ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN SEC IX XVdocx PDF

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN SEC.
IX-XV
BIZANȚUL ȘI CAROL CEL MARE
În urma campaniei din Italia, Veneția a intrat sub Imperiul Bizantin, pentru circa doua
secole. Bizantinii controlează până în secolul al VII-lea Exarhatul Ravenei, alături de Roma și
evident asupra scaunului pontifical. Cei mai mulți dintre pontifi erau desemnați de către
Împăratul de la Constantinopol și proveneau din rândul clerului oriental. Dacă nu erau
desemnați, ei erau cel puțini ratificați.
Papalitatea a căutat să se elibereze de sub tutela Constantinopolului, existând situații când
anumiți pontifi s-au opus, fiind duși cu forța la Constantinopol pentru a da explicații. Prilejul
apare în secolul al VII-lea, odată cu luptele iconoclaste, care oferă pontifilor prilejul de a se
opune puterii de la Constantinopol, fiind împotriva măsurilor luate împotriva icoanelor.
Pentru a se proteja impotriva bizantinilor, papalitatea își caută un protector în Occident, fiind
găsit în persoana lui Pepin cel Scurt, majordomul de la palatul regal al francilor. Alianța dintre
papalitate și Pepin cel Scurt avea să se materializeze prin sprijin reciproc. Pepin a fost sprijinit de
papalitate la încoronare, iar intervenția lui Pepin în Italia (751-756) asupra longobarzilor care
cuceriseră Exarhatul Ravennei, ajută la rândul său papalitatea. Pepin cedează teritoriile cucerite
Papei, gestul său avea să stea la baza constituirii Statului Pontifical.
Gerstul de acceptare de către Papă a Donației lui Pepin, îl forțrează pe Constantin al V-lea
să intervină simbolic, scoțând de sub autoritatea papei, diocezele din sudul Italiei și Iliricum
(partea vestică), trecându-le sub autoritatea patriarhului de Constantinopol. A fost singura reacție
pe care a avut-o împăratul de la Constantinopol asupra acțiunilor din Italia, la fel de palide fiind
și reacțiile următorilor împărați. Papalitatea va continua alianța cu Carol cel Mare (768-814),
după moartea lui Pepin.
După ce Carol cel Mare rămâne singur la tron, desfășoară o politică ambițioasă, urmărind
trei direcții :
1.spre Italia, unde cucerește regatul longobard (774), iar Carol își ia titlul de Împărat al
francilor și longobarzilor
2.a doua direcție este spre Peninsula Iberică, unde se va constitui Marca Spaniei, cu
capitala la Barcelona
3.a treia direcție este spre Germania 791-796, unde Carol va distruge regatul avar din
Panonia
La capătul acestor expediții, Regatul Francilor cunoaște o creștere semnificativă, iar regele
deasemenea cunoaște și el o creștere de prestigiu în fața papalității. Papalitatea reînoiește alianța
cu Carol cel Mare, care va face o vizită la Roma, unde va fi întâmpinat de papa Adrian I.
Pontiful Leon al III-lea va avea probleme în 795, după o răscoală a aristocrației romane. El va fi
închis, însă va fi eliberat și repus pe scaun, de un corp de armată trimis e către Carol cel Mare.
În 799, Alcuin, sfetnicul lui Carol cel Mare, scrie o scrisoare în care descrie situația politică
în lume în acea perioadă. El relatează că existau trei persoane care dominau lumea :
1)primul era împăratul de la Costantinopol. Însă Alcuin precizează că tronul de la
Constantinopol era vacant, după ce împăratul a fost înlăturat în 797 (Constantin al VI-lea), de
către soția sa , iar tronul a fost ocupat de către o femeie, fiind considerat vacant.
2)al doilea era papa, dar acesta avea dese probleme cu răscoalele din Italia
3)al treilea era Carol cel Mare, a cărei putere, spune Alcuin, este demnă de un Imperiu.
S-a încercat alianța între Constantin al VI-lea și o fiică a lui Carol cel Mare, însă logodna a
fost întreruptă de către Carol cel Mare, deoarece el nu a invitat la Sinodul de la Niceea din 787.
Proiectul imperial va fi posibil în anul 800, pe 25 decembrie, când Carol va coborî în Italia
pentru a fi încoronat de Papa Leon al III-lea. Ulterior, va apărea un conflict între papalitate și
Carol cel Mare. În viziunea papalității, împăratul trebuia să fie unul roman, iar Imperiul pe care îl
conducea trebuia să fie unul roman, fiind contestat în felul acesta statutul basileilor de la
Constantinopol, și anume basileus al romeilor.
În viziunea lui Carol cel Mare, componenta germanică era mai importantă, ea constând în
stăpânirea mai multor regate, fapt care legitima titlul pe care împăratul îl purta. Regatul propriu
era văzut ca un bun ce trebuia împărțit între toți fii săi, singurul moștenitor fiind Ludovic cel
Pios. El nu a renunțat niciodată la titlul de rege al francilor și longobarzilor, păstrându-l în
titulatura sa până la moarte.
La fel de importantă era și componenta creștină în viziunea lui Carol cel Mare, titlul
https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

Pagina 1 din 21
imperial echivala cu misiunea de apărare a creștinismului și de a proteja scaunul pontifical, o
protecție autoritară asupra bisericii creștine și a episcopului roman. Totodată , dat fiind și titlul
său imperial, Carol respinge teza papalității, pusă în scenă cu ocazia încoronării din anul 800, el
afirmând că este încoronat de Dumnezeu, și nu de papă, cu misiunea de a conduce poporul
creștin.
Pe al treilea plan era și componenta romană, însă Carol nu a fost atașat de aceasta, nu a
revendicat titlul de împărat roman, ci a căutat recunoașterea titlului său imperial la
Constantinopol.
Viziunea bizantină evenimentelor ce au avut loc în Italia în a doua jumătate a secolului al
VIII-lea , care a culminat cu încoronarea din 800, nu a însemnat altceva decât o tentativă de
uzurpare a drepturilor împăratului de la Constantinopol, care stăpânea de drept teritoriile din
Italia și care era singurul urmaș al împăraților romani din antichitate.
Carol a fost nemulțumit de felul în care s-a desfășurat ceremonia de încoronare , și acest
lucru avea să determine apariția unui conflict , între noul împărat și papalitate (803-804). Ce l-a
nemulțumit pe Carol? Au fost inversate riturile, deși el știa foarte bine cum trebuia să se
desfășoare ceremonia? Au fost inversate acceptul aristocrației, armatei și aclamațiile poporului,
care au venit după încoronare și asupra faptului că pontiful roman i-a așezat coroana pe cap,
papalitatea acționând ca un intermediar , rezultând deci că papa i-a înmânat puterea ? În
condițiile apariției acestor nemulțumiri, Carol era conștient de faptul că trebuia să ceară
recunoașterea titlului său imperial la Constantinopol, după împărăteasa Irina ar fi urmat un
împărat cu titluri depline, ori acest lucru îl determină să trimită o solie la Constantinopol pentru
a solicita titlul său imperial. Conicarul Theofanes Confesor, afirmă că Irina a primit cu interes
soliciatea lui Carol cel Mare și, mai spune el, ar fi existat un plan de alianță matrimonială, o
viitoare căsătorie între Irina și Carol cel Mare, urmând să se ajungă la unirea Orientului cu
Occidentul. Însă Irina este înlăturată în 802, iar noul împărat Nikefor I (802-811), respinge ferm
cererea lui Carol, fiind conștient de complicațiile acestui accept. Carol începe să facă presiuni
asupra stăpânirilor bizantine din Italia, Dalmația și Veneția fiind asediate . Nikephor nu are
posibilitatea de a interveni și a respinge presiunea asupra posesiunilor sale. După moartea
acestuia, ginerele său Mihail I, trimite o solie la Aachen, care îl recunoaște pe Carol frate al
basileilor din Constantinopol (din relatările lui Eginhard va fi recunoscut basileu al francilor).
După 811 va fi folosit titlul de basileu al romeilor pentru cei recunoscuți, însă Carol cel
Mare este recunoscut doar ca o putere locală, controlând doar teritoriile cucerite de franci. Carol
rămâne
fidel acestei misiuni până la moartea sa din anul 814. El și-a încoronat pe fiul și urmașul său la
Aachen în 813, fără a cere aprobarea papalității. După moartea lui Craol, fiul său renunță la
această concepție și se apropie de papalitate. El va fi încoronat de papalitate, fiind uns cu mir.
Această apropiere a lui Ludovic de papă, a făcut să continue conflictul de doctrină între
franci și Constantinopol, neajungându-se la lupte deschise între cele două puteri.
În timpul lui Vasile I Macedoneanul se va dezintegra Imperiul Francilor. Papalitatea își va
găsi un nou protector, în persoana lui Otto cel Mare, care va fi încoronat în 852.
DONAȚIA LUI CONSTANTIN
Există un document (prima variantă ar fi apărut la mijlocul secolului al VII-lea), o Donație a

împăratului Constantin, prin care ar fi dorit să legifereze autoritatea papei asupra teritoriilor,
atunci când exarhatul Ravennei trece sub autoritatea papei. Varianta scurtă , menționează că ar fi
apărut în anul 803, atunci când apare conflictul între Carol cel Mare și Papa Leon al III-lea, prin
acest document se încerca legiferarea drepului papei asupra întregului Occident. Acest fals făcut
de papă a mai fost făcut și pentru a avea întîietate asupra tuturor scaunelor episcopale din
Constaninopol, Antiohia, Alexandria. Documentul venea în sprijinul ideologiei bizantine, a
împăraților bizantini, pentru că ei erau singurii care aveau dreptul să poarte titlul de împărat.
Documentul a fost analizat de către Lorenzo Valla, care a scris chiar un pamflet referitor la
falsa Donație a lui Constantin în anul 1517, această lucrare făcând o analiză lingvistică a
documentului, descoperind că este impregnat cu legisme și barbarisme, care nu aveau ce să caute
într-un document roman, elaborat de papalitate, și acesta analiză îl conduce pe Valla la ideea că
documentul este un fals, idee acceptată de toată lumea științifică.
IDEOLOGIA IMPERIALĂ BIZANTINĂ ÎN SEC.IX-X
De la mijlocul secolului al IX-lea , odată cu venirea dinastiei Macedonene, Bizanțul revine la

Pagina 2 din 21
o politică universalistă. Dezvoltarea pe care o făcuse între timp lumea din jurul său, a obligat
Constantinopolul să se gândească la o nouă formulă a politicii și ideologiei sale.
Dacă în secolul al IV-lea Statul Bizantin era singurul, în secolul al IX-lea erau mai multe
state : Regatul Carolingian, Țaratul Bulgar, Regatul Sârbesc, Regatul Armean etc. Bizanțul
trebuia să găsească o nouă formulă a ideologiei sale.
Apartenența la universalitate, grație unui sistem elaborat de cancelaria imperială, numită
familia principi . Fundamentul noii ideologii a Imperiului, este expus în mod clar de una dintre
figurile politice – Patriarhul Photios , cel care în introducerea Codului de Legi din 886 din
timpul lui Vasile I Macedoneanul, definea funcția împăratului, ca singura autoritate legitimă,
definită de Dumnezeu, ca singurul care dorea binele, scopul împăratului era să mențină și să
apere bunurile prin virtuțile sale, să recupereze bunurile pe care le pierduse și să dobândească
prin victoriile sale drepte, bunurile care îi lipsesc. Biserica era apărătoarea dreptei credințe și
trebuia să impună acest lucru prin activitățile sale misionare, dar și prin ajutorul acordat ereticilor
și păgânilor.
FAMILIA DE PRINCIPI
Potrivit doctrinei bizantine, exista o singură comunitate creștină, al cărui centru era la
Constantinopol și care dincolo de frontierele imperiului, cuprindea o ierarhie de state
subordonate, care datorau Bizanțului supunere ecleziastică și politică. Locul acordat fiecărui stat
în această ierarhie, depindea de gradul de civilizație, independență politică de care se bucura
conducătorul său, resursele militare și serviciile pe care le puteau aduce Împăratului și
Imperiului. În vârful ierarhiei se afla împăratul bizantin. În calitatea sa de inlocuitor al lui
Dumnezeu pe Pământ, împăratul bizantin era stăpânul absolut al statului, dar și a lumii totodată
(autokrator).
După împăratul bizantin, urma în ierarhie fratele lui , care era împăratul din Occident ,Otto
al III-lea și fiul său, țarul bulgar. Ceilalți principi era numiți prieteni : regele Angliei, dogele
Veneției etc. Ultima categorie era cea de supuși (douloi), principii sârbi, armeni, români, italieni
etc.
Organizarea pe verticală a lumii creștine, care a rămas în vigoare până la sfârșitul
Imperiului, nefiind contestată niciodată în mod real , influențând mentalitățile Bizanțului.
Aflată în fruntea acestei ierarhii și fiind singura putetre legitimată a lui Dumnezeu pe
Pământ, împăratul bizantin avea dreptul să facă noi structuri politice și orice autoritate creștină
nou creată, trebuia recunoscută de basilei, pentru a avea legitimitate. Carol cel Mare cere
recunoșterea titlului imperial la Constantinpol, la fel și Otto al III-lea, Țarul bulgar, regele
maghiar.
În virtutea poziției sale , basileul se bucura de anumite privilegii :
-era singurul care putea folosi purpura roșie
-folosirea cernelii roșii pentru semnarea documentelor
-emiterea de acte cu bule de aur (crysobul)
-orice acord încheiat între împăratul bizantin și un principe creștin, era considerat ca o
dovadă de bunăvoință și un privilegiu acordat de către basileu, principelui respectiv
-numai puterea împăratului putea recurge de la Dumnezeu (gratia dei)
-puterea celorlați principi trebuia legitimată de reprezentantul lui Dumnezeu
-doar din porunca împăratului bizantin, se puteau face picturi în mozaic
O serie de privilegii au fost uzurpate de către principii creștini :

-purpura, folosită de Otto al III-lea, Asăneștii
-dreptul de a realiza mozaicuri – normanzii la Palermo
-gratia dei- principii români
TITULATURA IMPERIALĂ
Se modifică din nou în secolul al X-lea. În anul 927, în timpul unui conflict cu țarul
Simeon, la moartea acestuia, împăratul bizantin Roman I Lecapenos, recunoștea fiului lui
Simeon, țarul Petru, titlul de basileus. Împăratul adaugă titlul de autokrator la titlul de basileu
al romeilor, semnificația fiind de stăpân absolut al statului și stăpânul absolut al lumii. Și acest
titlu a fost uzurpat de sârbi, bulgari și români.
LUCRĂRILE FUNDAMENTALE NOII DOCTRINE BIZANTINE
În Codul de legi a lui Leon al VI-lea Înțeleptul, „Basilicalele”, este fundamentat

Pagina 3 din 21
caracterul absolut al puterii imperiale. Prin el este consacrată diminuarea prerogativelor
Senatului ,Poporului și Imperiului, precum și poziția de aliat supus al bisericii în raport cu
împăratul.
Lucrările lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, conțin deasemenea noua doctrină
bizantină : Despre theme; Despre administrarea imperiului; Despre ceremoniile curții
bizantine.
În lucrarea „Despre administrarea imperiului”, scopul împăratului era de a transmite
către fiul său niște învățături. Încă din introducere, autorul evidențiază caracterul absolut al
puterii imperiale. Poziția împăratului ca reprezentant al lui Dumnezeu pe Pământ, domnia sa
fiind legitimată de Dumnezeu. El dezvăluie așa numitul „principiu constantinian” . Principiul
divinității era extins și către familia imperială, prințesele bizantine nu se puteau căsători cu
principi străini.
Prin referiri periodice la Constantin cel Mare, Constantin al VII-lea, caută să evidențieze
poziția privilegiată pe care o avea împăratul bizantin în lumea creștină, în calitatea sa de succesor
al lui Constantin cel Mare, cel care a transferat gloria Romei la Constantinopol și a pus bazele
Imperiului Romeilor.
În cea de-a doua lucrare „Despre ceremoniile Curții Imperiale”, sunt prezentate cu lux de
amănunte ceremoniile care aveau loc la Curtea Imperială. În cadrul acestor ceremonii existau
reguli foarte stricte. În prezența împăratului se păstra o liniște absolută. Se detalia ordinea prin
care erau primiți demnitarii străini. Era descrisă ținuta împăratului, veșmintele și coroana sa. În
funcție de ceremonie și moment al zilei, se purta o anumită îmbrăcăminte și coroană. Persoana
împăratului era sfântă, nimeni nu avea voie să o atingă. Toată această desfășurare de la Curtea
Bizantină, avea drept scop de a arăta prestigiul și importanța imperială. Demnitarii imperiali erau
profund impresionați de ceremoniile și regulile de la curtea imperială bizantină. Împăratul apărea
ca un Dumnezeu printre pastorii săi.
INSTITUȚIA PORFIROGENETULUI
Acest obicei al Nașterii copiilor în „camera de purpură”, era mult mai vechi. Cei care erau
născuți în „camera de purpură”, aveau dreptul de necontestat la tronul imperial. Deși obiceiul era
mult mai vechi, instituția porfirogenetului, apare mult mai târziu, la începutul secolului al X-
lea și este ridicată la rang de instituție de către Leon al VI-lea, pentru fiul său Constantin al VII-
lea, pentru a legitima dreptul incontestabil la tronul imperial. Instituția avea să se păstreze până
la sfârșitul Imperiului Bizantin. Ea avea să dea naștere și la conflicte între moștenitorii tronului.
POLITICA EXTERNĂ A DINASTIEI MACEDONENE
Împărații din dinastia Macedoneană, de la mijlocul secolului al IX-lea până la mijlocul

secolului al XI-lea, aveau să pună în practică doctrina promovată la Curtea Imperială ,
promovând pe plan extern o politică universalistă, abandonând politica realistă de până atunci.
La capătul acestui efort, frontierele bizantine, se întindeau de la Eufrat și Caucaz până în
sudul Italiei și de la Dunăre până în Palestina. Obiectivele politicii externe erau :
1.luarea în stăpânire a drumurilor comerciale și strategice de care depindeau apărarea și
prosperitatea Contantinopolului
2.restabilirea thalassokratiei bizantine în Marea Mediterană. Acest obiectiv a fost atins
prin recucerirea insulelor din Marea Mediterană.
3.restabilirea controlului asupra Peninsulei Balcanice , revenirea frontierei imperiale pe
Dunăre, ceea ce permitea Constantinopolului să controleze două mari artere din Balcani.
POLITICA EXTERNĂ PROMOVATĂ ÎN ORIENT
După expansiunea din secolul al VII-la și începutul secolului al VIII-lea, islamul avea să
cunoască la mijlocul secolului al IX-lea o criză evidentă , după moarte lui Harun al Rashid.
Începe descompunerea Califatului Arab. Se desprind : Emiratul din Spania; Califatul Fatimizilor
în Egipt; Califatul Abassid de la Bagdad. Dincolo de apariția de noi emirate, apare tendința de
destrămare a vechilor emirate. Cele care interesau Bizanțul erau emiratele mesopotamiene și
siriene : Alep, Mossul, Edessa etc.
În condițiile crizei lumii arabe, bizantinii declanșează criza in Orient. Primele acțiuni
ofensive au fost purtate de Mihail al III-lea, ale cărui victorii aveau să aducă sub controlul
Imperiului, cheile munților Taurus (zona prin care se făcea comunicarea cu Mesopotamia și
Armenia).

Pagina 4 din 21
Politica ofensivă a fost continuată de Vasile I Macedoneanul (fondatotul dinastiei
Macedonene). Cu toate că el a fost nevoit să lupte pe trei fronturi : Italia, Asia și Cipru, armatele
bizantine își concentrează atenția asupra Mesopotamiei. Atacurile lor au dus la distrugerea
fortificațiilor arabe de la frontierea siriană.
Urmașul lui Vasile I, Leon al VI-lea nu avea așa înclinații războinice și se va limita mai
mult la o politică defensivă. Cel mai mare eșec bizantin este provocat de un grec renegat, devenit
Emir de Tripoli, care avea să ocupe orașul Thessalonik, jefuindu-l timp de zece zile. După Leon
al VI-lea, acțiunile sunt reluate de Roman I Lecapenos, care încredințează comanda armată unui
general remarcabil, numit Ioan Curcuas, care avea să se lupte timp de două decenii cu emirii. El
a recucerit zona Ciliciei și a pătruns în Valea fluviului Eufrat, îndretându-se spre Mesopotamia.
În anul 944 a reușit să cucerească Edessa în 944. În schimbul libertăților date musulmanilor din
orașul cucerit, bizantinii au primit o icoană făcătoare de minuni a lui Hristos.
Cea mai importantă etapă a recuceririi este legată de împărații Nikefor II Phocas și Ioan I
Tsimiskes. Ea este denumită și „Epoca Bizantină”. În timpul lui Nikefor II Phocas, Imperiul
cucerește Mesopotamia și Siria, culminând cu ocuparea Antiohiei în 968. Iar Tsimiskes cucerește
Palestina, ajungând în vara lui 976 aproape de Ierusalim.
Este perioada în care cronicile bizantine reflectă sentimentele de panică din lumea
musulmană. Se vorbește de cetăți mari care se predau fără luptă , armatelor bizantine . Vasile al
II-lea Macedoneanul, confruntat cu grave probleme în Peninsula Balcanică, nu promovează o
politică agresivă la frontiera orientală. El încearcă să păstreze un raport între resursele statului și
întinderea lui, să păstreze controlul asupra frontierelor naturale și să creeze un sistem de state
vasale, care să asigure securitatea frontierei orientale. El își impune autoritatea asupra emiratelor
din Alep și Mossul. Un alt succes important îl obține în Armenia, el reușind să-i impună regelui
Armeniei un acord prin care acesta lăsa moștenire regatul său Imperiului Bizantin în anul 1022.
La fel Regatul Vaspurkan, este lăsat moștenire Bizanțului. Bizanțul își reia vechile frontiere
orientale, prin acorduri cu emiratele vecine , construindu-și o centură de fortificații.
POLITICA EXTERNĂ ÎN MAREA MEDITERANĂ
În Mediterana, după o expediție din anul 961, împăratul Nikefor II Phocas, cucerește insula
Creta, iar în anul 965 reușește să ia în stăpânire insula Cipru. Bizantinii reușesc să restabilească
autoritatea asupra Marii Mediterane.
În Peninsula Balcanică, după 862 bulgarii se creștinează, iar raporturile cu Imperiul
Bizantin aveau să fluctueze în funcție de Țarul bulgar. În timpul lui Simeon, în 894, se
declanșează un război împotriva Bizanțului, care la început a fost de ordin economic. El avea să
fie dus până la moartea acestuia din 927. Simeon aspiră la titlul imperial și își ia numele de
basileu al romeilor și bulgarilor. Țelul lui a fost cucerirea Constantinopolului, el ajungând de
câteva ori sub zidurile cetății.
Cuceririle lui Simeon se îndreptau către cele patru puncte cardinale. El pleacă din vechiul
țarat bulgar, cu capitala la Plescov. Expansiunea sa se îndreaptă și către nordul Dunării, spre
Dalmația și spre Grecia. Simeon moare în anul 927, când se pregătea pentru o nouă campanie
împotriva Constantinopolului. După moartea lui Simeon, urmașul său Țarul Petru (927-969),
vine la Constantinopol, fiind recunoscut ca fiu al împăratului și aliat al acestuia. Țaratul bulgar
era ca un tampon față de populațiile de la Dunăre.
Tensiunea reapare când Bizanțul nu mai reia plata subsidiilor către Țaratul Bulgar și va fi
reluat conflictul. Nikephor II Phokas, fiind concentrat cu armata în Siria, face apel la rușii
conduși de Stanislav, să-i atace pe bulgari. A fost o decizie care se va dovedi greșită, rușii fiind
nesiguri în alianțe.
Sviatoslav vine cu o armată mare (circa 60 de mii de soldați) în Balcani, îi învinge pe
bulgari și se instalează în capitala acestora. El refuză să mai părăsească Balcanii, recucerește
capitala statului bulgar și pune mâna pe tezaurul acestora. El transmite un mesaj la
Constantinopol, cerându-i împăratului să părăsească orașul și să se refugieze în Asia Mică,
pentru ca el, Sviatoslav să vină ca împărat la Constantinopol.
La Constantinopol vine împărat Ioan I Tsimiskes, pentru care cererile lui Sviatoslav erau
inacceptabile. El reușește să-i oprească pe ruși să vină la Constantinopol, după care în 971 începe
o campanie (considerată un model) împotriva rușilor. Cucerește mai întîi Preslovul, după care
pornește în urmărirea cneazului rus, care se retrage la Silistra. Asediul Silistrei a durat câteva
luni, bizantinii învingându-i pe ruși. Sviatoslav va semna un tratat cu Ioan Tsimiskes , și se va
retrage la Kiev. Sviatoslav va fi prins de pecenegi. În urma acestei victorii, Tsimiskes anexează
Imperiului, Țaratul Bulgar. Se înființează noi theme : Paristrion (Bulgaria, Dobrogea).
Profitând de tulburările din 976, cu asasinarea lui Tsimiskes și problemele lui Vasile al II-
lea în regiunea muntoasă a Balkanilor, izbucnește o răscoală, numită a „Contelui Nicole”. Se

Pagina 5 din 21
pun bazele unui nou stat bulgar în zona Macedoniei, cu sediul la Ochrida, iar Samuel se
proclamă țar (990-1014), preluînd vechile prerogative a lui Simeon. El se va extinde în sud,
cucerind Heraklion în Dalmația, Samuel devenind stăpân în Balcani.
După ce încheie pacea în Orient în jurul anului 1000, Vasile al II-lea își mobilizează toate
forțele pe frontul balcanic, iar prima campanie din 1001, pornește din Tessalonik, taie în două
Țaratul Bulgar, ajungând la Vidin, și reia partea estică a Balcanilor. Conflictul a fost dificil,
pentru că Samuel se repliază în munții Balcani și Epir, care erau mai ușor de apărat. Însă
confruntarea decisivă are loc în 1014, bulgarii fiind înfrânți , Vasile al II-lea luîndu-și
supranumele de Bulgaroctonul. Cea mai mare parte a armatei bulgare (circa 15 mii de soldați),
aucăzut în mâinile bizantinilor. Ei au fost orbiți și trimiși înapoi. Bulgarii au fost priviți drept
uzurpatori ai autorității imperiale în Peninsula Balcanică, drept pentru care au primit această
pedeapsă. În codurile de legi bizantine, pedeapsa pentru această faptă, era orbirea.
După moartea lui Samuel, conflictul a continuat. Însă au izbucnit luptele pentru putere.
Urmașii săi au fost înfrânți de către bizantini. În anul 1018, Vasile al II-lea mai face o ultimă
campanie în Balcani.
În urma acțiunilor lui Vasile al II-lea, au fost reorganizate vechile theme și înființate altele
noi, Bulgaria, Sirmiun, iar Diocleia și regatul Croației se bucură de o largă autonomie (ei fiind
aliați ai bizantinilor în luptele cu bulgarii).
RELAȚIILE BIZANȚULUI CU OCCIDENTUL
La sfârșitul secolului al IX-lea, dispare Imperiul Carolingian. Titlul a fost preluat de către
principii longobarzi din Italia. Papalitatea traversează o perioadă de criză la cumpăna secolelor
IX-X , aristocrația își extinde controlul asupra scaunului papal, pericolul arab complică și mai
mult situația, având un rol important în declinul papalității.
Este o perioadă în care autoritățile bizantine nu au făcut eforturi pentru a-și extinde
controlul asupra papalității. Papalitatatea reușește să depășească această criză, iar după mijlocul
secolului al X-lea își va găsi un nou protector în persoana lui Otto cel Mare. Otto preluase tronul
de la tatăl său Henric al II-lea în 936, însă el de la început își leagă puterea de tradițiile lui Carol
cel Mare. Încoronarea lui Otto al III-lea, are loc la Aachen, unde a fost uns de către arhiepiscopul
de Mainz.
Direcțiile de expansiune a lui Otto I sunt în număr de două :
-una către Italia unde îl învinge pe Berengalius și se încoronează rege al Italiei
-a doua este spre estul Europei, unde reușește să oprească atacurile maghiarilor păgâni,
bătălia având loc în anul 955 la Lechfeld
Dincolo de activitatea militară, el a avut și o activitate misionară, creștinând țările
scandinave, Boemia și Ungaria. Toate aceste succese aveau să-i aducă lui Otto I, coroana
imperială, fiind primită din mâinile lui Ioan al XII-lea, la 2 februarie 962 . După momentul
încoronării, s-a semnat un tratat între papă și împărat, prin care Otto I confirmă papei și
succesorilor săi, toate drepturile și averile pe care le obținea biserica. Papa îi depunea jurământ
de credință lui Otto.
Principalul obiectiv a lui Otto I după încoronare, a fost de a obține confirmareade la
Constantinopol, a titlului imperial. Otto, era puțin atașat de ideea romană a imperiului, mai
degrabă era pentru o revenire la Imperiul Carolingian. Otto a folosit în timpul domniei sale titlul
de „imperator francorum” și expresia „renovatio imperii francorum”.
Otto a trimis două solii la Constantinopol, pentru a cere recunoașterea titlului imperial.
Însă a fost refuzat ferm de către îmăratul Nikefor II Phocas, afirmând că „el se află la putere”. În
timpul celei de-a doua solii, episcopul Liutprand de Cremona cere pentru fiul lui Otto I, mâna
porfireghenetei Ana, sora mai mică a lui Vasile II. Nikefor condiționează acceptarea cererilor lui
Otto de renunțarea acestuia la titlul de împărat, și restituirea Romei și a Ravennei către împăratul
bizantin. Otto cel Mare a considerat răspunsul lui Nikefor ca un refuz.
Mult mai directă a fost politica lui Tsimiskes. El acceptă titlul de basileu al alamanilor și
„frate al împăratului bizantin” și acceptă casătoria nepoatei sale Theodora ( care nu făcea parte
din dinastia bizantină), cu succesorul lui Otto.
Relațiile între cele două imperii s-au normalizat, ducând în Occident obiceiurile bizantine.
Otto al II-lea moare repede. Theofana reușește să păstreze tronul pentru fiul ei, viitorul Otto al
III-lea, reușind sa aducă și tradiția bizantină la curtea germană. În timpul lui Otto al III-lea,
tradițiile bizantine ajung la apogeu, capitala stabilindu-se la Roma. Otto al III-lea crează
demnități laice și ecleziastice după modelul bizantin. El își asumă rolul de protector al Papei,
ținând biserica sub un control riguros. Nu este lipsit de importanță faptul că îl desemnează
succesor al papei , pe Gelbert, care își ia numele de Papa Silvestru al II-lea.
A rămas tot un conflict de doctrină cu bizantinii. Otto al III-lea, a murit tânăr în anul 1002,

Pagina 6 din 21
fiind înmormântat la Aachen, alături de Carol cel Mare.
După moartea lui Otto al III-lea, dispar și ambițiile universale și imperiale de la curtea
germană, conflictul de doctrină dispărând până la mijlocul secolului al XII-lea, când la tronul
Imperiului German vine Frederic I Barbarossa.
CRIZA SECOLULUI AL XI-LEA ÎN BIZANȚ
Cel mai important izvor despre criza secolului al XI-lea este „Cronografia” lui Mihail
Psellos, care acoperă perioada 976-1077.„Cronica ” lui Attaliates, acoperă perioada 1034-1079.
Cronografia lui Psellos este cea mai importantă. Mihail Psellos a fost un personaj
important și influent la Curtea Bizantină, la mijlocul secolului al XI-lea. Psellos cunoștea foarte
bine situația din Constantinopol și de la curtea bizantină. El este implicat direct în deciziile luate
de anumiți împărați : Ioan I Comnenul, Theodora și Mihail I. Mihail Psellos a trăit în perioada
1019-1078. El a primit o educație solidă la Constantinopol. Ajunge la curtea imperială în timpul
lui Mihail al IV-lea, fiind secretar al acestuia din anul 1040. Urcă în ierarhie, ajungând să
conducă Senatul, apoi este ministru în timpul lui Mihail Ducas 1057-1059.
A fost unul dintre reorganizatorii Universității din Constantinopol. El se ocupa cu studiile
de filozofie, primind titlul de consul al filozofilor. Psellos a scris mai multe lucrări, scrisori etc.
Cea mai importantă lucrare rămâne Cronografia.
Prima parte a Cronografiei se ocupă de perioada 976-1059, Psellos încercând să fie cât mai
obiectiv. După 1040, este martor ocular la ceea ce se întâmplă la Constantinopol. În partea a
doua, care se ocupă de perioada 1059-1077, lucrarea a fost scrisă la cererea împăratului Mihail
Ducas, sub atenta supraveghere a acestuia. Influența lui își pune amprenta asupra acestei scrieri,
neputând să fie atât de obiectivă și critică.
Declinul imperiului începe din 1024-1025 odată cu venirea lui Constantin al VIII-lea. El
lăsa lucrurile în seama altora. Îi plăceau jocurile și cursele de cai. Începe să risipească banul
public, neglijând chiar și succesiunea la tronul imperial, el având trei fiice. A reușit să-și mărite
doar una din fiice, Zoe, cu Roman Algyros, care va domni sub numele de Roman al III-lea.
Roman al III-lea a domnit în perioada 1028-1034. Psellos are multe critici la adresa
acestuia. Roman al III-lea avea ambiția să devină cel mai mare comandant militar de până atunci.
El și-a mobilizat armata pentru confruntarea din Siria, dar a fost înfrânt, potolindu-și ambițiile.
Roman al III-lea, a trecut la alte ambiții, încercând să construiască niște biserici mai mari decât
precedenții. El a continuat risipa banului public. A dat scutiri de taxe și a plătit funcțiile înalte,
epuizând bugetul. Roman al III-lea va muri se pare asasinat de către soția sa Zoe. Zoe s-a
căsătorit cu Mihail, care va fi proclamat împărat sub denumirea de Mihail al IV-lea.
Mihail al IV-lea (1034-1041) este unul dintre puținii împărați la adresa căruia Psellos nu a
avut critici. Motivul ar fi fost acela că împăratul l-a adus la Curtea Imperială pe Psellos. Când
situația a fost gravă, Mihail al IV-lea, a preluat personal conducerea armatei, pentru a lupta
împotriva avarilor. El a avut meritul să echilibreze finanțele. Abdică în anul 1041. Zoe îl
adoptase între timp pe nepotul lui Mihail al IV-lea, care îl chema tot Mihail.El devine împărat
sub numele de Mihail al V-lea.
Mihail al V-lea (dec.1041-apr.1042) încearcă să o îndepărteze pe împărăteasă, exilând-o la
o mănăstire. Însă aceasta a fost una dintre cauzele care vor duce la pierderea tronului. Pupulația
din Constantinopol de revoltă împotriva celui care era denumit „uzurpatorul”.
Pentru o scurtă perioadă de timp (câteva luni), imperiul va fi condus de cele două surori :
Zoe și Teodora. Însă era greu ca imperiul să fie condus de către o femeie. Cele două nu se
înțelegeau. Zoe a decis să se căsătorească pentru a treia oară cu viitorul Constantin al IX-lea.
Constantin al IX-lea (1042-1055). Psellos are numai păreri negative despre el. Constantin,
a cheltuit bugetul statului fără noimă. Un singur merit îi este recunoscut : reorganizarea
Universității din Constantinopol. Constantin IX moare în 1055. Între timp Zoe murise în urmă cu
cinci ani. Domnia revine Teodorei.
Teodoara (1055-1056). Psellos are cuvinte de laudă pentru ea, fiind considerată mai
chibzuită. Ea nu a cheltuit din banul public, nu a mai acordat indemnizații marilor dregători.
După moartea ei, se termină dinastia Porfirogheneților.
Vine Mihail al VI-lea care va domni doar un an (1056-1057)
Issac I Comnenul (1057-1059), vine din tabăra revoltaților. El încearcă să reformeze

Pagina 7 din 21
statul, căutând cât mai repede cele mai eficiente metode. Toate domeniile și demnitățiile date de
către predecesorii săi, au revenit statului, lovind puternic în aristocrație. Isaac va abdica în 1059,
toate acțiunile sale fiind blocate și oprite.
Constantin al X-lea Ducas (1059-1067). Descrierea lui Psellos se schimbă, el nemaifiind
atât de obiectiv față de împărat. Constantin continuă politica fastului imperial, risipind banul
public. Moare în 1067. Soția sa se mărită cu Roman.
Roman IV Diogenes (1067-1071). În timpul său, bizantinii suferă o mare înfrângere la
Mantzikeort, însuși împăratul fiind luat prizonier.
Mihail al VII-lea Ducas (1071-1078) preia puterea la Constantinopol, înlăturându-i pe toți
apropiații lui Roman al IV-lea. După ce s-a eliberat , Roman al IV-lea vrea să se întoarcă la
Constantinopol, însă va fi arestat și orbit. Psellos îl laudă pe Mihail al VII-lea, considerându-l un
om de cultură, având multe calități. În anul 1078, Mihail abdică, el confruntându-se cu o revoltă.
Profitând de anarhie, selgiucizii înaintează spre vest. La tron vine Alexios I Comnenul în
1081, inaugurând dinastia Comnenilor.
CONSECINȚELE INTERNE ALE CRIZEI SECOLULUI AL XI-LEA
Pe plan intern, este vorba de o criză politică, manifestându-se între aristocrația civilă și
aristocrația militară.
După moartea lui Vasile al II-lea Macedoneanul, generalii acestuia au fost îndepărtați din
Constantinopol, marginalizați și obligați să se retragă în provincii, puterea fiind practic controlată
de aristocrația civilă din Constantinopol, care reușește să-și impună proprii reprezentanți pe
tronul imperial.
La rândul ei, aristocrația militară acționează și tronul imperial este ocupat de unii
reprezentanți ai acestei grupări : Isaac I Comnenul sau Nikefor Botaneiates, care va ocupa tronul
în urma unor revolte militare (1078)
În 1081, avea să se încheie această confruntare, cu victoria aristocrației militare, al cărei
reprezentant, Alexios I Comnenul reușește să intre în Constantinopol, fiind încoronat de
patriarh, ca împărat.
Conflictul a determinat și o gravă instabilitate politică, în perioada 1085-1091, succedându-
se mai mulți împărați sau împărătese. Tot pe plan politic, o altă manifestare a crizei este
importanța dobândită de elementul „burghez” în Constantinopol. Această orientare este denumită
de Psellos ca fiind „democratizarea imperiului”. Este un proces început în timpul lui
Constantin al IX-lea și accentuat în perioada în care imperiul a fost condus de către Constantin
al X-lea Ducas, care era caracterizat de ignorarea obiceiurilor și regulilor de avansare și
abandonarea concepțiilor aristocratice. Până în această perioadă, accesul în Senat era permis doar
membrilor aristocrației. Esența mișcării celor doi împărați, era lărgirea bazei sociale a regimului
aristocrației civile și să consolideze puterea conținută de acesta.
Pe plan economic, criza se manifestă mai ales după mijlocul secolului al XI-lea,
înregistrându-se în această perioadă un declin accelerat al agriculturii și abandonarea loturilor de
pământ, care au fost determinate de invaziile selgiucizilor în Orient sau a pecenegilor în
Peninsula Balcanică. Deasemnea , unele surse vorbesc despre rolul secetei și a foametei pe
parcursul aceste perioade, evident acest factor ducând la delinul lumii rurale.
-această criză a lumii rurale, era dublată și de una financiară, determinată de risipirea
banilor din visterie, ridicarea unor edificii mărețe pentru întreținerea fastului de la Curte
Imperială și pentru a împiedica atacurile populațiilor barbare.
-acordarea de scutiri obținute nu doar de demnitarii laici, ci și de cei ecleziastici
-acordarea pe scară largă a unor demnități, fiecare demnitate fiind înoțită și de o rentă
anuală corespunzătoare. Acordarea unor titluri conducătorilor barbari, aceste titluri fiind și ele
însoțite de sume mari de bani și cadouri trimise anual de împărații bizantini
-declinul monedei bizantine. Încă de la emitera ei , în secolul al IV-lea, nomisma fusese
menținută cu titlu ridicat, însă după câteva secole , începând cu a doua jumătate a secolului al
XI-lea, moneda începe să se devalorizeze într-un ritm tot mai accentuat și, în circa două decenii,
ajunge la 8 carate, după care încetează emiterea acesteia. Alexios I , emite o nouă monedă, în
ultimul deceniu al secolului al IX-lea
-criza militară. După 1095, se diminuează constant resursele financiare destinate armatei și
pe lângă acestea, vorbim și despre o adevărată politică a împăraților civili, care urmăreau
scăderea efectivelor militare. Un rol important l-au avut și revoltele militare care au contribuit la
dezorganizara sistemului defensival Imperiului. Aceste revolte erau conduse de către generali,
unii dintre ei , foști generali ai lui Vasile al II-lea , cum este cazul lui Giorgios Maniates.
O altă revoltă care începe din anul 1047, a facilitat intrarea pecenegilor în Peninsula
Balcanică (1048). Revolta lui Isaac Comnenul, care ajunge la conducerea Imperiului, a slăbit

Pagina 8 din 21
foarte mult statul bizantin. Din pricina reducerii armatei, împărații civili din secolul al XI-lea, au
folosit mercenari în armată și în garda imperială. Sistemul mercenariatului nu favorizează în nici
un fel Bizanțul, care era un fel de armă cu două tăișuri pentru împărați. De multe ori, acești
mercenari treceau de partea celui care plătea mai mult, și în al doilea rând, era un sistem care
necesita cheltuieli mari, deoarece, dacă soldele nu erau plătite la timp, se puteau confrunta cu
revoltele acestora. Ori, este o perioadă în care împărații încearcă să mențină liniștea.
Din punct de vedere social, bulversarea structurilor sociale după moartea lui Vasile al II-
lea, se datorează faptului că nu a mai fost aplicată legislația pentru protejarea micii proprietăți
țărănești. Imediat după moartea lui Vasile al II-lea, Constantin al VIII-lea nu mai aplică legea
predecesorilor săi, iar politica sa este continuată și de urmașii săi. Dincolo de acest lucru, prea
puțina atenție care era acordată armatei, de Constantin al IX-lea, îl face pe acesta să ia o măsură
inadecvată pentru momentul acela. În jurul anului 1050, se desființează circa 50 de proprietăți
stratiotice de la frontiera Orientală. Țăranii militari sunt transformați în contribuabili, deoarece
autoritatea avea nevoie de bani pentru cheltuielile de la Curte.
Această măsură a fost luată doar cu câțiva ani înainte de apariția turcilor selgiucizi în
Orient, la frontiera orientală a Imperiului. La această situație de bulversare a structurilor sociale,
au contribuit și abuzurile trimișilor imperiali, care de multe ori îi aduceau pe contribuabili în
situația de a nu mai plăti impozitele, ceea ce a provocat creșterea numărului de terenuri
necultivate și, evident, acest lucru avea consecințe negative din punct de vedere economic.
Revoltele și năvălirile barbarilor au contribuit și ele la dezorganizarea sistemului
administrativ. Themele sunt organizate pe măsură ce, după anii 1055-1056 teritoriile bizantine
din Orient încep săfie cucerite de selgiucizi. Teoretic , organizarea se menține în Peninsula
Balcanică, și practic, situația era nefastă, deoarece, atacurile periodice ale pecenegilor,
destabilizează situația în peninsulă.
CRIZA EXTERNĂ A STATULUI BIZANTIN DIN SEC. IX
Pe plan extern se disting două etape :

-1025-1050, când imperiul este la apogeul puterii sale. Practic nu mai există adversari
capabili să-i pună în pericol frontierele și, mai mult decât atât, Bizanțul încă culege roadele
politicii lui Vasile al II-lea : în anul 1025, regatul armean Ani, intră în componența Bizanțului,
prin testamentul făcut de ultimul său rege
-1050-1080, este perioada în care Bizanțul cunoaște pe plan extern o criză accentuată, care
avea să ducă la pierderea statutului de putere mondială și avea să-l aducă în pragul prăbușirii.
ORIENTUL
După mijlocul secolului al XI-lea, își fac apariția turcii selgiucizi care cuceresc Bagdadul
și devin protectorii califului de la Bagdad. După ce cuceresc Califatul de la Bagdad, se întorc
împotriva Bizanțului, iar în anii 60 ai secolului al XI-lea, încep expedițiile în Provinciile
Orientale ale Imperiului. Au fost prădate Mesopotamia, Cilicia, a fost cucerit regatul Ani, a fost
invadată Asia Mică și invadată Cezareea Capadociei. Bizantinii nu reușesc să facă față atacurilor
selgiucide, fiind lipsiți de o armată proprie, puternică, rezultat al politicii interne a aristocrației
civile.
Împăratul Roman al IV-lea Diogenes reușește să strângă o armată, cu care organizează trei
expediții împotriva selgiucizilor. Dacă în primele două expediții a înregistrat succese, cea de-a
treia în 1071, se încheie cu înfrângerea de la Mantzikert. În această bătălie a fost făcut
prizonier însuși împăratul, care a fost nevoit să plătească o sumă mare de bani pentru a se
răscumpăra și să încheie un tratat umilitor cu selgiucizii.
Practic deceniul 1071-1081 este caracterizat de înaintarea turcilor către strâmtoarea Bosfor,
care este facilitată și de situația internă a statului Bizantin. Până către 1080, segiucizii reușesc să
ajungă până la strâmtoarea Bosfor, lichidând stăpânirea bizantină în Orient și punând bazele
Sultanatului de Rum. Meritul împăraților Comneni a fost acela de a recuceri anumite teritorii,
centrul rămânând în mâinile turcilor selgiucizi.
PENINSULA BALCANICĂ
Din anul 1048 încep invaziile pecenegilor la sud de Dunăre, acestora li se vor alătura și
uzii, dar având un rol mai minor, episodic, întrucât uzii vor fi decimați de ciumă între 1054-

Pagina 9 din 21
1055, iar cei care au mai rămas vor fi colonizați.
Pecenegii, în schimb își vor continua atacurile, provocând mari pagube provinciilor
Balcanice, afectând grav structurile economice și întreaga organizare politico-administrativă a
Peninsulei. Teoretic, Peninsula Balcanică rămâne sub autoritatea imperială, dar practic, până la
victoria lui Alexios I de la Legunion, acest control era ca și inexistent.
OCCIDENTUL
În Italia, în prima jumătate a secolului al XI-lea, apar normanzii, un factor care amenința atât
pozițiile papalității, , cât și pozițiile bizantine din peninsulă. Însă alianța bizantino-pontificală, nu
a fost bine coordonată, nefiind eficientă, ajungându-se în anul 1054 la Marea Schismă, după ce
delegații papei Leon al IX-lea trimiși de la Constantinopol, l-au excomunicat pe patriarhul
bizantin Mihail Kelularios, folosindu-se și de ezitările lui Constantin al IX-lea, care încerca să
mențină legăturile. Patriarhul bizantin la rândul său, la un sinod de la Sofia din 24 iulie, i-a
excomunicat pe reprezentanții papei.
Cu toate că amploarea rupturii din 1054, nu avea să fie conștientizată imediat, pe termen
scurt, ruptura a dus la o apropiere a papalității de normanzi, iar în anul 1059, se pune bazele
alianței dintre cei doi factori, cu prilejul Conciliului de la Delfi. Având binecuvântarea
papalității, normanzii încep cucerirea teritoriilor bizantine din Italia, iar în 1071, doar orașul Bari
mai rămăsese sub controlul bizantin, care cade și acesta în anul 1072.
Odată cu cucerirea orașului Bari, a fost lichidată stăpânirea bizantină în peninsulă. Astfel, la
capătul crizei secolului al XI-lea, de la o mare putere, care era Imperiul Bizantin în anul 1025, se
ajunge la rezultatul descris de Anna comnena în „Alexiada”. Autoarea precizează că în
momentul în care tatăl ei a urcat pe tron, Bizanțul mai controla doar teritoriile aflate în fața
orașului.
DINASTIA COMNENILOR
POLITICA EXTERNĂ A COMNENILOR

În 1081 aristocrația militară câștiga tronul imperial. Alexios I Comnenul va domni din
1081-1118. Va urma Ioan Comnenul și apoi Manuel I Comnenul. Apoi tronul va reveni lui
Alexios II Comnenul sub conducerea unei regențe. Va fi proclamat Andronic în urma unei
revolte, care îl va detrona pe Alexios al II-lea. Vor domni până în 1185, fiind urmat de Isaac II
Angelos (1185-1195), inaugurând dinastia Angelos. Va fi apoi urmat de Alexios al III-lea
Angelos. Vine apoi Alexios IV, care va alungat de la tron în timpul Cruciadei a IV-a.
Alexios I Comnenul. În momentul când vine la tron, situația Bizanțului era critică.
Bizanțul mai stăpânea doar Constantinopolul și o parte din Tracia. Noul împărat era lipsit de o
armată puternică, de flotă și de bani.
Primul pericol cu care s-a confruntat Alexios au fost normanzii. După ce au cucerit
posesiunile bizantine din Italia, normanzii aveau ca obiectiv constituirea unui Imperiu
Mediteranean, al cărui centru în vizinea lui Robert Guiscard avea să fie la Constantinopol. Ei
încearcă să cucerească teritoriile bizantine din Balcani. Aceștia organizează o expediție în 1185,
debarcând la Dyrrachium. Alexios face apel la flota venețiană, reușind să-i alunge pe mare, însă
normanzii au succes pe uscat, cucerind orașul. Alexios reface armata, și reușește să-i respingă
pe normanzi.
Odată îndepărtat pericolul normand, Alexios își îndreaptă atenția spre Orient. El
organizează mai multe expediții, beneficiind de sprijinul a 500 de călăreți trimiși de către Contele
de Flandra. El reușește să degajeze teritoriile aflate în fața Constantinopolului din Asia Mică.
Mai târziu Alexios profită de organizarea primei cruciade, reușind să recucerească litoralul
sudic al Mării Negre, iar mai târziu și fațada vestică a Asiei Mici. Erau niște succese importante,
puterea Sultanatului de Rum fiind foarte mare, iar bizantinii nu putea să-i înfrângă singuri.
Alexios II Comnenul extinde cuceririle în Orient, la care se adaugă și Cilicia. În urma
acestor succese, Bizanțul își regăsise parțial baza economică și comercială în Orient.
Manuel I Comnenul continuă politica de expansiune, consolidând pozițiile bizantine în
Asia Mică, reușind să adauge sub vasaliate Principatul Latin al Antiohiei și Regatul
Ierusalimului. Însă în cea dea doua parte a domniei, Manuel se lansează într-o politică
Occidentală anacronică, pentru a readuce Italia sub control și a prelua coroana imperială.
Cronicarul Niketas Choniates critică această politică și ambițiile împăratului care dorea să
ducă frontierele Imperiului până la coloanele lui Hercule (strâmtoarea Gibraltar) și să reușească

Pagina 10 din 21
acolo unde și Iustinian eșuase.
Manuel a cheltuit sume imense pentru câștigarea aliaților în Italia. Toate proiectele
împăratului vor eșua. Se organizează o coaliție antibizantină formată din Regatul celor Două
Sicilii, Veneția, Imperiul romano-german și Papalitatea.
Această politică anacronică, avea să coste Bizanțul, pentru că a neglijat Orientul, pemițând
selgiucizilor să-și refacă forțele, succesele anterioare fiind compromise în urma eșecului din
1176 la Miriakefalon.
Pecenegii au început să se instaleze la sud de Dunăre. Reținut de alte expediții, Alexios II
își îndreaptă atenția în cele din urmă și spre pecenegi. În luptele care au urmat, bizantinii aliați cu
cumanii, i-au zdrobit complet pe pecenegi.
După această victorie, este restabilit controlul la Dunăre. Sârbii încep să se revolte. Ei se
organizează într-un stat, condus de către Ștefan Nemania. În a doua jumătate a secolului al XII-
lea, bulgarii aveau să se revolte , sub conducerea lui Petru și Asan (1185). În urma unor campanii
eșuate, Issac II va recunoaște existența statului bulgar.
La sfârșitul secolului al XII-lea, dezastrele bizantine erau peste tot : în Italia, Orient,
Balcani
CRUCIADELE
Pregătirea psihologică a celei de-a patra Cruciade, a avut doi factori externi: Papalitatea și
Imperiul romano-german și doi factori locali: Normanzii și Venețienii.
PAPALITATEA
Relațiile Bizanțului cu Papalitatea după Marea Schismă din 1054, au fost influențate de
pătrunderea ideilor reformatoare ale papilor. Primul Pontif a fost Grigore al VII-lea, în „Dictatul
papei”, trage concluziile acestor reforme. Trei puncte aveau să influențeze relațiile cu Bizanțul :
1.dorința papalității de a subordona puterea imperială din Occident, care aveau să
declanșeze lupta dintre pontifi și împărații germani (Lupta pentru investitură și Lupta pentru
supremație). Împărații Bizantini au fost de partea papalității.
2.dorința Romei de a-i fi recunoscută supremația în întreaga biserică creștină și de a
reface unitatea lumii creștine. Acest lucru însemna subordonarea patriarhiei de Constantinopol,
ceea ce era inacceptabil pentru bizantini.
3.politica teritorială activă a Papalității în Italia, care a dus la conflicte cu bizantinii
În prima parte a domniei lui Alexios I, relațiile cu papalitatea au fost încordate din cauza
alianței lor cu normanzii și a acuzației de uzurpare a tronului la adresa lui Alexios I Comnenul.
În acest context, Alexios I Comnenul a fost excomunicat de către Papa Grigore al VII-lea. Însă
după moartea lui Robert Guiscard, relațiile aveau să se detensioneze. Aveau să se schimbe
ambasade între papalitate și bizantini, papa având intenția să-i ridice excomunicarea, dacă
Alexios I se va decide să participe la Cruciada I. La rândul său , Alexios I va propune Papei
Urban II, organizarea unui Conciliu Ecumenic pentru restabilirea bisericii creștine.
În anii care au urmat, relațiile dintre Roma și Constantinopol au alternat:
-depărtare -acțiunile lui Bohemund de Tarent, care căuta aliați împotriva bizantinilor
-apropiere – în condițiile în care apare un conflict între papa Pascal II și împăratul german
Henric V (1111-1112). O scrisoare trimisă de populația romană către Alexios I Comnenul, îl
invită pe acesta să se încoroneze împărat la Roma, iar pontiful roman acceptă propunerea
basileului privind convocarea unui Conciliu Ecumenic pentru restabilirea bisericii creștine. Au
început niște discuții premergătoare, însă nu s-a ajuns la ceva important.
În timpul lui Ioan I Comnenul, creșterea puterii normande și proclamarea lui Roger al II-
lea ca Rege al Celor două Sicilii, au făcut să crească pericolul normand pentru papalitate, ceea ce
va apropia Roma de Constantinopol. Ioan II chiar a susținut expediția pontificală împotriva
regatului normand din 1139, care se va termina cu un eșec.
Cele mai importante evenimente dintre papalitate și bizantini au avut loc în timpul lui
Manuel I, acesta fiind un mare admirator al ordinului cavalerilor occidentali. La începutul
domniei lui Manuel I, Papa s-a numărat printre adversarii lui, însă după încoronarea lui Frederic
I Barbarossa și a rupturii de papapitate, se produce o apropiere între bizantini și papa Alexandru
III, punându-se problema încoronării lui Manuel ca împărat al Occidentului.
Papa Alexandru III avea nevoie de bani și soldați pentru confruntarea cu Barbarossa, el
încurajând ambițiile bizantinilor. Odată cu împăcarea dintre Papă și Barbarossa, care s-a realizat
în 1177 la Veneția, toate proiectele împăratului bizantin aveau să fie spulberate cu acel prilej.
Această situație a făcut ca Manuel I să caute alianțe prin care să contracareze coaliția
antibizantină, dar aceste alianțe erau greu de găsit din cauza papalității.
Papalitatea rămâne până la sfârșitul secolului al XII-lea în tabăra antibizantină, apărând

Pagina 11 din 21
momente tensionate, cum ar fi în timpul Cruciadei III, când Barbarossa a pus problema cuceriri
Constantinopolului, iar papalitatea avea misiunea predicării unei cruciade împotriva Bizanțului.
IMPERIUL ROMANO-GERMAN
La sfârșitul secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea, relațiile Bizanțului cu
Imperiul Romano-German au fost strânse. Alianța dintre Alexios I și Henric al IV-lea, apoi între
Alexios al II-lea și Conrad al III-lea, apoi de Manuel I Comnenul , fiind întărită de căsătoria
dintre Manuel I Comnenul și nepoata împăratului german Irina.
Situația se schimbă după încoronarea ca împărat Romano-German a lui Frederic I
Barbarossa (1152). Acesta renunță la politica promovată de predecesorii săi și revine la
pretențiile universaliste. Cel care analizează evenimentele este Ioan Kimanos, care vorbește chiar
de o scrisoare pe care Barbarossa i-o trimite lui Manuel I, denumindu-l „rege al grecilor”, în
timp ce pentru el folosea termenul de „împărat al romanilor”. Relațiile se vor tensiona, când
Manuel va intra într-o alianță cu Papa împotriva lui Barbarossa, însă cel care va pierde din
această confruntare va fi împăratul bizantin, care nu-și va atinge obiectivul de a ajunge Împărat
al Occidentului, ajungând chiar să se confrunte cu alianța antibizantină din 1177.
Același Barbarossa, în contextul organizării celei de-a treia cruciade, avea să promoveze
ideea de cucerire a Constantinopolului. Armata cruciată condusă de Frederic I trece prin
Peninsula Balcanică spre Constantinopol. Armata jefuiește totul în cale, iar când Frederic trimite
o solie la Constantinopol, acesta îi arestează pe soli. Frederic începe să atace teritoriile balcanice,
cucerește Adrianopolul și pericolul german este tot mai amenințător pentru Constantinopol,
moment în care Isaac II cedează și acceptă propunerile cruciaților (1189). Potrivit tratatului,
Isaac II trebuia să îi elibereze pe soli și să îi despăgubea, la fel și pe împăratul german. Mai
existau și alte prevederi, cum ar fi participarea cu un corp de oaste la cruciadă, să asigure
aprovizionarea expediției și să asigure apărarea locurilor sfinte după cucerirea lor.
Odată cu acest tratat, se părea că lucrurile se vor liniști. Însă Barbarossa trimite o scrisoare
fiului său Henric al VI-lea, prin care îi solicită acestuia să ia legătura cu Papa pentru a promova o
cruciadă împotriva Bizanțului și să înceapă tratativele cu orașele italiene, pentru a pregăti o flotă
cu care să fie luat cu asalt Constantinopolul. Însă acest proiect nu s-a mai pus în practică, pentru
că Barbarossa va muri înecat într-un râu în 1190. Fiul său Henric VI nu renunță la tratatul inițial.
El cere împăratului bizantin să plătească despăgubiri de 5 milioane lire aur. Isaac al II-lea, pentru
a strânge suma, pune un nou impozit populației (numit impozit al germanilor).
VENEȚIA
Legenda medievală spune că Veneția a apărut în secolul al V-lea, după expediția lui Attila în
Italia, care îi obligă pe locuitorii din Aguileea să se retragă în lagune, punând bazele unui nou
oraș.
După recucerirea lui Iustinian, orașul va rămâne sub autoritatea bizantină până la sfârșitul
secolului al IX-lea. Veneția era condusă de către un duce, ducând la titlul de doge în secolul al
VIII-lea. Afirmarea Veneției începe în secolul al VII-lea. Ea rămâne fidelă bizantinilor în
conflictul dintre Carol cel Mare și bizantini. Tot în prima parte a secolului al IX-lea, are loc un
eveniment
(827-828) în care se afirma Veneția. Niște corăbii Venețiene intră în rada portului Alexandria, iar
venețienii au luat moaștele Sfântului Marcu, care va deveni patronul spiritual al Veneției.
Îna aceași perioadă perioadă, Veneția își construiește o flotă de război și comercială. Cu
această flotă , venețienii au venit în ajutorul Bizanțului, ori de câte ori au fost solicitați (mai ales
împotriva pirateriei slave). Un moment a fost în anul 992, când pentru a-i recompensa pe
venețieni pentru sprijinul acordat, Vasile al II-lea le acordă primele privilegii comerciale :
reducerea taxelor pentru comerț cu până la 4%. Venețienii sunt protejați de autoritatea bizantină.
Acest tratat avea să dea un impuls puternic activității economice a venețienilor. Mulți negustori
venețieni se deplasează către capitala bizantină, unii dintre ei rămânând acolo.
Momentul cel mai important a fost în timpul domniei lui Alexios I. În 1080 începe prima
expediție normandă în teritoriile bizantine, orașul Dyrachion fiind asediat pe mare și pe uscat de
către normanzi. Neavând o flotă puternică, bizantinii fac apel la Veneția , care intervine, reușind
să degajeze orașul dinspre mare, rămânând apoi alături de împăratul bizantin. Pentru a-i răsplăti
pe venețieni și pentru a menține alianța cu ei, în mai 1082, Alexios I dă un crysobul prin care
aceștia obțineau avantaje politico-finaciare și comerciale :
-dogele primea demnitatea de protosebastos, însoțită de o rentă anuală cuvenită
-patriarhul venețian, primea și el o rentă de 20 de mii de lire
-tot 20 de mii de lire aur erau împățite și bisericilor venețiene
Comerciale
-dreptul de a face comerț în toate regiunile imperiului inclusiv la Constantinopol, în mod

Pagina 12 din 21
liber , fără a plăti vreo taxă comercială sau impozit
-primeau debarcader la Constantinopol la Cornul de Aur
-venețienii scăpau de controlul funcționarilor imperiali, care controlau corăbiile
Consecințele tratatului
-Veneția pune bazele imperiului său colonial
-avantajele obținute erau imense si au intensificat activitățile comerciale
-pentru Bizanț lucrurile nu stăteau prea bine, ei pierzând numeroase venituri
-acordarea acestor privilegii venețienilor, avea să ducă la apariția resentimentelor împotriva
venețienilor și latinilor, cei mai nemulțumiți fiind negustorii bizantin
-prin privilegiul acordat, basileul deschidea o breșă în sistemul economic bizantin, care va fi
lărgită după ce au fost acordate importante scutiri pisanilor (1111-1112) și genovezilor (1169)
Ioan II Comnenul. În condițiile în care exista o tradiție de reînnoire a tratatelor, Ioan II

încearcă să scape de aceste scutiri acordate, și refuză să reînnoiască tratatul (1118). Refuzul lui
provoacă reacția Veneției, flota venețiană atacă insulele grecești Chios, Rhodos, Lesbos, fiind
cucerită insula Kephalonia. Flota venețiană se apropie tot mai mult de Constantinopol. Este
momentul în care Ioan II cedează și reînnoiește privilegiile venețienilor.
Manuel I Comnenul. Acest lucru îl va face și Manuel I Comnenul căutând alianța cu
Veneția în lupta cu normanzii. Însă basileul începe să fie nemulțumit de sprijinul primit , atunci
când a debarcat în Italia, venețienii avându-și propriile interese în Dalmația. Aceste nemulțumiri
l-au determinat pe Manuel să-i aducă pe genovezi pe piețele bizantine. Manuel i-a așezat pe
genovezi alături de cartierul venețian. Tensiunile au izbucnit, venețienii atacând cartierul
genovez. Basileul i-a chemat pe venețieni la el și i-a obligat să plătească despăgubiri genovezilor,
dar aceștia au răspuns cu insolență, amintindu-i de luptele pe care le-a purtat în trecut cu ei.
Împăratul a organizat o acțiune, trimițând scrisori în toate provinciile imperiului, iar în
1071 autoritățile bizantine au trecut la arestarea venețienilor, bunurile lor fiind confiscate. Drept
răspuns, Veneția a organizat o campanie împotriva Constantinopolului, strângând o flotă de peste
100 de corăbii, care a pornit spre capitala bizantină, însă ea a eșuat se pare din cauza unei
epidemii. Flota se întoarce la Veneția, dogele plătind cu viața acest eșec.
Din acest moment, venețienii nu au mai revenit pe piețele bizantine, însă Veneția intră în
toate alianțele îndreptate împotriva Bizanțului, așteptând momentul favorabil revanșei, care va
veni în 1204.
NORMANZII
După ce Alexios ocupă tronul, este confruntat cu primul mare pericol și anume, prima
expediție normandă, dintr-o serie de patru, care se desfășoară pe parcursul secolului. Prima are
loc între 1081-1085, însă Alexios I era lipsit de capacități militare cu care să facă față de
pericolul normand.
1)Normanzii erau conduși de Robert Guiscard și de Boemund de Tarent care vizau
instaurarea unui imperiu mediteranean, care presupunea cucerirea Constantinopolului și a
Peninsulei Balcanică. Armata normandă debarcă la Dyrrachium, orașul este asediat pe mare și
pe uscat, intervenția Venețienilor ducând la degajarea normazilor dinspre mare dar, pe uscat
reușesc să cucerească orașul. Armata își continuă marșul fără a întâmpina vreo rezistență și până
în 1083 succesele sunt de partea Normanzilor, când Robert Guiscard este chemat în Italia de
Papă, deoarece Roma era amenințată de Henric al IV-lea.
O epidemie care a decimat armata normandă, au permis bizantinilor să obțină câteva
succese și să-i alunge pe Normanzi din Pen balcanică, în anul 1085, ajutați de venețieni care au
blocat traficul pe mare. Robert Guiscard a murit în 1085 și Boemund de Tarent se întoarce în
sudul Italiei, fiind preocupat de disputa care s-a ivit după moartea tatălui său.
2)În timpul primei cruciade, același Boemund va reuși să pună bazele principatului Antiohiei,
refuzând să înapoieze cetatea împăratului bizantin. Tensiunile provocate de cetate aveau să ducă
la cel de-al doilea război bizantino-normand. Acest război avea să fie precedat de un turneu a lui
Bohemund prin lume, care avea să-l ducă pe acesta la curțile principilor din nordul Italiei și cele
a regilor Franței și Italiei, căutând sprijin împotriva Bizanțului, prezentat ca principala piedică în
calea obținerii unor succese consistente în Orient.
Boemund l-a prezentat pe împăratul bizantin ca pe un laș și un fricos. După această călătorie
începe al doilea război, încheindu-se cu succesul armatei bizantine. Acest război s-a succedat cu
un tratat prin care Boemund s-a declarat vasal al Imperiului, el va primi principatul până la
moartea sa, când se va întoarce la Bizanț. Boemund moare în 1111 și principatul va rămâne sub
conducerea nepotului său, care va muri și el în scurt timp.

Pagina 13 din 21
3)Cea de-a treia campanie are loc în vara anului 1147, odată cu declanșarea celei de-a doua
cruciade. Armata normandă era condusă de Roger al doilea, în 1189 s-a pus bazele regatului
Siciliei.
Această campanie a avut mai mult un scop politic, după ce au fost prădate insulele din
arhipelagul grecesc, normazii debarcă în Grecia, Manuel își concentrează armata în apropierea
Constantinopolului, pentru a a face față trecerii cruciaților în Peninsula Balcanică așa că, în
Grecia au fost cucerite mai multe orașe, Corintul și Teba. Ultimul oraș era important deoarece era
principalul centru european de producere al mătăsii, după capitală. După ce a fost cucerit orașul,
normanzii au luat meșteșugarii și împreuna cu uneltele lor i-au mutat în sudul Italiei, în zona
Palermo. Acest eveniment duce la declinul producerii mătăsii în Bizanț și mutarea acesteia în
sudul Italiei.
Manuel I se angajează într-o politică de eliminare a pericolului normand și a Regatul
celor Două Sicilii. Acestă politică va eșua însă, normanzii au fost prea puțin afectați de acest
lucru și, după moartea lui din 1185 are loc a patra campanie.
4) Normanzii vor debarca în Bizanț prin Irakion, sub conducerea lui Guillaume
(Wilhelm). Va fi cucerit din nou Irakionum apoi își vor continua drumul spre cetate, îndreptându-
se spre Thessasalonik, fiind cel mai mare oraș din Bizanț după Constantinopol. El a fost cucerit
în august 1185, prădat cumplit timp de câteva zile, normanzii având intenția de a se îndrepta
spre Constantinopol. În momentul în care în capitala bizantină apare acestă informație, are loc o
revoltă care l-a înlăturat de pe tron Manul Comnenul, aducându-l pe tron pe Issac II Angelos.
Tulburările au permis armatei normande să meargă spre Constantinopol. Dispersarea acestora în
mai multe corpuri, plecate după pradă, a permis generalului Alexios Granas să anihileze pe rând
contingentele normande, reușind să pună capăt campaniei și să-l determine pe Guillaume să se
întoarcă în sudul Italiei.
Prin organizarea celor patru campanii, normanzii au arătat faptul că Bizanțul nu este
invulnerabil și că o mobilizare serioasă a forțelor occidentale, o coordonare a acțiunilor acestora
ar putea determina chiar cucerirea capitalei bizantine și înlăturarea imperiului.
CRUCIADA I
În 1095 la apelul lansat de papa Urban al II-lea pentru organizarea unei cruciade
împotriva musulmanilor, s-au organizat două expediții:
- Cruciadă sărăcimii (mai-iunie 1096)
- Cruciada cavalerilor(1096-1099).
1. Cruciada sărăcimii. Alexios I spera că va primi ajutor din Occident împotriva turcilor.
În nici un caz, bizantinii nu s-au așteptat la primul val, cruciada sărăcimii. Masele populare
plecate din Franța și Germania au urmat linia văii Dunării, intrând în Peninsula Balcanică prin
zona Belgrad, după care, prin diagonala balcanică s-au îndreptat spre Constantinopol, jefuind
totul în cale. Anna Comnena îi compară cu un nor de lăcuste care lasă numai distrugeri în urma
lor, iar Arhiepiscopul Teofilat critică trecerea sărăcimii. Cronica anonimă confirmă informațiile
bizantine.
Armata sărăcimii era condusă de Petre Eremitul și Walter cel Sărăc. Odată ce au ajuns la
Constantinopol, împăratul a încercat să-i împiedice, fiind conștient de lipsa de pregătire militară.
Confruntat cu această situație, împăratul a descis să-i treacă peste strâmtoare unde au fost
masacrați de turci, cu asta încheindu-se prima etapă a primei cruciade.
2.Cruciada cavalerilor. La finalul primei etape, la Constantinopol au sosit cavalerii,
conduși de Boemund de Tarent. Alte grupuri consistente veneau din Franța, sub conducerea
altor personaje precum Contele de Toullouse sau Contele Saint Ginez. Participă la acestă
cruciadă și fratele regelui Franței, Hugo de Vermandois.
Bizantinii au fost reticienti deoarece printre ei se afla vechiul adversar, Bohemund de
Tarent. Anna Comnena relatează ca ei aveau intenția de a cuceri Constantinopolul, fiind prea
puțini convinși de dorința lor de cucerire a locurilor sfinte. Împăratul încearcă să tragă foloase,
cerându-le cruciaților să presteze jurământul de vasalitate, însă cererea lui este întâmpinată cu un
refuz. Primul care prestează jurământul este Bohemund de Tarent, după el vor mai face și alții,
astfel, ei se angajau că teritoriile cucerite aveau să fie înapoiate Bizanțului. Cruciații s-au pus în
mișcare după acest eveniment, au trecut canalul dar, prima defecțiune apare la Niceea, orașul
fiind asediat de cruciați. Emilul va prăda orașul împăratului de la Constantinopol, cruciații s-au
trezit cu stindardele pe ziduri a doua zi. Ei au cerut împăratului să poată prăda orașul, însă el

Pagina 14 din 21
refuză.
În vara anului 1097 vor înainta spre Ierusalim. Defecțiunea majoră avea să se producă la
Antiohia, orașul, după ce a fost asediat o jumătate de an, avea să fie cucerit în Iunie 1097.
Bohemund a avut un rol important, din momentul în care el a capturat un comandant inamic, care
le-a arătat pe unde să intre.
Boemund va cere Antiohia pentru el și, din această cauză, tabăra cruciaților va fi împărțită
în două tabere : cei care îl susțineau pe Boemund și ce-i care îl susțineau pe împărat. S-a ajuns la
compromis și în iunie 1099, orașul Ierusalim a fost cucerit , populația acestuia fiind masacrată.
Prin recucerirea orașului s-a atins obiectivul asumat de cruciați, chiar dacă luptele au mai
continuat 2-3 ani după evenimentul din Iunie 1099. Rezultatul politic al acestei prime cruciade a
fost constituirea unui sistem de state latine în Orient. Cel mai important a fost Regatul
Ierusalimului. Cel puțin teoretic, avea ca vasale principatul Antiohiei și comitatele de Edesa și
Triopoli.
Rege al Ierusalimului a fost desemnat Goudefroy de Bouillon. Cu aceasta se încheie prima
cruciadă.
CRUCIADA A II-A
Ce-a doua cruciadă a fost provocată de recucerirea Edesei de către musulmani, în anul 1144
și, după apelul către pontif a fost predicată de Bernard de Claivaux. S-a dorit că această cruciadă
să fie mai bine organizată. La ea au participat și regele german a Conrad al III-lea și regele
Franței Ludovic al VII-lea. Cele două armate au pronit separat și au ajuns diferit în capitala
bizantină, urmând același drum pe valea Dunării și prin Peninsula Balcanică.
Primii care ajung în capitală au fost germanii, drumul lor nefiind lipsit de incidente, jefuind
provinciile balcanice ale bizanțului. Armata trece în Asia Mică , iar regele german s-a hotârăt să
nu m-ai aștepte armata franceză, pornind singur spre Iconia, capitala sultanatului. Armata sa a
fost însă înfrântă , Conrad fiind nevoit să se întoarcă la Constantinopol, pentru îngrijiri mai bune.
În ceea ce-i privește pe francezi, ei nu au provocat mari probleme. Însă, relațiile aveau să
se încordeze, Odo de Deuil relatează că s-a pus problema cuceririi Constantinopolului, din
pricina dorinței lui Manuel I, ca Filip să-i depundă un jurământ de vasalitate. După trecerea în
Asia, armatele franco-germane au eșuat la asediul Damascului.
CRUCIADA A III-A
A fost declanșată în urma recuceririi Ierusalimului de către musulmani în 1187, ultimul

rege, Guy de Lusignan, fiind detronat de sultanul Saladin. Lansarea apelului la cruciadă, a
mobilizat suveranii europeni : Frederic I Barbarossa, Filip II August, Richard I Inimă de
Leu. Cele trei armate au pornit separat. Primii care pleacă au fost germanii, traseul lor fiind prin
Balcani și Belgrad. Însă au apărut tensiuni între germani și bizantini (Isaac II Angelos), punându-
se problema cuceririi Constantinopolului. După tratatul din februarie 1190, tensiunile se
aplanează, armata germană urmându-și drumul spre Asia Mică, evitând Constantinopolul.
Frederic I obține câteva succese împotriva selgiucizilor, însă dispariția lui neașteptată a dus la
destrămarea armatei germane, doar o mică parte din ea va continua campania împotriva
selgiucizilor.
Celelalte două armate s-au deplasat pe mare spre Orient, evitând și ele Constantinopolul.
După ce au ajuns în Orient, colaborarea între ele a fost destul de dificilă din cauza conflictelor
mai vechi. Filip al II-lea al Franței își centralizase statul, afectând interesele englezești, precum și
posesiunile lor. Singura acțiune comună avea să fie recucerirea cetății Acra în 1191. Expediția s-
a încheiat fără să se mai înregistreze vreun succes. Doar venețienii au mai obținut un succes,
insula Cipru, cucerită însă de la bizantini, pe care o cedează regelui detronat al Ierusalimului,
Guy de Lusignan.
Pentru că cea de-a treia cruciadă nu și-a atins scopul, pe scaunul papal vine în 1198,
Inocențiu al III-lea, care lansează apelul pentru o nouă cruciadă.
CRUCIADA A IV-A
La expediție nu au mai participat suveranii europeni, ci doar cavaleri, în special din Franța
din regiunile care era ostile centralizării. Cruciații încep să se strângă începând din 1201, iar
primul conducător este desemnat Thibault de Champagne, care însă a murit, fiind urmat de
Bonifaciu de Montferat. Efectivele adunate erau destul de însemnate, depășind 30 de mii de

Pagina 15 din 21
cavaleri, obiectivul declarat fiind cucerirea Egiptului, care avea protectoratul asupra locurilor
sfinte.
Pentru a putea traversa Marea Mediterană, ei se adresează Genovei, care îi respinge însă. O
altă delegație ajunge la Veneția, care era condusă de dogele Enrico Dandolo. El îi ajută pe
cruciați, din cauză că îi ura pe bizantini, pentru o ceartă mai veche. El le-a cerut 85 de mii de
mărci de argint pentru a putea construi corăbii suplimentare. Cruciații au reușit să strângă doar
50 de mii de mărci. Pentru restul sumei, Dandolo le-a cerut cruciaților să cucerească cetatea
Zara, care aparținea maghiarilor. Cruciații au cucerit cetatea Zara. Ei iernează acolo, pentru a se
îndrepta apoi spre Bizanț.
Însă în tabăra cruciaților își face apariția Alexios IV Angelos, fiul împăratului detronat
Isaac II Angelos. El caută sprijin pentru reinstalarea sa pe tronul imperial. El propune cruciaților
să se îndrepte spre Constantinopol pentru a-i acorda ajutor lui Isaac II. Alexios le promite 200 de
mii marci de argint, aprovizionarea expediției, participarea la cruciadă cu un corp de 10 mii de
soldați, precum și întreținerea unei armate după cucerirea locurilor sfinte după eliberare. El a mai
promis unirea bisericilor și supremația pontificală. Promisiunile erau tentante, dogele Veneției
găsind un prilej de răzbunare.
În tabăra cruciaților existau două tabere cu opinii diferite :
-una care era pentru sprijinirea lui Alexios
-cealalată era împotriva asedierii unei cetăți creștine
Cel care și-a impus punctul de vedere a fost dogele venețian. În cele din urmă cruciații
acceptă propunerile lui Alexios Angelos, flota venețiană pornind spre Constantinopol. În vara lui
1403, cruciații se aflau sub zidurile Constantinopolului, însă în oraș are loc o revoltă care îl
înlătură pe Alexios III Angelos și îl readuce pe Isaac II Angelos, populația sperând să evite
contactul cu cruciații. Cruciații ajung la Constantinopol și așteaptă ca Alexios IV să-și țină
promisiunea. Însă când Alexios III a fugit, el a luat cu el și tezaurul imperiului. Alexios al IV-lea
cere cruciaților un răgaz de patru luni. Cruciații rămân să aștepte în afara orașului. Încep să apară
tensiuni între cruciați și populație, care sunt descrise de cele trei surse, martori oculari ai
evenimentului. Robert de Clari și Geoffroy de Villehardonin din Occident și Nicetas Chomiates
din Bizanț.
Aceste tensiuni aveau să se acumuleze, izbucnind în februarie 1204, când are loc o nouă
revoltă la Constantinopol, cei doi împărați Isaac II și Alexios IV sunt închiși, iar în locul său este
proclamat Alexios V Ducas. Cei doi împărați aveau să moară. Cruciații i-au acuzat pe bizantini
că l-au asasinat pe Alexios al IV-lea. Schimbându-se împăratul, cruciații aveau două opțiuni :
-părăsirea Constantinopolului și continuarea expediției spre locurile sfinte
- asaltarea Constantinopolului pentru a-l obliga pe noul împărat să respecte înțelegerea
Cruciații au optat pentru a doua variantă încă din martie 1204, documentul care a stat dovadă,
numindu-se Partitio Romaniae, prin care se stabilea ce orașe urmau să revină conducătorilor
expediției și Veneției, după cucerirea Constantinopolului. Cea mai avantajată urma să fie
Veneția, care urma să obțină 3/8 din Imperiu. Odată încheiat acest acord, a urmat asaltul
Constantinopolului, care este cucerit. Cruciații au făcut un măcel cumplit. Orașul a fost prădat
timp de trei zile.
După cucerirea Constantinopolului, s-a trecut la punerea în practică a tratatului. Noul
împărat a fost desemnat . Favoritul părea a fi marchizul de Montferat, dar acesta avea un conflict
mai vechi cu venețienii. Împăratul a fost ales de către 12 electori (6 venețieni și 6 cruciați), fiind
desemnat Balduin de Flandra. El a proclamat unirea bisericilor și a trimis o scrisoare către papa
Inocențiu III, prin care îl înștiința despre evenimentele care au avut loc, împărțirea teritoriilor,
unirea bisericilor și numirea patriarhului latin la Constantinopol, Tomaso Morosini, care era
venețian.
Reacția Papei a fost foarte vehementă, pentru că nu a fost consultat la nici una din alegeri.
Însă treptat, dându-și seama de avantajele pe care le putea obține, a căutat să sprijine aceste
acțiuni, mai întâi acuzându-i pe bizantini de schismă, apoi de erezie.
Împărțirea teritoriilor a iscat mai multe neînțelegeri. Latinii au întâmpinat o puternică
rezistență din partea populației grecești. În urma acestei confruntări se ajunge la constituirea a
două sisteme de state :
1.statele latine, având în centru Principatul Latin de Constantinopol, care avea mai mulți
vasali : Principatul Thessalonikului, Principatul Moreei etc.
2.trei state de rezistență greacă :
-Imperiul de Trapezunt. Acest stat apare în jurul anului 1204. Bazele lui au fost puse de
cei doi nepoți ai lui Andrei Comnenul, care inaugurează o nouă dinastie – a Marilor Comneni .
Cei doin fuseseră salvați la detronarea lui Andronic în anul 1185. Acest principat nu a participat
la recucerirea Constantinopolului
-Despotatul Epirului, cu capitala la Arta, condus de familia Ducas. Acest despotat avea să
aibă o contribuție remarcabilă, extinzându-și teritoriile în Peninsula Balcanică, cucerind

Pagina 16 din 21
Principatul Tessalonikului. Însă existența sa va fi scurtă, fiind cucerit de către Ioan Assan II, iar
din deceniul al IV-lea intră sub stăpânirea lui Ioan III Tsamaskes
-Imperiul de Niceea, fondat în 1205, de către ginerele lui Alexios III Angelos, Theodor
Lascaris, fondatorul dinastiei Lascarizilor, care avea să ducă în final la recucerirea
Constantinopolului în 1261. El avea baza în Asia Mică.
IMAGINEA OCCIDENTALILOR ÎN SURSELE BIZANTINE DIN SEC. XII
Există trei surse bizantine ale secolului al XII-lea :

1)Alexiada – Anna Comnena
2)Cronica - Ioan Kinamos
3)Istoria - Niketas Koniates
1)Anna Comnena – Alexiada pentru Cruciada I

Prințesă Porfirogenetă cu aspirații imperiale, susținută de mama sa la tron împotriva
fratelui ei. Lucrarea ei„ Alexiada” este o scriere dedicată tatălui ei. Lucrarea este scrisă între
1138-1148 la câțiva ani de la prima cruciadă, într-o perioadă în care ea se găsea la mănăstire. Ea
s-a înconjurat de un cerc de oameni de cultură. Alexiada este reprezentativă pentru un curent de
opinie din secolulu XII și în perioada imediat următoare, pentru cei care manifestau ostilitate
pentru Occident.
Lansarea pontificatului pentru lupta împotriva necredincioșilor a mobilizat o mare masă
de oameni. Ea descrie Cruciada săracimii , comparându-i cu un nor de lăcuste . Ea vorbește de
neajunsurile provocate de sărăcime la Constantinopol. Acceptă ideea, că sărăcimea din Occident
era împinsă la această acțiune, din dorința de a se închina la mormântul mântuitorului.
Despre cavaleri , ea are o altă opinie, făcându-i pe aceștia ticăloși și acuzându-i că vor să
cucerească Cetatea Cetăților (Constantinopolul). Îi acuză că sunt lacomi, neînfrânați, greu de
controlat. Din primele contacte cu ei, reiese din comportamentul lor trufia și aroganța. Vorbește
de grosolănia și trufia latinilor, precum și de incapacitatea lor de a înțelege regulile stricte de la
Curtea Imperială.
Participarea preoților la expediție, îi oferă prilejul Annei Comnena să observe deosebirile
dintre concepția bizantină și cea occidentală cu privire la cler. Bohemund este făcut uzurpator,
impostor, tiran. Ea îi descrie fizic pe cruciați, spunând că sunt solizi și bine făcuți. Îi
cataloghează drept barbari, nefăcând parte din politeia bizantină, nu respectă legile, nu sunt
supuși, sunt lipsiți de maniere și cultură, sunt indisciplinați militar și nu au nici o strategie în
luptă, dând toți năvală asupra inamicului, folosindu-se de numărul lor mare.
Anna Comnena a putut să aibă contact direct cu cruciații, însă pentru scrierile sale s-a mai
folosit și de alți martori oculari, precum și de unele documente. Singurul care a fost descris
pozitiv, a fost regele Henric al IV-lea, care era în conflict cu Papa. Venețienii s-au bucurat și ei de
o imagine favorabilă, ei aflându-se în acel moment în conflict cu fratele ei, care era rivalul ei la
tronul imperial.
2)Cronica – Ioan Kinamos pentru Cruciada II

A fost scrisă între 1180-1183 și acoperă perioada 1118-1176. Perioada Împăratului Ioan II
Comnenul nu este descrisă prea amănunțit. Despre Manuel I Comnenul, Kinamos scrie ceva mai
mult, el fiind secretar imperial la curtea acestuia, pe care îl descrie în culori pozitive.
Autorul este convins de superioritatea politică și culturală a Imperiului Bizantin, care este
centrul lumii, iar ambițiile occidentalilor și pretențiile politice, provoacă puternice atacuri din
partea lui Kinamos, vinovată fiind Papalitatea de ruptura Occidentului de Bizanț.
La fel ca Anna Comnena mai înainte, nici Kinamos nu oferă un termen mai pozitiv pentru
latini (cruciați). În relatarea pe care o face pentru începutul celei de-a doua Cruciade, precizează

Pagina 17 din 21
că toți cavalerii din Occident s-au mobilizat pentru a-i alunga pe perșii din Palestina, dar de fapt
ei folosesc această scuză pentru a prăda teritoriile bizantine și de a cuceri statul bizantin. Pentru
el devine clar că toate ambițiile cruciaților erau de neînțeles pentru spiritul profund religios al
bizantinilor.
Cu toate că cruciații germani declară în fața solilor lui Manuel că nu au venit să facă vreo
pagubă romeilor, odată ajunși în teritoriile bizantine au început să prade totul în cale.
Conducătorii armatei cruciate priveau aceste lucruri cu indiferență. El spune despre Conrad al
III-lea că era arogant și orgolios, barbar și needecat. Soldații bizantini erau mai disciplinați,
reușind să alunge cu ușurință detașamentele de pradă ale cruciaților, făcându-i pe aceștia să lase
lăudăroșenia. Nici cu arabii nu au dovedit prea multe calități militare, fiind descriși drept lași,
fricoși și incapabili.
La adresa francezilor, Kinamos are cuvinte mai bune. Ei erau conduși de Ludovic al VII-
lea. Ei nu au dat dovadă de aroganță, lipsă de loialitate, față de romei, cum au făcut cruciații
germani. Francezii erau aliații bizantinilor.
3)Niketas Koniates- Istoria-Cruciada III și Cruciada IV

Cartea sa acoperă perioada 1187-1206 și ultima parte a fost scrisă la Niceea după
evenimentele din 1204. Autorul simte nevoia să critice și să găsească factorii responsabili pentru
ceea ce s-a întâmplat în 1204. El susține instituția imperială, care este perfect legală, de neatins.
Criticile pe care le aduce unor împărați de la Manuel I până Alexios III, se referă la politica lor și
nu la instituția imperială. Critică nepăsarea lor cu care au tratat mobilizarea latinilor și a flotei
slabe de război a bizantinilor.
Cucerirea Constantinopolului este evenimentul cel mai mult descris de Koniates. El
apreciază ca pe o pedeapsă divină abătută asupra Constantinopolului. Imaginea latinilor este una
colectivă sau particulară, atunci când prezintă unele segmente ale lumii cruciaților. El îi
cataloghează drept barbari, care manifestă intenții rele la adresa bizantinilor. Vorbește despre ei,
că sunt un rău de nedescris, aroganți și făloși.
Cucerirea Constantinopolului îi oferă lui Koniates să folosească cele mai dure epitete :
precursori ai lui Anticrist care săvârșeau sacrilegii de nedescris și asupra călugărilor și
călugărițelor. El are o tiradă asupra latinilor, scoțând în evidență tot ce era diferit între ei și
bizantini. Îi acuză că s-au dovedit nedemni de misiunea pe care și-au asumat-o la începutul
cruciadei. Spune despr ei că sunt mai răi decât sarazinii.
Concluzia pe care o are autorul, este prăpastia care se cască între latini și bizantini,
nemaifiind nicio prietenie între ei.
IMPERIUL DE LA NICEEA 1205-1261
Cel care pune bazele Imperiului de la Niceea este Theodor Lascaris I, care-l transformă
într-un stat puternic. În 1207 pune bazele unei Patriarhii la Niceea, unde va fi încoronat ca
împărat
de cel care se intitula „patriarhul Constantinopolului aflat în exil la Niceea”.
Lascaris a avut două priorități :
-stoparea expansiunii latinilor în Asia Mică. Lascaris reușește să-i oprească, încheind
cu ei un tratat de pace în 1214, pe baza status-quoului
-împiedicarea extinderii cuceririlor arabilor. Și acest obiectiv este atins.
Lascaris a elaborat un proiect ambițios de recăpătare a Orașului Constantinopol pe cale
pașnică :
-acordă privilegii comerciale venețienilor în 1219, fără a-i lăsa să se instaleze în orașele
niceniene
-Lascaris va încerca să se căsătorească cu moștenitoarea împăratului latin de la
Constantinopol, Balduin I. Acest proiect va eșua

Pagina 18 din 21
-încercarea de unificare a bisericilor ortodoxe și catolice. Și acest proiect va eșua
Lascaris moare în 1222, îl locul său venind Ioan III Vatatzes (1222-1254), unul dintre cei
mai importanți împărați ai Imperiului de la Niceea. Prin măsurile luate de el, va reuși
consolidarea statului:
-a sprijinit pe micii comercianți (pronoyases)
-a revitalizat instituția stratioților
-a luat măsuri pentru întărirea economiei, dând un edict prin care cerea oamenilor să se
mulțumească cu ceea ce produceau mâinile romeilor, iar aurul lor nu trebuia să consolideze
pozițiile venețienilor
-flota era încurajată să hărțuiască pe acea a venețienilor. Dealtfel, Vatatzses a și creat o
flotă puternică
Pe plan extern Vatatzes și-a atins toate obiectivele :

-aduce sub vasalitate Despotatul Epirului
-recucerește toate teritoriile din Asia Mică până la strâmtoarea Bosfor
-trece în Peninsula Balcanică, și face câteva campanii împotriva Țaratului Bulgar, reușind
să-i învingă
-recucerește Tracia, astfel că la moartea lui Vatatzses în 1254, Imperiul Latin se mai
limita doar la orașul Constantinopol
După el vine pe tron Theodor II Lascaris (1254-1258), apoi Ioan IV Lascaris care
conduce sub regență, el fiind minor.
În vara lui 1258 are loc reacția marii aristocrații niceniene, nemulțumite de măsurile luate
de regență. Revolta a fost condusă de către Mihail VIII Paleologul, care preia conducerea
regenței, încoronându-se co-împărat. Patriarhul Arsenios va reacționa, condamnându-l pe noul
împărat, prvocând o schismă între adversarii sau susținătorii dinastiei Paleologilor care va dura
mai mult de jumătate de secol.
Mihail VIII Paleologul avea ambiția să realizeze o dinastie proprie, prin înlăturarea
Lascarizilor. Pentru a-și atinge obiectivul , el trebuia să aibă un succes important pe plan extern.
Obiectivul vizat de el a fost recucerirea Constantinopolului. El a căutat o alianță externă cu
Genova. După un prim atac eșuat asupra Constantinopolului în 1260, Mihail își dă seama că
principalul obstacol era flota venețiană care apăra orașul.
El a încercat să oprească proiectele papalității de a atrage Genova în coaliția
antibizantină. Genova era interesată de perspectiva comerțului pontic, după pacificarea zonei
pentru schimburile comerciale. Problema era că Veneția controla strâmtorile Bosfor și Dardanele,
precum și comerțul pontic. Genova avusese în trecut câteva conflicte cu Veneția, fiind înfrântă.
Vor urma alte patru cofruntări cu Veneția începând cu 1258. Niceea va încheia cu Genova
Tratatul de la Nymphaion.
-basileul acorda bani și daruri anuale comunei genoveze și patriarhului
-scutiri de taxe și impozite pe mare și pe uscat în toate porturile imperiului și in insule,
inclusiv în cele care urmau să fie recucerite
-genovezii aveau să primească locuințe în cartiere din Constantinopol, precum și în alte
orașe și insule mai importante
-li se permitea să aibă un consul, tribunal și justiție proprie
-toți dușmanii Genovei erau excluși de pe piețele bizantine, cu excepția Pisei
-în tratat se mai prevedea ajutor rapid și vase din partea genovezilor pentru recucerirea
Constantinopolului
-tot ceea ce aparținea venețienilor urma să treacă la genovezi
-genovezii urmau să controleze comerțul cu cereale în Imperiu, fără a plăti vreo taxă sau
impozit
-exista doar o singură restricție, genovezii nu puteau să scoată din Imperiu metalele
prețioase, fără acordul niceenilor
-genovezii urmau să primească definitiv orașul și cetatea Smirna, care era unul dintre cele
mai importante orașe ale imperiului
-bizantinii aveau dreptul să desfășoare activități comerciale în Genova fără a plăti taxe,
fiind protejați de autoritățile genoveze
Obiectivul final al tratatului era acela de a se primi ajutor din partea genovezilor, pentru
recucerirea Constantinopolului. Paradoxul a fost că o armată care trecea prin capitală, a fost
chemată de greci, care profitând de faptul că flota venețiană nu era în apropiere au intrat în oraș,
recucerindu-l. Balduin al II-lea împăratul latin, se refugiază pe o corabie, plecând în Italia, unde

Pagina 19 din 21
va pune bazele unei coaliții antibizantine.
CONSECINȚELE TRATATULUI DE LA NYMPHAION
-statul bizantin pierde venituri importante pentru visteria sa, nu nunai prin faptul că
genovezii nu mai plăteau taxe, ci și prin faptul că se ceda comerțul în zona pontică
-pierderile bizantinilor sunt consemnate în registrele notarilor genovezi din Pera și Calfa
-aprovizionarea imperiului ajunge la mâna negustorilor italieni, fapt care a dus la
izbucnirea unei crize alimentare, bizantinii cumpărând grâne din Balcani,de la bulgari și din Asia
Mică de la turci
-sursele bizantine, vorbesc despre faptul că alimentele erau rare și la prețuri mari.
Patriarhul Constantinopolului va trimite două memorii împăratului Andronic al II-lea, care îi
prezintă situația dramatică a locuitorilor capitalei
Acest tratat a stat la baza a patru războaie genovezo-venețiene pentru controlul
comerțului cu Bizanțul :
1)1258-1264 se va încheia cu victoria Veneției, determinându-l pe împăratul bizantin să
facă comerț și cu venețienii, acordându-le scutiri de taxe
2)1294-1299 are ca obiectiv întâietatea bazinului pontic. Eroarea majoră vine din partea
lui Andronic al II-lea, care intervine în conflict, luând apărarea genovezilor. Deși în 1299 se
încheie pace între cele două orașe italiene, conflictul va continua între venețieni și bizantini, care
a culminat cu asediul Constantinopolului, forțându-l pe împărat să plătească despăgubiri
3)1351-1355 avea să fie precedat de așa numitul „război al Galatei”, între genovezi și
Ioan VI Cantacuzino. În timpul acestui împărat a fost distrusă flota bizantină. Războiul va
continua între genovezi și venețiani. Venețienii sunt înfrânți, fiind obligați să plătească
despăgubiri
4)1357-1361 „războiul Chioggiei”, denumirea vine de la o insulă aflată în fața orașului
Veneția, pe care genovezii au reușit să o cucerească, amenințând Veneția. Genovezii sunt în final
respinși, semnându-se pacea de la Torino. Venețienilor li se interzice comerțul în Bazinul Pontic
timp de doi ani
Aceste conflicte au avut consecințe importante pentru Bizanț, luptele desfășurându-se atât
pe teritoriul Bizanțului, cât și în afara lui. Economia bizantină va începe să fie controlată foarte
mult de către negustorii italieni.
DECLINUL IMPERIULUI 1282-1453
După moartea lui Mihail VIII Paleologul în 1282, începe declinul iremediabil al
Imperiului Bizantin. Încep să lipsească banii din economie pe măsură ce se restrânge teritoriul.
Diminuarea teritoriului crează și probleme în plan militar , afectând instituția pronaiei (impozite
plătite de țărani). Treptat scade și venitul acordat unui proionar. Sărăcia începe să domnească la
Constantinopol, inclusiv la Curta Imperială. Au fost amanetate bijuteriile coroanei bizantine la
Veneția.
par tensiuni în societatea bizantină – schisma arsenită, care a divizat societatea
A
bizantină și chiar Curtea Bizantină. Se declanșează mai mult de trei războaie civile :
1)1321-1328 luptele s-au dat între Andronic II și Andronic III
2)1341-1347 între Ioan V Paleologul și Ioan VI Cantacuzino
)1373-1382 a opus pe Ioan V Paleologul și fiul său Andronic IV. Au fost implicate
3
Genova și Veneția
POLITICA EXTERNĂ
După ce Mihail VIII Paleologul reușește să înlăture coaliția antibizantină, care voia să
recucerească Constantinopolul. Situația se schimbă prin apariția turcilor otomani, care încep să
cucerească teritoriile bizantine din Orient. Spre mijlocul secolului al XIV-lea, turcii trec în
Europa, cucerind Galipoli, apoi Adrianopolul, care a devenit reședința turcilor otomani, apoi
vasalizarea Serbiei, cuceresc Bulgaria, blocând capitala Constantinopol între 1394-1402.
Împăratul va căuta ajutor în Occident, dar își dă seama că nu va obține prea mult. Acțiunea lui
Timur Lenk, va acorda un răgaz de jumătate de secol Bizanțului. Încep luptele pentru putere în
Imperiul Otoman, Bizanțul implicându-se pentru diverși pretendenți, obținând în schimb câteva

Pagina 20 din 21
teritorii. Mehmed I fiind pus pe tron cu ajutor bizantin, va avea relații bune cu acesta. După
Mehmed I însă, relațiile se înrăutățesc fiind asediat Constantinopolul și Thesalonikul, care va fi
cedat venețienilor, care nu vor reuși să-l mențină, fiind cucerit în 1430 de turci.
Ioan VIII Paleologul, acceptă unirea unirea bisericilor catolice și ortodoxe în 1438-1439,
pentru ajutorul occidentalilor. Cruciada de la Varna din 1444 și Campania lui Iancu de
Hunedoara în 1448, îi grăbește sfârșitul lui Ioan VIII Paleologul.
Venirea lui Mehmed II în 1451, a însemnat începerea ofensivei împotriva bizantinilor.
Acesta încheie tratate cu țările occidentale pentru a nu oferi ajutor militar Bizanțului. În 1452,
Constantin XI Paleologul proclamă unirea bisericilor la Constantinopol, însă era prea târziu,
orașul fiind luat cu asalt și cucerit în 1453.

33

Pagina 21 din 21

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN SEC IX XVdocx PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN SEC IX XVdocx PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN SEC.

BIZANȚUL ȘI CAROL CEL MARE

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

DONAȚIA LUI CONSTANTIN

Există un document (prima variantă ar fi apărut la mijlocul secolului al VII-lea), o Donație a

IDEOLOGIA IMPERIALĂ BIZANTINĂ ÎN SEC.IX-X

De la mijlocul secolului al IX-lea , odată cu venirea dinastiei Macedonene, Bizanțul revine la

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

O serie de privilegii au fost uzurpate de către principii creștini :

LUCRĂRILE FUNDAMENTALE NOII DOCTRINE BIZANTINE

​ În Codul de legi a lui Leon al VI-lea Înțeleptul, „Basilicalele”, este fundamentat

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

POLITICA EXTERNĂ A DINASTIEI MACEDONENE

Împărații din dinastia Macedoneană, de la mijlocul secolului al IX-lea până la mijlocul

POLITICA EXTERNĂ PROMOVATĂ ÎN ORIENT

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

POLITICA EXTERNĂ ÎN MAREA MEDITERANĂ

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

RELAȚIILE BIZANȚULUI CU OCCIDENTUL

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

CRIZA SECOLULUI AL XI-LEA ÎN BIZANȚ

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

CONSECINȚELE INTERNE ALE CRIZEI SECOLULUI AL XI-LEA

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

CRIZA EXTERNĂ A STATULUI BIZANTIN DIN SEC. IX

​Pe plan extern se disting două etape :

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

POLITICA EXTERNĂ A COMNENILOR

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

Ioan II Comnenul. În condițiile în care exista o tradiție de reînnoire a tratatelor, Ioan II

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

A fost declanșată în urma recuceririi Ierusalimului de către musulmani în 1187, ultimul

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

IMAGINEA OCCIDENTALILOR ÎN SURSELE BIZANTINE DIN SEC. XII

​Există trei surse bizantine ale secolului al XII-lea :

1)Anna Comnena – Alexiada pentru Cruciada I

​2)Cronica – Ioan Kinamos pentru Cruciada II

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

​3)Niketas Koniates- Istoria-Cruciada III și Cruciada IV

IMPERIUL DE LA NICEEA 1205-1261

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

​Pe plan extern Vatatzes și-a atins toate obiectivele :

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

CONSECINȚELE TRATATULUI DE LA NYMPHAION

DECLINUL IMPERIULUI 1282-1453

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/18946722_79270697422…h=712f01346592ef25aacd0c5b23df0e5e&oe=5A599257&dl=1 11.01.2018, 18F15

S-ar putea să vă placă și

În Codul de legi a lui Leon al VI-lea Înțeleptul, „Basilicalele”, este fundamentat

Pe plan extern se disting două etape :

Există trei surse bizantine ale secolului al XII-lea :

2)Cronica – Ioan Kinamos pentru Cruciada II

3)Niketas Koniates- Istoria-Cruciada III și Cruciada IV

Pe plan extern Vatatzes și-a atins toate obiectivele :