I.

INTRODUCERE

 Perioada de existență a Imperiului Bizantin: 324 – 1453

 Bizantinologia = se coupă cu istoria, evoluția și caracteristicile culturii și
civilizației părții de Răsărit a Imperiului Roman
 Istoria bizantină a început odată cu crearea noii Rome (330), pe malurile
Bosoforului, care a decis ca intemeietorul ei, Constantin să-i poarte numele și a sfârșit prin
cucerirea Constantinopolului de către otomani, la 29 mai 1453.
 Orașul Byzantion a fost fondat pe malul vestic al Bosforului de metropola
grecească Megara, în jurul anului 660 î. Hr. Numele este tracic și trebuie pus în legătură cu
populațiile tracice majoritare în aceste locuri. El a fost cucerit pentru scurtă vreme de perși pe
la sf. Sec. Al VI-lea î.Hr., apoi de celți(279), trecând apoi o perioadă îndelungată sub
dominație romană în timpul domniei lui Vespasian(69-79). Distrus de Septimius Severus în
anul 196 d. Hr., pentru că s-a aliat rivalului acestuia Pescennius Niger, refăcut apoi de
Caracalla, orașul a fost atacat de goți în timpul lui Claudius Gothicus.
 Adevărata glorie a orașului începe în timpul domniei lui Constantin cel Mare,
care-l transformă în capitală a Imperiului Roman, numidu-se de atunci Constantinopol, la data
de 11 mai 330
 Unii consideră că Imperiul Bizantin a fost continuarea directă a Imperiului
Roman, pentru care a fost numit la o anumită vreme (395) Imperiul Roman de Răsărit.
 Limba oficială: până șa sf. Sec. Al VII-lea LATINA
 Karl Krumbacher: ” Romanismul constituie unul din elemetele de bază al
civilizației byzantine”
 Caracterul grecesc al lumii bizantinte s-a accentuat începând cu sec. al VII –lea
( la putere era Heraclios I), când limba latină oficială a fost înlocuită cu greaca.
 Predominarea tradițiilor grececști și a populației de limbă greacă în Imperiul
Bizantin a făcut pe istoricul August Heisenberg sa spună că Bizanțul este Imperiul Roman
devenit creștin, dar de naționalitate greacă, iar pe Karl Krumbacher să considere elenismul ca
al doilea element fundamental al civilizației byzantine, al treilea element fiind creștinsmul.
 Patriarhul era după împărat, uneori chiar înaintea lui, cea mai importantă
personalitate din imperiu
 Literatura bizantină își are sursa de inspirație în creștinism , la fel majoritatea
creațiilor artistice și arhitectonice
 Importanța disciplinei și atualitatea ei

 Slăbirea resurselor materiale și spiritual ale lumii europene păgâne ca și

răspândirea rapidă a creștinismului au favorizat grăbirea procesului de descompunere a
Imperiului Roman.
 Fustel de Coulanges consider apariția creștinismului ca semn al sfârșitului
antichității.
 Întreaga istorie a creștinismului din momentul în care a devenit religie liberă s-
a desfășurat în cadrul acestui Imperiu

II. PERIODIZAREA ISTORIEI ȘI CIVILIZAȚIEI BIZANTINE

1. Periodizarea istoriei Imperiului Roman

 Se dinting trei mari epoci

 Epoca regalității ( 753 î. Hr. – 509 î. Hr.) – epoca de trecere de la comună
primitivă la societate împărțită în clase sociale antagoniste. Populația era împărțită în trei
triburi mari : unul de origine latină, altul de origine sabină, iar al treilea de origine etruscă.
Societatea era împărțită în două mari clase : patricienii ( membrii aristocrației), și plebeii
( făceau parte cei veniți din Roma, din alte părți ale Italiei precum și populațiile din imediata
apropiere a Romei, înrudite cu romanii, dar cucerite.
 Epoca republican(509 î. Hr. – 27 î. Hr) se împarte în 3 perioade:
a) Perioada republicii aristocratice ( 509 – 300 î. Hr.) – caraterizată printr-o luptă
între patricinei și plebei, în urma căreia plebeii au obținut drepturi egale cu paricienii. Din
contopirea patricienilor cu plebeii bogați s-a format o nouă clasă conducătoare, nobilimea sau
tagma senatorială
b) Perioada marilor cuceriri și a Republicii democratice ( 300 – 133 î. Hr) – se
caracterizează prin cucerirea întregii Italii și prin războaiele duse împotriva Cartaginei, a
statelor elenistice, a Macedoniei și Siriei în Orient, dar și împotriva triburilor din nordul
Italiei, de pe insule și din Hispania. Astfel, Roma devine cea mai mare putere din bazinul
Mării Mediterane. Din cauza ruinării țăranilor și a meșteșugarilor s-a format o clasă social
nouă : plebea orășenească, care ducea o viață parazitară. Pe lângă tagma senatorială a apărtut
clasa social numită a cavalerilor.
c) Perioada războaielor civile sau sfârșitul Republicii ( 133 – 27 î. Hr) – a scos la
iveală toate contradicțiile latent ale societății romane, care existau încă în perioada
precedentă(contradicțiile între sclavi și oameni liberi, între plebei și patricinei, între nobilime
și cavaleri, între romani și aliații italici). Din mișcarea populară s-a desprins primul triumvirat,
format din Cezar, Pompei și Crassus, care a dus primele lupte dintre membrii săi la dictatura
lui Cezar, iar după asasinarea acestuia la formarea celui de-al doilea trimuvirat și la
instaurarea noului împărat Octavian Augustus și a unui nou regim politic, Principatul.
 Epoca Principatului sau a Imperiului timpuriu ( 27 î. Hr. – 476 d. Hr), se
împarte în două ( Perioada Principatului sau a Imperiului timpuriu - 284 și Perioada
Domniatului sau a Imperiului târziu – 476) - principatul era o dictatură militară îmbrăcată
în haine civile, dat fiind faptul că împăratul era în aceleași timp și comandantul suprem al
armatei. Acestă perioadă de înflorire efemeră a durat până în a doua jumătate a seocului al II –
lea d. Hr., când Imperiul Roman a intrtat într-o profundă criză economică, politică și socială.
Perioada dominatului s-a caracterizat printr-o transformare a dictaturii militare într-o
dictatură fățișă, într-o putere centrală absolut exercitată de către împărat carea devenit stăpân (
dominus) absolut al supușilor săi, idiferent de situația lor socială și economică. După un lung
șir de războaie și de dezordini interne, în anul 330, împăratul Constatin cel Mare a mutat
capitala Imperiului la Byzantion, oraș care se va numi Noua Roma iar în cinstea ctitorului său
Constantinopol. În anul 395, după moartea lui Teodosie cel Mare, unitatea Imperiului s-a
destrămat, rezultând două state: unul în Răsărit, cu capitala la Constantinopol, iar celălat în
Apus, cu capitala la Ravenna și apoi la Roma ( ea fiind cucerită de vizigoți îm 410, de vandali
în 455 iar în 476 a fost cucerită de herulii lui Odoacru). Imperiul Roman de Răsărit a reușit să
supraviețuiască până în anul 1453, când a fost cucerit de turcii otomani.
2. Periodizarea istoriei și civilizației byzantine

 Faza de început a Imperiului Bizantin trebuie considerată ca perioada de sf. a

fostului Imperiu roman
 Începutul istoriei bizantinte este stabilită diferit de învățați :
a. anul 284 ( Ernest Stein) – când pe tronul Imp. Roman s-a urcat Dioclețian și a
introdus o serie de reforme militare și administrative
b. anul 632 ( Georges Ostrogorsky) în timpul domniei lui Heraclios I, primul care
a purtat numele de basileu și ” împăratul Evului Mediu bizantin”
 c. prima jumătate a secolului al VIII-lea mai precis anul 717, când a urcat pe
scaun Leon al III-lea , fiind inițiatorul iconoclasmului. În acest secol Imperiul a traversat o
puternică criză economică, politică li culturală, reprezentând începutul adevărat al istoriei
byzantine
 Profesorul Emilian Popescu consideră că o primă etapă în istoria bizantină,
durează de la anul 324 până în 632. Ea poate fi numită etapa romană târzie, din cauza
predominării elementelor romanismului sau etapa proto – bizantină.
 Pe plan lingvistic latina este înlocuită ca limbă oficială cu greaca
 Evul Mediu bizantin are două perioade :
a. Perioada medievală bizantină timpurie ( 632 – 1025)
b. Perioada medievală bizantină târzie ( 1025 – 1204)
 anul 1204 este momentul cand Imperiul Bizantin este destrămat ca urmare a
cruciadei al IV-a și se formează, pe o bună parte a teritoriului său, Imperiul latin de
Constantinopol, care a durat 57 ani, până în 1261, când bizantinii au reușit să cucerească
Constantinopolul și au reușit să reface vechea stare de lucruri.
 Anul 1204 mai reprezintă și momentul când Imperiul Bizantin izgonit de la
Constantinopol și de pe o bună parte a Peninsulei Balcanice și a Asiei Mici se va organiza în
trei cente : Niceea, sub conducerea împăraților din familia Lascariizilor, Trapezunt, condus de
marii COmneni, și Arta, în Epir sub dinastia Angelilor.
 Epoca târzie bizantină (1204-1453) este plină de dificultăți politice, economice
și sociale, interne și externe, și ea culminează cu ziua de 29 mai 1453 când Constantinopolul a
căzut definitiv sub turcii conduși de Mahomed al II-lea, supranumit din această cauză
Cuceritorul.

III. NOȚIUNILE DE BIZANȚ, BIZANTIN, BIZANTINI. MARILE

PERIOADE AL ISTORIEI BIZANTINE. ETAPELE ISTORIEI RAPORTURILOR
ROMÂNO – BIZANTINE

 Bizanțul, de facto, era Imperiul Roman de Răsărit, încreștinat și în strânsă

legătură cu Orientul.
 Denumirea de Bizanț este o formă cultă utilizată în Occident pentru a desemna
realitatea statală ce cosntituia Imperiul Roman de Răsărit. La început el desemna vechiul oraș
– stat grec Byzantion, fondat de coloniștii din Megara pe malul European al Bosforului.
  Bizant/bizantini, în adevăratul sens al cuvântului, au fost doar locuitorii fostei
cetăți greci Byzantion, acești termeni sunt de asemenea forțați, titulatura oficială al statului
binzantin, până la căderea sa în secolul al XV-lea, a fost de Imperiul Romanilor sau Pământul
roman
 Suveranul lor se autointitula împărat al romanilor
 Numele de greci nu era folosit în Bizanț deoarece erau asimilați cu cei de
păgân și paganism
 Termenul de Romania este de origine populară, apărut în secolul al XIV – lea
la populația latinofonă din bazinul Mării Mediterane și împrumutat de scriitorii bizantini.
Romania desemna Imperiul Roman unic, apoi Imperiul Bizantin, iar între 1204 – 1261
Impeiul latin de Constantinopol. Acest termen a intrat și în uzul străinilor, spre exemplu la
arabi și turci ca Rum.
 În raport cu barbarii, bizantinii se considerau o monarhie având în frunte pe
împăratul din Constantinopol, în timp ce barabrii aveau o organizare statală inferioară sau
chiar deloc.
 Evoluția istroică a Bizanțului poate fi împățită în treo mai perioade:
a. Perioada Imperiului Romano – Bizantin (330-610) – civilizția și cultura erau
preponderent latine. Latina era limba oficială a statului, a administrației și a armatei, în timp
ce greaca era limba culturii. Tot acum se pun bazele împărțirii Imperiului unic fapt care se va
realiza în anul 395, când odată cu moartea lui Teodosie I, statul roman se va separa în partea
de Răsărit sub conducerea lui Arcadius și partea de Apus sub conducerea lui Honorius.
 Evenimentele pe plan politic și militar au fost : primirea goților (332) și a
vizigoților (382) ca federați, invaziile persane în Siria și Mesopotamia (337-363), apariția la
granite a hunilor ( 375), despărțirea în două a imperiului unic(395), construirea zidului lui
Teodosie al II –lea care va apăra capitala dinspre uscat (413), căderea Imperiului Roman de
Apus(476), construirea în Italia a regatului ostrogot al lui Theodoric (493), unele răscoale
populare ( 491 – 518), apariția amenințătoare a slavilor sub zidurile Constantinopolului ( 517)
 Cu anul 518 începe epoca lui Iustinian ( 527 -565), care a însemnat perioada
apogeului Imperiului, atât pe plan economic cât mai ales cultural, politic și military.
Considerat ultimul mare împărat roman al cărui vis a fost să reînvie trecutul glorios al Romei,
Iustinian I a compus câteva opere teologice precum imnuri religioase, dintre care unele au
rămas până astăzi în Liturghia ortodoxă.
 Generalii săi Belizarie și Narses au recucerit teritorii pierdute din Apus –
nordul Africii de la vandali (534), Italia de la ostrgoți(555) și Spania de la vizigoți(554);
realizând pentru ultima oară unitatea mediteraneană a Imperiului Roman.
  Seria dezbaterilor teologice în care erau implicate și ideologia politică a
imperiului începe cu primele două Sinoade ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol
( 381), în care arianismul a fost condamnat ca erezie. La cele două sinoade ecumenice s-au
stabilit dogme și canoane ale credinței creștine, sistematizate în a doua jumătate a sec. Al IV-
lea de Sf. Părinți: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa și Ioan Gură de
Aur.
 Între anii 330 – 360 s-a ridicat marea biserică Sfânta Sofia distrusă în marea
răscoală NIKA ( 532) și refăcută de împăratul Iustinian I între anii 532 – 537.
 În 452 s-au pus bazele Universității din Constantinopol cu 31 de catedre, în
care limba greacă avea preponderență asupra celei latine. Are loc apoi Sinodul al III-lea
ecumenic de la Efes ( 431), în cadrul căruia a fost condamnat nestorianismul, după care la
Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451), a fost condamnată erezia monofizită
 În 438 Teodosie al II – lea și Valentinian al III –lea au promulgat Codex
Theodosianus.
 La Constantinopol s-a publicat monumentalul ” Corpus juris civilis” ce
cuprindea Codex Jutinianus, Institutele, Pandectele și Novele.
 Apar primii reprezentanți de seamă ai literaturii bizantine: Eusebiu de Cezarea,
Ammianus Marcellinus, Zosimos, Proclus și Procopius de Cezareea.
b. Perioada elenică medievală ( 610 – 1081)
 Civilizația primește un caracter pe deplin grecesc.
 Acum se pun bazele caracterului original, propriu – zis bizantin al Imperiului
prin dezvoltarea proprietății feudale, dar și prin stimularea micii proprietăți a țăranilor liberi,
care începând din secolul al IX-lea va fi aservită marilor proprietari funciari
 Perioada începe cu domnia lui Heraclios I (610 -641)
 Apare noua structură administrativă a themei, care va dura până la sf.
Imperiului, iar în organizarea armatei locul mercenarilor va fi luat de țăranii – soldați din
theme.
 Heraclios I învinge definitiv forțele persane ( 622 – 628), expedițiile arabilor
contra Constantinopolului sunt respinse în timp ce în nord granițele sunt mereu atacate de
avaro – slavi, ruși și îndeosebi bulgari (din 679 când pătrund în Dobrogea bizantină)
 Spre sf. Acestei perioade (1025 – 1081), Imperiul trece printr-o criză gravă.
 Creația culturală înregistrează momente importante și personalități marcante:
poetul Georgios Pisides, patriarhul Fotie al Constantinopolului( cea mai mare enciclopedie:
Biblotheca). Apare acum Ecloga în 726 (codul de legi al lui Leon al III –lea) și Basicale-le
( cel mai mare monument juridic bizantin). În domeniul teologiei s-au remarcat Sf. Maxim
Mărturisitorul și Sf. Ioan Damaschin. Tot acum a fost elaborat romanul în versuri Dighenis
Akritas.
 Univ. din Const. îl are în frunte pe istoricul și omul de știință Mihail Psellps
(1018 – 1078)
c. Perioada decadenței și sucombării Imperiului ( 1081 – 1453)
 Începând cu dinastia Comnenilor, inaugurate de domnia Alexios I, structurile
centralizate ale statului au fost continuu subminate de procesul rapid de feudalizare, care va
duce la dispariția micii proprietăți a țăranilor liberi și la creștera puterii economice și politice a
nobilimii și a militarilot. Noua dinasite se susținea pe aristocrația feudală.
 Dominația bizantină în Peninsula Balcanică a primit o serioasă lovitură prin
înființarea statului bulgar și sârb. Este perioada în care au avut loc cruciadele( expediții
apusene ce urmăreau recucerirea Locurilor Sfinte de sub stăpânirea musulmană, dar care
vizau și unele părți din Imperiul Bizantin)
 În anul 1024 are loc prima cădere a Constantinopolului, jefuit cumplit de
creștinii Cruciadei a IV-a. Acum a luat naștere Imperiul latin de Constantinopol având ca
împărat pe Baldouin de Flandra iar ca patriarh pe Tomasso Morosini.
 Pe teritoriul rămas în afara sferei de autoritate directă a Imperiului latin au luat
ființă câteva formațiuni politice grecești : Niceea(1205 - 1261), Tesalonic (1228-1241) și
Trapezunt (1204 – 1461)
 În 1261, împăratul de la Niceea, Mihail al VIII-lea Paleologul recucerește
Constantinopolul, fondând dinastia care-I poartă numele și care va dăinui până în anul 1453.
 Turcii otomani distrug țaratul bulgar și pe cel sârb ( 1389), înfrâng ultimele
cruciade, cea de la Nicopole(1396) și Varna (1444) după ce în anul 1397 asediaseră
Constantinopolul dar fără success.
 În anul 1430 otomanii cuceresc Tesalonicul și se pregătesc să dea ultima
lovitură Imperiul Bizantin. Basileii bizantini au făcut apel la ajutorul puterilor din Apus, dar
interesele comerciale ale acestora le făceau tocami să dorească sf. acestuia.
 În anul 1453, după un asediu de 7 săptămâni , Const. a fost ocupat și jefuit de
uriașa armată a lui Mahomed al II –lea.
 În domeniul istoriografiei s-au scris interesante opera istorice contemporane,
precum ” Alexiada” Anei Comnena, în timp ce în filosofie se remarcă Ioan Italos. Se dezvoltă
pictura murală a frescăi care ia locul din ce în ce mai mult mozaicului.
 Mari personalități: filosoful neoplatonician Georgios Gemistos Plethon și
cardinalul Bessarion
 În ceea ce privește raporturile cu românii distingem 3 perioade:
 a. Între anii 271 – 1359 – este perioada de după părăsirea Daciei de către romani
și până la constituirea statelor feudale românești și a Mitropoliei Ungrovlahiei
b. Între anii 1359 - 1453 – perioada contactelor instituționalizate cu lumea
bizantină, cu creștinismul orthodox, care au contribuit la fortificarea culturii și a vieții
spirituale românești
c. Între anii 1453 – 1700 – perioada de la căderea Constantinopolului sub turci
până la începutul epocii modern.
 Civilizația bizantină a pătruns în ținutul Crișanei și chiar mai spre vest.
 În cea de-a doua și a treia perioadă, contactele s-au amplificat prin legăturile
Mitropoliilor Ungrovlahiei și Moldovei cu Patriarhia Ecumenică și cu Mănăstirile din Sf.
Munte Athos.
 După căderea Constantinopolului, Moldova și Țara Românească au continuat
să dezvolte și să răspândească cultura bizantină în centrul și sud – estul Europei(fenomenul
Bizanț după Bizanț)

IV . ISTORICUL CERCETĂRILOR DE BIZANTINOLOGIE

 După câteva veacuri de izolare, expedițiile cruciate au stabilit pentru prima

dată, după prăbușirea Imperiului Roman de Apus contacte strânse cu Orientul bizantin și
Occident.
 Cucerirea Constantinopolului latin în 1204 și crearea unui Imperiu latin pe
teritoriul capitalei byzantine a creat o prăpastie între cele două lumi, înlăturând orice
posibilitate de unire religioasă și de colaborare politică, chiar dacă, din rațiuni politice, de o
parte sau de alta, n-a lipsit bunăvoința
 Unele încercări de unire religioasă(Lyon 1274, Ferrara – Florența, 1438/1439)
între Răsăritul Ortodox și Apusul catholic au condus, de asemnea, la constituirea unor relații
între Orient și Occident ca și între cele două Biserici surori. Atunci s-au conturat în Occident
două atitudini față de lumea bizantină : una de admirație mărturisită pentru prestigiul politic al
Bizanțului și puritatea credinței ortodoxe, iar cealaltă cu rădăcini încă din secolul al IX-lea, de
constatare a titlului imperial purtat de basileii bizantini ( Otto de Freising, Dante) și a
capacității statului de împlinire a funcției sale administrative și politice ( Bernard de
Clairvaux)
  Încă din secolul al XIV-lea o serie de cărturari italieni au vizitat unele centre
culturale din Bizanț pentru a copia manuscrise bizantine.
 Au loc două procese cu implicații culturale foarte importante: vizitarea
sisitematică a centrelor culturale bizantine de către apuseni și refugierea în Occident a unei
părți a cărturarilor bizantini, îndeosebi în Italia. Umaniștii italieni au început să vină în
Constantinopol chiar din sec. alXIV-lea ( Guardio da Verona) pentru a copia manuscrise
grecești. În același timp învățații și umaniștii greci au mers în Italia, mai ales în perioada când
Bizanțul se afla sub presiunea tot mai mare a turcilor și au dus cu ei manuscrise grecești. De
pildă umanistul italian Giovanni Aurispa, care a venit la Constantinopol să învețe grecește a
primit în 1423 manuscrise ale opereleor llui Procopius de Cezareea, iar greci ca Basilios
Bessarion, Ioannis Laskaris, Antonie Eparhul au dus în Italia manuscrise
importante( Biblioteca Sf. Marcu din Veneția, Biblioteca Laureziană din Florența și
Biblioteca Vaticană)
 Primii dascăli ai umaniștilor în cunoasterea culturii bizantine au fost refugiații
bizantini din Occident: Manuel Chrysoloras, pe care împăratul Manuel al II –lea Paleologul l-
a trimis în Italia ca să ceară ajutor împotriva turcilor și care a devenit prof. De limba latină la
Florența. El a compus prima gramatică și a tradus în latină lucrarea Republica al lui Platon
 În 1467 cardinalul Bessarioan dăruiește biblioteca sa Senioriei venețiene
 1463 s-a înființat la Padova prima catedră de limbă greacă din Occiedent
 Regele Francisc I la inițiativa lui Guillame Bude și cu sprijinul lui Ioannis
Laskaris au proiectat un învățământ superior care a devenit celebrul ” Coolege de
France”(1530), aici se învățau limbile greacă, latină și ebraică.
 Invazia otomană în Europa după căderea Bizanțului, reforma protestantă și
apoi Contrareforma catolică precum și ambianța, impulsionată de epocalele descoperiri
geografice au condus în sec. al XVI-lea la nașterea Bizantinologiei ca știință.
 Papalitatea a încurajat trecerea la catolicism a unor tineri greci prin crearea la
Roma a ” Colegiului Sfântului Atanasie.
 Locul de naștere al Bizantinologiei este considerat ca fiind Franța. În sec. al
XVII –lea, Bizanțul al găsit sustinatori la nivel inalt, mai intai regele Ludovic al XII-lea, dar
mai ales in vremea lui Ludovic al XIV –lea, supranumit ” Regele Soare”
 In aceasta perioada s-au distins cardinalul Mazarin, Colbert, cardinalul
Richeliu
 Cel dintai arheolog bizantin a fost Pierre Gilles
  Prima colecție de texte istorice bizantine sub Ludovic al XIV –le la Luvru:
Byzantine du Louvre. O parte din exemplarele acestei colecții au fost cumpărate de
domnitorul Brâncoveanu pentru biblioteca sa de la Manastirea Hurez și au fost folosite de
stolnicul Constantin Cantacuzino și de Radu Popescu in scrierea Cronicilor
 Adevăratul părinte al studiilor bizantine din Occident este Charles Du fresne,
sieur du Cange(1610-1688), el rămas în istorie prin două dicționare, unul dedicat limbii
grecești din Evul Mediu, unul dedicat limbii latine din aceeași perioadă
 Apare în Belgia anului 1643 primul volum din Acta Sanctorum, viețile sfinților
din calendar, sub îngrijirea iezuitului flamand Jean Bollandus, fondatorul cercetătorilor
hagiografice
 Michel Le Quien a redactat Oriens Christianus – o adevărată ăoatră de temelie
a arheologiei bizantine în 1740 în 3 volume
 Secolul al XVIII – lea( Secolul Luminilor), inaugureză faza iluministă a
studiilor bizantinte, care a adus cu sine o reacție hotărâtă față de istroia bizantină. A fost
epoca raționalismului, a moralismului abstract și a scepticismul religios, în care pe plan
ideologic, tânăra burghezie lupta împotriva monarhiei absolutiste,a nobilimii și a dominației
spirituale a Bisericii.
 Iluminiștii au privit cu dispreț Bizanțul și întreaga istorie medievală,
considerând istoria bizantină nedemnă și ridicolă. O influență în propaganda acestei imagini
negative asupra Bizanțului a avut atitudinea scriitorilor, istoricilor și filosofilor vremii.
 Atitudine negative și falsă asupra istoriei bizantinte a avut-o și istoricul
illuminist englez Edward Gibbon în lucrarea sa History of the Decline an Fall of the Roman
Empire în 6 volume la Londra, considerate cea dintâi mare sinteză a istoriei byzantine.
 Apare în sec. XVIII-lea termenul de Bass – Empire ( Imperiul Bizantin târziu).
Tot acum apare și termenul de bizantinism, folosit mai mult în sen periorativ și care a a avut o
puternică influență asupra spiritelor timpului dar și aspura generațiilor viitoare.
 Partea pozitivă a contribuției aduse de sec. al XVIII –lea la cunoașterea
Bizanțului: laicizarea istoriografiei, renunțarea la punctul de vedere dynastic și imperial,
marele interes pentru istoria instituțiilor și vieții sociale, căutarea unor criterii noi pt
organizarea faptelor într-o singură sinteză de istorie universal și dorința de popularizare a
operei istoriografice.
 În prima jumătate a sec. al XIX –lea, atitudinea istoricilor și a oamenilor de
cultură în general față de Bizanț, a fost predominant defavorabilă.
 Istoria Bizanțului a stârnit reacții negative și din partea împăratului Naopleon I
Bonaparte.
  Începând cu cea de-a treia decadă al sec. XIX –lea debutează o nouă etapă, cea
romantică, istoria bizantină fiind prezentă în culori generoase, chiar idealizate.
 Cea mai mare realizare a acestei perioade : Corpusul de la Bonn sau Bizantina
de la Bonn, scrisă de Berthold Georg Neibuhr, în 50 volume între 1828 – 1878. Ea reprezintă
în cea mai mare parte o reeditare a Bizanțului de la Louvru, dar el este un progress față de
acesta din urmă, deoarece este mai complet și mai ușor de mânuit.
 O mare importanță pentru istoria bizantină a avut lucrarea lui Jacques Paul
Migne compusă din 161 de volume împărțite în Patrologia greacă și Patrologia latină ce
conține operele originale însoțite în limba latină, începând de la cele ale Părinților Apostolici
până la Sinodul de la Ferrara – Florența.
 Cu ultimul deceniu al veacului al XIX-lea , Bizantinologia a intrat în faza ei de
evoluție științifică.
 D.p.v conceptual, istoria bizantină încetează să mai fie privită ca o simplă
prelungire a cele romane, Bizantinologia devenind o disciplină de sint stătătoare a istoriei,
inclusive în cercetare și învățământ.
 Școala germană:
 Reprezentant: Karl Krumbacher de la Munchen, fondatorul școlii germane
modern de Bizantinologie și al Bizanțului ca știință de sine stătătoare
 Este primul care a făcut din Bizantinologie un obiect de studio la universitate
în sensul pe care îl are astăzi la Munchen în anul 1898
 În anul 1891 a tipărit monumentala sa lucrare Geschichte der byzantinischen
Litteratur. În anul 1892 a pus bazele primei reviste de specialitate la Munchen, ”
Byzantinische Zeitschriff” ce apare nîntreupt până astăzi
 Succesorul său: Augustus Heisenberg
 Alte personalități: Heinrich Gelzer, Karl Johannes Neuman, Franz Dolger,
Hans – Georg Beck
 Școala austriacă:
 În Austria au desf. o activitate prin publicarea de documente laice și religioase
în limba greacă de căatre: Francisc Miklosich și Josep Muller, W. Wanger, Josef
Strzyhowski(istoric de artă),
 După primul război mondial: Ernest Stein ( Historie du Bas – Empire), Herbet
Hunger, Endre von Ivanka.
 Școala rusă:
 Scopul primilor cercetători era de a stabili rolul Bizanțului și al izvoarelor
byzantine în istoria rusă.
  Savanți străini: Ph. Krug, Ernest Kunik, Eduard Muralt ( Cronici lui George
Monahul)
 Un rol important în promovarea interesului pentru Bizantinologie l-a avut
Facultatea de teologie din Petersburg
 Spre sf. sec. al XIX –lea, a fost fondată școala rusă de Bizantinologie de către
Vasilij G. Vasiljevskij, iar în colaborare cu V. E. Regel, revista „ Vizantijkii Vremennik”, a
doua revistă de Bizantinologie din lume.
 Printre lucrările sale amintim: Bizanțul și pecengii
 Alți bizantinologi: Nicodim P. Kondakov ( fondatorul cercetării în arheologia
și arta bizantină), Feonodr Unspenskij, Alexander A. Vasiliev
 Deceniile ce au urmat Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917,
constituie o epocă de tăcere în activitatea școlii ruse.
 Școala franceză:
 Studiul bizant. Începe după 1860 cu o scrie de scrieri ca ale lui Leger,
Draperyon și Alphonse Couret
 Ca un început al redeșteptării interesului pt bizantinologie activitatea lui Alfred
Nicolas Rambaud
 Fondatorul sigilografiei byzantine moderne: gustave Schlumberger
 Fondatorul scolii franceze de bizantinologie : Charls Diehl, lucrarea sa
principal fiind „ Histoire de l’Empire byzantin”
 Alți reprezentanți: Louis Rene Brehier, Paul Lemerle ( președinte al Asoc.
Internaționale de Studii Bizantine)
 Școala belgiană:
 Țară francofonă, Belgia este reprezentată de Hippolyte Delehaye ( Bibliotheca
Hagiographica greaca), de Henri Greforie, elevul lui Krumbacher , acesta s-a remarcat prin
studiile sale asupra epopeii byzantine a lui Dighenis Akritas.
 Șscoala britanică:
 Bizantinologia a facut un pas înainte prin lucrările lui George Finlay
 Fondatorul școlii engleze de Bizantinologie a fost John Bagnell Bury (A
Hstory of the Roman Empire form Arcadius to Irene.
 Alți bizantinologi englezi: Joan Mervyn Hussey, Steven Runciman ( Vecerniile
siciliene. O istorie a lumii mediteraneene spre sf. secolului al XIII- lea)
 Tot în Anglia a activat și bizantinologul de origine rusă Sir Dimitri
Obolensky(1918-2001)
 Școala italiană:
  Bizantinologia datorează foarte mult lui Agostino Pertusi( 1918-1979).
 Mai amintim pe Angelo Mai, Giovani Mercati, Bruno Lavagnini, Antonio
Carile.
 Școala grecească
 Punctual de vedere cultural, national și popular al grecilor este ilustrat în opera
lui Konstantinos Paparrhegopoulos, profesor la Universitatea din Atena ( Istoria poporului
grec din cele mai vechi timpuri până în cele mai noi), Spiridon Lampros ( Istoria ilustrată a
Greciei din cele mai vechi timpuri până la căderea orașului lui Constantin), Konstantinos
Amantos ( Istoria puterii byzantine)
 Cercetarea în sapțiul grecesc este bipolară : în Atena și în Tesalonic
 Ciprul : T. H. Papadopoulos ( The History of the Greek Church and People
under Turkish Domination 1952)
 Turcia: Halil Inalcik
 Iugoslavia: F. Chichic, St. Stanoievic. Georges Ostrogorsku
 Ungara: V. Pecz, Gyula Moravcsik
 Cehosolovacia: Nikodim Pavlovici Kondakov
 Polonia: Oskar Halecki- fondatorul Institutului Polonez de Arte și Știițte din
SUA
 Bulgaria: P. Mutaftchiev, P. Nikov
 SUA: Norman Herbert Baynes, John Meyendorff
 Reviste și periodice de Bizantinologie:
 Un centru vechi de studii este Institutul de Cercetări și Studii Orientale, fondat
de Kadikoy, apartinând Consgregației Asumptristilor ( ordin misionar catholic alc. De către
Emanuel D’Alzon)
 În ceea ce privește literatura teologică a Bizanțului, actele de cancelarie ale
Patriarhiei Ecumenice – Acta Patriarchatus – sunt cuprinse în primele două volume al
culegerii Acta et diplomata greaca medii aevi et profana, publicate în 1860 – 1890 de către
Francisc Miklosic și Joseph Muleer la Viena. Ele sunt importante pt români deoarece găsim
aici pentru prima oară corespondența dintre Patriarhia Ecumenică și cele două Țări
Românesști.
 O importanță deosebită o are și editarea actelor emise de mănăstirile de la
Muntele Athos și din Patmos, în cunoscuta colecție Archives de l’Athos.
 Cea mai utilizată colecție de izvoare este cea a lui Jacques Paul Migne
 V. BIZANTINOLOGIA LA ROMÂNI

 Termenul de Bizanț în sensul său de lume bizantină apare la noi în anul 1785,
atunci când Ioniță Tăutu folosește în traducerea romanului Istoria lui Erotocrit cu Arteusa
expresia „ împărăția Vizantiei”.
 La sf. sec. al XVI-lea, Ieremia Movilă zidește o mănăstire în ținutul Vrancei pe
care o numește Vizantea și pe care a închinat-o Muntelui Athos.
 Cea mai veche istorie a Imperiului Roman de Răsărit este cuprinsă în
Horograful lui Mihai Moxa, fiind prezentată istoria Romei și a Imperiului până la căderea
Constant. Din 1453
 O perioadă mai deosebită o reprezintă ultima treime a sec. al AIV-lea, când o
serie de cercetători , germani dar și unguri ( Roesler, Jung, etc) au atacat tezele de bază ale
continuității românilor în sapțiul carpato – dunărean. Le-a răspuns o întreagă literature istorică
reprezentată de A.D. Xenopol și Dimitrie Onciul.
 Începând cu anul 1878 a apărut opera postumă a lui Eudoxiu hurmuzaki,
Fragmente zur Geschiche der Rumanen, primul volum fiind tradus de către Mihai Eminescu
în 1879.
 În pragul sec. al XIX –lea, profesorul Constantin Erbiceanu de la FTOUB
publică lucrările: Viața și traiul sfinției sale părintelui nostrum Nifon, patriarhul Țarigradului
și Ulfila. Viața și doctrina lui sau starea creștinismului în Dacia Traiană și Aureliană în
secolul al IV –lea.
 Știri suficiente, privind raporturile slavilor sud-dunăreni, dar și ale românilor
cu Bizanțul găsim în opera aromânului Constantin Jirecek
 În anul 1905, George murnu s-a ocupat de cerecetarea izovarelor bizantinte
referitoare la vlahii balcanici, fapt consacrat în studii precum : Când și unde se ivesc românii
înâia oară în istorie?
 Adevăratul fondator al Școlii de Bizantinologie românesști a fost NICOLAE
IORGA, dominând istoria noastră timp de patru decenii. El spunea că Bizanțul a fost nu
numai creatorul unei dintre cele mai mari civilizații, ci și un factor de unitate.
 Ideea fundamentală de la care a plecat Iorga a fost că imperiul Bizantin a fost
o sinteză de patru elemente: Politic( moștenirea vechii Rome), cultural (elenismul), religios
(Ortodoxia) și uman (Orientul), ce au contribuit la realizarea unei civilizații noi.
 „ Bizanț după Bizanț” = fenomenul complex petrecut între anul 1453 și
începutul sec. al XIX –lea când a apărut grecitatea modern ( idee lansată de Nicolae Iorga)
  Iorga a fost inițiatoul primului Congres international de studii bizantinte care a
avut loc la București la anul 1924
 Crearea în 1934 de către Iorga, a Institutului Român de studii byzantine a dat
cercetătorilor în acest domeniu un caracter mai organizat și a contribuit la dezvoltarea
Bizantinologiei românești. Prin grija aceluiași, statul român a cumpărat biblioteca foarte
bogată a lui Agusut Heisenberg.
 Ca disciplină de studio, Bizantinologia a fost introdusă în anul 1909 , când la
Bucuresti a luat fiinta catedra de Istoria civilizatiei bizantinte, cu rnagul de Conferință, în
fruntea căreia a fost numit Constantin Litzica. Acesta a publicat ca teză de doctorat lucrarea
„ Poezia religioasă biazantină”. Lucrarea sa principală a fost „ Catalogul manuscriselor
grecesti din Biblioteca Academiei RSR.)
 Succesorul său din anul 1915 : Demostene Russo. A fost și director al
Seminarului de filologie bizantină din cadrul UAB.
 O activitatea amplă , înainte și după orimul război mondial, a depus profesorul
de la Iași Oreste Tafrali
 Drept bizantin: Constantin A. Spullber
 Iulian Ștefănescu - asisitent lui Demostene între 1924 – 135
 Nicolae A. Constantinescu a pus accentual pe cunoașterea vieții interne a
Bizanțului, ocupându-se de instituții și dregătorii, de aspect sociale și economice, subliniid
importanța tărănimii și a feudalismului
 Nicolae Bănescu:
 Născut:16 decembrie 1878 la Călărași
 A studiat la Liceul Sf. Sava din București și la Facultatea de Litere tot de acolo
 După obținerea licenței în 1901 și-a început carierea la un liceu din Craiova,
profesor de limba franceză
 Și-a continuat studiile la Munchen între anii 1910-1912, avându-l profesor pe
August Heisenberg. A avut doctoratul în 1914 despre viitorul în limba greaca bizantină și
limba greacă modern
 Ales ca membru correspondent al Academiei Române în anul 1919, el a
devenit active în 1938
 A murit în septembrie 1971
 A fost atras de problemele de filologie bizantină. Apoi s-a ocupat de
problematica regiunilor dunărene, făcând o analiză critică a izvoarelor grecești și combătând
cu tărie interpretările greșite ale istoricilor stăini
 Vasile Grecu:
  Născut : 27 iulie 1885 în Mitocu Dragomirnei, în Bucovina, într-o familie de
țărani
 A urmat liceul la Suceava , apoi s-a înscris la Universitatea din Viena și la ce
din Cernăuți
 A fost numit profesor la Liceul Aron Pumnul din Cernăuți, obținând diploma
de doctor în filologie cu tema „ Fauna și flora în sistemul filozofic al lui Platon”
 A fost secretar al Institutului de Istorie și Lingivstică din Cernăuți, redactor al
revistei Candela și membru al Comisiei Regionale pentru Monumentele Istorice din Bucovina
 În 1 septembrie 1947 s-a pensionat cu titlul de profesor emerit
 A editat unele izvoare narrative byzantine, inițiind colecția Scriptores Bizantini
 Ștefan Bezdechi( 1886-1958)
 Clasicist de marcă, fin traducător din marii poeți epici și lirici ai clasicismului
classic, din filosofii greci și latini, el a contribuit masiv la cunoașterea literaturilor eline, latine
și byzantine la noi.
 A publicat studii de patristică și de istorie a Bizanțului ( Epistolele lui Nichifor
Gregoras)
 Gheorghe I. Brătianu ( 1898-1953)
 Titular al catedrei de Istorie universal de Universitatea din Iasi, iar după
moartea lui Nicolae Iorga, i-a luat locul la cea din București
 Primele cercetări le-a dedicate comerțului genovez la Dunăre și Marea Neagră,
ca și legăturilor cu Bizanțul
 În lucrările sale, el, subliniază importanța pe care au avut-o gurile Dunării în
schimburile comerciale și locul proeminent în această privință al orașelor Vicina și Cetatea
Albă
 În 1945 a apărut lucrarea „ Tradiția istorică despre întemeierea statelor
românești”
 A avut o viață zbuciumată, savârșindu-se în chinuri în închisoarea de la Sighet,
în noaptea de 24/25 aprilie 1953, ca o victim a regimului communist
 Alte personalități care au studiat bizantinologia: Haralambie Mihăiecu,
Aurelian Sacerdoțeanu, George Popa – Lisseanu, Valentin Al. Georgescu( Bizanțul și
instituțiile românești până la mijlocul sec. al XVIII –le), Alexandru Elian ( a fost primul
titular al catedrei de Bizantinologie la Institutul Teologic de grad Universitar din București),
Teodor Bodogae ( Ajutoarele românești la mănăstirile din Sfântul Munte Athos), Ion Barnea,
Octavian Iliescu, Petre Șerban Năsturel, Petre Diaconu, Emilian Popescu, Dan Teodor, Dan
Zamfirescu, Stelian Brezeanu, Tudor Teotoi, Victor Spinei, Andrei Nicolae Pippidi, Ioan
Ștefănescu(artă bizantină), Răzvan Theodorescu, Maria Ana Musicescu, Pr. Ioan Petrescu
( muzicologie)
 Îndată după război ia ființă la București o secție de studii orientale care
functionează pe lângă Soc. De Științe Istorice și Filologice, și care începând cu 1957 publică
Studia et Acta Orientalia.

VI. Cadrul istorico-geografic al Imperiului Bizantin

 În ceea ce privește întinderea Imperiului, aceasta a fost diferită de la o epocă la

alta. Spre exemplu, la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381), în canonul 2, se
enumeră diocezele civile existente atunci în Imperiul de Răsărit, după care s-a orientat și
organizarea bisericească: Egiptul, cu metropola Alexandria, Orientul, cu metropola Antiohia,
Asia, Pontul, cu capitala Cezareea Capadociei și Tracia, a cărei metropolă a fost la început
Heracleea (Pyrint) iar după 30 mai 330, Constantinopolul.
 La nord, limita o forma linia Dunării, de la gurile fluviului până la confluența
cu râul Sava. Hotarul cobora spre sud-vest, de-a lungul Savei până la Sirmium (Sremsca
Mitroviţa), apoi pe cursul Drinei și ajungea la Marea Adriatică, între gurile fluviului Cattaro și
lacul Scutari. Această graniță despărțea Illyricul occidental care era una dintre diecezele
prefecturii Italia și făcea parte din Imperiul de Apus. Între aceste frontiere, toată Peninsula
Balcanică făcea parte din Imperiul Bizantin. Hotarele de vest ale Imperiului de Răsărit s-au
extins după prăbușirea, în anul 476, a celui de Apus și, mai ales atunci când Iustinian I, în
veacul al VI-lea a încercat refacerea vechiului Imperiu Roman. Acum hotarele de vest ajung
până pe țărmurile Adriaticii, iar Dalmația a ajuns una din provinciile sale.
 În est, ca urmare a tratatelor încheiate cu perșii în anii 363 și 387, frontiera
urma aproximativ următorul traseu: de la Marea Neagră, de la gurile lui LycosBoas, , apoi
urma o linie nord-sud lăsând Imperiului Theodosiopolis din Armenia (Erzerum) și urma
cursul râului Nymphios până la confluența cu Tigrul, incluzând astfel Tartyropolis și Amida.
De aici, se urma cursul lui Abboras între Dara la vest și Nisibi la est, până la Circesium, pe
Eufrat. Frontiera străbătea apoi deșertul Siriei și ajungea la țărmul Mării Roșii, la golful
Akaba.
 Constantinopolul a fost așezat pe un baraj natural ce separă Marea Mediterană
de Marea Neagră. În același timp, noua capitală se afla și pe axul drumului ce lega Europa
continentală de Orientul Apropiat, valea Dunării de cea a Eufratului.
  Un rol determinant în istoria statului dar mai ales a capitalei sale l-au jucat cele
două strâmtori: Bosfor și Dardanele, care îi deschideau drumurile atât spre Marea Neagră, cât
și spre Marea Mediterană.
 Pe versantele occidentale ale Caucazului locuiau abasgii sau abhazii, aliați ai
Imperiului
 strâmtoarea Dardanele (Hellespontul), deschidea drumul spre Marea
Mediterană.
 Insula Creta era deosebit de importantă în viața economică a Imperiului
Bizantin. A fost suficient ca ea să fie ocupată de două puteri ostile Imperiului (arabii din
Spania, între anii 827-961 și Veneția, după anul 1204), pentru ca libera circulație comercială
în bazinul estic al Mării Mediterane să fie serios amenințată.
 Din punct de vedere strategic a fost foarte importantă ocuparea țărmurilor atât
de bogate în golfuri ale Greciei și Asiei Mici, căci această zonă a fost cea mai activă în viața
maritimă a Imperiului. Aici au fost marile ateliere de construcții navale, alimentate de
pădurile Asiei Mici. Aici se înșirau marile porturi: Tesalonic, Lesbos, Phoceea, Smirna,
Samos, Rhodos și Candia
 Dar Bizanțul n-a fost numai o thalassocraţie, adică o putere maritimă, ci și o
dromocraţie căci drumurile sale de uscat i-au asigurat și caracterul de putere continentală
 În nord, mai multe drumuri legau Constantinopolul cu câmpia Dunării,
deschizând calea spre Europa centrală.
 Un alt drum important străbătea Tracia spre nord-vest, prin Adrianopol, urma
râul Marița atingând Philipopolis și, prin porțile lui Traian, trecea prin Sardica (Sofia), la 565
m altitudine
 Un al treilea mare drum ducea prin Chrysopolis (Cavala), Philippi (mare oraș,
dispărut), Serrhes și, lăsând la sud peninsula Chalcidică, atingea Tesalonicul, a doua
metropolă a peninsulei, de unde porneau trei drumuri de o importanță vitală. Primul spre sud,
prin Thermopile, era drumul Greciei. Al doilea, spre nord, drumul Belgradului. Acest drum
era principala legătură pe uscat a Constantinopolului cu Italia și cu lumea occidentală fiind
străbătut din toate veacurile de armate, negustori și de pelerin
 Mult mai importantă, mai ales pentru economia Imperiului, era calea terestră ce
străbătea platoul Anatoliei și, prin trecătoarea Taurus din Munții Ciliciei, intra pe porțile
Orientului. Drumurile antice ale Indiilor care porneau din Sardes (drumul regal al perșilor) și
din Efes (drumul roman și al apostolilor creștini), au fost înlocuite după întemeierea
Constantinopolului de drumul militar și comercial care trecea prin Brussa, Niceea, Dorylaion
(Eskişeir) și se bifurca la Iconium.
  În cadrul geografiei bizantine se disting câteva teritorii cu o importanță
deosebită în evoluția statului. Cel dintâi a fost Peninsula Balcanică. În primul rând, peninsula
este predominant muntoasă. legăturile între peninsulă și ținuturile din Europa Centrală și de
Răsărit se făceau fără greutate, iar Balcanii erau deschiși în fața năvălirilor popoarelor de
dincolo de Dunăre, în special a celor din câmpia ungară actuală și din stepa din sudul Rusiei.
În al doilea rând, natura muntoasă a peninsulei și fragmentarea peisajului ei din cauza
lanțurilor de munți și de văi izolate au lipsit-o de „un centru de comandă geografic” ,
Constantinopolul și Tesalonicul, principalele ei orașe, având o poziție periferică. În timpul
celei mai mari părți a istoriei sale medievale, Peninsula Balcanică nu a avut un centru unic,
care să asigure Imperiului o dominație de lungă durată asupra acestui teritoriu. Ținuturile
joase mai mari ale peninsulei au îndeplinit funcții multiple în mileniul de istorie al statului
bizantin: una economică, în sensul că au reprezentat o sursă de produse agricole pentru
cetățile din Balcani și zona muntoasă; una politico-militară, în sensul că au reprezentat centre
de putere militară și de administrație civilă și căi de comunicație; una culturală, întrucât au
constituit principalele canale de răspândire a culturii dinspre Imperiu sau înspre Imperiu.
 A doua zonă importantă din Imperiu a fost cea a Asiei Mici și zonele din
nordul acesteia (Mesopotamia Superioară și Siria de nord cu Antiohia). Stăpânirea acestor
teritorii a fost vitală pentru Imperiul Bizantin deoarece aceasta însemna, împreună cu
dominația Mediteranei răsăritene, controlul asupra comerțului dintre Orient și Occident. Vom
spune acum că Imperiul a perceput această zonă drept o moștenire romană legitimă, de drept
bizantină, în drept de a fi apărată de năvălitorii asiatici, persani și arabi.
 În sfârșit, ultima zonă de importanță majoră pentru Imperiu a fost nordul Mării
Negre. Centrul stăpânirii bizantine în zonă îl reprezenta actuala Crimee, cu importantele ei
orașe: Chersones, Bosphoros, Doros, puternic fortificate în secolul al VI-lea.
 drumului comercial de la Marea Baltică la Marea Neagră (drumul varegilor). .
Aici s-au purtat importante tratative diplomatice cu statele barbare și tot aici s-au pornit ample
acțiuni misionare creștine
 Perioada cea mai prosperă a istoriei Bizanțului a fost aceea în care Imperiul a
putut, în timpul dinastiei macedonene, să-și asigure stăpânirea acestui domeniu într-o manieră
incontestabilă. Amenințat, Imperiul a beneficiat de avantajul că a putut să-și miște pe căile
sale interioare trupele, de pe un continent pe altul.
 . De trei ori acest Imperiu, prin loviturile pe care le-a primit, a fost amenințat
cu dispariția: din partea barbarilor în secolul al V-lea, din partea arabilor și slavilor în veacul
al VII-lea și, mai ales, din partea cruciaților occidentali în cel de-al XIII-lea.
  În funcție de creșterea sau descreșterea întinderii sale teritoriale, constatăm trei
perioade mari în istoria Imperiului Bizantin: prima în timpul lui Iustinian I (527-565), a doua
în timpul dinastiei amoriene și macedonene (867-1057), a treia în timpul Paleologilor (1261-
1307).
 Bizanțul și-a început căderea odată cu pierderea unor apreciabile teritorii din
nucleu său constitutiv
 . În Asia Mică s-a creat un nou Bizanț, statul de la Trapezunt, care i-a închis
Marea Neagră.

VII. ÎMPĂRATUL CONSTANTIN CEL MARE – FONFATORUL

IMPERIULUI BIZANTIN

1. Generalități

 Domnia lui Constantin cel Mare, care va transforma Imperiul păgân în-tr-unul
creștin, iar Roma va fi deposedată de primatul ei în favoarea Constantinopolului, marchează
începutul istoriei bizantine
 . De aceea, fără să ne hazardăm putem spune că istoria bizantină are un sfârșit
sigur: cucerirea Constantinopolului de către otomani pe 29 mai 1453. În schimb, actul
fondator este crearea Noii Rome decisă de către Constantin cel Mare, pe malurile Bosforului și
care va purta numele său: Constanti-nopol, inaugurat pe data de 11 mai 330
 Constantinopolul a fost întemeiat pe locul anticului Bizanț, dar locuitorii noii
Rome ca și cei ai Imperiului nu și-au luat numele de bizantini, ci ei au fost în conti-nuare
romani, Imperiul lor a rămas Imperiul Roman, iar împăratul a fost în conti-nuare împăratul
romanilor

2. Dioclețian și sistemul tetrarhiei

 la 31 decembrie 192, care a însemnat și sfârșitul dinastiei Antoninilor,

întemeiată de împăratul Traian
 împăratul Diocleţian (284-305) a proclamat originea divină a autorității
imperiale, inaugurând un nou sistem de guvernământ, Dominatul (de la lat. dominatio =
stăpânire, putere absolută), bazat pe puterea absolută a împă-ratului, ca stăpân divinizat
(Dominus). Potrivit noului sistem politic, influențat de Orient, împăratul, ca reprezentant al
divinității supreme, concentra întreaga putere în stat, pe care o exercita fără vreun alt control.
Senatul și armata nu mai aveau nici o putere politică în fața unui împărat care întruchipa
divinitatea pe pământ. Deciziile sale erau puse în practică de un aparat administrativ birocratic
și bine ierarhizat
 Împăratul reprezenta Imperiul în relațiile sale externe, decidea asupra
războiului și păcii, era șeful suprem al armatei, al administrației și al tezaurului
 coloni și sclavi din Gallia, cunoscuți sub numele de „bagauzi” (de la termenul
bagaudae = vagabonzi
 După victoriile asupra triburilor germanice și înăbușirea răscoalei bagauzi-lor,
silit de împrejurările neprielnice ale momentului, Diocleţian l-a numit pe Ma-ximian, la 1
martie 286, Caesar și apoi, la 19 septembrie 286, Augustus, devenind astfel un fel de co-
împărat. Misiunea lui Maximian (286-305) era pur militară, ace-ea de a apăra frontierele și
partea apuseană a Imperiului, fără a avea un teritoriu asupra căruia să stăpânească
 Diocleţian a continuat să dețină puterea supremă în stat, de aceea și-a luat
supranumele de Jovius, acordându-i lui Maximian pe cel de Herculius
 Noua conducere se prezenta numai în aparență ca o diarhie, în realitate
Diocleţian fiind singurul conducător al Imperiului (protoaugustus).
 la 1 martie 293, Dio-cleţian l-a înălțat la rangul de Caesar pe Caius Flavius
Valerius Constantius (293-306), supranumit mai târziu, în epoca bizantină Chlorus. Acesta a
fost un țăran originar din provincia Dardania, locuită în cea mai mare parte de o populație de
origine tracă. Ca ofițer în armata lui Maximian s-a remarcat în luptele contra „bagauzilor”87.
A primit titlul de Caesar din partea lui Diocleţian, de la Augustus-ul Maximian, în localitatea
de reședință a acestuia, Mediolanum. În anul 293, pe când se afla în al zecelea an de domnie,
împăratul Diocle-ţian a procedat la instituirea unui nou sistem de conducere, tetrarhia
(conducere în patru. El s-a ocupat de conducerea Egiptului, Siriei și Asiei Mici, iar
Maximian, având reședința la Mediolanum de cea a Italiei și Africii. Cei doi Caesares, Ga-
lerius și Constantius Chlorus trebuiau să administreze sub conducerea celor doi Augusti
următoarele teritorii: primul, teritoriile Illyricului, Macedonia și Grecia, adică toate
provinciile de la sud de Dunăre, începând de la Marea Neagră și până la Noricum, având ca
reședință orașul Sirmium (azi Mitroviţa, în Serbia), cel de-al doilea, Gallia, Spania și, mai
târziu, Britannia, având reședința la Augusta Treve-rorum sau Treveri (azi Trier, în
Germania). Mai târziu, după ce a cucerit și Britan-nia, și-a instalat reședința la Eboracum
(York).
 Cei patru conducători formau o singură familie de origine divină (domus di-vina),
Augusti considerându-se frați între ei, iar cei doi Caesares, fiii acestora, ra-porturile de
supunere erau ca acelea dintre părinți și copii. În acest sens, Maximian și Galerius s-au
căsătorit cu câte o fiică a lui Diocleţian, iar Constantius Chlorus cu Teodora, fiica vitregă a lui
Maximian.

ANUL ORIENT OCCIDENT

M
DIOC Aug AXIMIA Augustu
293 LEŢIAN ustus N s

GALE Cae CONSTANTIUS

RIUS sar CHLORUS

Ca
esar

GALE A CONSTANTIUS
305 RIUS ugustus CHLORUS

Au
gustus

MAXI Caes FLAVIUS

MIN DAIA ar SEVERUS

Ca
esar

GALE A FLAVIUS
307 RIUS ugustus SEVERUS

Au
gustus

MAXI C CONSTANTIN
MIN DAIA aesar (CEL MARE)

Ca
 esar

GALE A LI Augustu
308 RIUS ugustus CINIUS s

MAXI Caes CONSTANTIN

MIN DAIA ar (CEL MARE)

Ca
esar

LICIN A MAXENŢIU
311 IUS ugustus (uzurpator)

Au
gustus

MAXI Caes CONSTANTIN

MIN DAIA ar (CEL MARE)

Ca
esar

 Totuși, odată cu împărțirea puterii între Diocleţian și Maximian începea de

fapt împărțirea Imperiului Roman în: Imperiul de Răsărit și cel de Apus.
 Tetrarhia era concepută ca un sistem de guvernare continuu. Dacă un Augus-
tus se retrăgea, Caesar-ul său îl înlocuia și un nou Caesar era numit în locul său. Abia mai
târziu, în toamna anului 303, Diocleţian a fixat și termenul când cei doi auguști trebuiau să
se retragă. Acest termen era de 20 de ani pentru fiecare sau, mai probabil, în momentul în
care facultățile lor intelectuale și fizice nu mai puteau face față obligațiilor înaltelor
demnități
 La 1 mai 305, împlinindu-se 20 de ani de domnie comună (decennalia), în
cadrul unei ceremonii care a avut loc la Nicomidia, cei doi Augustus, Diocleţian și Maximian,
s-au retras de la conducerea Imperiului. Apoi, Diocleţian l-a proclama Augustus în locul său
pe Galerius, în Orient, iar Maximian pe Constantius Chlorus, în Occident.
 Se remarcă faptul că din acest moment autoritatea cea mai mare o avea
Galerius care, respingând principiul eredității, a menținut pe cel al adopției în sta-bilirea celei
de-a doua tetrarhi

3. Reformele lui Dioclețian

 Se caracterizează prin centralizarea strictă a puterii, prin introducerea unei

vaste birocrații și prin separarea clară a puterilor civilă de cea militară
 cel care a stabilit forma autocrată de gu-vernare (autoritatea și puterea absolută
a împăratului) în Imperiul Roman a fost împăratul Aurelian (270 -275
 Chiar dacă împăratul Aurelian a reușit, pentru un timp, să refacă unitatea
Imperiului, după moartea sa a urmat o perioadă tumultoasă de anarhie politică și militară, din
care s- a ieșit abia în urma reformelor inițiate de împăratul Diocle-ţian (284-305). El a realizat
o uriașă reformă administrativă, căutând să realizeze instituirea controlului asupra întregului
organism de sta
 Trăsăturile principale ale reformelor lui Diocleţian și Constantin au fost or-
ganizarea definitivă a puterii monarhice absolute și separarea strictă a funcțiilor militare de
cele civile, ceea ce a dus la apariția unui imens și complex aparat admi-nistrativ birocratic
 Cea mai importantă măsură cu caracter politico-militar a fost instaurarea
formei de conducere a statului, a monarhiei absolute de drept divin, cunoscută sub numele de
Dominat, în locul celei a Principatului, care a dăinuit de la Octavian Augustus până la
Diocleţian. Roma a încetat să mai fie reședință imperială (Diocleţian a petrecut mult timp la
Nicomidia, care a devenit reședința sa), autoritatea Senatului a fost aproape desființată, iar
poziția privilegiată a Italiei din punct de vedere administrativ anulată. A dispărut distincția
dintre provinciile senatoriale și cele imperiale. Toate provinciile erau dependente direct de
împărat
 Din punct de vedere administrativ-teritorial Imperiul a fost împărțit în 4
prefecturi:

 a Orientului, cu capitala la Nicomidia (Asia Mică);

 a Illyricului, cu capitala la Sirmium (azi Mitroviţa, în Serbia);
 a Italiei, cu capitala la Mediolanum (azi Milano, în Italia);
 a Galliei, cu capitala la Treveri (azi Trier, în Germania).
 Prefecturile erau împărțite în 12 dioceze: Oriens, Pontus, Asiana, Thracia,
Pannonia, Africa, Hispania, Viennensis, Galia, Birtania. Mai târziu, împăratul Constantin
cel Mare, a continuat această reformă, ridicând numărul diocezelor la 14, iar cel al
provinciilor la 117.

 Vicarii fixau impozitele pe care așa numiții praesi-des le executau, iar în

domeniul militar tot ei dădeau dispoziții pentru organizarea armatei.
 Conducerea treburilor civile a fost încredințată unui praeses, iar comanda
militară a trecut în mâinile unui dux, conducător militar care comanda în una sau mai multe
provincii
 Armata a fost împărțită în două categorii de trupe distincte: unități militare fixe
de graniță (milites ripenses sau limitanei), cu garnizoane stabile pe frontiera fortificată
(limes), conduse de un dux sau praepositus limitis provinciae și unități militare centrale
mobile, cu garnizoane în interiorul Imperiului (milites comitaten-ses). Acestea din urmă
alcătuiau armata de manevră aflată la dispoziția împăratu-lui, putând fi trimisă oriunde în
funcție de nevoile de moment. Din această armată făcea parte și corpul de gardă din
Constantinopol (scholae palatinae), condus de un magister officiorum. În fruntea armatei se
aflau mai mulți magistri militum, subordonați direct împăratului și care aveau în subordine
comandanții din pro-vincii, duces. Aceștia alcătuiau o ierarhie militară, distinctă de cea civilă.
 principalul impozit plătit de romani, annona, a fost transformat în ceea ce s-a
numit capitatio-jugatio. El se numea astfel deoarece la sta-bilirea lui se aveau în vedere două
elemente distincte: caput, reprezentând partea de impozit pe cap de țăran și jugum,
reprezentând suprafața de pământ pe care o putea lucra un țăran cu doi boi
 Cei care nu posedau un teren cultivat plăteau numai impozitul pe cap de om
(capitatio plebeia). Acest impozit era obligatoriu pentru toți locuitorii Imperiului, iar cu
perceperea lui erau însărcinați mai mulți funcționari ai guvernatorilor
 Totodată au fost instituite taxe pentru exercitarea unei meserii în industrie și
comerț (chrysargyron), percepută în monedă de aur, de unde și numele ei, ca și pe circulația și
vânzarea mărfurilor (octava, siliquaticum).
 În cadrul acelorași măsuri, Diocleţian a emis în anul 301, un edict cu privire
la prețuri (edictum de pretiis rerum venalium), în care se stabileau prețuri maximale pentru
toate mărfurile, inclusiv pentru mâna de lucru, prescriindu-se pedepse as-pre pentru
contravenienți. Deoarece nu ținea seama de realitățile vremii (diferența de prețuri între
regiuni, circulația mărfurilor, etc.) edictul s-a dovedit nepractic, fiind abrogat la scurt timp
după publicare.
  Urmare a politicii sale de romanizare, Diocleţian a încercat să facă din limba
latină singura limbă oficială, iar în anul 296 a făcut să înceteze ultima monetărie greacă
autonomă, cea din Alexandria
 Politica religioasă a lui Diocleţian a întâmpinat opoziția Bisericii creștine, care
își făcea tot mai mulți prozeliți în rândul claselor de jos ale societății, în arma-tă și chiar în
familia imperială. La început, Diocleţian s-a arătat îngăduitor față de toate cultele din Imperiu,
Apoi, datorită refuzului creștinilor de a participa la cultul împăratului, ațâțat pe de altă parte și
de preoții păgâni și de reprezentanții claselor dominante, Diocleţian a dezlănțuit în anii 303-
304 cea mai cruntă persecuție împo-triva creștinilor. Persecuţia s-a simțit cel mai mult în
Orient, în timp ce în Occident, cele patru edicte contra creștinilor și-au găsit o mult mai slabă
aplicare

4. Domnnia lui Constantin cel Mare. Disputele pentru putere

 Pe numele său complet, așa cum l-a păstrat istoria, Flavius Valerius Constan-
tinus (306-337) la care se va adăuga ulterior și supranumele de Magnus (cel Mare), s-a născut
în orașul Naissus din Moesia Superior (azi Niş, în Serbia), o regiune puternic latinizată, la 27
februarie, probabil între 271-275 sau 280-285, ca fiu al lui Constantius Chlorus, ofițer în
armata romană și al Flaviei Iuliei Helena, fiica unui hangiu din localitatea Drepanum, situată
lângă Nicomidia.
 , când Constantius Chlorus a fost ridicat la rangul de Caesar în Occident,
tânărul Constantin a fost dus la Sirmium și apoi la Nicomidia, la Curtea lui Diocleţian, unde
a rămas mai bine de zece ani fiind ținut ca ostatic (garant) din partea tatălui său. A primit de
la acesta titlul de tribunus ordini primi. Această perioadă a avut o mare însemnătate pentru
viitorul împărat, el fiind însoțit aici, probabil, și de mama sa Elena. A frecventat aici Școala
Palatină unde a fost coleg și prieten cu Sfântul Pantelimon, martirizat în timpul persecuției
lui Diocleţi-an
 Se pare însă că imitându-l pe tatăl său, încă de tânăr a îmbrățișat cariera de
ofițer, în această calitate cunoscând bine frontiera Dunării de Jos, de apărarea căreia se va
ocupa mai târziu în mod deosebit, luptând cu succes împotriva sarmaților. În anul 303, pe
când creștinii erau acuzați că au dat foc palatului imperial din Nicomidia, pretext pentru
marea persecuție dezlănțuită contra lor de către Diocleţian, Con-stantin se afla de față, fiind
martor la cele întâmplate
 Moartea lui Constantius Chlorus, la 25 iulie 306 la Eboracum
 307. În același an, Constantin s-a aliat cu Maximian, căsătorindu-se cu fiica
acestuia, Fausta.
  Constantin și-a ales ca zeu protector, pentru el și pentru întreaga sa familie,
zeul Mithra, Sol Invictus (Soarele neînvins), zeu mult venerat în Gallia sub numele de
Apollon și considerat înte-meietorul și protectorul dinastiei lui Claudius Gothicus.
 În acest fel, în anul 310, Imperiul Roman era condus de cinci împărați cu
titlul de Augustus: Galerius și Maximin Daia, în Orient; Licinius și Constantin, în Occi-dent,
și al cincilea, ca uzurpator, Maxenţiu, care stăpânea, Roma și Italia.
 În primăvara anului 311 Galerius s-a îmbolnăvit foarte grav, medicii neputând
să-l ajute. În această stare de disperare, cu acordul lui Constantin și Licinius, el a dat, la 30
aprilie 311, la Sardica (azi Sofia, în Bulgaria), un edict de toleranță pentru creștini

 Milvius (Podul Vulturului), pe Via Flaminia, la aprox. 10-12 km nord-est de

Roma, pierzându-și viața alături de cea mai mare parte a armatei sale. Victoria asupra lui
Maxenţiu a fost atribuită ajutorului dat de „Dumnezeul creștinilor”. În acest loc Constantin a
avut o viziune relatată de apologetul creștin Lactantius, în lucrarea „De mortibus
persecutorum și de istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, în lucrarea „Viața lui Constan-
tin cel Mare” (337). Evenimentul relatat în cele două lucrări constituie actul prin care se
explică convertirea lui Constantin cel Mare la creștinism. Unii pun însă la îndoială valoarea
documentară a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu.

 La începutul lunii ianuarie a anului 313 Constantin părăsea Roma pentru a

merge la Milan, unde a avut o întâlnire cu Licinius. Discuțiile au fost amicale cu atât mai mult
cu cât Licinius s-a căsătorit cu Constantia, sora vitregă a lui Constantin cel Mare. Această
întâlnire a fost urmată imediat și de binecunoscutul edict de la Milan, prin care se asigura
Bisericii creștine libertatea de cult.

5. Raporturile lui Constantin cu Licinius

 Deși avea o armată inferioară numeric, Constantin l-a atacat pe Licinius și l-a
înfrânt, al 8 octombrie 314, aproape de Cibaele, în Pannonia (azi Vinkovce, în Slovenia).
 În ciuda înfrângerii, Licinius s-a retras pe teritoriul Traciei pentru a pregăti
bătălia decisivă pe care o considera ca și câștigată. Mai mult a desemnat pe unul din
comandanții săi, ducele (dux) Aurelius Valerius Valens, ca succesor al lui Constantin în
Occident. A urmat o a doua luptă la Campus Ardiensis, la vest de Adrianopol, care s-a
încheiat nedecis, cei doi rivali încheind o pace în toamna aceluiași an
 Față de creștinism, exceptând măsurile favorabile luate doar din motive po-
litice ca urmare a edictului de la Milan,Licinius, a manifestat indiferență. Din păcate, după
câțiva ani aceasta s-a transformat în ostilitate.
 La 2 iunie 315 a dat o lege prin care interzicea, sub pedeapsa cu moartea, ca
sclavii și animalele de muncă să fie sechestrate țăranilor, pentru datorii. În vara anului 315,
Constantin a rămas mai mult timp la Roma, unde a sărbătorit zece ani de domnie (decennalia)
și a inaugurat arcul de triumf care-i poartă numele și care există și astăzi. După aceea a revenit
la Augusta Treverorum (Trier). Începând cu anul 316, îndată cu moartea lui Diocleţian, în
palatul său de la Salona, Constantin şi-a mutat reședința la Sirmium pen-tru ca la scurt timp
după aceea să se mute la Sardica
 La 1 martie 317, la Serdica, Constantin în înțelegere cu Licinius, a acordat titlul
de Caesar celor doi fii ai săi, Flavius Iulianus Crispus și Claudius Constantius (Con-stantin
II), precum și fiului și omonimului lui Licinius, Valerius Licinianus Licinius.
 Relațiile dintre cei doi Augusti s-au înrăutățit în plan politic, ajungându-se în
anul 322 la ruperea relațiilor dintre cei doi și pregătirea asiduă a războiului pen-tru monarhie.
 La 3 iulie 324, Constantin l-a atacat pe Licinius în cetatea fortificată de la
Adrianopol, silindu-l după o crâncenă bă-tălie și mari pierderi, să se retragă în Bizanț. . Dar
flota lui Constantin, comandată de fiul său Crispus a nimicit flota lui Licinius la intrare spre
sud a Hellespontului, a intrat în Propontida și a pus stăpânire pe Bosfor, amenințând cu
blocarea Bizanțului, care era atacat în același timp și pe uscat. Între timp, însă, Licinius a
reușit să părăseas-că Bizanțul și să treacă pe celălalt mal al Bosforului. Aici, într-o bătălie
aproape de Chrysopolis, Constantin a repurtat o strălucită victorie, la 18 septembrie 324,
asupra armatei lui Licinius. Orașele Bizanţ și Calcedon au capitulat, iar după câteva săptă-
mâni, Constantin a intrat triumfal în orașul de reședință, Nicomidia.
 Rămas singur împărat, Constantin a instaurat monarhia ereditară, asigurată
până în anul 361 de fiii săi, luând sfârșit în acest fel sistemul colegial de conducere (tetrarhia),
instaurat de Diocleţian.

6. Constantin, unic conducător al Imperiului

 Din momentul în care a rămas singurul împărat, Constantin cel Mare a trans-
format Imperiul Roman păgân într-unul creștin, iar Roma a fost deposedată de primatul ei în
favoarea Constantinopolului
  Deși Constantinopolul a fost întemeiat pe locul anticului Byzantion, locuitorii
Noii Rome ca și cei ai Imperiului nu și-au luat numele de bizantini, ci au rămas în continuare
romani sau romei, imperiul lor a rămas Imperiul Roman, iar împăratul a fost în continuare
împăratul romanilor
 Rămas singur împărat, Constantin s-a preocupat în primul rând de menținerea
integrității și unității Imperiului
 Funcțiile înalte din provinciile orientale și chiar pe cele din capitală le-a
încredințat creștinilor. În timp ce funcționarilor păgâni le interzicea aducerea de jert-fe,
comunităților creștine le acorda ajutor pentru înălțarea și refacerea locașurilor de cult.
Episcopii considerați personalități de frunte, deveneau un fel de consilieri imperiali, cum era
de exemplu Osius de Cordoba. În schimb, împăratul însuși a preluat conducerea supremă a
treburilor bisericești, urmărind să realizeze și în domeniul religios aceeași conducere unică pe
care o realizase pe tărâm politic
 Activitatea politică a împăratului era nedespărțită de cea religioasă.
Constantin cel Mare se considera reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, rezervându-și
pentru sine justiția supremă.
 Simţindu-se slăbit, în anul 335, împăratul Constantin cel Mare a hotărât ca
după moartea sa, Imperiul să fie din nou împărțit între cei trei fii ai săi, Constantin al II-lea,
Constanţiu și Constans, cărora le-a adăugat pe cei doi nepoți ai săi Dalma-tius junior și
Hanibalianus, fiii fratelui său vitreg, Dalmatius (fiul lui Constantius Chlorus și al Teodorei).
Constantin al II-lea a primit Gallia, Spania și Britannia, Constanţiu, Egiptul și Asia, iar
Constans, Italia, Africa și Pannonia. Lui Dalmatius îi erau rezervate Tracia și Macedonia, iar
Hanibalianus a primit titlul de Rege al regilor și al neamurilor din Pon

7. Întemeierea Constantinopolului

 În vederea construirii unei noi capitale Constantin s-a gândit, mai întâi, la
antica cetate Troia, apoi la orașele Serdica și Calcedon. În plus, Nicomidia amintea prea mult
de Diocleţian, iar Tesalonicul de Galerius. În cele din urmă, după victoria asupra lui Licinius
de la Chrysopolis (324), s-a hotărât definitiv asupra orașului Byzantion, veche colonie
grecească situată pe malul european al strâmtorii Bosfo-rului, devenit Noua Romă sau
Constantinopol (orașul lui Constantin).
 Din punct de vedere strategic, noua capitală se dovedea mai aptă să facă față
celor două grave primejdii cu care se confrunta Imperiul la începutul veacului al IV-lea – goții
și perșii – datorită apropierii sale de cele două teatre de operațiuni militare din nord și est. În
sfârșit, considerente politice, legate de declinul general al Italiei, în care Roma era pe cale să
devină un oraș mort, au avut greutatea lor în opțiunea lui Constantin. Nu în ultimul rând,
resursele vitale, economice și militare erau concentrate în bogatele ținuturi răsăritene,
îndeosebi în Asia Mică
 Colonie greacă cu nume tracic, Byzantion (de la numele legendarului
conducător megarian Βύζας, fiul lui Poseidon şi al nimfei Keroessa) a fost întemeiat, potrivit
tradiției, în jurul anilor 659-658 î. Hr., de coloniștii din Megara, urmând porunca oracolului
din Delphi. Datorită poziției sale geografice, la granița dintre Europa și Asia și la trecerea din
Marea Mediterană, Marea Egee și Marea Marmara în Pontul Euxin, orașul a dobândit în
epoca romană o excepțională importanță strategică și comercială
 În anul 515 î. Hr. regele persan Darius a cucerit Byzantion și l-a transformat
într-o fortăreață
 În epoca Principatului (27 î. Hr. - 285 d. Hr.), Byzantion-ul a traversat o pe-
rioadă de înflorire. Dar în anul 196 î. Hr., datorită sprijinului acordat contracan-didatului său,
Pescennius Niger, împăratul Septimius Severus (193-211), după un asediu de trei ani a cucerit
cetatea și a pedepsit pe bizantini, distrugând-o. Apoi i-a schimbat numele în Antonia sau
Antoninia și l-a transformat în sat (κώμη, vicus) dependent de Heracleea Perinthos. Curând
după aceea, tot el și urmașul său, Cara-calla (211-217) au restaurat și înfrumusețat orașul,
redându-i numele inițial
 Inițial nici împăratul Constantin nu a avut o atitudine binevoitoare față de oraș.
El a pedepsit cetatea dărâmându-i zidurile și exilând pe majoritatea locuitori-lor săi, deoarece
se aliaseră cu Licinius împotriva sa.
 Din punct de vedere strategic, Byzantion i s-a părut lui Constantin locul cel mai
potrivit pentru a face față atacurilor persane dinspre sud-est și ale barbarilor din nord.
 La mai puțin de două luni de la înfrângerea definitivă a lui Licinius, în ziua de
8 noiembrie 324, împăratul Constantin cel Mare a înălțat la rangul de Caesar pe fiul său
Constantin al II-lea și a pus apoi temelia noului oraș, care va fi cunoscut, în istoria bizantină,
sub numele de Constantinopol
 Ideea lui Constantin de întemeiere a unei noi capitale, la Constantinopol, în
anul 330, a consfințit, în fapt, împărțirea în două a Imperiului Roman. Din acel mo-ment, cele
două capitale și-au revendicat calitatea de unică continuatoare a Romei eterne, pe de o parte
Roma Caesar-ilor, iar pe de alta Constantinopolul imperial
 Constantinopolul însă, având rădăcini adânci în tradițiile elenistice și așezat
într-o poziție geografică favorabilă, ocrotit de primejdia invaziilor barbare, avea să devină
capitala părții răsăritene a Imperiului Roman și singura continua-toare a tradițiilor romane
după prăbușirea politică a Cetății Eterne.
 Inaugurarea oficială și instalarea autorităților politice a avut loc la 11 mai 330,
dar lucrările de construcție s-au prelungit până în anul 336. Strămutarea ca-pitalei Imperiului
pe țărmul Bosforului a avut o importanță hotărâtoare pentru lumea greco-romană și
europeană. Ea a pregătit nașterea Imperiului Bizantin și supraviețuirea civilizației greco-
latine.
 Constantin cel Mare a ținut să acorde lo-cuitorilor Constantinopolului
aceleași drepturi și privilegii pe care le aveau și cei ai Cetății Eterne. Este vorba de jus
italicum, potrivit căruia teritoriul capitalei era scutit de impozite. De asemenea, au fost
instituite annona și distribuirile gratuite de grâu de care beneficiau și locuitorii Romei, ca o
consacrare a unor drepturi ale învingătorilor lumii.
 Constantinopolul a fost construit tot pe șapte coline și era împărțit în 14 regiuni
ad-ministrative. El poseda un Capitoliu, un Senat, un Pretoriu, o Via Sacra, un For princi-pal
și altele secundare. Palatul imperial reproducea pe cel din Roma, iar Hipodromul era o
variantă arhitectonică a lui Circus Maximus
 Denumirii de Constantinopol i s-a adăugat cel sacerdotal de Anthousa
(„Înfloritoarea”), corespondentul numelui simbolic Flora, atribuit vechii Rome.
 Împăratul Constantin cel Mare a acordat orașului o autonomie completă. În
locul Sfatului orașului (boulé), care administra vechiul Byzantion a creat Senatul, un fel de
consiliu municipal, în care au fost atrase mari personalități, unele aduse din alte părți și
instalate aici. Senatorii Noii Rome au fost puși, însă, ierarhic în urma celor din vechea Romă,
fiind simpli clari (remarcabili) și nu clarissimi (deose-bit de remarcabili), cum erau cei din
Roma.
 Împăratul Constantin cel Mare a căutat să dea capitalei sale și un caracter
creștin, încurajând construirea de biserici și înălțând el însuși pe cele mai impor-tante, în
primul rând catedrala Sfânta Sofia, închinată „Înțelepciunii divine” a cărei construcţie a
început în anul 326, aflată în fața Palatului Sacru, apoi biserica Sfânta Irina, închinată „Păcii
divine” (Αγία Ειρήνη) și biserica Sfinții Apos-toli. Din Ierusalim, împărăteasa-mamă Elena a
trimis Sfânta Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul.
 Palatul Sacru, un complex de clădiri, adăpostind apartamentele împăratului și
ale familiei sale, biro-urile administrației imperiale, locuințele înalților funcționari, ale
personalului de serviciu, multe curți, grădini, portice și terase, ocupând o mare suprafață de
teren
  Cu timpul limba latină a început să-și piardă din importanță, Constantinopolul
devenind treptat centrul elenismului, în timp ce latinismul și-a regăsit centrul în vechea
Romă
 Consecințele întemeierii Constantinopolului au fost imense. În primul rând,
întemeierea noii capitale imperiale a consfințit separarea între Occidentul latin, ce părea
condamnat unei decadențe iremediabile, de Orientul grec aflat în plină dezvoltare. Crearea
Constantinopolului marchează victoria Orientului asupra Oc-cidentului și, într-o anumită
măsură, a elenismului asupra latinității. A fost, de asemenea, punctul de plecare al unei noi
civilizații, cea bizantină, care a avut o influență puternică și durabilă asupra culturii
europene

8. Reformele lui Constantin cel Mare

 Astfel, împărații Diocleţian și Constantin au inițiat un amplu program de re-

forme care, în spiritul concepțiilor orientale, a dus la o centralizare riguroasă a Im-periului și
la extinderea implicării statului în viața economică și socială, creându-se o administrație
centrală.

8.1 În administrație

 până în secolul al VII-lea, când o amplă reformă administrativă a dus la

crearea regimului themelor, dar principiile sale conducătoare - autoritarismul puterii
imperiale, centralizarea și birocratizarea Statului - s-au perpetuat până la dispariția statului
bizantin
 Ceea ce s-a avut în vedere, în primul rând, a fost întărirea autorității imperi-
ale, adânc zdruncinată în perioada de haos și nesiguranță de la sfârșitul secolului al III-lea.
Administrația civilă și militară, respectiv administrația centrală și cea provincială au fost
separate între ele. Italia și-a pierdut statutul ei privilegiat și a fost supusă plății impozitului.
 . El a încercat să întemeieze o dinastie ereditară, acordând funcții unor rude
apropiate care i se arătaseră credincioase
 , sediul administrației centrale se afla în Palatul imperial, numit și Palatul
sacru care adăpostea locuința privată a împăratului (sacrum cubiculum), precum și
locuințele celor mai înalți demnitari ai Curții
  Consistoriul (Sacrum Consistorium). Fostul consiliu al împăratului (Consi-
lium principis), un fel de Consiliu de coroană, cu caracter temporar, a fost transfor-mat într-o
instituție permanentă, cunoscută sub numele de Sacrum Consistorium. El funcționa ca o Înaltă
Curte, stabilea liniile generale ale politicii imperiale, era consultat în materie de legislație, și
în fața acesteia erau aduse spre judecată cazuri importante. Membrii stăteau în picioare în
fața persoanei sacre a împăratului. Împăratul Constantin a folosit această instituție pentru a
dezagrega întreaga ierarhie tradițională. Mai târziu, titlul de comites a devenit unul pur
onorific, acordat unui guvernator sau general, pentru a-i adăuga o autoritate specială.
Administrația centrală era constituită, în perioada secolelor IV-VI, din nume-roase birouri
administrative (officia), în frunte cu magister officiorum.
 Magister officiorum. Era principalul funcționar civil din Imperiu, șeful can-
celariei imperiale. Această funcție a apărut pentru prima dată în anul 320, fiind conferită de
Licinius unuia din ofițerii vechiului Pretoriu, care avea gradul de tri-bunus.. Curând a primit
un loc permanent în cadrul Consistoriului și i s-a încredințat conducerea arsena-lului armatei
și răspundea de securitatea împăratului
 . În cadrul aces-tor înalte magistraturi, el se ocupa de primirea delegațiilor
străine, a ambasadori-lor, de audiențele imperiale și era șeful corpului de interpreți ai limbilor
străine
 Pe lângă acestea, magister officiorum avea și funcția de organ suprem de con-
trol asupra întregii administrații centrale de stat, dar și asupra administrației Pre-fecturilor
 Chestorul Palatului Sacru (Quaestor Sacri Palati). Începând de la Constan-
tin cel Mare, după magister officiorum cel mai înalt funcționar din administrația centrală era
quaestor Sacri Palati. Acesta pregătea legile şi răspunsurile la cereri, redacta discursurile
împăratului, era reprezentantul sau locţiitorul acestuia în pro-blemele juridice, iar mai târziu
contrasemna edictele imperiale. De asemenea, el ținea la zi lista funcționarilor inferiori și a
ofițerilor din cadrul trupelor auxiliare. În timpul domniei lui Constantin cel Mare, un astfel
de înalt funcționar cunoscut cu numele a fost Eumenes.
 Notarul. Ei asistau la ședințele Consistoriului, unde luau note, în calitate de
secretari. Toți la un loc formau un corp aparte (schola notariorum), ai cărei mem-bri aveau
grade militare de tribuni și protectores domestici . Conducătorul lor era, de obicei, cel mai
vechi dintre. Notarii cunoșteau secretele de stat și erau la curent cu numirile de funcționari
superiori civili și militari din întreg Imperiul.
 distincte, având în frunte doi comites, situați ierarhic imediat după magister
officiorum și quaestor sacrii palatii. Unul era comes sacrarum largitionum, respon-sabil cu
finanțele publice dar și un fel de administrator al așa- numitelor sacrae largitiones, adică
darurile în bani ale împăratului, oferite unor funcționari, am-basadori străini sau armatei, iar
celălalt comes rerum privatarum, un fel de admi-nistrator al veniturilor particulare ale
împăratului. Toți erau considerați funcționari ai Curții imperiale, cunoscuți sub numele de
palatini.
 Prefectul Pretoriului. În timpul perioadei Principatului, era șeful cartierului
general al împăratului (praetorium). Instituția Prefectului Pretoriului a făcut și ea parte din
cadrul Consistoriului având, la început, atribuții militare, fiscale, judi-ciare și administrative.
Constantin însă i-a retras puterea militară, el rămânând cu o autoritate pur civilă, cu puteri
administrative, fiscale și judiciare. Acestor patru Prefecturi li se mai adăugau două: a Romei
și a Constantinopolului, scoase de sub autoritatea prefectului Pretoriului și puse sub aceea a
unui Praefectus Urbi. Provinciile erau conduse de un proconsul, ca autoritate civilă, în timp
ce comanda militară era exercitată de un dux. Această reformă a dus la eliminarea
simțitoare a uzurpărilor și a contribuit la îmbunătățirea conducerii Imperiului întrucât nu
totdeauna conducătorii militari aveau calitățile necesare pentru a guvernarea civilă. Mai
târziu, între anii 318-326, Constantin cel Mare a organizat trei Prefecturi ale Pretoriului și
anume: 1. a Orientului, care cuprindea întreg Orientul, Asia Mică și Peninsula Balcanică; 2.
a Italiei, în care intra și teritoriul Africii de Nord, și 3. a Galliei, care cuprindea Gallia,
Spania și Britannia. Numărul Prefecturilor a variat cu timpul și abia la sfârșitul secolului al
IV-lea (anul 395) s-a stabilizat la 4: Illyricum (cuprindea provinciile Dacia, Macedonia și
Grecia) și Orient (îngloba teritoriul asiatic, Tracia europeană în nord și Egiptul în sud),
aparținând părții orientale a Imperiului, respectiv Gallia (cuprinzând Britan-nia, Gallia,
Spania și nord-vestul Africii) și Italia (cuprinzând Africa, Italia, provin-ciile dintre Alpi și
Dunăre și partea nod-vestică a Peninsulei Balcanice) aparținând părții apusene a Imperiului.
În atribuțiile prefectului Pretoriului intrau: păstrarea ordinii publice, ad-ministrarea poștei,
construcția și întreținerea edificiilor publice, administrarea corporațiilor și reglementarea
prețurilor pieței, administrarea învățământului superior, gestionarea annonei, plata soldelor
și a salariilor tuturor funcționarilor civili și militari din prefecturi, aprovizionarea cu
alimente a armatei, gestiunea depozitelor de arme aparținând statului. Deși rămase simple
autorități civile, prin ultimele trei atribuții, ei aveau însă și o mare influență asupra treburilor
militare ale Imperiului Prefecții Pretoriului erau supuși, deopotrivă, autorității lui magister
offici-orum.

 Prefectul Orașului (Capitalei). Acesta urma în rang imediat după prefectul

Pretoriului, având tot numai atribuții civile.. Prin intermediul lui, împăratul ținea legătura cu
Senatele din cele două mari capitale.. Erau judecătorii principali ai controlul poliției,
supravegherea piețelor, grija apeductelor, controlul corporațiilor meșteșugărești și
aprovizionarea cu grâu a populației, cu alte cuvinte controlau întreaga viață economică, din
cele două orașe. Biroul funcționarului civil sau militar se numea officium, în cadrul acestuia
activând toți funcționarii care îl deserveau. A existat, în același timp, și o ierarhie a titlurilor
imperiale membrii familiei imperiale, care purtau titlul de nobi-lissimi Toți marii dregători ai
statului erau investiți apoi cu unul din următoarele titluri: illustres, spectabiles, clarissimi

 Senatul. În timpul lui Constantin exista Senatul din Roma, „elita genului
uman”, cum a fost supranumit de către scriitorul Symmachus (sec. IV-V), ai că-rui membri
purtau numele de clarissimi și aparțineau vechilor familii aristocra-tice, conservatoare și, în
general, anticreștine. . El a întemeiat un al doilea senat în noua capitală, Constantinopol, în
locul Sfatului orașului (Βουλή) din fostul Byzan-tion. Senatul constantin-opolitan
(Σύγκλητος sau Γερουσία) avea un rol consultativ în exercitarea autorității imperiale, cu
deosebire în legislație și justiție, iar în perioada vacanței tronului el dispunea de întreaga
putere în stat. El putea prezenta moțiuni (senatus consulta) cărora împăratul le conferea
uneori putere de lege. De asemenea, legile erau citite în Senat înainte de promulga-re și tot
Senatul, din însărcinarea împăratului, se putea constitui în instanță supre-mă în justiție. Dar
prerogativa sa cea mai importantă era dreptul de a alege și de a confirma noul împărat,
subînţelegându-se că rolul său era sporit, alături de cel al comandantului militar în timpul
când tronul era vacant.

8.2 În armată

 În secolul al IV-lea unitățile militare cele mai cunoscute erau legiunile (legio-
nes ) și vexilațiile (vexillationes), acestea din urmă fiind unități de cavalerie. Mai jos pe
treapta ierarhiei militare erau auxilia și cohortes, subunități de infanterie, apoi alae și cunei,
subunități de cavalerie. Toate aceste subunități purtau denumi-rea generală de numeri.

 Recrutarea se făcea pe mai multe căi: numeroșii aventurieri romani și străini,

care se ofereau voluntar și primeau o sumă de bani pentru a se întreține; recruții (țărani
liberi) proveniți de pe marile proprietăți funciare; fiii soldaților, care erau obligați să urmeze
cariera militară a tatălui (obligație ieșită din uz înainte de Ius-tinian) și barbarii învinși
(gentiles) sau federați (foederati), mai ales cei germani și sarmați, organizați și instruiți de
către ofițeri romani.

 Ca și în timpul lui Diocleţian, armata era împărțită în două mari categorii: ar-
mata de frontieră (ripenses, limitanei) și armata de manevră.

 . Durata serviciului militar era pentru limitanei de 25 de ani, iar pentru

comitatenses de 20 de ani

 După bătălia de la Pons Milvius (312), Constantin a desființat vechea gardă

pretoriană, care prezenta putina încredere, înlocuind-o cu soldați din rândul comitatenses, pe
care i-a retras din armata de frontieră (limitanei).

Regimentele de elită ale armatei de manevră alcătuiau așa-numitele „trupe ale

palatului”. Acestea erau unități de cavalerie fiecare de câte 1.000, iar mai târziu de câte

 de soldați, deosebiți prin armele și uniformele lor, proveniți în marea lor

majoritate din rândul triburilor germanice, mai târziu din rândul armenilor, apoi al
isaurienilor
 Comanda supremă a armatei o avea împăratu
 Pentru a nu mai constitui un pericol pentru puterea imperială, comandamentul
armatei a fost împărțit în două: comandamentul infanteriei, condus de un magister peditum
și comandamentul cavaleriei, condus de un magister equitum,

8.3 În economie și finanțe

 În domeniul fiscal, măsurile au fost cu atât mai necesare, cu cât impozitele în

monedă erau total insuficiente pentru stat, ca urmare a crizei economice şi a deprecierii
monedei
 Astfel, s-a ajuns ca annona să constituie de acum impozitul cel mai important
şi principala sursă de venit a statului roman, el fiind suportat mai ales de populaţia rurală.
Acest impozit avea două elemente constitutive: capacitatea de muncă a țăranului (caput) şi
suprafaţă de pământ ce putea fi lucrată de acesta pen-tru a se întreţine (jugum), mai simplu
spus fiecărui ţăran îi corespundea o parcelă de pământ, de o suprafaţă şi de o calitate
determinată
 Pentru a face faţă cheltuielilor necesitate de întreţinerea armatei, a compli-
catului aparat de stat ca şi a darurilor imperiale distribuite cu prilejul anumitor evenimente
fericite din timpul domniei (sacrae largitiones), Constantin, nu numai că a menţinut impozitul
de bază creat de Diocleţian pe cap de locuitor (capitatio) şi pe suprafaţă de teren cultivată
(jugatio), acel capitatio-jugatio, plătit în natură, care apăsa îndeosebi populaţia de la sate, dar
a şi adăugat noi impozite şi taxe pe venituri, lovind în fiecare categorie socială în parte.
 Populaţia de la oraş, care nu avea o proprietate funciară şi se ocupa cu comerțul
şi meșteșugurile, se afla într-o situaţie privilegiată. Constantin însă i-a supus la o contribuţie
numită auri lustralis collatio, apoi la plata chrysargyron-ului, adică pe exercitarea unei
profesiuni în industrie şi comerț care, spre deosebire de annona se achita la fiecare 5 ani, în
aur şi argint. Acest impozit trebuia să fie plătit şi de țăranii care îşi vindeau produsele la oraş.
Se mai percepea şi un impozit pe circulația mărfurilor (pontoria) ca şi pe vânzarea acestora
(octava, siliqualicum).
 Pentru repunerea în valoare a pământurilor abandonate, statul a acordat mi-
cilor producători unele avantaje: scutiri fiscale, drept de proprietate în schimbul unor
redevențe scăzute sau a lărgit considerabil domeniile coroanei, pe care le lucra în regie
proprie cu ajutorul sclavilor.
 Treptat a fost instaurată în întreg Imperiul şi o nouă organizare municipală
mai convenabilă centralismului impus de stat. Legislaţia lui Constantin cel Mare a pecetluit
instituţiile municipale ale Imperiului, conferindu-le caracterul fiscal pe care ele l-au păstrat
până la sfârşitul Imperiului.
 Pentru viaţa economică a Imperiului, o mare importanţă a avut-o asanarea
sistemului monetar de către împăratul Constantin cel Mare. Baza acestui sistem monetar a
constituit-o moneda de aur (aureus) pe care Constantin a numit-o solidus .Multiplul său era
livra care era echivalentul a 22 de solidus. Solidus-ul constantinian a constituit mult timp
baza sistemului monetar bizantin.
 În concluzie, se poate spune că în urma crizei generale care a cuprins societa-
tea romană în secolele II-IV a rezultat o ordine economică, socială şi politică nouă

8.4 În legislație

 legislaţia lui Constantin s-a aflat sub puternica influenţă a creştinismului.

  Prin decretul din 11 mai 319, uciderea premeditată a sclavului de către stăpânul
său a fost considerată drept asasinat. Printr-un alt decret, probabil din anul 325, a fost interzisă
împărţirea familiei sclavului, în cazul schimbării de stăpân.
 Constantin a luat măsuri aspre împotriva abuzului de putere al tatălui Pentru a
limita vânzările de copii, a decis atribuirea de subvenții din partea statului pentru părinții care
nu aveau mijloace să-şi întreţină copiii. În privința dreptului matrimonial, o lege a lui
Constantin cel Mare din anul 331 au-toriza divorțul din partea soției dacă se dovedea că soțul
era ucigaș sau a profanat vreun mormânt. Din partea soțului divorțul era permis dacă soția era
dovedită ca adulteră sau era acuzată de otrăvire sau proxenetism.
 În dreptul penal, Constantin a aplicat pedepse aspre împotriva furturilor de
copii, a paricizilor (a celor care-şi ucideau părinții), a răpitorilor, în general şi a celor care
furau boii folosiţi la arat. Multe din legile lui Constantin se distingeau prin caracterul lor
umanitar: se interzicea tortura pe cruce, mutilarea feței şi uciderea prizonierilor.

9. Politica religioasă a lui Constantin cel Mare

 În politica religioasă a lui Constantin se disting trei perioade:

 1. Între anii 306-312 (de la urcarea pe tron până la victoria asupra lui
Maxenţiu): Înainte de a fi împărat Constantin a fost păgân, trăind la Curtea lui
Diocle-ţian, unde a cunoscut şi cultivat vechile tradiţii romane. După ce a
urcat pe tron a participat la ceremonii păgâne, a fost slăvit de panegiriști ca
păgân şi a pus să se bată monede cu reprezentări simbolice păgâne. Tânărul
Constantin a fost îndrumat de tatăl său să nu-i persecute pe creştini, a căror
activitate nu trebuia să o vadă ca o crimă împotriva statului
 .2. Între anii 312-324 (de la victoria asupra lui Maxenţiu la
înfrângerea definitivă a lui Licinius) : Anul 312 a dus schimbarea
atitudinii lui Constantin faţă de creştinism. Relatarea lui Eusebiu
de Cezareea(El afirmă că împăratul Constantin dându-şi seama de
inferioritatea militară în care se afla, s-a rugat Dumnezeului
tatălui său şi i-a cerut să-i descopere cine este și să-l ajute în
situația în care se afla. În timp ce se ruga stăruitor, în timpul
amiezii, Constantin a văzut pe cer deasupra soarelui, semnul
strălucitor al crucii şi deasupra o inscripţie: „Întru aceasta vei
învinge !” Acest semn a fost văzut atât de Constantin cât şi de
 întreaga armată care-l însoțea, toţi fiind cuprinși de frică.
Descumpănit şi neputând să înţeleagă minunea la care asistase, tot
cugetând la ea, s-a făcut noapte. În timpul nopţii, în somn, i s-a
arătat Mântuitorul Hristos, cu semnul văzut de el pe cer cerându-i
să graveze semnul crucii pe steagurile de lupt
 Convertirea la creștinism a împăratului Constantin cel Mare trebuie înțeleasă
ca un proces în timp și nu totală de la început

 Se remarcă totodată faptul că printre colaboratorii cei mai apropiați ai

împăra-tului au fost episcopii. Cel mai cunoscut a fost venerabilul Osius de
Cordoba, care se pare că l-a însoțit în timpul campaniei din Italia și i-a
tălmăcit misterul arătării sem-nului Sfintei Cruci pe cer înaintea bătăliei de la
Pons Milvius. Tot el l-a inițiat probabil în învățătura creștină despre Sfânta
Treime și l-a îndrumat în citirea Sfintei Scripturi. Alături de el este menționat
episcopul Miltiade al Romei. Nu trebuie uitați și episcopul semiarian Eusebiu
de Nicomidia, un apropiat al Curții imperiale ca și biograful și sfetnicul său
apropiat episcopul Eusebiu al Cezareei
 Tot din această perioadă datează începuturile implicării împăratului Constan-
tin cel Mare în treburile Bisericii, în calitate de episcop al treburilor din
afara Bi-sericii, așa cum s-a întâmplat în cazul schismei donatiste. Prin
aceasta el a preluat atribuții care-l transformau într-un adevărat conducător al
Bisericii creștine.
 În ceea ce privește amânarea încreştinării sale oficiale, aceasta este atribuită
practicii larg răspândite până atunci, că simpla primire a Botezului era
suficientă pentru a șterge toate păcatele anterioare. Din punct de vedere
politic, păstrarea titlu-lui de Pontifex Maximus trebuie văzută ca un act politic
prin care el a evitat o reacție violentă a păgânismului, încă destul de puternic
și influent. Cert este că îndată după victoria asupra lui Maxenţiu de la Pons
Milvius (312), Constantin s-a grăbit să procla-me, împreună cu Licinius, la
Mediolanum (313), egalitatea în drepturi a creștinismului cu cultele păgâne.
Fiind recunoscut ca religie liberă pe întreg cuprinsul Imperiului, creștinismul
a putut nu numai să se dezvolte în voie, dar chiar s-a bucurat de o serie de
avantaje pe care până atunci le cunoscuseră doar cultele păgâne.
