriale a Franţei.
La sfarşitul secolului al XV-lea in Franţa s-a incheiat, in ansamblu,
procesul de unificare teritorială şi de centralizare politică, aproape
intreg teritoriul ţării devenind domeniu regal. Deşi provinciile care
făceau parte din domeniul regal işi mai păstraseră privilegii şi instituţii
proprii, monarhia işi exercita atributele esenţiale ale suveranităţii,
astfel incat Franţa era cel mai centralizat stat din apusul Europei.
Unificarea economică realizase progrese insemnate, deşi formarea
unei pieţe interne unice era stanjenită de numeroase vămi interne.
Unificarea lingvistică progresa, deşi existau incă deosebiri de limbă
82
intre nord (langue d'oïl) şi sud (langue d'oc). Cultura dobandea şi ea tot
mai
mult trăsături unitare pe intreg teritoriul ţării, la acest proces
contribuind triumful limbii franceze din nord şi inceputul răspandirii
tiparului. Toate aceste trăsături – unitatea de teritoriu, de limbă,
economică şi culturală – care se inchegau la sfarşitul secolului al XVlea.
reprezentau elementele constitutive ale naţiunii franceze in
formare, premisele trecerii francezilor de la popor la naţiune.
Rezumat şi concluzii generale. Franţa medievală reprezintă în
Europa cazul clasic de unificare teritorială şi de iniţializare a centralizării
statale, luat ca model de specialişti. Istoria creării şi centralizării statului
medieval englez incepe in anul 987, când Hugo Capet, duce de Ile de France, este
ales rege. Centralizarea statului feudal francez s-a făcut atat in
detrimentul Angliei, care deţinea intinse posesiuni in Franţa, cat şi al
marilor seniori feudali, care doreau să fie cvasi-independenţi pe
posesiunile lor. In perioada primilor capeţieni, regii Angliei dobandesc
posesiuni intinse in Franţa, in urma căsătoriei moştenirii ducatului
Aquitaniei, Eleanor (Alienor) cu Henric al II-lea Plantagenet, regele
Angliei (1154-1189). Filip al II-lea August (1180-1223) a reuşit să
recaştige majoritatea posesiunilor deţinute de englezi in Franţa, iar
Ludovic al IX-lea cel Sfant (1226-1270) a intărit puterea regală şi a
reglementat raporturile cu Anglia prin tratatul de la Paris (1259). In
urma acestui tratat, Henric al III-lea al Angliei păstra in Franţa doar
ducatul Guyenne din Aquitania, pentru care trebuia să presteze
omagiu vasalic regelui Franţei.
Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a dus o politică autoritară,
a desfiinţat ordinul cavalerilor templieri, a intrat in conflict cu
papalitatea şi a sporit considerabil prestigiul regalităţii franceze.
La stingerea dinastiei capeţiene (1328) relaţiile anglo-franceze
au intrat intr-o perioadă de incordare, ce a culminat cu izbucnirea
celebrului Război de 100 de ani (1337-1453). Deşi englezii au caştigat
o serie de victorii militare impresionante in 1346 (Crecy), 1356
(Poitiers) şi Azincourt (1415), resursele economice şi umane superioare
ale Franţei, combinate cu o largă mişcare de resurecţie naţională,
simbolizată mai cu seamă de Jeanne d’Arc, au contribuit la infrangerea
Angliei. Regii Ludovic al XI-lea (1461-1483) şi Carol al VIII-lea (1483-
1498) desăvarşesc unificarea teritorială a Franţei şi, implicit, pun
bazele centralizării statului francez.
Realizarea unificării teritoriale şi iniţializarea centralizării statale
au făcut din monarhii Franţei cei mai puternici regi ai Europei de pană
la sfarşitul secolului XVIII şi au contribuit la procesul de iniţiere a
dominaţiei culturale franceze in vestul Europei, manifestată timp de
cateva secole.

Rezultatul răscoalei baronilor a fost că în luna august a


anului 1265, pentru discutarea problemelor de stat, a fost
convocată o adunare la care, pentru prima dată, în afară de
baroni, au fost invitaţi câte doi reprezentanţi din fiecare
comitat şi doi orăşeni din oraşele mai importante. Aşa a luat
naştere Parlamentul englez, un organ de conducere
reprezentativ, asemănător Statelor Generale din Franţa.
Desăvarşirea lui ca instituţie s-a făcut in cursul secolului al XIVlea,
cand se va impărţi in două camere: Camera Lorzilor, din care
făceau parte marii feudali laici şi ecleziastici, şi Camera Comunelor,
care intrunea cavaleri şi varfurile orăşenilor. Odată cu domnia lui
Eduard I (1272-1307) a început perioada monarhiei pe stări, o
nouă etapă în procesul de centralizare a Angliei.
4. Criza societăţii engleze în secolul al XV-lea
Sfarşitul secolului XIII şi inceputul celui următor au marcat noi
progrese in politica de centralizare a statului englez şi au contribuit la
intărirea autorităţii regale. Intre anii 1277-1301 a fost alipită Ţara
Galilor la regatul englez, iar in 1291 Eduard I işi impunea suzeranitatea
asupra Scoţiei. In anul 1314, in urma luptei de la Bannockburn, Scoţia
şi-a recăpătat independenţa. Eduard III (1327-1377) s-a implicat in
războiul de 100 de ani.
Secolul al XV-lea a insemnat pentru Anglia crearea premiselor
dezvoltării relaţiilor capitaliste. Structura domeniului feudal se schimbă
prin folosirea mainii de lucru libere in agricultură şi extinderea
sistemului arendăşiei, ca urmare a dezvoltării manufacturii, in special a
celei de postav, Anglia deţinand in această perioadă primul loc in
88
Europa in exportul de postav. Adaptarea la noile relaţii s-a făcut insă
anevoie. O parte a nobilimii se vede ameninţată cu decăderea iar
numeroşi ţărani şi orăşeni sărăcesc.
Secolul al XV-lea debutează printr-o criză politică ce a cuprins
treptat intreaga societate. In anul 1399, Richard al II-lea a fost
detronat, iar la carma ţării s-a instituit o nouă dinastie, din familia
Lancaster. Primii regi, Henric al IV-lea (1399-1413) şi Henric al V-lea
(1413-1422) de Lancaster, au incercat să inlăture criza reluand
Războiul de 100 de ani şi intărind biserica catolică. Politica intreprinsă
s-a dovedit insă a fi greşită, deoarece a inlesnit creşterea anarhiei
feudale in Anglia şi a nemulţumirilor faţă de regalitate, mai ales după
infrangerile din Franţa. Opoziţia a generat o nouă răscoală in anul
1450, condusă de Jack Cade, la care, pe langă un număr mare de
ţărani, au participat nobili sărăciţi şi orăşenimea din Londra.
Răscoala lui Jack Cade a constituit preludiul unui război
civil, cunoscut sub numele de Războiul celor două roze (1460-
1485), purtat de familiile Lancaster şi York. Acest război a
constituit cea mai sângeroasă perioadă din istoria Angliei, dar
tocmai prin aceasta a jucat un rol important în procesul de
centralizare a statului şi de întărire a regalităţii, în această
vreme punându-se bazele monarhiei absolute. Războiul celor
două roze a contribuit la scăderea numerică a nobilimii şi a bazei ei
materiale. In tot acest timp, orăşenii nu au incetat să se imbogăţească,
astfel că s-a ajuns la un echilibru de forţe intre nobilime şi orăşenime,
nici una din aceste două clase nefiind destul de puternică pentru a mai
controla pe rege.
Eduard al IV-lea (1461-1483) a interzis Camerei Comunelor de a
supraveghea activitatea funcţionarilor regali şi şi-a asigurat o
independenţă legislativă. Tot Eduard a incheiat Războiul de 100 de ani
dintre Franţa şi Anglia. Pacea de la Picquigny (1475) prevedea ca Anglia, în
schimbul unei sume de bani drept despăgubire, să renunţe la toate posesiunile
din Franţa, cu excepţia portului Calais.
Rezumat şi concluzii generale. Anglia medievală a
reprezentat exemplul statului cel mai centralizat şi bine organizat din
Europa acelor vremuri, in care insă regii au trebuit să ţină seama intrun
grad necunoscut pe continent de voinţa Statelor Generale (Stările
Generale). Procesul de intărire a autorităţii regale debutează in Anglia
chiar din anul cuceririi ei de către ducele Wilhelm al Normandiei,
supranumit „Cuceritorul” (1066). Henric al II-lea Plantagenet (1154-
1189) a amplificat procesul de centralizare a statului medieval englez,
dobandind totodată numeroase posesiuni in Franţa prin căsătoria sa cu
Alienor (Eleanor) de Aquitania. Reformele sale militare şi juridice au
asigurat stabilitatea şi soliditatea statului englez. Fiii săi, Richard Inimă
de Leu (1189-1199) şi Ioan Fără Ţară (1199-1216) nu au avut calităţile
politice şi organizatorice demonstrate de marele lor părinte, astfel că
89
au dat prilejul intăririi puterii marilor nobili şi, implicit, slăbirii autorităţii
regale. Răscoala cavalerilor, baronilor şi nobililor (1258-1265) a avut
drept urmare naşterea Parlamentului englez in 1265. Societatea
engleză experimentează in secolul XV instaurarea unei anarhii feudale
accentuate şi un sangeros război civil (1460-1485) intre casele regale
de York şi Lancaster, cunoscut şi sub numele de „Războiul celor două
roze”. Cu toate acestea, monarhia insulară devenise deja in secolul XV
statul cel mai avansat din punct de vedere economic şi cu instituţiile
politice cele mai liberale din Europa.

Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) va continua opera lui Ludovic cel Sfânt,
domeniul regal mărindu-se prin alipirea regiunii Champagne. Încercarea de a cuceri
Flandra s-a soldat cu înfrângerea decisivă a armatelor franceze la Coutrai în anul
1302, de către armata oraşelor flamande în frunte cu oraşul Bruges – bătălia s-a numit
“bătălia pintenilor” pt că toţi cavalerii au fost ucişi iar pintenii au fost expuşi în
biserică. Mai târziu a reuşit să domine această provincie. A intenţionat să devină
împărat al Germaniei, dar electorii nu l-au ales. Nevoia de bani l-a determinat să
iniţieze o anumită politică fiscală, mărind taxele la export, a pus impozite directe şi
indirecte, a desfiinţat serviciul militar datorat de feudali care plăteau în schimb bani.
Făcea împrumuturi de la oraşe încercând să le aducă sub autoritate regală. În secolul al
XIV-lea autonomia oraşelor franceze avea să dispară, fiind supuse puterii centrale.
Veniturile bisericii erau considerate libere de orice taxe însă Filip al IV-lea a pus mâna
pe acestea. Papa era atunci Bonifaciu al III-lea – 1294-1303, irascibil şi încăpăţânat,
apărător fervent al doctrinei supremaţiei papalităţii asupra suveranilor laici. Acesta a
ameninţat cu excomunicare pe rege dacă va lua veniturile bisericii. Conflictul a
căpătat forme grave deoarece regele se considera împărat în regatul lui. A interzis
comerţul cu argint spre Roma. Papa a reacţionat printr-o serie de bule papale contra
regelui Franţei. Pe acest fond, pentru a avea o autoritate mai mare, un sprijin mai larg
al supuşilor, Filip al IV-lea a convocat în 1302 Stările Generale compuse din cler,
nobilime şi starea a III-a orăşenimea. O mică armată franco-italiană l-a arestat la
Agnani în septembrie 1303 pe papă, care, deşi va fi eliberat după câteva zile, va muri
de supărare în acelaşi an. Filip al IV-lea a reuşit să impună pe scaunul pontifical pe
arhiepiscopul de Bordeaux care va conduce acest for sub numele de Clement al V-lea.
Pentru a-l avea mai aproape, regele l-a mutat de la Roma la Avignon, în sudul Franţei,
iar papii dintre 1309 şi 1378 au fost dominaţi de regii Franţei : “captivitatea
babilonică” . captivitatea papilor din Avignon.
A urmat apoi, procesul templierilor, un ordin călugăresc foarte bogat. A fost lovit
din plin prin înscenarea unui proces în 1309 fiind acuzaţi de erezie; după ce fuseseră
arestaţi în 1307, o parte a lor au fost arşi pe rug iar averea lor confiscată în favoarea
statului, măsuri aprobate şi de Statele Generale în 1308. La moartea lui, în 1314, au
izbucnit mai multe răscoale feudale care au fost înfrânte iar din 1316 s-a impus
practica succesiunii la tron pe linie bărbătească astfel ca atunci când ultimul capeţian,
Carol al IV-lea a murit în 1328, succesiunea la tron a fost asigurată pe o ramură
colaterală de către Filip de Valois, înrudită îndeaproape cu capeţienii. Regii din
această familie vor domni până în 1589.

Războiul de 100 de ani

Primul Valois a fost regele Filip al VI-lea – 1328-1350 în timpul căruia se


declanşează un lung şi pustiitor război cu Anglia (1337-1453).
Cauzele :
1. regii Franţei doreau să elimine de pe teritoriile franceze pe puternicii regi ai
Angliei. Este o moştenire a trecutului iar deţinerea ca feud a unor provincii de
către regii englezi nu fac decât să împiedice unificarea deplină a Franţei.
2. După stingerea dinastiei capeţienilor, Plantageneţii din Anglia se considerau
moştenitorii direcţi pretinzând tronul Franţei.
3. Un motiv imediat a fost bătălia pentru Flandra pe care ar fi dorit s-o acapareze
Franţa. Aici, industria de postav era bine dezvoltată iar principala furnizoare de
lână era Anglia. Atunci când s-a pus problema succesiunii la tronul Franţei, cei
din Flandra au susţinut, din motive clare, candidatura lui Eduard al III-lea fiul lui
Eduard al II-lea, regele Angliei.
Filip al Franţei nu se pregătea de război în timp ce regele Angliei căuta sprijin la
împăratul Germaniei şi contele de Flandra. Infanteria era formată din ţărani liberi.
După ce în 1340 flota franceză fusese înfrântă şi distrusă de cea engleză, a urmat
catastrofala înfrângere a armatei franceze de la Grecy în 1346, englezii ocupând în
anul următor portul Calais, iar Franţa a fost jefuită. O nenorocire dintre cele mai mari
s-a abătut în 1347-1348 asupra Franţei (nenorocirea nu vine niciodată singură) şi
anume ciuma neagră adusă din Orient şi care, după unele păreri ar fi înjumătăţit
populaţia Franţei apreciată atunci la 16 milioane locuitori. Urmaşul lui Filip al VI-lea,
Ioan cel Bun – 1350-1364 s-a confruntat cu puternice contestări din partea altor
pretendenţi. Ostilităţile au început în anul 1355, francezii suferind o nouă înfrângere la
Poitiers în 1356, iar regele făcut prizonier. Delfinul Carol, ducele Normandiei,
convoacă Stările Generale care au început să-l critice, ridicându-se împotriva unor răi
sfătuitori ai regelui. Astfel în 1357 în marea Ordonanţă emisă de Stări, deşi nu a fost
aplicată, se prevedea dreptul acestora de a se întruni ori de câte ori consideră că este
necesar.
Arestarea şi executarea a doi mareşali ai regelui, neprotejaţi de delfin a condus la
izbucnirea răscoalei comunelor pariziene conduse de Etienne Marcel. Delfinul
părăseşte Parisul devenind regent, îşi ia de fapt libertatea de acţiune. Convoacă din
nou Stările dar nefiind reprezentanţii parizienii, le găseşte supuse şi pentru faptul că
principalul oponent al lui, regele Navarei nu-i sprijină suficient pe cei din Paris.
Situaţia se complică şi mai mult prin izbucnirea unei răscoale ţărăneşti deosebit de
puternice cunoscută sub numele de Jacquerie. Ţăranii nu se revoltau prima oară, dar
acum aveau o motivaţie gravă – de 20 de ani suportau un război cu rezultate atât de
nefaste, asupriţi aproape în aceeaşi măsură de feudalii francezi şi englezi.
Evenimentele au fost în general relatate de cronicari ostili ţăranilor şi de aici
dificultatea de a cunoaşte ceea ce s-a întâmplat în realitate. Parizienii s-au alăturat
ţăranilor dar cel dintâi care s-a ridicat acestora din urmă a fost regele Navarei
măcelărindu-i, iar delfinul a asediat Parisul pe care l-a ocupat măcelărind la rândul lui
pe Etienne Marcel şi pe partizanii acestuia. A fost restabilită autoritatea regală
dovedindu-se că instituţia regală era bine consolidată. În anii următori luptele cu
englezii continuă datorită patrioţilor francezi care vor sfârşi prin a se încheia tratatul
de pace de la Calais (oct. 1360) prin care regele Angliei obţinea întinse provincii în
Franţa, aproximativ 1/3, nemaifiind vasal al regelui Franţei dar renunţă totuşi la orice
pretenţii asupra coroanei franceze.
Carol al V-lea – 1364-1380, rege de cabinet, bolnav de TBC, lasă conducerea
efectivă a războiului lui Bertrand Du Gueslin. Măsurile fiscale luate de rege, buna
organizare a armatei şi conducerea pricepută a războiului a permis ca după 1369 când
ostilităţiile au fost reluate, până la sfârşitul domniei să elibereze aproape întreaga
Franţă mai puţin portul Calais şi regiunea din jur şi alte două provincii. Prestigiul
Franţei în lumea creştină este redat iar drept consecinţă, Carol al IV-lea de
Luxemburg, îi face o vizită regelui Franţei. După moartea lui, o gravă criză politică,
socială şi economică izbucneşte în Franţa care este iarăşi pradă anarhiei.
Carol al VI-lea n-avea decât 12 ani când a devenit rege, fiind necesară o regenţă
pentru conducerea statului compusă din trei unchi ai săi – Ducele de Anjou, ducele de
Berry şi ducele de Burgundia – “guvernarea seniorilor florii de crin”. S-a dovedit însă
defectuoasă deoarece au început luptele între marii feudali burgunzi şi armagnaci. Dar
în august 1392, regele, major acum, înnebuneşte, lovitură grea pentru instituţia regală
pentru că regele şi nebun e tot rege. Regenţa este disputată între fratele regelui,
Ludovic d’Orleans, şi Filip, ducele Burgundiei.

Războiul va continua pentru că în zonele ocupate au avut loc mari răscoale


antiengleze pregătind terenul pentru eliberarea de către armatele regale franceze.
Ultimele două provincii stăpânite de englezi Normandia şi Guyenne au fost eliberate
în 1450 şi respectiv 1453, iar portul Calais în 1558.
Victoria Franţei în acest război a întărit puterea centrală, a grăbit unificarea
statului şi prestigiul în Europa în timpul urmaşilor lui Carol al VII-lea către sfârşitul
secolului al XV-lea.

. Dar parlamentul avea să instituie un control tot mai puternic asupra casei regale.
Eduard I – 1272-1309 – a încercat să se opună baronilor, dar mai ales a rămas în
istorie ca cel care a alipit Angliei Ţara Galilor şi şi-a impus suzeranitatea asupra
Scoţiei în 1291. De menţionat că în această perioadă Anglia s-a dezvoltat din punct de
vedere economic, oraşele căpătând un rol important.

Anglia în timpul războiului de 100 de ani

De venirea lui Eduard al III-lea la tronul Angliei – 1327-1377 este legată


înăsprirea relaţiilor politice cu Franţa şi începerea războiului de 100 de ani. S-a aliat
cu Imperiul German şi Flandra şi a obţinut victoria la Crecy – 1346 şi Poitiers – 1356,
succese care au dus la creşterea prestigiului regelui. Între timp creşte importanţa
relaţiei marfă-bani, oraşele cunosc un avânt economic deosebit prin dezvoltarea
manufacturilor textile. Agricultura a cunoscut transformări deosebite : prin orientarea
acţiunii către comerţ, şerbia a început să fie desfăcută. Anglia a cunoscut şi efectele
dezastruoase în plan demografic prin apariţia şi acţiunea ciumei în 1348 în urma
căreia o bună parte a populaţiei a pierit. În 1349 s-a votat de către parlament “Statutul
celor care muncesc” ce stabilea că orice persoană între 12 şi 60 de ani era obligată să
muncească pentru un salariu egal cu cel din 1347. Drept reacţie, Anglia cunoaşte o
puternică răscoală condusă de Watt Tyler în 1381 cu principal efect lichidarea treptată
a şerbiei, mai ales că ţăranii iobagi se puteau răscumpăra contra unei sume de bani.
Cei ce se răscumpărau primeau un act sau o copie după procesul verbal al tribunalului
local.
În secolul XV s-a schimbat şi structura nobilimii prin orientarea unei părţi din ea
către activitate comercială şi manufacturială. Creşterea oilor era mai rentabilă decât
agricultura, fenomenul „împrejmuirilor” a căpătat o formă rapidă punându-se bazele
economiei capitaliste şi în acest domeniu al economiei. Se fabrică postavuri ţărăneşti
nevopsite, iar un act de navigaţie stabilea obligaţia negustorilor englezi de a face
comerţ pe mare numai cu vase proprii. Cei interesaţi în activitatea comercială au
sprijinit puterea centrală pentru a pune capăt anarhiei interne provocată de feudali.
Marii nobili au provocat criza şi anarhia feudală de la sfârşitul secolului XIV şi
începutul secolului XV fiind înconjuraţi de mercenari.
Jafurile şi ocuparea unor pământuri vecine erau foarte frecvente, angajând bătălii
şi cu armata regală. În Anglia apăreau însoţiţi de bande înarmate şi de aceea o lege
specială a interzis purtarea armelor în parlament. S-au înarmat cu bâte. Apoi când s-a
interzis purtarea bastoanelor au venit cu pietre şi greutăţi. S-a născut nevoia
schimbării dinastiei engleze.
Baronii l-au adus pe tron pe Henric al IV-lea din familia de Lancaster – 1399-
1413. Anarhia nu a putut fi oprită şi datorită înfrângerilor suferite în Franţa de către
Henric al VI-lea – 1422-1461.
Un război avea să izbucnească între feudalii englezi sub numele de “Războiul
celor două roze” între familia de York şi Lancaster. A fost foarte sângeros – 1460-1485
– jucând un rol important în centralizarea statului englez.
Eduard al IV-lea (1461-1483) a renunţat la toate posesiunile din Franţa în afară
de portul Calais.
Într-o lungă perioadă de timp a luat naştere naţiunea engleză. Până în secolul XV
nu se poate vorbi de naţiune în sensul modern. Nobilimea vorbea în limba franceză,
actele erau scrise în limba latină sau franceză, romanul şi poezia în franceză. Abia la
sfârşitul secolului XIV şi secolul XV învingătorii şi învinşii s-au contopit într-o
naţiune, contopire la care a contribuit şi crearea relaţiei marfă-bani, a pieţii interne. O
nouă cultură avea să ajute la formarea naţiunii engleze.

La îînceputul secolului al XIV-lea, centralizarea Frantţei paă rea intrataă pe un faă gasţ ireversibil, dar
conflictul izbucnit cu Anglia, sţ i cunoscut sub numele de ..Raă zboiul de O Suta de Ani" avea saă
creeze mari probleme ambelor monarhii.

1285-1314 Domnia lui Filip IV cel Frumos,nepotul lui Ludovic cel Sfant;consolidarea
autoritatii regale si ingradirea drepturilor marilor seniori feudali.In urma casatoriei cu Ioana de
Navarra(1285), Filip devine si rege al Navarrei; adauga provincia Champagne domeniului
regal;influenta sporita a legistilor in viata publica(Pierre de Flote, Enguerand de Marigny si
Guillaume de Nogaret). Continuaă mai ales procesul de centralizare institutţionalaă , instituindu-se
un sistem de impozite regulate.
1296-1303 Conflictul regelui Filip IV cel Frumos cu papa Bonifaciu VIII;papa emite impotriva
regelui Frantei bulele Clericis laicos(1296), Asculta Filip(1301) si Unam Sanctam(1302); prin
ultima proclama suprematia puterii ecleziastice. Conflictul acestuia cu papalitatea, îîn timpul
caă ruia societatea francezaă s-a solidarizat îîn jurul regelui, a contribuit la consolidarea autoritaă tţii
monarhice.
1302 Filip IV cel Frumos convoaca Starile Generale in Paris, la care participa aristocratia,clerul
si orasenimea; prima convocare cunoscuta a Starilor Generale.
1303, 7 septembrie Atentatul de la Anagni; papa Bonifaciu VIII este molestat si facut prizonier
din ordinul lui Filip.
1303-1304 Reformele fiscale ale lui Filip IV;regele consolideaza monarhia printr-o inteleapta
politica financiara: infiintarea Camerei de conturi(Chambre des comptes) si introducerea
impozitului la taille.
1307 Dizolvarea bogatului Ordin al cavalerilor templieri,a caror avere este confiscata de „regele
calpuzan”. Acesta il obliga pe papa sa
1309 stramute resedinta papala la Avignon si extinde domeniile coroanei spre est.
1312 Anexarea Lyonului de catre Filip cel Frumos.
-La cererea regelui Frantei, papa Clement V desfiinteaza Ordinul templierilor,ale caror bunuri
trec in stapanirea regelui.Marele maestru al Ordinului a fost ars pe rug ca eretic, in 1314.-
Papalitatea s-a reintors de la Avignon la Roma in anul 1378
1297-1300 Cucerirea comitatului Flandrei.Orientata spre Anglia datorita importurilor de lana,
aceasta zona industriala, cu o prospera civilizatie urbana, se apara.In
1302, 17-18 mai Izbucneste rascoala populatiei din Bruges(Utreniile din Bruges) impotriva
stapanirii franceze si a patriciatului local; in desfasurarea rascoalei, un rol important revine
tesatorilor.-Locuitorii oraselor infrang pentru prima data o armata formata din cavaleri in
11 iulie Batalia de la Kortrijk(Courtrai)(Batalia pintenilor de aur).Dupa confirmarea
drepturilor sale asupra fiefului regal francez Guyenne(Aquitania) prin
1303 Tratatul de la Paris, Eduard I al Angliei inceteaza sa mai sprijine Flandra,care trebuie sa
capituleze inaintea lui Filip in 1305.-In
1325 izbucneste o noua rascoala a oraselor din Flandra;mestesugarii si patriciatul orasenesc fac
prizonier pe contele de Flandra, Louis de Nevers; regele Frantei, Filip VI intervine.
Raă zboiul de O Suta de Ani a paă rut saă punaă sub semnul îîntrebaă rii progresele centralizaă rii,
datoritaă succeselor engleze sţ i a violentelor misţ caă ri sociale de la mijlocul secolului al XIV-lea. Ca
printr-o imensaă lentilaă , Raă zboiul de O Suta de Ani, cel mai mare raă zboi al Europei medievale,
concentreazaă îîncaă o dataă diferite momente de crizaă , cu premisele lor istorice, cu desfaă sţ urarea sţ i
consecintţele lor. Aici au contribuit prin efectele lor sţ i momentele de crizaă a Bisericii sţ i religiei,
„captivitatea babilonicaă a Bisericii” la Avignon (1309-1377) sţ i Marea Schismaă apuseanaă (1378-
1417), precum sţ i Marea Ciumaă (1348-1349).
Cauzele generale sunt legate de mentţinerea unor teritorii ale Frantţei actuale îîn posesia regilor
Angliei, care prestau omagiu de vasalitate regilor francezi, dar nesocoteau uneori
obligatţ i ile contractului vasalic. De altfel, una din cauzele imediate ale raă zboiului a fost refuzul
regelui Eduard al III-lea al Angliei saă presteze omagiu regelui Frantţei pentru ducatul Guyenne
(sud-estul Frantţei).
O altaă cauzaă privesţ te rivalitatea franco-englezaă pentru comitatul Flandrei. Zonaă foarte prosperaă
din punct de vedere economic, care depindea politic de Frantţa, dar era atrasaă îîn sfera de
influentţ a a economiei engleze, îîn Flandra se dezvoltase postaă vaă ritul. iar materia primaă (laî na)
provenea îîn mare parte din Anglia, ca atare schimburile comerciale îîntre cele douaă zone erau
foarte importante.
Un posibil factor favorizant este criza secolului al XIV-lea, care diminuaî nd veniturile obtţ i nute
de seniori pe seama tţ aăranilor, îî i îîndeamnaă pe acesţ tia saă vadaă din nou îîn raă zboi o sursaă
..onorabilaă " de cîîsţtiguri.
Cauza imediataă a raă zboiului a fost îînsaă reprezentataă de criza pentru succesiunea la tronul
Frantţei.Dualismul intre monarhia franceza si regele Angliei, cel mai puternic vasal al sau capata
dimensiuni de criza atunci cand
1328, 1 februarie la moartea regelui Carol IV, ultimul urmasţ direct al regelui Fiiip al IV-lea cel
Frumos; stingerea dinastiei Capetienilor.Potrivit dreptului salic(succesiune pe linie barbateasca)
urmeaza varul lui Carol IV
1328-1350 Filip VI de Valois.Eduard III ridica pretentii impotriva noului rege al Frantei si, desi
depune juramantul de vasal, cauta apoi sa se foloseasca de miscarea populara antifranceza din
Flandra.
1337 Inceputul Razboiului de O Suta de Ani intre Anglia si Franta(1337-1453).Regele Filip
VI de Valois confisca fiefurile din Franta ale lui Eduard III, si ocupa Guyenne(1338); englezii
ataca si jefuiesc nordul Frantei.

1461-1483 Domnia regelui Ludovic XI:politica de centralizare a statului; pune capat anarhei
feudale si intareste autoritatea monarhica in domeniul economic si politic;incurajeaza industria
si comertul-crearea targurilor libere de la Lyon, Caen si Rouen, cu scopul de a favoriza
imbogatirea regatului-, si reformeaza sistemul fiscal.
1461 Revocarea Sanctiunii Pragmatice de la Bourges; biserica franceza ramane insa sub
controlul coroanei; apropierea dintre Ludovic XI si papa.
1464, decembrie Liga Binelui Public;constituita din Carol, conte de Charolais, ducele de
Bretagne, Carol de Franta, fratele regelui, s.a., impotriva lui Ludovic XI.
1465, 16 iulie Batalia de la Monthlery, incheiata nedecis; tratatele de la Conflans(5 octombrie)
si Saint-Maur-des Fosses(29 octombrie);Ludovic restituie orasele de pe Somme Burgundiei, iar
Normandia fratelui sau.
1467, 15 iunie Moartea lui Filip cel Bun, ducele Burgundiei; ii urmeaza Carol Temerarul.
1468, 14 octombrie Intalnirea de la Peronne;regele Ludovic XI este retinut de Carol Temerarul
sub acuzatia de a fi provocat rascoala Liege-ului; Ludovic XI este constrans sa semneze tratatul
prin care confirma clauzele tratatelor de la Arras si Conflans; se acorda lui Carol, fratele regelui,,
Champagne, Brie, etc.
1469 Statele Generale recunosc lui Ludovic XI dreptul de a conduce regatul fara sa le consulte;
legislatia este realizata prin decrete regale.
1474-1477 Razboiul dintre Franta si Burgundia.
1475, iulie Eduard IV, regele Angliei, aliat cu Carol Temerarul, debarca la Calais, revendicand
ducatele Normandia si Guyenne.
-29 august Intrevederea de la Picquigny, in urma tratativelor dintre Ludovic XI si Eduard IV,
regele Angliei se retrage.
-13 septembrie Armistitiul de la Souleuvres dintre Ludovic XI si Carol Temerarul.
1477 Moartea lui Carol Temerarul.Ludovic XI anexeaza Burgundia, Artois, Picardia si Franche
Comte.
1480 Stingerea Casei de Anjou prin moartea lui Rene de Anjou; coroanei franceze ii revin
provinciile Anjou, Bar(1481), Maine si Provence.
1482, 23 decembrie Tratatul de la Arras: cofirma stapanirea lui Ludovic XI asupra Burgundiei
si recunoaste provinciile Artois si Franche Comte ca dota a Margaretei, fiica lui Maximilan, care
urma sa se casatoreasca cu Delfinul Frantei.
1485-1488 „Razboiul nebun”; rascoala seniorilor feudali, condusi de Ludovic, ducele de Orleans
(viitorul rege Ludovic XII) si Francisc II, duce de Bretagne, impotriva Annei de Beaujeau, regenta
Frantei; rascoala esueaza in urma infrangerii de la Saint-Aubin-du-Cormier(27 iulie 1488).
1491 Casatoria lui Carol VIII cu Anne de Bretagne; ducatul Bretagnei revine coroanei franceze.
1493, 19 ianuarie Tratatul de la Barcelona; Carol VIII cedeaza regelui Ferdinand al Aragonului
provinciile Roussillon si Cerdagne.
-23 mai Tratatul de la Senlis;Carol VIII recunoaste lui Maximilian de Austria stapanirea asupra
provinciilor Franche Comte si Artois, care alcatuisera dota Margaretei de Austria.In est,
Habsburgii vor deveni principalii adversari ai Frantei pe continentul european. Frantţa va îîncheia
o pace intermediaraă bazataă pe un compromis, pentru a putea materializa o altaă sţ ansaă de
expansiune, de astaă dataă caă tre Italia. Dupaă moartea lui Ferdinand de Neapole (1494),din
1494 Carol VIII declanseaza din cauza pretentiilor dinastiei de Anjou asupra orasului Neapole,
razboaiele italiene.

Interregnul Burgundia(1363-1477)
O ramura a Casei de Valois aduna la granita germano-franceza un complex de teritorii semanand
cu Lotaringia carolingiana.
1363-1404 Filip cel Indraznet este investit cu ducatul Burgundia(Bourgogne) de catre tatal
sau Ioan II cel Bun(1363).El si urmasii sai obtin prin mostenire si cumparare
1384 comitatul Burgundia(Franche Comte), de asemenea mostenirea familiilor Wittelsbch
(Holland pana in 1433) si Luxemburg.
Vasali simultan ai coroanelor Germaniei si Frantei, ducii de Burgundia se numara printre cei mai
bogati principi europeni, deoarece, impreuna cu Flandra si Brabantul, controleaza cea mai
importanta regiune economica a Europei.Ducii de Burgundia tineau o curte stralucitoare la
resedintele lor din Dijon sau Bruxelles.Curtea lor este martora unei infloriri tarzii a culturii
cavaleresti:ceremonialul de Curte al burgunzilor devine un model al principatului absolutist.
Filip cel Bun a infiintat Ordinul Lanii de Aur in 1430, care ii aduna pe cei mai distinsi
aristocrati.Ca si Ordinul Jartierei, infiintat de englezi in 1348, acesta era foarte
exclusivist.Teritoriile dobandite isi pastreaza drepturile proprii. In Tarile de Jos ia nastere scoala
picturii realiste flamande, reprezentata, printre altii, de Jan van Eyck(1386-1440) si Rogier van
Der Weyden(1400-1464), care anunta tranzitia spre Renastere.
Cu teritorii fie in imperiu, fie in regatul Frantei, statul fondat de Filip cel Indraznet se
caracterizeaza printr-o tripla eterogenitate, politica, economica si mai ale geografica, 200 de
kilometri separand cele doua blocuri constituente(Flandra si Artois, pe de-o parte, ducatul si
comitatul Burgundiei,comitatul Charolais si comitatul Nevers, pe de alta parte).Dornic sa le faca
mai omogene,Filip cel Bun, duce de Burgundia intre 1419 si 1467,s-a straduit mai intai sa
unifice Tarile de Jos sub autoritatea sa directa(Brabant, Luxemburg) sau indirecta(Liege,
Cambrai).In anul
1464 ducele a convocat prima adunare generala a Starilor din ducat.In ciuda dorintei
dintotdeauna a regiunilor de a ramane independente, s-au facut primii pasi spre unificare.-El se
aliaza cu partida engleza prin
1420 acordul de la Troyes; dar
1435 pacea de la Arras, care pune capat dependentei feudale de Franta, aduce impacarea cu
Carol VII.-O pozitie politic independenta doreste sa sustina si fiul sau
1467-1477 Carol Temerarul, care incearca sa unifice posesiunile burgunde intr-un singur
ansamblu geopolitic, fie impunandu-i lui Ludovic XI sa abandoneze Champagne unui principe
devotat(Charles de France, in 1468), fie ocupand, cu forta sau nu, teritoriile lotharinginene pana
la Rin(Lorena, in 1473).El convinge Anglia, Castilia si Aragonul sa i se alieze spre a-l inconjura pe
dusmanul sau indarjit Ludovic XI.Ducele va incerca sa-si sporeasca domeniile:Sigismund de
Austria ii zalogeste posesiunile habsburgice de pe Rin(Alsacia)(1469) in speranta unui ajutor
burgund impotriva Confederatiei elventiene. In schimbul acordarii coroanei regale lui Carol,
imparatul ii cere mana Mariei, unica mostenitoare a Burgundiei, pentru fiul sau.
1475 Dupa cucerirea Lorenei, Berna(Nikolaus von Diessebach) trage dupa sine Elvetia in razboi.
1476, 2 martie si 22 iunie Bataliile de la Granson si Morat; Carol Temerarul este infrant de
elvetieni.
1477, 5 ianuarie Carol este infrant si ucis in fata Nancy-ului; moartea Temerarului a pecetluit
destinul familiei Valois-Bourgogne.-Maria se casatoreste cu Maximilan (I)al Austriei, caruia ii
aduce ca dota Flandra.In conflictul asupra mostenirii Burgundiei cu Ludovic XI, Maximilian iese
invingator in
1479 batalia de la Guinegate.La moartea Mariei la Bruges, in 1482, sotul ei i-a mostenit
proprietatile. De abia in
1489 recunoaste si Flandra drepturile lui Maximilan.O data cu impartirea mostenirii in
1493 pacea de la Senlis, incepe conflictul secular din Franta si Habsburgi(Austria).