I. Introducerea.

Coordonate spaţiale şi temporale ale istoriei Imperiului Bizantin

Bizantinologia este ştiinţa istorică care se ocupă de studierea vieţii politice, sociale,
economice, religioase şi culturale a Imperiului Bizantin în timpul existenţei sale milenare
(324-1453). Ca disciplină predată în învăţământul superior teologic ea presupune un accent
mai mare pus pe problemele legate de viaţa Bisericii Creştine.
Incursiunea în istoria bizantină ne va fi de folos pentru înţelegerea unor fapte general
umane, valabile în toate timpurile.
Întreaga istorie a creştinismului, din momentul când a devenit religie liberă s-a
desfăşurat în cadrul acestui imperiu. Toate disciplinele teologice îşi au începutul şi
dezvoltarea în cadrul lui (imperiului). Studiind Bizantinologia vom înţelege astfel, mai bine
cadrul şi modul în care creştinismul s-a dezvoltat şi-a format dogmele şi normele sale de bază,
a creat opere de cultură, artă şi arhitectură nemuritoare, a dat viaţă unor forme superioare de
trăire spirituală şi s-a impus în viaţa societăţii determinându-i cursul.
Fără a studia Bizantinologia n-am putea înţelege procesul de creştinare al daco-
romanilor (strămoşii poporului român) şi al altor popoare ortodoxe din Sud-Estul Europei
(sârbi, bulgari, ruşi etc.). Românii şi popoarele slave s-au format statal, bisericeşte şi cultural
sub influenţa directă a Statului şi Bisericii Bizantine.
Imperiul Bizantin i-a naştere, se dezvoltă în partea orientală a fostului Imperiu Roman şi
a avut capitala în oraşul grecesc Byzantion devenit apoi Constantinopol. Acest oraş a fost
fondat pe malul vestic al Bosforului de metropola grecească Megara (aşezată între Athena şi
Corint) în jurul anului 660 î. Hr. Beneficiind de o aşezare deosebit de favorabilă din punct de
vedere geografic şi strategic, oraşul a putut face progrese economice şi politice importante,
deoarece domina comerţul dintre Marea Neagră şi Marea Egee, dintre Europa şi Asia Mică şi
era uşor de apărat, fiind înconjurat de trei laturi de ape. Cu toate acestea Byzantion-ul nu şi-a
putut păstra totdeauna independenţa şi sa aflat sub stăpânirea perşilor, celţilor, romanilor.
Distrus de Septimius Severus în 196, pentru că se aliase cu Persannius Niger, refăcut apoi de
Caracalla oraşul a fost atacat de goţi în timpul lui Claudius Ghoticus (268-270).
Adevărata glorie a oraşului începe abia în timpul domniei lui Constantin cel Mare, care-
l transformă în capitală a imperiului - numindu-se Constantinopol sau Noua Romă, A doua
Romă. În 324 au început lucrările de reconstruire şi mărire a vechiului oraş, iar în 2 mai 330
au avut loc marile sărbători de sfinţire şi consacrare a lui ca noua capitală a imperiului. De
atunci încolo, până în anul 1453 el va fi centrul politic, cultural, economic şi religios al
întregii lumi civilizate.
Unii învăţaţi au subliniat faptul că Imperiul Bizantina fost o continuare directă a
Imperiului roman, numindu-se chiar la început Imperiu roman de Răsărit (anul 395). Acest
lucru este adevărat căci împăraţii bizantini au păstrat pentru o lungă perioadă de timp,
titulatura împăraţilor romani, s-au considerat până la sfârşitul imperiului urmaşii acestora,
revendicând toate teritoriile asupra cărora aceştia domniseră.
În Imperiul Bizantin au supravieţuit forme de organizare statală, administrativă şi
socială de tradiţie romană. În special dreptul, normele juridice romane au rămas multă vreme
în vigoare, cu modificări neesenţiale. Chiar limba oficială a Imperiului a fost până la începutul
secolului al VII-lea – latina.
Complexul mare de tradiţii romane moştenite de Bizanţ a făcut pe marele bizantinolog
german K. Krumbaher să spună că romanismul constituie unul din elementele de bază ale
civilizaţiei bizantine.
Locuitorii Imperiului bizantin se numeau pe sine Romei, iar ţara lor Romania sau
Pământul roman.

1
 Termenul de bizantin în accepţiunea de azi era necunoscută locuitorilor imperiului, el a
început să fie utilizat abia mai târziu, în Evul Mediu (în sec. al XVI-lea).
Bizantinii erau în timpul imperiului numai locuitorii capitalei, denumirea rămasă ca
reminescenţă a perioadei de dinainte de Constantin cel Mare.
Caracterul grecesc al lumii bizantine s-a accentuat începând cu sec. al VII-lea (domnia
împăratului Heraclie), când limba latină oficială este înlocuită cu greaca. Grecismul va deveni
mai pregnant în secolele următoare, când între apus şi răsărit vor interveni disensiuni
religioase majore (iconoclasmul, schisma) şi chiar conflicte politice (cruciadele). Raporturile
dintre cele două lumi, de răsărit şi de apus, se vor răci şi vor constata că ele vor trăi într-o
izolare din ce în ce mai adâncă. Acum vom întâlni pentru bizantini şi termenul de greci,
helleni sau helladikoi, dar izolat şi fără să-l înlocuiască pe cel de romei.
Predominarea tradiţiilor greceşti şi al populaţiei de limbă greacă în Imperiul Bizantin a
făcut pe K. Krumbaher şi pe alţi bizantinişti să considere elenismul ca al doilea element
fundamental al civilizaţiei bizantine.
Grecii de azi consideră istoria Bizanţului, istoria lor naţională.
Al treilea element constitutiv este creştinismul.
Religia creştină a fost într-adevăr o latură spirituală a Imperiului Bizantin. Întreaga viaţă
publică şi particulară a bizantinilor era pătrunsă de învăţătura creştină. Ierarhia, clerul,
monahismul se bucurau de o mare cinstire şi au jucat un rol hotărâtor în viaţa spirituală, dar şi
politică, socială şi economică a statutului. Patriarhul era după împărat, câteodată chiar înaintea
lui, cea mai importantă personalitate din Imperiu. Statul şi Biserica, Împăratul şi patriarhul
trebuiau să colaboreze, să trăiască într-o armonie perfectă spre binele poporului. Literatura
bizantină îşi are sursa de inspiraţie în creştinism, la fel majoritatea creaţiilor artistice şi
arhitectonice. Perioada istoriei creştine pe 1000 ani coincide cu istoria Imperiului Bizantin.

Periodizarea
Delimitarea în timp a Imperiului bizantin a fost destul de fluctuantă. Nu însă şi pentru
anul căderii sale: imperiul ia sfârşit o dată cu ultimul său suveran, Constantin al Xl-lea, în
dimineaţa zilei de 29 mai 1453. în schimb, data sa de naştere rămâne
controversată, chiar dacă bizantinii nu au avut nici o ezitare asupra ei: imperiul lor
începe o dată cu Augustus, fapt în bună parte adevărat, pentru că evoluţia de 15 secole, de la
principat la ultimul basileu, a consemnat o serie de mutaţii, fără a înregistra veritabile rupturi,
începutul istoriei bizantine este stabilit de diverşi cercetători în funcţie de momentul până la
care ei consideră că se poate vorbi încă de Imperiul roman. Ei s-au oprit la următoarele date:
•anul 284, momentul urcării pe tronul Imperiului roman a împăratului Diocleţian (284-
305), cel care a introdus o serie de reforme militare şi administrative, care vor dura şi în
vremea succesorilor săi;
•anul 330, când a fost inaugurat oraşul Constantinopol, noua capitală a imperiului;
•anul 395, atunci când, după moartea lui Teodosie I cel Mare, imperiul a fost împărţit în
cel de Răsărit şi cel de Apus;
•anul 476, care corespunde momentului căderii Romei în mâinile herulilor lui Odoacru
şi a ultimului împărat roman, Romulus Augustulus;
•domnia împăratului lustinian, care reprezintă o etapă nouă pe plan militar, politic,
cultural şi artistic;
•anul 632, momentul declanşării cuceririlor arabe în Orient, cu consecinţe economice şi
politice nefaste pentru Imperiul bizantin;
•prima jumătate a secolului al VII-lea, mai precis anul 717, când pe tronul Imperiului a
ajuns Leon al III-lea, iniţiatorul iconoclasmului.
2
 După părerea noastră şi a altor istorici, începutul istoriei bizantine trebuie aşezat în
timpul domniei lui Constantin cel Mare, mai precis o dată cu întemeierea Constantinopol u
lui. Transformarea vechiului Byzantion în capitala imperiului a atras după sine o serie de
schimbări structurale în organizarea administrativă, economică, militară, economică şi politică
a statului. Un alt element esenţial care â avut loc tot acum a fost introducerea creştinismului
ca religie liberă prin Edictul de la Milan şi prin măsurile de sprijinire luate după aceea de
Constantin cel Mare. Din punct de vedere teologic, Sinodul de la
Niceea din 325 reprezintă şi el o răscruce, întrucât este momentul din care religia
creştină începe să se manifeste în mod liber, trecându-se, de asemenea, la elaborarea
învăţăturilor sale dogmatice. De aceea, prima etapă din istoria bizantină o putem delimita între
324 şi 632, perioadă numită şi romană târzie, din cauza predominării elementelor romanice,
sau etapaprotobizantină.
A doua perioadă este aceea a evului mediu bizantin, care este cuprinsă între anii 632 şi
1204, cu două etape: 632-1025, perioada evului mediu bizantin timpuriu şi perioada
medievală bizantină târzie, de la 1025 la 1204. Anul 1204 constituie momentul în care
Imperiul bizantin este destrămat, în urma cruciadei a IV-a şi se formează pe o bună parte a
teritoriului său Imperiul latin de răsărit cu capitala la Constantinopol şi alte regate şi despotate
occidentale. Imperiul latin de răsărit va dura 57 de ani, până în anul 1261, când bizantinii vor
reuşi să recucerească Constantinopolui. De asemenea, anul 1204 reprezintă şi momentul în
care Imperiul bizantin, izgonit din Constantinopol şi de pe o bună parte a Peninsulei Balcanice
şi a Asiei Mici, se va reorganiza în trei centre: Niceea, sub conducerea împăraţilor dinastiei
Lascarizilor, Trapezunt, condus de Comneni, şi Arta, în Epir, sub dinastia Anghelilor.
Etapa târzie bizantină este cuprinsă între 1204 şi 1453, fiind caracterizată de numeroase
dificultăţi politice, economice şi sociale, atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Ziua în care
a căzut Constantinopolul nu va reprezenta şi dispariţia completă a Bizanţului, formula lansată
de Nicolae lorga, „Bizanţ după Bizanţ", exprimând foarte bine continuitatea civilizaţiei
bizantine şi după 1453, atât pe teritoriul fostului imperiu, cât mai ales în teritoriile libere:
Ţările Române, Rusia, Italia.

Istoriografia studiilor bizantine

Bizanţul în ştiinţa europeană de la Renaştere până la sfârşitul secolului

„luminilor”. Deşi Bizantinologia apare ca o ştiinţă şi ca o disciplină aparte abia la sfârşitul
sec. XIX, mai cu seamă prin contribuţia marelui om de ştiinţă Karl Krumbaher (1854-1909).
Interesul pentru civilizaţia bizantină însă apare mult mai devreme.
Încă în sec.XIV umaniştii renaşterii pasionaţi de lumea antică au privit Bizanţul ca
moştenitor şi depozitar al antichităţii greceşti sau legate direct de ea. Ei au venit în Bizanţ şi
au învăţat limba greacă, au copiat manuscrise greceşti, iar bizantinii fugind de turci au venit în
Italia cu manusrise greceşti. Astfel italienii au venit în contact cu operele de seamă ale
scriitorilor bizantini.
Grecii ce se refugiau deveneau profesori de limbă greacă, au venit cu bibliotecile lor.
Paralel cu studierea limbii greceşti începe activitatea de editare a manuscriselor
bizantine şi de traducere a lor în limba latină.
În sec. XV interesul pentru studiile bizantine s-a extins în Germania şi Franţa.
- prin intermediul unor învăţaţi care studiase în Italia.
- colecţionarea de manuscrse greceşti devenea în Occident o modă.

3
 - interesul pentru istoria bizantină a crescut în Occident, mai ales în mediul german şi ca
urmare a înaintării turcilor în Europa, care au ajuns să cucerească (Buda şi Viena). Umaniştii
doreau să cerceteze trecutul acestui popor ameninţător şi au publicat lucrări ale istoricilor
bizantini, în care se aflau informaţii despre el.
Impulsului cultural, ştiinţific şi politic al umaniştilor de a cerceta izvoarele bizantine i s-
a adăugat un altul religios şi anume dorinţa unor învăţaţi catolici de a face unirea cu Biserica
Ortodoxă. Pe de altă parte, în mediul protestant acest impuls a fost favorizat de simpatia
pentru Bizanţul antiroman şi pentru grecii care sufereau sub ocupaţia turcească. Legăturile
dintre învăţaţii protestanţi şi cei ortodocşi au favorizat exodul spre Occident al unor
manuscrise greceşti foarte importante.
După această primă fază de dezvoltare a studiilor bizantine în sec. XIV-XVI,
caracterizată mai cu seamă prin editări şi traduceri în latină a unor autori luaţi la întâmplare,
fără un plan bine stabilit, asistăm în sec.XVII în Franţa la prima înflorire a Bizantinologiei
ştiinţifice.
Oamenii de ştiinţă francezi vor cerceta acum istoria bizantină după un plan organizat. Ei
erau mânaţi spre cunoaşterea izvoarelor bizantine şi de dorinţa de a prezenta istoria naţională
a Franţei în toată gloria ei (o pagină fiind cruciadele când s-au constituit câteva regate
franceze pe teritoriile Bizanţului). Cât de mare era interesul pentru Bizanţ îl arată faptul că
Ludovic (1610-1643) al XIII-lea învăţase greceşte şi tradusese în limba franceză „Preceptele
diac. Agapit cître Împ. Iustinian”.
Iniţiativa şi conducerea marei opere de editare a izvoarelor bizantine a avut-o iezuitul
Philippe Labbe (1607-1667). În colaborare cu alţi numeroşi învăţaţi şi cu sprijinul material al
lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715) va apare la Paris între anii 1648-1711 „Corpus Historiae
Byzantinae” în 34 de volume, operă cunoscută sub numele de „Corpusul de la Paris (Louvre).
Aceste volume cuprindeau lucrări de istorici bizantini, cunoscuţi până atunci pe baza
manuscriselor aflate în bibliotecile din Paris şi Roma, textele originale erau însoţite de
traduceri în l.latină de note explicative.
Printre colaboratorii cei mai de seamă la acest Corpus este numărat Du Cange (Charles
Dufresne – 1610-1688). Istoric, filolog, arheolog, genealog şi numismat Du Cange s-a dovedit
un cunoscător extraordinar al întregii vieţi bizantine şi cercetător neobosit. El a dominat epoca
sa şi este privit ca fondatorul studiilor bizantine. Multe din lucrările sale îşi păstrează
valabilitatea şi astăzi şi sunt indispensabile. Cu adevărat nemuritor a rămas prin două mari
dicţionare (lexicoane) valabile şi astăzi, unul dedicat l. Greceşti din Evul Mediu, iar altul l-
latine din această perioadă.
Aproape în acest timp cu Corpusul de la Paris apărea în Belgia primul volum din „Acta
Sanctorum” sub îngrijirea iezuitului Ioan Bollandus fondatorul cercetărilor hagiografice,
continuate fără întrerupere până astăzi. În această lucrare sunt adunate documente privind
vieţile şi patimile sfinţilor. Ucenicii lui Bollandus au continuat opera sa publicând un număr
foarte mare de volume, la care au adăugat monografii şi reviste „Analecta Bollandiana” care
apare şi astăzi cu regularitate la Bruxelles.
Alături de Du Cange trebuie să menţionăm trei compatrioţi francezi mai tineri, care şi-
au adus contribuţiile lor importante la progresul Bizantinologiei.
1. Jean Mabillon (1623-1707) – fondatorul ştiinţei diplomatice.
2. Bernard de Montfancon (1655-1741) – părintele paleografiei greceşti.
3. Michel Lequien care ne-a lăsat lucrarea în trei volume „Oriens christianus” Paris,
1740, deosebit de importantă pentru istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul bizantin şi
nedepăşită până astăzi.

4
 Dacă până la mijlocul sec. XVIII constatăm un progres continuu al studiilor bizantine,
mai cu seamă în Franţa, din a II jumătate a acestui secol şi până spre mijlocul secolului XIX
situaţia se schimbă.
Este epoca raţionalismului, a moralismului abstract şi a scepticismului religios, în care
bizantinismul şi întreg Evul Mediu sunt privite cu dispreţ, socotite pline de conservatorism şi
religie.

Construirea şcolilor de bizantinologie în Germania, Franţa, Marea Britanie şi

Rusia (sec. XIX – înc. Sec. XX). Pe la mijlocul sec. XIX viziunea învăţaţilor asupra Evului
Mediu, în general, şi asupra Istoriei bizantine în special se schimbă.
Un eveniment important care a favorizat dezvoltarea studiilor bizantine, a fost revoluţia
greacă de eliberare de sub stăpânirea turcă începută în 1821. Lumea europeană a privit cu
simpatie a privit cu simpatie această revoluţie interesându-se îndeaproape atât de grecii
revoluţionari, cât şi de trecutul lor istoric.
O altă dată importantă pe drumul progresului în cercetarea istoriei bizantine îl reprezintă
anul 1828, când apare I volum din marea colecţie de izvoare „Corpus Scriptorum Historiae
Byzantinae”, care cuprinde 50 de volume şi e cunoscut sub numele de Corpusul de la Bonn.
Multe din volumele acestui Corpus sunt azi singura sursă de informare pentru bizantinologi.
În deceniile ce au urmat se constată o intensificare a activităţii de editare şi cercetare în
domeniul Bizantinologiei în mai multe ţări europene.
Germania. Cercetările de bizantinologie în Germania sec. XIX culminează cu acelea
ale lui K. Krumbaher (1854-1909), considerat părintele Bizantinologiei moderne. El este
primul care a făcut din Bizantinologie un obiect de studiu la universitate. El se va distinge
astfel nu numai prin activitatea de cercetare, dar şi prin cea didactică şi organizatorică.
Exemplul său va fi urmat şi de alţi învăţaţi.
Opera sa capitală este „Istoria literaturii bizantine”, Munchen, 1891, a doua ediţie
adăugată şi revizuită în 1897, lărgită cu contribuţia lui Albert Erhard privind literatura
teologică. Această capodoperă rămâne şi azi tratatul de bază al literaturii bizantine.
A doua mare realizare a lui K. Krumbaher este crearea primei reviste de bizantinologie
în anul 1892 „Byzantinische Zeitschrift”.
Până azi ea rămâne cel mai reputat periodic pentru Bizantinologie.
K.Krumbaher a creat un institut de studii bizantine, care posedă cea mai bună bibliotecă
de specialitate din lume şi a devenit un centru internaţional de cercetare.
Franţa. În Franţa sec. XIX cercetările în domeniul Bizantinologiei continuă atât în ce
priveşte publicarea de texte şi monumente arheologice, cât şi în acele al lucrărilor de sinteză şi
al monografiilor.
Fondatorul Bizantinologiei moderne în Franţa a fost Charles Diehl (1859-1944). El a
avut nu numai un dar deosebit de cercetare, dar şi posibilităţi de redare într-o formă plăcută şi
accesibilă unui mare public a rezultatelor muncii sale.
Profesor de Sorbona el a introdus Bizantinologia ca obiect de studiu la Universitate şi a
format aici numeroşi elevi. Opera sa ştiinţifică este vastă şi valoroasă. Menţionăm câteva
lucrări: „Studiu despre administraţia bizantină în Exarhatul de Ravena (568-751)”, Paris,
1888; „Africa bizantină. Istoria dominaţiei bizantine în Africa (533-709)”, Paris, 1896;
„Iustinian şi civilizaţia bizantină în sec. VI”, Paris, 1901; „Figuri bizantine”, I-II, 1925-1927;
„Manual de artă bizantină”, Paris, 1910; „Studii Bizantine”, Paris, 1905 în care sunt adunate
multe alte studii.
Anglia. Cel mai de seamă cercetător şi promotor al studiilor bizantine în Anglia a fost
I.B. Bury (1861-1927). El a scris numeroase lucrări orientate, pe de o parte, spre istoria
5
generală bizantină, pe de alta spre aprofundarea problemelor legate de organizarea internă a
statului bizantin. Bury este şi fondatorul colecţiei de izvoare bizatine: „Byzantine Texts”.
Rusia. În Rusia Ţaristă preocupările de bizantinologie au început în strânsă legătură cu
cercetarea istoriei statului rus, a istoriei Bisericii naţionale şi a unor probleme teologice.
Întemeietorul Bizantinologiei în Rusia a fost V.G. Vasilievski (1838-1899). Şi a făcut
studii serioase în Germania, devenind profesor de Istoria Evului Mediu la Universitatea din
Petersburg. Vasilievski poseda nu numai cunoştinţe serioase de istorie şi filologie, ci şi un
ascuţit spirit critic, care i-au permis să analizeze numeroase izvoare bizantine privind istoria
Rusiei şi legăturile sale cu Bizanţul, apoi aspecte interne ale vieţii bizantine.
Între lucrările sale cele mai cunoscute este aceea despre „Pecenegii şi legăturile lor cu
Imperiul bizantin”. Vasilievski este şi fondatorul revistei „Vizantiiskii Vremenic”, care, e la
doi ani de Bizantinischen Zeitschrift, adică în 1894 şi după modelul ei, va contribui la
progresul studiilor bizantine în Rusia.
Dacă Vasilievski este fondatorul studiilor de istorie bizantină în Rusia, atunci N.P.
Kondakov (1844-1925) contează ca întemeietor al arheologiei şi istoriei artei bizantine.
Un alt reprezentant al Bizantinologiei ruseşti este F.I. Uspenski (1845-1928). Fost mai
întâi profesor la Universitatea din Odessa, el va deveni conducătorul Institutului rus de
arheologie din Constantinopol. El a descoperit numeroase manuscrise bizantine în mănăstirile
de la Muntele Athos, Meteora şi din alte părţi, pe care le-a publicat sau uneori numai le-a dus
în Rusia. Uspenschi n-a fost de talia lui Vasileschi, dar el a adus o contribuţie serioasă la
progresul Bizantinologiei, ocupându-se mai cu seamă de problemele agrare şi de rolul slavilor
în Imperiul bizantin. El a publicat o Istorie a Imperiului bizantin în trei volume, 1913, 1927,
1948.
Cât timp a fost director al Institutului arheologic din Constantinopol (până la 1914) el a
editat şi periodicul „Izvestia Russkovo Arheologhiceskovo Instituta v Constantinopole”.
Atât Vasilevski cât şi Uspenski au lăsat elevi de prestigiu, care le vor continua opera.
Grecia. În sec XIX se constată o activitate bizantinologică şi în Grecia. Unul din cei
mai activi învăţaţi a fost Spiridon Lampros (1851-1919), care a cercetat documente bizantine
în numeroase biblioteci din Europa şi de la M. Athos. Lampros a fost un mare dascăl
întemeietor de şcoală cu mulţi elevi, care i-au continuat opera.
În Italia studiile bizantine în sec. XIX s-au limitat la publicarea unor manuscrise aflate
în Biblioteca Vaticană şi care au conţinut teologic sau literar.
O adevărată răscruce în istoria Bizantinologiei are loc începând cu primele decenii ale
ale sec. XX, mai ales după primul război mondial, când asistăm la un adevărat avânt. Acest
avânt va fi şi mai mare după cel de-al doilea război mondial.
Astăzi se întâlnesc catedre de bizantinologie, institute de cercetare şi reviste de
specialitate în mai toate ţările europene cu tradiţie culturală, ba chiar şi dincolo de Ocean în
SUA şi Canada. În ţările în care, cum am văzut, existau deja preocupări şi realizări în
Bizantinologie se constată noi progrese înmulţindu-se nu numai numărul specialiştilor, ci şi a
publicaţiilor. În altele, Bizantinologia a început să facă primii paşi, dar ei au fost urmaţi de
progrese rapide, fiindcă s-a profitat de experienţa dobândită în ţările cu tradiţie.

6
 Dioclețian și sistemul tetrarhic
În secolul al III-lea Imperiul Roman a trecut printr-o perioadă de criză majoră. Statul
roman era cât pe ce să se prăbușească din cauza convulsiilor politice, invaziilor externe,
declinului economic și dezbinării culturtale.
După moartea împăratului Carus (282-284) și a fiului său Numerian, armata din Răsărit
l-a proclamat ca împărat, la 20 noiembrie 284, pe Diocles - unul din generalii săi. În Apus,
Carinus (fiul lui Carus) a refuzat să-l recunoască, dar în primăvara anului 285 a fost asasinat
de proprii oameni și Dioclețian (așa cum a fost cunoscut ulterior) a ajuns Augustus (împărat)
al întregului Imperiu Roman.
Dioclețoian a inițiat un șir de reforme astfel încât domnia lui a însemnat sfârșitul crizei
secolului al III-lea și marcat începutul revitalizării lumii romane.
Două dintre cele mai urgente probleme cu care s-a confruntat Diocleţian au fost
continua ameninţare a uzurpatorilor interni şi presiunea constantă exercitată de invaziile
barbarilor. Un singur împărat era destul de vulnerabil în faţa acestei ameninţări duble asupra
stabilităţii imperiale. Diocleţian a înţeles rapid că va avea nevoie de sprijinul unui coleg loial
pentru menţinerea puterii imperiale dacă voia ca statul să aibă o pace de durată. Neavând un
moştenitor masculin, s-a orientat rapid spre un vechi camarad de arme numit Maximian, pe
care l-a adoptat formal ca fiu şi l-a numit oficial Cezar la Milano în vara anului 285. În
primăvara următoare Maximian a fost înălțat la rangul de împărat-frate şi co-August.
Acest sistem de diarhie a durat până în 293, când Dioclețian a hotărât să lărgească
conceptul de conducere asociată și a desemnat doi Cezari (împărați asociați) ca asistenți ai
celor doi Auguști (împărați cu titlu deplin). Astfel Galeriu, un general ilir, a fost înălțat la
rangul de cezar al lui Dioclețian, iar Constanțiu (supranumit mai târziu, în epoca bizantină
Chlor) a primit rangul de cezar al lui Maximian. Aceștia toți trebuiau să fie înrudiți, de aceea
Galeriu a divorţat de soţia sa şi s-a căsătorească cu Valeria, fiica lui Diocleţian, Constanțiu a
lăsat-o pe soția sa Elena şi s-a căsătorit cu Teodora, fiica lui Maximian, iar Maxențiu, fiul lui
Maximian s-a căsătorit cu Valeria, fiica lui Galeriu. Constantin, fiul lui Constanțiu a fost
reținut în Răsărit (într-un anumit fel ca ostatic), în anturajul lui Dioclețian.

În anul 293: Răsărit Apus

August Dioclețian (I) Maximian (II)
Pontica, Asiana, Orient Italia, Spania, Africa
Reședința: Nicomidia Reședința: Milano
Cezar Galeriu (IV) Constanțiu (III)
din 299: Panonia, Galia, Vienensis,
Moesia, Tracia Britania (296)
Reședința: Tesalonic Reședința: Trier

Acest sistem, numit tetrarhie (sau „conducerea celor patru”) era menit să păstreze
integritatea puterii imperiale şi totodată să extindă exercitarea autorităţii. Prin urmare, la nivel
teoretic, în imperiu nu exista o diviziune: legile date de fiecare împărat erau valide în tot
imperiul şi fiecare conducător trebuia să se consulte şi să coopereze cu ceilalţi.
Fiecare avea propria curte, propria organizare militară şi administrativă şi propriul stil
de guvernare. Tetrarhia era concepută în același timp ca un sistem de guvernare continuu în
aşa fel încât să rezolve una dintre cele mai spinoase probleme ale statului roman: chestiunea
succesiunii. Astfel dacă un August murea sau se retrăgea, Cezarul său devenea August, iar în
locul vacant trebuia ales un nou Cezar.
7
 La 1 mai 305, în Nicomedia (Bithynia) şi în Milano (Italia), în faţa soldaţilor şi a
funcţionarilor, Diocleţian şi Maximian şi-au anunțat simultan abdicarea din colegiul imperial
şi totodată, înălţarea la rangul de Auguşti a lui Galeriu şi Constanțiu. Galeriu a fost acela care
l-a convins (sau forțat) pe Dioclețian să abdice (împreună cu Maximian) și tot el, pentru a
domina în a doua Tetrarhie, l-a impus pentru poziția de Cezar în Apus pe Sever, un
comandant ilir și tovarăș de beție, iar pentru poziția de Cezar în Răsărit pe propriul nepot și
om de pază, Maximin Daia.

În anul 305: Răsărit Apus

August Galeriu (II) Constanțiu (I)
Panonia, Moesia, Tracia, Galia, Vienensis,
Pontica, Asiana Britania, Spania
Cezar Maximin Daia (IV) Sever (III)
Orient Italia, Africa

Maximian și Constanțiu s-au supus ordinelor lui Dioclețian (cel care crease sistemul
tetrarhic şi care le dăduse poziţiile imperiale pe care le aveau) privind pozițiile în cea de-a
doua Tetrarhie, totuși au rămas nemulțumiți, căci Constanțiu dorea să-l vadă ca Cezar pe fiul
său Constantin, iar Maximian pe fiul său Maxențiu.
Sistemul tertrarhic, în forma creată de Dioclețian, până la urmă s-a dovedit a fi neviabil,
totuși ideea că statul roman este prea mare pentru a fi condus de un singur om (sau dintr-un
singur centru) a fost considerată justă, fapt care a dus la divizarea ulterioară a Imperiului
Roman în partea de Apus și cea de Răsărit.

Ascensiunea la putere a lui Constantin. Primii ani de domnie (306-312)

Constantin s-a născut în vechiul oraș Naissus (astăzi Niș, Serbia) din provincia romană
de frontieră Dacia Aureliană, la 27 februarie, la mijlocul domniei împăratului Aurelian (270-
275), cel mai probabil în anul 273.
Tatăl său, Constanțiu, la momentul cela era un tânăr soldat în armata romană. La scurt
timp după nașterea lui Constantin a devenit ofițer cu rangul de „tribunusˮ, apoi a urcat
vertiginos pe scara ierarhică ajungând în 283 guvernator al importantei provincii Dalmatia, iar
în 288 general, comandant al armatei de pe frontiera Rinului.
Mama lui Constantin, Elena, era o tânără frumoasă născută într-o familie de origine
umilă la Drepanum, în nordul Bithyniei (astăzi Yalova, Turcia). Era „stabulariaˮ, hangiță într-
una din numeroasele taverne-hanuri care erau presărate de-a lungul drumurilor romane din
provinciile de est, unde a întâlnit-o Constanțiu la începutul carierei lui militare (cca 268-272).
Unele surse o consideră concubina lui Constanțiu, mai demne de încredere sunt totuși cele ce
o numesc soția lui. Deoarece căsătoria lor s-a produs înainte de promovarea lui ca tribun și de
schimbarea semnificativă a statutului lor social, căsătoria lui Constanțiu cu Elena a fost legală,
căci ulteror nu au existat îndoieli privitoare la legitimitatea fiului lor Constantin.
Constanțiu a fost un bun militar, un administrator talentat și o fire blajină. Elena era o
femeie cu multă demnitate, pietate religioasă și multă pasiune emoțională. Constantin a avut
norocul unor părinți remarcabili, de la care a moștenit cele mai bune calități ale fiecăruia. El
ia avut alături până pe la vârsta de 20 de ani, perioadă în care a primit o educaţie elementară
de gramatică latină și urmând tatălui său, a devenit militar.
În 293 lui Constanțiu i s-a propus să devină Cezar în Tetrarhia lui Dioclețian. El a fost
obligat prin tradiţia romană şi necesităţile politice să divorţeze de Elena și să se căsătorească

8
cu Teodora, fiica împăratului Maximian, dar lui i s-a promis că fiul său Constantin v-a putea
accede pe scara ierarhică până la ai urma pe tron.
Astfel, atunci când Maximian l-a ridicat pe Constanțiu la rangul imperial de Cezar l-a
promovat şi pe Constantin la rangul de „tribunusˮ (ofiţer de legiune) şi i-a cerut să facă parte
din grupul comandanților armatei din Răsărit. Şi-a căsătorit fiica mai mare, Teodora, cu
Constanțiu, iar cea mai tânără, Fausta, i-a dăruit lui Constantin coiful cu panaş, semn al
rangului de ofiţer roman. Toate aceste ritualuri de investitură aveau menirea să ateste noul
statut a lui Constantin ca fiu al Cezarului.
Aceste ceremonii au avut loc în Italia de nord în primăvara lui 293. Constanțiu şi
Constantin s-au despărţit apoi şi nu s-au mai văzut timp de peste un deceniu. Constanțiu şi-a
luat noua soţie şi au plecat la Trier, unde ea i-a dăruit şase copii în următorii ani. Elena,
abandonată de soţ, nu s-a recăsătorit. Constantin a luat-o cu sine în Răsărit și a avut grijă de
situaţia ei, iar ea a fost astfel aproape de fiul ei în cariera care i se deschidea. Deşi Constanțiu
şi Constantin au trăit mai mult de 12 ani la extremităţile lumii romane, este cert că au
menţinut relaţii strânse unul cu altul.
Primii ani în Răsărit Constantin i-a petrecut în aturajul lui Dioclețian, care se deplasa de
la un hotar la altul, luptând cu diverse popoare barbare, apoi în anturajul lui Galeriu a
participat la războiul cu perșii. S-a arătat a fi unul din cei mai buni și curajoși generali.
S-a căsătorit de tânăr. Știm că prima lui soție se numea Minervina. Aceasta i-a născut un
fiu, Crispus, după care în scurt timp a murit și de creșterea și educația lui s-a ocupat Elena,
căci Constantin era mai mult ocupat cu campaniile militare. În perioada rece a anului, atunci
când Dioclețian împreună cu curtea imperială revenea la Nicomidia, Constantin căuta să-și
desăvârșească pregătirea intelectuală. Astfel se cunoaște că a studiat filosofia şi retorică la
şcoala latină a lui Lactanțiu (renumit scriitor creștin).
Prin probitatea comportamentului lui personal şi a celui profesionl, Constantin câştigase
stima lui Diocleţian, dar nu era agreat de Galeriu. Acesta avea mari ambiții politice privind a
doua Tetrarhie în care nu era loc pentru fiul Cezarului din Apus. Astfel că, în timp ce îl forţa
pe Diocleția să accepte planurile lui pentru a doua Tetrarhie, a făcut mai multe încercări de a
scăpa de Constantin. O serie de izvoare ne arată că l-a expus pe fiul colegului lui la „pericol”
şi „capcane” în speranţa că-l va ucide fără să ridice suspiciuni şi să provoace un război. Sub
pretextul antrenamentului militar l-a forţat pe Constantin să lupte cu animale sălbatice în
arenă - dar acesta a încheiat competiţia într-o condiţie mai bună decât animalele sălbatice. La
frontiera Dunării, în luptă cu sarmaţii, i-a cerut lui Constantin să-şi conducă unitatea de
cavalerie prin mlaştini - cu toate acestea curajosul general a reuşit nu numai să-şi ducă
oamenii la victorie pe un teren periculos, dar mai mult, a înşfăcat un barbar de păr şi l-a tras
până la picioarele împăratului înfricoşat. Constantin a reuşit să scape şi din numeroase
comploturi organizate de Galeriu, dar situația lui nu era sigură.
Ca fiu al Cezarului, Constantin fusese pregătit pentru un rol imperial la curţile răsăritene
şi primise însărcinări militare importante în campaniile militare câştigând simpatia armatelor
răsăritene - mulţi dintre soldaţii acestora erau făţiş dezamăgiţi că nu fusese inclus în a doua
Tetrarhie.
După abdicarea lui Dioclețian din 1 mai 305, Constantin a ajuns într-o poziţie și mai
vulnerabilă. Deși tatăl său Constanțiu devenise împăratul principal în a doua Tetrarhie (a luat
și dieceza Hispania), el era izolat politic în Apus. Noul conducător al lumii romane a devenit
de facto Galeriu.
Constanțiu cunoștea situaţia periculoasă în care se afla fiul său şi nu a aşteptat mult
pentru a-l salva. La scurt timp după constituirea noii Tetrarhii, Constanțiu i-a trimis o
scrisoare lui Galerius prin care îi cerea „ca fiul lui, Constantin, să fie trimis la el căci nu-l
9
văzuse de foarte multă vreme”. Desigur că împăratul din Răsărit nu a vrut să îi îndeplinească
cererea. Dar cererea a fost repetată şi Galeriu nu a avut scuze motivate pentru a nu onora
cererile exprimate de Augustul din Apus. La o petrecere nocturnă lungă, Galeriu a acceptat în
cele din urmă şi i-a dat lui Constantin sigiliul imperial, spunându-i că poate să plece a doua zi
în zori cu toate documentele necesare pentru călătorie. Cel mai probabil Galeriu voia să revină
asupra deciziei şi să-l reţină pe Constantin la curtea lui sau să trimită un mesager către Sever
ca să-l reţină în Italia. Ştiind că Galeriu avea obiceiul de a revoca deciziile luate la beție,
Constantin nu a mai aşteptat dimineaţa ca să-şi anunţe plecarea, înarmat cu sigiliul imperial pe
care i l-a dat împăratul, a pornit în grabă de la curtea răsăriteană chiar în acea seară - probabil
la începutul verii lui 305. Punând în acţiune rapiditatea şi abilitatea tactică specifică multora
dintre acţiunile sale viitoare, Constantin a traversat Europa în mare viteză pentru a dejuca
planurile lui Galeriu şi pentru a ajunge în provinciile guvernate de tatăl său. A călărit pe
drumurile romane cu o viteză incredibilă, schimbând caii la punctele imperiale stabilite în
acest scop. A rănit sau ucis caii rămaşi în urmă pentru a-i împiedica pe agenţii lui Galeriu să-l
ajungă şi a pornit pe drumurile cele mai dificile peste Alpi, nu pe căile mai uşoare din nordul
Italiei, pentru a evita capturarea de către Sever. Fuga lui dramatică spre libertate şi putere s-a
încheiat cu bine când a ajuns la tatăl lui în portul galic Bononia (Boulogne), unde acesta se
îmbarca pentru o campanie militară în Britannia.
Ajuns la Constanțiu în vara lui 305, Constantin a petrecut un an întreg în anturajul
tatălui său. Deja bolnav atunci când ajunge Constantin, Constanțiu îi cedează lui funcţiile de
conducere în campania victorioasă împotriva barbarilor picţi din acea vară şi toamnă şi în
reconstrucţia fortificaţiilor militare şi a centrelor urbane din nordul Britanniei. În acest an,
Constantin a remarcat spiritul blând cu care tatăl lui a guvernat faţă de ceea ce văzuse sub
autoritarii Diocleţian şi Galeriu.
Deși era obligat să aplice edictele date de Dioclețian, Constanțiu nu i-a persecutat pe
creștini decât formal. Unii creștini pentru a scăpa de perecuție se refugiau în provinciile nord-
vestice. Astfel, Lactanțiu care își pierduse poziția de profesor la începutul „Marii Persecuțiiˮ a
fugit în 306 din Nicomidia în liniștitul Trier.
Probabil că sfatul pe care i l-a dat Constanțiu fiului său înainte de moarte a fost „luptă
cu forţă împotriva duşmanilor şi tratează-ţi supuşii cu blândeţe”. Deşi Constantin va accepta
aproape în întregime sistemul imperial aşa cum l-a învăţat de la Diocleţian, îl va adapta şi
aplica în spiritul tatălui său când va ajunge să conducă imperiul.
Constanțiu, fiind pe patul de moarte, i-a transmis lui Constantin simbolurile puterii
imperiale şi i-a lăsat moştenire conducerea provinciilor din Apus. A murit fericit, ştiind că a
dejucat planurile ambiţioase ale brutalului Galeriu şi că a asigurat succesiunea imperială
pentru fiul său iubit. La 25 iulie 306, Constantin a îmbrăcat haina imperială purpurie şi a ieșit
în faţa armatei, care l-a aclamat ca „Augustˮ. Galeriu, spre marea lui nemulțumire, a fost
nevoit să-l recunoască, dar l-a retrogradat de pe poziţia a doua pe a patra în ierarhia imperială.
Constantin, ca un bun diplomat, a acceptat această decizie şi curând a apărut pe monedele
imperiale ca Flavius Valerius Constantinus Nobil Cezar.

În anul 306: Răsărit Apus

August Galeriu (I) Sever (II)
Cezar Maximin Daia (III) Constantin (IV)

Noul împărat de 32 de ani avea experiență militară și administrativă, era energic și

dornic să conducă. Chiar din primele luni ale domniei s-a arătat a fi un moștenitor şi un
10
succesor valoros al tatălui său: a contracarat cu succes incursiunile barbarilor, a încheiat
reconstrucția bazelor militare și a poruncit repararea drumurilor romane, a lansat și
supravegheat construcţiile de clădiri în multe centre ale provinciilor sale etc.
În același timp, spre deosebire de ceilalți împărați din Tetrarhie, Constantin la fel ca și
tatăl său, nu i-a persecutat pe creștini, ci le-a permis să-și practice credința fără frică. El cu
siguranţă că nu era credincios creştin la acea vreme, totuşi, asemeni împăraților romani Galien
(253-268), Claudiu al II-lea (268-270) şi Constanțiu, pare că a înţeles că tolerarea credinţei
creştinilor însemna o politică mai bună decât prigonirea Bisericii Creştine. Prima soluţie
câştiga simpatia creştinilor pentru statul roman, pe când cealaltă nu aducea decât haos şi
vărsare de sânge în societatea romană. Constantin a întâlnit probabil creştini în armată, înainte
de perioada persecuţiei, şi a văzut că sunt curajoşi şi demni. A audiat unele dintre cursurile lui
Lactanțiu în Nicomedia şi a constatat că era un profesor învăţat şi fascinant atunci când
vorbea despre filosofia clasică şi retorică sau despre teologia creştină şi etică. În același timp
prin politica lui de toleranţă față de creștini el se opunea și îl înfrunta pe sângerosul Galeriu,
pe care îl ura. Toate aceste aspecte i-au deschis însă calea spre creştinism. Clerul creştin putea
să vină la curtea lui, iar laicii creştini puteau să devină funcţionari ai administraţiei lui fără să
se teamă pentru vieţile lor.
La 28 octombrie 306, Maxențiu, fiul lui Maximian și ginerele lui Galeriu, profitând de
nemulţumirea populaţiei din Roma s-a proclamat împărat. Galeriu a refuzat să-l recunoască și
Sever a pornit în fruntea armatei ca să-l îndepărteze pe uzurpator. Înţelegând pericolul în care
se afla, Maxențiu a trimis o robă purpurie către tatăl său Maximian şi l-a recunoscut ca August
pentru a doua oară. Bătrânul împărat nu fusese mulţumit că i se ceruse să se retragă şi, ca
urmare, a acceptat propunerea fiului său venind alături de el în Roma. Majoritatea soldaţilor
pe care Sever i-a condus spre capitală în 307 îl slujiseră înainte pe Maximian şi îi erau mai
loiali acestuia decât lui Galeriu. Ca urmare, Sever a fost capturat, apoi omorât.
În toamna anului 307 însuși Galeriu a pornit în fruntea armatei spre Roma. Dacă i s-ar fi
alăturat și Constantin cu armata sa (în Tetrarhia gândită de Dioclețian împărații trebuiau să se
ajute reciproc), soarta celor doi suverani de la Roma ar fi fost pecetluită. De aceea Maximian
a mers în Galia pentru a-l atrage de partea sa pe Constantin. El i-a propus Cezarului din Vest
pe fiica lui mai mică Fausta ca soție și avansarea la rangul de August. Constantin a acceptat
cu multă bunăvoinţă o mireasă aducătoare de prestigiu şi promovarea imperială din partea lui
Maximian, în schimb a promis recunoaştere politică şi neutralitate militară. În acest fel,
Galeriu care a ajuns până sub zidurile Romei, nu a avut de unul singur suficientă forță ca s-o
asedieze și s-a retras.
Maximian s-a întors la Roma în iarna lui 307-308 şi l-a găsit pe Maxențiu foarte
mulţumit că supravieţuise invaziei lui Galeriu în absenţa tatălui său şi fără ajutorul
cumnatului, dar fără să ţină seamă de faptul că Maximian planificase întreaga apărare a
oraşului şi că obţinuse neutralitatea militară a lui Constantin. Tatăl şi fiul au ajuns în scurt
timp la neînţelegeri referitoare la rolurile lor imperiale. Maximian se considera împăratul
principal, deţinătorul real al puterii, iar Maxențiu îl considera pe tatăl lui doar un sfătuitor.
Bătrânul împărat a forţat soluţionarea situaţiei în faţa adunării poporului şi a soldaţilor
oraşului în primăvara lui 308 şi a fost dezamăgit să vadă că mulţimea se situa de partea fiului
său. Nu a avut de ales şi a trebuit să părăsească Italia îndreptându-se spre curtea ginerelui lui
din Galia.
În toamna lui 308, noua tetrarhie pe care Galeriu sperase să o domine se dezagrega.
Pentru a găsi o soluție l-a rugat pe Dioclețian să vină la baza militară de la Carnuntum pe
Dunăre. Maximian, care era supărat pe fiul lui din Italia şi nemulţumit de rolul său în Galia, s-
a alăturat vechilor lui colegi imperiali. Deși a încercat să-l convingă pe Diocleţian să reia
11
veşmântul imperial, acesta a refuzat. Mai mult chiar, împreună cu Galeriu i-au cerut și lui
Maximian să se retragă. Unicul rezultat al întrunirii de la Carnuntum din 11 noiembrie 308 a
fost alegerea în locul lui Sever a unui general ilir – Liciniu (tovarăş de luptă a lui Galeriu) ca
August pentru Apus.
Maximian a acceptat cu greu să abdice a doua oară la Carnuntum şi s-a îndreptat spre
singura curte care l-a acceptat - aceea a lui Constantin şi Fausta la Trier, la începutul anului
309. A fost tratat ca un oaspete deosebit şi a fost consilier de seamă al lui Constantin. Dar
bătrânul soldat nu s-a obişnuit niciodată cu retragerea din activitatea imperială şi a dorit tot
timpul să recapete adevărata putere. Când a început campania din 310, l-a convins pe ginerele
lui să conducă doar o mică parte din armata vestică împotriva francilor din nord şi să lase o
mare parte dintre soldaţi sub comanda lui în sud. De îndată ce Constantin a plecat, Maximian
a lansat zvonul că acesta fusese omorât; a îmbrăcat veşmântul de purpură pentru a treia oară, a
capturat tezaurul imperial la Arles şi a făcut mari donaţii trupelor. Constantin a reacţionat
imediat şi l-a capturat pe rebel la Marsilia. Majoritatea trupelor din Galia au rămas fidele lui
Constantin, iar populaţia oraşului asediat a deschis porţile zidului de apărare lăsându-i pe
soldaţi să intre în oraş. Iniţial, lui Maximian, i-a fost cruţată viaţa, dar după ce a complotat
iarăşi împotriva ginerelui său, a fost obligat să se sinucidă spânzurându-se în iulie 310.
În 310 Galeriu s-a îmbolnăvit grav, probabil de cancer la colon și a murit la 30 aprilie
311.
În timp ce Liciniu îl înmormânta solemn pe Galeriu, Maximin Daia, care guverna doar
dieceza Orient, a pus din proprie inițiativă stăpânire pe Asiana și Pontica, stabilindu-și
cartierul general la Nicomidia. Liciniu a fost nevoit să se mulțumească cu diecezele din
Balcani: Panonia, Moesia, Tracia. Cu toate că relaţiile dintre Liciniu şi Maximin erau
încordate, amândoi au considerat deocamdată că era prudent să menţină o stare incertă de
pace. În Apus, Maxențiu plănuia să răzbune moartea tatălui său, atacându-l pe Constantin,
astfel încât nici unul din cei patru împărați nu era în relaţii prieteneşti cu vecinul său. Aceasta
era situaţia în 311, atunci când Diocleţian a murit, dezamăgit, în palatul său de lângă Salona.
Unii au susţinut că-şi pusese singur capăt zilelor.
În iarna lui 311-312, Constantin i-a propus în căsătorie lui Liciniu pe sora sa vitregă
Constantia, propunere care a fost acceptată. La rândul lui Liciniu a asigurat trecerea în
siguranţă a mamei lui Constantin Elena şi a fiului său Crispus dinspre est spre Trier. Alianța
s-a încheiat. Maximin a crezut că aceste aranjamente era îndreptate împotriva lui. A trimis
ambasadori la Roma şi i-a oferit recunoaştere politică lui Maxențiu în schimbul unei alianţe
militare împotriva lui Liciniu și Constantin. Fiecare împărat era pregătit pentru război și nu
exista nici o șansă de soluționare pașnică a situației.
Cel mai curajos dintre toți, Constantin, a strâns o forță expediționară și la sfârşitul
primăverii lui 312, trecând Alpii a atacat primul, punând stăpânire la începutul toamnei pe
întreg nordul Italiei. Campania de vară a lui Constantin a fost victorioasă, dar ajuns la
momentul când trebuia să înainteze mai departe a înțeles că este în capcană. Maxențiu a
păstrat aproape jumătate din armată în Latium făcând ca raportul de forţe să fie de doi la unu
împotriva lui Constantin. Dacă Maxențiu rămânea în spatele zidurilor Romei, victoria ar fi
fost dificilă. Constantin nu avea suficientă forță să atace Roma, dar și retragerea se putea
solda cu o catastrofă.
În aceste condiţii critice, ochii împăratului au privit spre Cer, căci doar o minune îl
putea salva de la pieirea iminentă. Și minunea s-a produs. Mai târziu Constantin a mărturisit
în faţa episcopului Eusebiu din Cezarea ceea ce a urmat şi a jurat că cele povestite au fost
adevărate. A spus că după miezul zilei „a văzut cu propriii lui ochi pe cer semnul crucii
conturându-se în lumina soarelui şi purtând un mesaj: „Prin aceasta vei învinge”. Împăratul nu
12
a înţeles bine semnificaţia acestei apariţii; dar în acea noapte, i-a apărut Hristos şi i-a cerut să
folosească semnul sacru al credinţei creştine (Crucea) ca semn protector pentru armata lui.
Cum Constantin fusese un protector al creştinilor din provinciile lui, mulţi soldați din armata
lui erau creştini şi împreună cu ei erau și preoți care se rugau pentru reuşita campaniei lui. I-a
întrebat pe aceştia despre semnificaţia revelaţiilor şi despre semnele sacre ale religiei lor. A
primit răspunsul că Crucea era simbolul victoriei asupra morţii câştigate prin jertfa lui Hristos.
L-au informat că toţi creştinii erau însemnaţi cu semnul crucii la Botez, că toţi poartă asupra
sa acest semn, care îi ajută să învingă forţele demonice. Împăratul a aflat că atât Crucea cât şi
Numele lui Hristos aveau rol apotropaic, de protejare împotriva forţelor răului. În acest
moment, Constantin s-a convertit la religia creştină. Convertirea lui nu a fost decizia finală
într-o îndelungată căutare pentru regenerarea morală şi mântuirea personală; dar nu a fost nici
un act de moment cu motivaţii politice. Experienţele lui revelatoare l-au convins că
Dumnezeul creştinilor i-a răspuns la rugăciunile lui sincere şi că acele insemne ale cultului lor
îi îndeplinesc dorinţele. În dimineaţa următoare şi-a chemat oamenii şi le-a cerut să
confecţioneze un nou stindard cunoscut ca „Labarum” - era o suliţă de aur intersectată de o
bară care susţinea o flamură cu portretul imperial, iar deasupra o monogramă alcătuită din
primele două litere ale numelui lui Hristos în greacă - XP. Acestea au alcătuit cele două
simboluri apotropaice creştine. Constantin a făcut cunoscute revelaţiile lui religioase către
soldaţi şi le-a poruncit să-şi însemne scuturile cu acest semn ceresc a lui Dumnezeu -
monograma lui Hristos, care avea să fie un semn protector în faţa duşmanului.
Inspirat de aceste revelaţii şi încurajat de insemnele creştine, împăratul şi armata lui s-au
hotărât să pornească asupra Romei. Au trecut Apeninii la mijlocul lui octombrie, s-au
îndreptat spre sud, spre capitală pe Via Flaminia. Constantin şi-a instalat tabăra într-o câmpie
la nord-vest de râul Tibru, mai sus de Podul Milvius. Maxențiu tăiase podul în încercarea de a
opri înaintarea lui Constantin și a rămas în spatele zidurilor Romei în speranța că va rezista în
cazul unui asediu. A pretins că nu se teme de apropierea rivalului său şi a început sărbătorile
în cinstea urcării lui pe tron în urmă cu şase ani. Cu toate acestea, poporul Romei auzind
despre reuşitele lui Constantin în nord şi săturându-se de tiranul aflat în mijlocul lui, îl ironiza
pe Maxențiu în mijlocul circului cântând „Constantin nu poate fi învins”. Temându-se că
supuşii lui nu-i vor rămâne credincioşi în timpul asediului, Maxențiu a chemat mai mulţi
senatori şi au consultat Cărţile Sibiline pentru a vedea care erau predicţiile. S-a descoperit un
pasaj care spunea că „duşmanul poporului roman va pieri în acea zi”. Interpretând oracolul în
favoarea lui, Maxențiu s-a hotărât să-şi conducă forţele în afara zidurilor oraşului şi să-l
înfrunte pe Constantin pe câmpul de luptă. Aceasta s-a dovedit a fi o greşeală fatală. Un
istoric creştin afirma că „Dumnezeu însuşi l-a tras pe tiran cu nişte fire nevăzute, dincolo de
porţi”. În lupta de la Podul Milvius armata lui Maxențiu a fost înfrântă de cea a lui
Constantin. Maxențiu însuși a murit în luptă astfel încât data căderii lui a fost a şasea
aniversare a ascensiunii la putere - 28 octombrie 312.
În ziua care a urmat luptei de la Podul Milvius, împăratul cel victorios şi trupele lui au
intrat în Roma în triumf. În acest fel Constantin a ajuns împărat peste întreg Apusul
Imperiului Roman.

Edictul de la Milan
Biserica creștină a fost prigonită chiar din primele zile de existență. La început primele
comunități creștine au fost persecutate de conducătorii religioși ai iudeilor. Din anul 64 și
până la începutul secolului al IV-lea creștinii au fost persecutați de autoritățile statului roman.
Cele mai crunte și mai sistematice persecuții au avut loc în timpul împăratului Dioclețian și
13
sunt cunoscute sub denumirea de „Marea Persecuțieˮ. Din toți cei patru suverani ai Primei
Tetrarhii, doar Constanțiu nu i-a persecutat pe creștini sau mai exact, deoarece el trebuia să
asculte de ordinele lui Dioclețian, persecuțiile din teritoriul lui au avut doar un caracter
formal.
Constantin, ajuns împărat în 306, a mers și mai departe și nu s-a temut să promoveze o
altă politică religioasă decât cea impusă de Augustul principal - Galeriu. În această perioadă
fiul lui Constanțiu era probabil un adept al lui Sol-Apollo în credinţele lui personale. Asemeni
împăraților Claudiu, Aurelian şi probabil tatăl său, Constantin a ajuns să vadă „Soarele
Neînvins” ca fiind „cea mai înaltă Divinitate” în jurul căreia supuşii lui ar fi putut găsi
unitatea religioasă. Și deşi Constantin în această perioadă a construit temple păgâne şi a
participat la ritualurile oficiale asemeni celorlalți împărați, a refuzat să-i persecute pe creştini.
A permis ca Biserica Creştină să-și recupereze proprietăţile şi a acordat libertate creștinilor în
practicarea publică a cultului lor în diecezele conduse de el: Britania, Galia, Vienensis,
Spania.
La început, Maxențiu, care stăpânea Italia și Africa, l-a urmat pe Constantin, fiind şi el
tolerant cu creştinii în teritoriul lui, dar şi-a modificat de mai multe ori politica religioasă
căpătând în final reputaţia de tiran.
La 30 aprilie 311, Galeriu, aflat pe patul de moarte, a abolit edictele împotriva
creștinilor, recunoscând că au fost greșite. În locul lor a emis un edict de toleranță în care li se
cerea creştinilor să revină la venerarea propriei lor divinităţi şi să i se roage pentru sănătatea
împăraţilor şi bunăstarea statului. Porțile închisorilor au fost deschise și toți creștinii au fost
eliberați, fără însă să li se restituie proprietățile confiscate. Liciniu, care a luat în stăpânire
dicezele Panonia, Moesia și Tracia a menținut edictul lui Galeriu privind tolerarea creștinilor.
Maximin Daia, care stăpânea diecezele Asiana, Pontica și Orient a persecutat în continuare pe
creștini, deși cu mai puțină râvnă.
După convertirea împăratului Constantin la creștinism și după înfrângerea lui Maxențiu
situația se schimbă radical. Anume în acest moment începe o nouă etapă în viața Bisericii
creștine.
În ziua care a urmat luptei de la Podul Mulvius, Constantin şi trupele lui au intrat în
Roma în triumf. E a fost aclamat ca eliberator şi a fost salutat cu multă bucurie, atât de
păgânii cât şi de creştinii din oraş.
În timp ce procesiunea se desfăşura pe străzile oraşului şi în For, unii oameni din
mulţime au putut să observe un nou stindard care îl preceda pe împărat şi un nou semn apărut
pe scuturile soldaţilor lui. Un panegirist păgân descria parada un an mai târziu fără să
menţioneze urcarea tradiţională de pe Capitoliu şi la templele păgâne; dar menţionează că unii
spectatori au observat că împăratul „s-a apropiat de palat prea repede”. Eusebiu arată că
împăratul ştia că obţinuse victoria cu ajutorul Dumnezeului creştin şi că ar fi decis să „aducă
imediat mulţumiri acestuia ca adevăratul autor al victoriei”. Este clar că împăratul nu a urcat
pe Capitoliu şi nu a adus sacrificii lui Jupiter şi celorlalte zeităţi ale statului pentru victoria
obţinută; în schimb, a intrat în palatul imperial de pe Palatin şi s-a închinat rugându-se noului
său patron, Dumnezeu. Dacă unii dintre cetăţenii Romei nu au participat la procesiune sau nu
i-au înţeles semnificaţia, împăratul a făcut rapid cunoscută noua lui poziţie religioasă chiar în
centrul capitalei. În timp ce se afla în oraş în următoarele luni, a ordonat să se încheie lucrările
de transformare a unei noi construcţii, numită “Basilica Nova”, pe care Maxențiu o începuse
la capătul de nord-vest al Forului roman. Era una dintre cele mai mari construcţii din centrul
oraşului şi este încă impresionantă prin ruinele ei, cu o axă longitudinală de peste 9 m şi cu
boltiri de aproximativ 30 de metri înălţime, într-o nouă absidă adăugată laturii vestice a
acestei basilici, Constantin a instalat o statuie colosală reprezentându-l pe el însuşi şi ţinând
14
noul stindard creştin, considerată ca punctul focal al construcţiei. La bază, a cerut să se
plaseze o inscripţie care să menţioneze că „datorită semnului salvator... am salvat şi eliberat
oraşul de jugul tiraniei”. Poveşti despre mărturia aceasta cu privire la noua credinţă a lui
Constantin au început să circule rapid prin întregul imperiu şi au devenit publicate în mai
puţin de un an datorită lui Eusebiu din Cezareea în “Historia Ecclesiastica”.
După ce a obţinut controlul asupra personalului administrativ din diecezele italiene şi
africane - păstrând în funcţii câţiva oameni ai lui Maxențiu în care avea încredere şi plasând
câţiva oameni noi care susţineau politica lui religioasă -Constantin a emis mai multe scrisori
imperiale şi legi care au restaurat proprietatea corporativă a Bisericii şi a dat privilegii
speciale clerului creştin de pe domeniile lui. Un număr dintre acestea au fost menţionate în
“Historia Ecclesiastica” a lui Eusebiu, dar şi în “Codex Theodosianus” redactat de juriştii
imperiali. A permis creştinilor din Britannia, Gallia şi Hispania libertatea de expresie
religioasă încă din primele luni ale domniei lui; totodată, se pare că le-a permis să-şi recapete
proprietăţile şi să-şi reconstruiască bisericile pe care le-au pierdut în timpul „Marii
Persecuţii”. Maxențiu nu fusese un persecutor înverşunat asemeni tatălui său; dar exilase doi
episcopi romani şi nu restaurase întreaga proprietate a Bisericii. Ca urmare, la scurt timp după
sosirea la Roma, Constantin a trimis scrisori la guvernatorii din noile teritorii cucerite prin
care le ordona restituirea proprietăţilor Bisericii.
Aceste ordine arată că împăratul considera Biserica Creştină o instituţie legală care avea
dreptul să posede proprietate corporativă în Imperiul Roman. Dar acum, când era un
credincios al Dumnezeului creştin ca „Divinitatea Supremă”, voia să facă mai mult decât să
recunoască legal creştinismul - voia să înalţe statutul clerului şi să promoveze credinţa în
Dumnezeul creştin. Astfel, în timpul iernii care a urmat, a trimis scrisori conducătorilor
Bisericii şi oficialităţilor care se ocupau cu finanţele imperiale poruncindu-le să fie date daruri
în bani „conducătorilor legitimei şi sfintei religii creştine pentru a le plăti cheltuielile”.
Scutirea de la „munera civilia” - activităţi în cadrul consiliilor cetăţii, colectarea taxelor
pentru stat, pregătirea festivităţilor publice - i-a salvat pe preoţii creştini de la îndatoriri
costisitoare şi care le cereau mult timp. Prin acordarea de subvenţii şi scutirea de servicii,
Constantin i-a ajutat să-şi dedice timpul şi efortul pentru slava lui Dumnezeu de la care spera
să vină bunăstarea domniei lui.
Pentru a asigura un cadru religios mai somptuos şi mai atractiv pentru Divinitatea
creştină, Constantin a cerut să se asigure resursele necesare pentru a se construi edificii
monumentale publice. Eusebiu menţionează mai târziu că împăratul „a dăruit din propria lui
avere sume importante pentru bisericile lui Dumnezeu pe care le-a lărgit şi le-a înălţat, a
înfrumuseţat locaşurile de cult ale Bisericii cu daruri numeroase”. „Liber Pontificalis” şi
arheologia modernă arată că a început acest proces în Roma după convertirea lui. După ce a
dăruit Palatul Lateran episcopilor Romei, a ordonat, în noiembrie 312, ca în locul barăcilor
care adăpostiseră gărzile imperiale care luptaseră de partea rivalului său, să se construiască o
catedrală masivă pentru creştinii din Roma. Iniţial, a fost cunoscută ca „Basilica
Constanliniana” şi a fost construită în decursul următorilor şase ani sub formă bazilicală
longitudinală. În ea încăpeau câteva mii de credincioși. Această Basilica Laterana va fi
redenumită ulterior „San Giovanni in Laterano” şi va fi prima dintre multele biserici pe care
Constantin şi familia lui le va înfrumuseţa la Roma.
Prin restituirile de proprietăţi, subvenţiile în bani, scutirile acordate clerului şi
construcţia de biserici pe care le-a ordonat în primele luni ce au urmat convertirii, Constantin
a ridicat creştinismul la un statut egal cu credinţele păgâne şi a început să-l impună ca religie
favorită în regiunile vestice ale imperiului. Liciniu îi tolera în mare măsură pe creştini în Estul
european, dar Maximin îi persecuta făţiş în provinciile vestice ale Asiei romane. Ca urmare,
15
după iarna 312-313, Constantin şi-a îndreptat atenţia spre colegii lui necreştini şi a căutat să le
obţină acordul pentru politica lui religioasă. A căutat să-şi întărească alianţele politice cu
Liciniu şi să oprească persecuţiile religioase ale lui Maximin. În timp ce era încă la Roma, a
trimis scrisori către colegii lui anunţându-le recuperarea teritoriilor uzurpate şi promovarea lui
la titlul de August principal de Senatul de la Roma. I-a cerut lui Liciniu să se întâlnească la
Milano pentru a sărbători căsătoria acestuia cu sora lui şi să discute probleme ale conducerii
imperiului; i-a cerut lui Maximin să înceteze orice acţiune de persecutare religioasă a
creştinilor şi să accepte politica de toleranţă a colegilor lui.
Constantin s-a întâlnit la Milano cu Liciniu la sfârșitul lunii ianuarie 313. Primul
rezultat a fost realizarea alianţei politice dintre ei prin căsătoria lui Liciniu cu Constantia.
După festivităţile nupţiale, cei doi împăraţi şi-au aţintit atenţia spre problemele imperiului.
Cea mai mare parte a discuţiei lor se pare că s-a centrat pe politica imperială religioasă şi pe
statutul creştinilor. Liciniu tolerase creştinismul încă de la edictul lui Galeriu din 311;
Constantin voia mai mult - o politică a restituirii proprietăţilor şi protecţie legală pentru
creştini. Amintindu-şi cu oroare scenele teribilei maladii şi ale suferinţelor lui Galeriu pe patul
de moarte şi ascultând povestiri despre revelaţiile divine şi cu răsunetul victoriei lui
Constantin pe câmpul de luptă, Liciniu era deschis la propunerile noului împărat principal.
Ostilitatea recentă din partea lui Maximin în Răsărit şi alianţa strânsă cu Constantin în Apus l-
au convins să urmeze linia cumnatului lui cu privire la politica religioasă a imperiului. Sub
influenţa dominantă a lui Constantin, cei doi împăraţi au încheiat un acord formal, cunoscut
de obicei ca „Edictul de la Milano”. Iată ce spune acesta în mare parte: „Când Eu, Constantin
Augustul şi Eu, Liciniu Augustul ne-am întâlnit la Milano şi am luat în consideraţie toate
aspectele care aduceau avantaje poporului şi mai multă securitate, printre celelalte probleme
pe care le-am discutat în beneficiul marii majorităţi a poporului nostru, am considerat că
trebuie reglementate acele probleme privitoare la respectul faţă de Divinitate, aşa că am
acordat creştinilor şi tuturor popoarelor libertatea nerestricţionată de a urma credinţa pe
care o doresc, orice divinitate ar fi pe tronul ceresc, dreaptă şi binevoitoare faţă de noi
pentru toţi cei care sunt sub puterea noastră. Deoarece considerăm că această politică a fost
gândită din motive corecte şi utile, credem că nu trebuie să oprim pe nimeni de a urma şi de
a alege, fie că e vorba de credinţa creştinilor, fie de orice credinţă pe care fiecare o percepe
ca fiind cea mai potrivită pentru sine, astfel încât Suprema Divinitate pentru cultul căreia ne
devotăm noi înşine în deplină libertate de alegere, să poată să ne dăruiască în toate
bunăvoinţa şi binecuvântarea ei... [După o clauză în care se cere imperativ ca toate măsurile
anterioare luate împotriva creştinilor să fie anulate, textul continuă astfel:] Am decis ca
această măsură să fie instituită prin intermediul creştinilor: adică, dacă înainte cineva a
cumpărat din proprietatea noastră ori a oricărei alte persoane locuri unde obişnuiau să se
întâlnească,... să fie redate creştinilor fără bani sau alte cereri de plată, eliminând orice
ambiguitate sau privare; chiar şi aceia care le-au primit prin donaţie să returneze acele
proprietăţi creştinilor cât mai repede posibil... Toate aceste locuri trebuie imediat înapoiate
comunităţilor creştine prin intermediul vostru [oficialităţile imperiale care primesc aceste
dispoziţii] şi fără nici o întârziere. Deoarece se ştie că aceşti creştini au avut nu numai acele
proprietăţi pe care le gospodăreau sub jurisdicţia comunităţii lor, adică a bisericilor, nu de
către persoane individuale, veţi veghea ca toate aceste lucruri, în acord cu legea pe care am
explicat-o mai sus, să fie retrocedate aceloraşi creştini, adică trupului şi comunităţilor lor,
respectând întotdeauna principiul... că aceia care recompun aceste proprietăţi aşa cum noi
ne-am bucurat fără să primim nici un preţ, pot spera să-şi asigure despăgubirea prin
bunăvoinţa noastră. În toate aceste probleme, sunteţi obligaţi să oferiţi sus-amintitelor
comunităţi ale creştinilor sprijinul vostru eficient astfel încât prevederile noastre să fie
16
îndeplinite cât mai rapid cu putinţă şi ca interesul pentru liniştea publică să fie slujit prin
bunăvoinţa noastră. Numai în acest mod... bunăvoinţa divină faţă de noi... ar putea să fie în
continuare favorabilă victoriilor noastre şi binelui public. [Se încheie cu o indicaţie
imperativă pentru funcţionarii imperiali de a publica şi transmite poştal acest document în
toate părţile, astfel încât toţi supuşii imperiului să vadă şi să citească acest act imperial.]”
Edictul de la Milano a stabilit cultul creştin ca „religio licita” în întregul Imperiu
Roman, Bisericile creştine ca entităţi colective având autoritatea de a deţine proprietăţi
comune sub protecţia legii romane, iar creştinii fiind văzuţi ca un grup religios protejat şi
având dreptul nestânjenit de a venera pe Dumnezeul lor în interiorul societăţii romane. Rolul
dominant jucat de Constantin poate fi observat în numeroasele clauze prin care se restaurează
şi se protejează proprietăţile creştinilor; rolul subordonat al lui Liciniu poate fi detectat din
clauzele care permit libertatea religioasă pentru toţi oamenii; iar acordul dintre cei doi
conducători apare în afirmaţiile despre nevoia de a venera „Suprema Divinitate” care i-ar
putea proteja pe ei şi imperiul. Constantin acţionase deja şi chiar depăşise prevederile
edictului de la Milano în Apus şi astfel probabil că nu a fost necesar să-l publice în interiorul
teritoriului guvernat de el - cu toate că a păstrat desigur, o copie în arhiva lui oficială. Aştepta
ca Liciniu să ia aceleaşi măsuri în Răsărit, unde creştinii suferiseră cel mai mult datorită
persecuţiilor. Liciniu va face acest lucru; de fapt, cele două copii ale edictului care au
supravieţuit sunt sub forma unor scrisori imperiale emise de oficiali guvernamentali din
Nicomedia şi Cezareea câteva luni mai târziu. Când actul a devenit oficial în vara lui 313, a
pus capăt „Marii Persecuţii” şi a servit formal drept politică religioasă oficială în lumea
romană pentru viitoarea decadă.
Dar înainte ca Liciniu să poată aplica noua politică religioasă în Răsărit, a trebuit să se
confrunte cu Maximin cel ostil. Maximin era împărat din 305, când a devenit Cezar în Răsărit
în timpul celei de a doua Tetrarhii. Se considera ca fiind adevăratul moştenitor al lui
Diocleţian şi Galeriu, dar şi al persecuţiei lor împotriva creştinilor, îi prigonise destul de
viguros pe creştinii din Est în timpul în care a fost sub autoritatea unchiului lui; iar la moartea
lui Galeriu, a început să se considere Augustul principal. Deşi a relaxat la un moment dat
măsurile de persecuţie după edictul lui Galeriu, a reînceput cu şi mai multă îndârjire la
sfârşitul lui 311 şi a continuat pe tot parcursul unui an. A aranjat ca oficialităţile din oraşele
răsăritene să trimită „cereri” de protecţie împotriva creştinilor. Conducătorul a fost nevoit
desigur, să se supună „dorinţelor” supuşilor săi. A numit preoţi pentru oraşe şi înalţi prelaţi
pentru provincii care trebuiau să asigure îndeplinirea riturilor păgâne, dar şi persecuţia
credincioşilor creştini. A ordonat arestarea şi uciderea unor conducători ai creştinilor, precum
episcopul Petru al Alexandriei; el însuşi a judecat şi condamnat pe cunoscutul teolog creştin
Lucian al Antiohiei. Această fază finală a „Marii Persecuţii” a fost descrisă în detalii sumbre
de Lactantius care revenise în Răsărit şi a fost martorul ei în Nicomedia, şi de către Eusebiu
care era în Cezareea.
Când Maximin a aflat despre victoria lui Constantin şi despre decretul senatorial prin
care acesta a devenit August principal, nu a fost mulţumit. Când a auzit despre ceremonia
imperială de căsătorie şi despre măsurile de toleranţă religioasă de la Milano, a fost de-a
dreptul furios. S-a hotărât să atace teritoriile aflate sub autoritatea lui Liciniu şi să lupte pentru
păgânismul olimpian împotriva monoteismului sincretist.
Bătălia dintre armatele lui Liciniu și Maximin a avut loc la „Campus Ergenus” între
Adrianopol şi Heraclea pe 30 aprilie 313. Armata lui Maximin a fost înfrântă, el a fugit, apoi
în iulie, pentru a nu fi capturat s-a sinucis. Întreg Răsăritul Imperiului roman a ajuns în
stăpânirea lui Liciniu. În vara lui 313, el a cerut condamnarea la moarte a rudelor şi a
oficialilor importanţi ai marilor persecutori şi a trimis scrisori guvernatorilor provinciali
17
cerându-le să întărească măsurile de toleranţă religioasă pe care le stabiliseră Constantin şi cu
el la Milano. După zece ani de reprimare sângeroasă, credinţa creştină partea răsăriteană a
imperiului a ieşit din ilegalitate şi a început să înfrumuseţeze oraşele imperiale din Nicomedia
şi până în Alexandria cu biserici creştine.

Constantin și Biserica creştină

în primii ani după convertire. Donatismul
La început nou convertitul împărat, încă necunoscând multe despre religia creştină,
folosea în discursurile şi în actele oficiale o terminologie religioasă neutră şi vagă, vorbind
despre Divinitatea Supremă, despre Supremul Creator al universului, etc. În acest fel el, fiind
un politician inteligent, nu îi deranja pe păgâni care erau foarte mulţi în imperiu, dar în acelaşi
timp îşi arăta interesul faţă de creştinism. Era o politică religioasă de toleranţă foarte bine
gândită.
Cu timpul se va produce o modificare graduală în această politică religioasă pe măsură
ce Constantin afla tot mai multe despre învăţătura creştină. Sosirea mamei sale, Elena, a fiului
Crispus şi a cărturarului creştin Lactantius la Trier în toamna lui 313 (acolo unde se venise
Constantin după instalarea ordinii în Italia) au contribuit la accelerarea educaţiei creştine a
împăratului. Din lecturile biblice, din conversaţiile cu episcopii Bisericii şi mai ales din
studiile lui cu Lactantius, Constantin a dobândit tot mai multă cunoaştere despre învăţătura
creştină.
A învăţat că divinitatea creştină nu era doar „Cea mai Mare Divinitate”, ci „singurul şi
unicul Dumnezeu”; iar Biserica Creştină nu era doar un alt cult religios, ci dimpotrivă, „cea
mai înaltă sursă a adevărului, a credinţei şi templul lui Dumnezeu”. A înţeles că Dumnezeu şi-
a transmis oamenilor voinţa indirect şi parţial prin scrierile profeţilor evrei şi a filosofilor
păgâni, dar în mod direct şi complet prin învăţătura lui Iisus Hristos şi a Apostolilor acestuia.
Din evenimentele apropiate în timp şi din revelaţiile lui personale, a aflat că cel Atotputernic
putea să intervină în istoria umană şi a simţit că primise el însuşi o însărcinare specială, aceea
de a fi un agent pământean al acţiunii divine. Astfel, a ajuns la concluzia că, dacă se va dovedi
demn de puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu, va reuşi să protejeze poporul creştin şi să
dezvolte Biserica Creştină în Imperiul Roman.
Această concluzie este amplu ilustrată de cuvintele şi faptele lui Constantin în
rezolvarea schismei donatiste. În cursul stabilirii privilegiilor legale, distribuirii donaţiilor
monetare şi al construirii bazilicilor pentru Biserica Creştină în iarna şi primăvara 312-313, a
descoperit că s-a produs o schismă ierarhică în bisericile din Africa de nord ca urmare a
„Marii Persecuţii”. Cum oficialităţile imperiale aplicaseră edictele persecuţiei cu grade
diferite de severitate, în aceleaşi proporţii au reacţionat creştinii manifestând diverse grade de
fidelitate. Rigoriştii s-au opus oricărui tip de cooperare cu autorităţile care-i persecutaseră, au
dus alimente celor din închisori şi i-au venerat pe martirii care îşi jertfiseră viaţa pentru
credinţă. Moderaţii au permis circulaţia unor texte eretice în locul Scripturii, au considerat că
e mai bine să nu provoace reacţia oficialităţilor şi au căutat să ascundă adevărul până ce avea
să treacă furtuna. “Traditores” au renunţat la Scriptură, au adus sacrificii zeilor păgâni sau şi-
au trădat tovarăşii autorităţilor oficiale. După persecuţii, au apărut grupări în unele biserici
care au adus obiecţii cu privire la alegerea noilor lideri şi la demascarea trădătorilor. Aceasta a
fost situaţia în Cartagina în 313, iar politicienii locali, conflictele dintre personalităţi şi cele
dintre clasele sociale au generat o adevărată schismă.
În zilele înnegurate ale „Marii Persecuţii” din 303-305, unul dintre moderaţi, numit
Mensurius, a fost episcopul Cartaginei şi mitropolitul Africii, iar rigoristul Secundus a fost
episcop de Tigisis şi primat al Numidiei. Primul s-a ascuns luând cu sine Scriptura, dar a lăsat
18
în urma lui unele tratate eretice pe care autorităţile imperiale le-au confiscat şi ars. Celălalt s-a
opus autorităţilor, a refuzat să predea orice text şi a fost aruncat în închisoare. O
corespondenţă acidă s-a înfiripat între cei doi episcopi, Mensurius apărându-şi poziţia şi
criticându-i pe unii preoţi ca fiind infami, căci provocaseră cu bună ştiinţă oficialităţile pentru
a fi închişi şi martirizaţi, aceasta constituind o cale de a scăpa de datorii şi de a câştiga
celebritate, iar Secundus lăudându-i pe preoţii din regiunea lui care se opuseseră autorităţilor
în mod făţiş. Mensurius nu era, totuşi, un laş; când autorităţile au prins pe unul dintre diaconii
lui care scrisese un tratat împotriva unui împărat persecutor, l-a ascuns şi a refuzat să-l predea.
Mensurius a fost trimis la Roma să dea seamă pentru comportamentul lui. Se pare că şi-a
obţinut singur achitarea; dar a murit în timpul călătoriei de întoarcere. În acea vreme,
Maxentius preluase puterea în Italia şi Africa şi a pus capăt persecuţiei pentru a câştiga
adeziunea creştinilor la planurile lui uzurpatoare. La începutul anului 307, creştinii din
Cartagina erau astfel liberi să aleagă pe succesorul lui Mensurius. Clerul şi poporul din oraş
au hotărât că era mai bine să acţioneze cu măsură în această situaţie, au planificat alegerea şi
au invitat la consacrare doar câţiva episcopi din oraşele învecinate ale Africii proconsulare,
ignorând pe episcopul Numidiei care se implicase deja în acest eveniment important.
Arhidiaconul bisericii şi un protejat al lui Mensurius, Caecilian, şi doi dintre preoţii
episcopiei, Botrus şi Celestius, s-au prezentat drept candidaţi la alegerile episcopale. Marea
majoritate a clerului Cartaginei şi a populaţiei erau de partea lui Caecilian şi acesta a fost
consacrat ca noul episcop al Cartaginei de către Felix de Aptungi şi alţi doi episcopi din
regiunile învecinate. Dar nu au fost toţi mulţumiţi cu această decizie şi consecinţele ei.
Lucilla, o văduvă bogată şi foarte plină de sine care făcea parte din congregaţie, obişnuia ca în
timpul serviciului religios să poarte şi să sărute cu evlavie relicvele unui sfânt. Cândva fusese
mustrată de Caecilian pentru comportamentul ei neadecvat. Nu i-a uitat niciodată această
„insultă” şi a fost dispusă să-şi folosească resursele pentru a genera o mişcare împotriva lui.
Candidaţii înfrânţi Botrus şi Celestius primiseră de la Mensurius spre păstrare, pe timpul
şederii lui în Italia, numeroase ornamente din aur şi argint ale bisericii. Când a sosit vestea
morţii lui, aceştia au vândut în secret unele dintre obiectele pe care le primiseră spre păstrare,
pentru a se îmbogăţi. Dar, fără ca ei să fi ştiut, Mensurius a lăsat o listă completă la o bătrână
din congregaţie căreia i-a spus să o predea succesorului lui dacă nu va reveni din călătorie.
Când Caecilian a verificat lista şi a descoperit fapta celor doi, le-a cerut să restituie cele luate.
Simţindu-se vinovaţi şi în acelaşi timp dorind să păstreze prada, au preferat să se retragă din
comuniunea cu Caecilian mai degrabă decât să restituie bisericii obiectele luate. Un preot
rigorist, Donatus, şi mai mulţi credincioşi săraci ai bisericii din Cartagina, aveau puncte de
vedere mai apropiate de ale numidienilor rigorişti şi adepţilor lor din mediul rural decât de
acelea ale moderatului Caecilian şi colectivităţii lui urbane. Nu fuseseră de acord cu
comportamentul mai sever pe care Caecilian l-a avut faţă de unii confesori în timpul
persecuţiei şi nici nu au agreat penitenţele pe care le-a impus trădătorilor după aceea. Susţinuţi
de banii şi influenţa Lucillei, preoţii disidenţi şi adepţii lor din rândul populaţiei sărace i-au
chemat pe episcopii Numidiei să viziteze Cartagina şi să refuze alegerea lui Caecilian.
Secundus de Tigisis şi alţi rigorişti din Numidia au fost supăraţi că nu au fost invitaţi la
alegere şi că un moderat şi protejat al lui Mensurius fusese ales episcop de Cartagina.
Numidienii aveau prejudecăţile şi antipatiile pe care oamenii din zonele rurale şi din micile
oraşe le nutresc faţă de cei din marile oraşe şi centre urbane. Astfel, ei au acceptat cu bucurie
invitaţia din partea minorităţii disidente pentru a interveni în alegerile episcopale. Când
Secundus şi însoţitorii lui au ajuns la Cartagina în acel an, au fost aproape ignoraţi de
majoritatea membrilor comunităţii creştine, dar au fost trataţi generos de facţiunea disidentă.
Caecilian le-a propus să facă încă o slujbă de consacrare la care să participe, dar nu aceasta îşi
19
doreau ei. Nereuşind să găsească nici o greşeală care să-l discalifice pe Caecilian, au declarat
că arhiereul care l-a consacrat, Felix de Aptungi, era vinovat de “traditia” în timpul
persecuţiei şi că astfel, nu era calificat să prezideze nici o consacrare episcopală. Au anunţat
că ceremonia iniţială nu a fost corectă, iar Caecilian nu a fost corect instalat ca episcop.
Secundus a prezidat o nouă alegere în care Maiorinus, un lector şi dependent economic de
Lucilla, a fost ales şi consacrat ca noul episcop al Cartaginei. Aşa cum avea să scrie mai târziu
Optatus, „altarul a fost stârnit împotriva altarului” şi doi oameni au ajuns să pretindă că sunt
episcopul mitropolitan al Africii de Nord. Numidienii s-au întors apoi acasă lăsând în urma
lor o biserică divizată.
În următorii câţiva ani, în timp ce Constantin prelua puterea pe ruinele celei de-a doua
Tetrarhii, facţiunile din Cartagina s-au extins atingând dimensiunile unei schisme în întregul
teritoriu al Africii de Nord. Majoritatea creştinilor din Cartagina şi din alte centre urbane ale
provinciei proconsulare au rămas loiale lui Caecilian. Dar creştinii din Numidia şi din
regiunile rurale din alte provincii s-au alăturat partidei lui Maiorinus. Bisericile disidente au
apărut în multe oraşe şi s-au produs tulburări civile în multe regiuni. Ambele facţiuni au
apelat la episcopii din afara Africii pentru sprijin. Caecilian a primit recunoaşterea lui Ossius
şi a bisericilor hispanice, dar şi a lui Miltiades şi a bisericilor italice. Când împăratul a pus în
aplicare noul lui program de protejare imperială a credinţei creştine în iarna lui 312-313, a
fost informat de către consilierii creştini despre schisma din bisericile Africii de Nord. A cerut
lui Patricius, vicarul diocezei africane şi lui Anullinus, proconsulul Africii, „să acorde atenţie
specială” acestei probleme, să reducă donaţiile în bani faţă de Caecilian şi „slujitorilor celei
mai sfinte religii legitime”, numiţi de Ossius într-o listă. Dar înainte de a pleca din Italia,
Constantin este implicat în dispută printr-un apel venit din Africa.
La scurt timp după ce Anullinus a anunţat noua politică imperială a subvenţiilor şi a
scutirilor de taxe pe care Constantin le stabilise pentru clerul din Africa la începutul lui 313,
membrii facţiunii disidente a lui Maiorinus i-au adus guvernatorului un apel către împărat. I-
au dat lui Anullinus un pachet care conţinea acuzaţii împotriva lui Caecilian şi o petiţie
deschisă în care îi cereau lui Constantin să numească judecători din Gallia care să audieze
cazul lor. Ei pretindeau că erau adevăraţii reprezentanţi ai adevăratei biserici care trebuia să
primească darurile imperiale, iar episcopii din Gallia care nu suferiseră persecuţii violente
precum cele din Africa vor putea să judece cu dreptate cazul lor. Apelul către autorităţile laice
nu era practica normală a creştinilor, căci însăşi Scriptura îi îndeamnă pe credincioşi să-şi
rezolve disputele în cadrul Bisericii, iar împăraţii erau de obicei ostili cultului lor. Dar apariţia
unui nou conducător care voia să răspândească credinţa şi să subvenţioneze Biserica a redus
reticenţa creştinilor faţă de ideea apropierii Bisericii de tron. La mijlocul lui aprilie, Anullinus
a compus o scrisoare în care explica situaţia din Africa şi a trimis-o, alături de alte două
documente de la disidenţi, lui Constantin, care era încă la Milano, împăratul a răspuns cu mult
tact dorind să pună capăt schismei din Africa.
În calitatea lui de “Pontifex Maximus”, Preot Suprem al tuturor cultelor din Imperiu,
Constantin avea dreptul să accepte un apel în probleme religioase; ca „credincios” în
Dumnezeul creştin, el dorea să rezolve această problemă într-o manieră conformă cu tradiţia
Bisericii. Răspunsul lui se află într-o scrisoare oficială pe care a scris-o în iunie 313 către
Miltiades, episcopul de Roma şi Marcus, un oficial al Bisericii romane: “Constantin Augustus
către Miltiades, Episcopul Romanilor şi către Marcus. întrucât am primit de la luminatul
proconsul Anullinus al Africii mai multe astfel de epistole, din care reiese că Cecilian,
episcopul cetăţii Cartagina, a fost învinuit în multe privinţe de unii din colegii săi africani şi
întrucât îmi cade foarte greu ca, în ţinuturile pe care dumneazeiasca Providenţă le-a pus în
mod liber sub ascultarea devoţiunii Mele şi în care există o mare mulţime de creştini, sa
20
persiste dezbinarea pentru motive din cele mai neînsemnate provenite din neînţelegerile şi
tulburările dintre episcopi. Am găsit potrivit ca Caecilian însuşi împreună cu alţi episcopi din
rândurile acuaztorilor lui şi alţi zece din cei pe care i-ar crede a fi de folos cauzei lui să se
îmbarce pentru Roma, pentru ca acolo, în prezenţa Ta, precum şi a colegilor voştri Reticius,
Maternus şi Marinus, cărora le-am poruncit să vină cât mai în grabă la Roma, să fie ascultat
cum crezi că va fi mai potrivit. De altfel, pentru ca să puteţi avea despre toate aceste lucruri
cunoştinţa cea mai deplină, am adăugat la epistola mea şi copiile documentelor pe care ni le-a
trimis Anullinus şi pe care le-am trimis şi colegilor voştri amintiţi. După ce le vei fi citit, Prea
Sfinţia Ta vei judeca în ce chip trebuie cercetată cauza amintită şi s-o rezolvăm în mod just.
Cred că n-a scăpat atenţiei Tale nici faptul că eu nutresc un respect atât de mare adevăratei
Biserici catolice, încât nu vreau ca să toleraţi undeva vreo schismă sau dezbinare.
Dumnezeirea Marelui Dumnezeu să Vă ţină întru mulţi ani, Prea Cinstite!”
Limbajul folosit în această scrisoare dezvăluie mai multe aspecte referitoare la
cunoaşterea pe care Constantin o acumulase cu privire la creştinism în doar câteva luni după
convertirea lui. înţelesese deja că episcopul Romei era prelatul conducător în cadrul ierarhiei
ecleziastice; ca urmare, îi delegă lui Miltiades problema schismei africane spre soluţionare şi i
se adresează folosind titluri de mare respect. Ca împărat, el îşi rezervă dreptul de a stabili o
modalitate de judecare pe care o considera corectă; astfel, îndeplinea cerinţa disidenţilor ca
episcopii galici să joace un rol în adunarea care avea să decidă. A început totodată să înţeleagă
teoria politică creştină potrivit căreia puterea temporală este atribuită conducătorilor
pământeni de către „Marele Zeu” al Cerurilor; astfel, el considera că avea obligaţia de a folosi
puterea primită de la Providenţa Divină pentru protejarea Bisericii Universale.
În timp ce Constantin se bucura de revenirea la Trier şi de reîntregirea familiei,
Miltiades convoacă un sinod la Roma în palatul Lateran pentru 30 septembrie - 2 octombrie
313. Îi aşteaptă în capitală pe episcopii convocaţi de împărat - Reticius din Autun, Maternus
din Colonia, Marinus din Arles - dar invită alţi cincisprezece episcopi italieni să participe la
el, precum şi episcopi galici, transformând conclavul dintr-un tribunal într-un sinod
bisericesc. Această măsură era în acord cu tradiţia bisericească, iar Constantin a acceptat
această modificare, folosind-o ulterior ca un precedent în tratarea viitoarelor dispute din
interiorul Bisericii. Când s-a întrunit sinodul, Maiorinus murise deja, iar rigoristul Donatus i-a
urmat la conducere. El va conduce disidenţii timp de patruzeci de ani şi va da numele acestei
mişcări - donatism.
Caecilian şi Donatus şi-au adus fiecare câte zece simpatizanţi pentru a pleda cazul lor în
faţa celor 19 episcopi la Sinodul roman. Intransigenţa lui Donatus nu i-a impresionat pe
membrii sinodului; dorinţa lui Caecilian de a renunţa la practica africană a rebotezării celor
care au abandonat credinţa şi de a adopta practica romană a reprimirii celor care îşi recunosc
greşelile prin aşezarea mâinilor pe capul lor a plăcut episcopilor arbitri. Astfel, Miltiades a
decis ca episcopul legitim al Cartaginei să fie Caecilian, iar Donatus să fie condamnat pentru
incitarea la schismă bisericească şi pentru efectuarea celui de-al doilea botez. Totuşi, ca o
concesie pentru disidenţi, Miltiades a propus ca în oraşele unde erau doi episcopi ca rezultat al
schismei, primul consacrat să fie confirmat în scaunul lui, iar celălalt să primească o altă
turmă spre păstorire.
Deşi aceste decizii au fost făcute publice de către episcopul Romei şi susţinute de
numeroşi prelaţi occidentali, Donatus şi adepţii lui nu le-au acceptat. Pretinzând că nu au
beneficiat de o audiere corectă, au ignorat autoritatea lui Miltiades şi a celorlalţi episcopi
făcând apel la împărat. Constantin nu a fost mulţumit cu această evoluţie a evenimentelor; dar
a răspuns într-un mod pe care l-a considerat benefic atât pentru Biserica universală cât şi
pentru Imperiul Roman - a convocat episcopii şi alţi ierarhi din marile episcopii ale Apusului
21
la o întrunire la Arles pentru un sinod complet al Bisericii occidentale în august 314. Arles era
un centru ideal pentru o asemenea întrunire importantă. Se afla la gura Ronului, la răscrucea
drumurilor care legau provinciile de nord-vest cu cele din vecinătatea Mării Mediterane;
totodată, în sistemul căilor de comunicaţie roman, Arles unea Italia cu Gallia şi Hispania. Se
afla la jumătatea distanţei dintre provinciile nordice şi cele cucerite de Constantin în sud, mai
târziu. Importanţa economică a oraşului era sporită de faptul că aici fusese transferată
imprimeria în 313. În plus, reputaţia de a fi un oraş al plăcerilor vieţii fusese sporită prin
construirea unor noi băi (thermae) de-a lungul Ronului. Constantin a considerat probabil că
acest Sinod de la Arles ar fi o bună ocazie de a cunoaşte pe conducătorii Bisericii occidentale,
de a-i sprijini în rezolvarea schismei donatiste şi în intensificarea sprijinului pe care ei puteau
să-l acorde domniei şi politicilor sale.
Împăratul a supravegheat pregătirile pentru Sinod în timpul primăverii lui 314. A trimis
scrisori imperiale din Trier episcopilor creştini de pe domeniile sale cerându-le să participe la
întrunire; dar şi vicarilor civili din diecezele sale, pentru care a ordonat să se asigure toate cele
necesare călătoriei.
În scrisori, împăratul îşi exprima neliniştea în legătură cu schisma africană, îşi reafirma
dorinţa de a-i pune capăt prin decizia colegiului episcopal de la Roma şi îşi exprima
dezamăgirea pentru faptul că nemulţimirile continuau în sânul Bisericii, ceea ce ar permite
păgânilor să fărâmiţeze credinţa creştină, îşi exprima speranţa că un sinod mai numeros ar
putea să împlinească ceea ce un sinod mai restrâns nu a reuşit - să pună capăt disensiunilor din
Biserică şi să restabilească armonia printre credincioşi. Constantin considera, potrivit
învăţăturii Noului Testament, că Dumnezeul creştin instituie puterea pământeană, dar si că,
potrivit teoriei lui Lactantius, acceptarea puterii acordate de divinitate presupunea
responsabilităţi şi că neîndeplinirea lor ar putea atrage nemulţumirea divinităţii. Ideea că ar
putea fi cel căruia i se adresa bunăvoinţa Dumnezeului creştin şi teama că ar putea pierde
această bunăvoinţă dacă nu protejează Biserica universală constituie elementele esenţiale ale
gândirii religioase şi ale politicii imperiale a lui Constantin pentru tot restul domniei sale.
La l august 314, pregătirile pentru Sinodul de la Arles au fost încheiate şi 33 de episcopi
împreună cu alţi ierarhi din diecezele din Britannia, Gallia, Viennensis, Hispania, Africa şi
Italia au sosit în oraş venind pe cursul Ronului. Marinus, episcopul de Arles, a fost gazda
oficială şi conducătorul Sinodului. Constantin - aşa cum menţionează Eusebiu - „asemeni
unui episcop general numit de Dumnezeu... nu a considerat nedemn de rangul lui să fie
prezent şi să stea alături de ei în adunare, ba chiar a contribuit la dezbaterile lor, lucrând în
toate formele întru pacea lui Dumnezeu”. Caecilian, împreună cu susţinătorii lui, şi Donatus
cu schismaticii lui şi-au prezentat cazul în faţa adunării. Cum primul a convins că este pregătit
pentru funcţia episcopală şi i-a impresionat pe episcopi prin demnitatea lui, în timp ce al
doilea nu a adus nici o dovadă certă împotriva oponentului său şi i-a ofensat pe delegaţi prin
obstinaţia lui, Sinodul de la Arles a ratificat decizia Romei şi a repetat propunerea prin care
Caecilian să fie acceptat ca episcop legitim al Cartaginei. În acord cu tradiţia Bisericii şi cu
aprobarea împăratului, clerul de la Arles a elaborat 22 de canoane sau reguli referitoare la
ordinea şi disciplina bisericească. Unele aveau caracter tradiţional, cum ar fi canonul 1 care
afirma că Paştele creştin trebuie sărbătorit în aceeaşi zi oriunde în lumea creştină şi ziua
pentru această sărbătoare trebuie desemnată de episcopul Romei; 2 şi 21 afirmau că ierarhii
Bisericii trebuiau să slujească în locurile unde au fost aleşi, mai degrabă decât să fie
transferaţi în alte centre; 4 şi 5 stabileau că actorii şi căruţaşii nu puteau fi împărtăşiţi cât timp
făceau aceste meserii. Câteva erau relevante pentru schisma africană cum ar fi 14, 15 şi 20,
care stabileau categoriile de acuzaţii împotriva clerului şi regulile referitoare la consacrarea
episcopilor. Altele erau noi şi se pare că au intrat în vigoare pentru a întări colaborarea dintre
22
împărat şi episcopi, dintre Imperiul Roman şi Biserica Creştină. Canoanele anterioare şi
scrierile patristice dezaprobau sau excomunicau pe acei creştini care acceptau funcţii
administrative sau în armata romană în timpul împăraţilor păgâni. Cu toate acestea, deoarece
Constantin scutise clerul de la “munera“ publice şi elimina idolatria din activităţile civice şi
din ritualurile militare, părea rezonabil acum să îndemne credincioşii să slujească statul.
Canoanele 7 şi 8 permiteau creştinilor să fie guvernatori (praesides) ai provinciilor şi să
ocupe alte funcţii cu condiţia să prezinte dovezi de credinţă de la episcopii lor adresate
episcopilor din regiunile unde urmau să-şi îndeplinească funcţiile administrative, astfel încât
să le poată fi verificat comportamentul potrivit eticii creştine (disciplina). Canonul 3 mergea
până la a-i ameninţa cu excomunicarea pe credincioşii „care îşi abandonau armele în timp de
pace” oferind astfel prima menţiune a serviciului militar creştin în armata imperială. Aceasta
lăsa liberă posibilitatea de opunere conştientă la ucidere în timp de război. Dar, deoarece
Constantin încuraja practicile şi simbolismul creştin în lumea armatei şi folosea armata pentru
răsturnarea de la putere a persecutorilor şi a tiranilor, mulţi dintre creştini au rămas în armată
şi vor lupta “in bello” tot aşa cum vor sluji “in pace” pentru „împăratul iubit de Dumnezeu”.
La încheierea Sinodului, episcopii au întocmit o epistolă către Silvestru, episcopul
Romei (314-335) care, după moartea lui Miltiades, fusese ales papă. Silvestru nu reuşise să
meargă la Arles, dar fusese reprezentat de doi preoţi şi doi diaconi de la Roma. Episcopii
arătau că a fost dorinţa împăratului ca hotărârile sinodului să-i fie comunicate şi lui pentru a fi
transmise astfel întregii Biserici. Mormintele apostolice de la Roma, lunga tradiţie a
primatului lui Petru şi respectul imperial pentru ordine în interiorul Bisericii au dus la
întărirea statutului episcopului de Roma, căruia i se adresa epistola cu titlul de “Papa”, şi nu
cu cel de ”frater”. Episcopii îl informau pe Silvestru că i-au condamnat pe donatişti, pe care îi
descriau ca „oameni ai tulburărilor şi minţi nedisciplinate”, care ofensaseră autoritatea lui
Dumnezeu, tradiţia Bisericii şi regula adevărului prin lipsa de raţiune a argumentelor lor şi
prin lipsa de cumpătare în acţiunile lor. Îşi exprimau dezamăgirea că aceştia nu au reuşit să
rămână împreună cu ei şi să se realizeze o judecată mai severă a faptelor schismaticilor. Ei
mărturiseau că prin îndrumarea Sfântului Duh şi cu sprijinul împăratului stabiliseră un set de
canoane care să reglementeze „actuala stare de pace”. Enumerau opt dintre aceste canoane la
sfârşitul epistolei şi menţionau toate cele 22 într-un document separat semnat de episcopi şi de
ceilalţi ierarhi prezenţi la Sinodul de la Arles. Probabil că împăratul a fost mulţumit de
rezultatele acestei întruniri. Reuşise să se integreze şi să câştige încrederea multor episcopi cu
autoritate din provinciile sale. Ei au susţinut decizia Sinodului roman de acceptare a alegerii
lui Caecilian şi au respind poziţia donatiştilor. Au promulgat hotărâri pentru unificarea
practicilor Bisericii şi pentru facilitarea implicării creştinilor în slujirea statului. Din
nefericire, satisfacţia împăratului a fost tulburată curând de un alt apel din partea disidenţilor
africani. Constantin a pus capăt lucrărilor Sinodului şi a ordonat episcopilor să se întoarcă
acasă, a redactat o epistolă imperială chemând pe creştini la judecată dreaptă şi condamnând
furia nebunească a schismaticilor.
Studiul cu cărturarii creştini şi frecventarea conducătorilor Bisericii pe parcursul celor
doi ani ce au urmat convertirii lui i-au sporit atât de mult înţelegerea faţă de credinţa şi
practicile creştine încât, la Sinodul de la Arles Constantin a fost capabil să discute cu
episcopii folosind terminologia specific creştină. Fiind totuşi un împărat militar recent
convertit, încă îl considera pe patronul lui divin ca fiind marele comandant din ceruri, dar îşi
exprimă credinţă într-o formulare aproape poetică: “Atotputernicul Dumnezeu din turnul de
pază al cerului” şi continua identificând divinitatea cu Dumneezul episcopilor creştini,
numindu-l “Deus noster” (Dumnezeul nostru), “Divinitas propitia” (Divinitatea milostivă).
Deşi folosea încă un limbaj religios neutru având în vedere auditoriul căruia i se adresa,
23
împăratul era acum capabil să folosească limbajul creştin în comunicarea lui cu liderii
Bisericii. Terminologia din scrisorile lui episcopale arată că în timpul Sinodul de la Arles,
Constantin făcea progrese în ceea ce priveşte doctrinele creştine.
Aşa cum a menţionat în epistola către episcopi, Constantin i-a luat pe conducătorii
donatiştilor la Curtea imperială din Trier încercând să-i îndepărteze de adepţii lor şi să-i
convingă de greşeala lor. Intenţiile lui au fost stânjenite cumva în toamna lui 314, când a sosit
un document din Africa prin care se dovedea că Felix din Aptungi era un “traditor”.
Scrisoarea fusese scrisă de “duovir”, oficialitate a oraşului care fusese însărcinată să pună în
aplicare primul edict de persecuţie la Aptungi în 303; el prezenta modul în care-şi îndeplinise
atribuţiile şi conţinea un post-scriptum în care îl implica pe Felix în abandonarea Scripturii.
Acest nou document l-a determinat pe împărat să impună o pauză şi să ceară o investigare
judecătorească în Africa pentru a se convinge că deciziile împotriva donatiştilor au fost
corecte. Investigaţia a fost realizată în iarna care a urmat de către Aelianus, proconsulul la
Cartagina. Acesta a găsit dovezi clare că post-scriptum-ul fusese adăugat de un falsificator
donatist şi a dat o primă hotărâre formală la mijlocul lui februarie 315, potrivit căreia Felix nu
era acuzat de trădarea Scripturii. Un transcript al cercetării proconsulare şi al deciziei
judecătoreşti a ajuns în mâinile lui Constantin în aprilie 315 şi i-a dat speranţa că poate curând
să rezolve definitiv problema schismei africane. I-a ordonat lui Probianus, următorul
proconsul al Africii, să-l trimită pe falsificatorul Ingentius la Roma, unde avea de gând să
meargă pentru celebrarea sărbătorilor Decennalia în vara lui 315. Se pare că împăratul voia să
dezvăluie vina falsificării doar grupării conducătorilor, demonstrând că donatiştii nu aveau o
acuzaţie legitimă împotriva celorlaţi creştini, iar Caecilian ar trebui acceptat ca episcopul
Cartaginei. Dar atunci când Caecilian nu a apărut în faţa lui Constantin la Roma, împăratul şi-
a modificat tactica, a trimis doi episcopi la Cartagina în încercarea de a rezolva schisma la faţa
locului şi de a numi un candidat acceptabil ambelor grupări. Dar această decizie a provocat
alte revolte locale, iar Constantin a ordonat ca să fie aduşi în faţa lui, pentru judecată finală,
Caecilian şi Donatus. Părţile au apărut la Curtea imperială de la Milano în octombrie 315.
Împăratul a revăzut dovezile şi a susţinut deciziile sinodului de la Roma şi ale Sinodului de la
Arles, dând câştig lui Caecilian ca episcop legitim al Cartaginei şi susţinând că donatiştii nu
au avut un caz valid împotriva lui. Caecilian a revenit în Africa sprijinit de puterea imperială;
mulţi dintre partizanii donatişti au refuzat să-l accepte şi au continuat să provoace revolte în
oraşe.
Într-o scrisoare scrisă în iarna lui 315-316 către vicarul Celsus, Constantin anunţa că va
pleca spre Africa să rezolve personal discordia. Dar probleme din Italia, naşterea unui fiu în
Gallia şi primul război cu Licinius l-au împiedicat pe Constantin să îşi aducă la îndeplinire
hotărârea. În cele din urmă, în noiembrie 316, îi scrie lui Eumelius, următorul vicar al Africii,
că Caecilian ar trebui susţinut ca episcop de Cartagina, că numai clerul creştin trebuie să
primească binefacerile lui publice şi că proprietatea comună a donatiştilor trebuie confiscată
de fiscul imperial. Intervenţiile împăratului în schisma donatistă nu au dus la o încheiere a
disputelor în Biserica africană; dar au dezvăluit faptul că împăratul devenea un creştin hotărât
şi că începuse să devină conştient de misiunea lui de a-l sluji pe Dumnezeu despre care credea
că îi acordase puterea temporală supremă.

„Războiul sfânt” împotriva lui Licinius

Relaţiile dintre Constantin şi Licinius fuseseră amicale în primii ani ai alianţei lor.
Întăriseră legătura lor printr-o alianţă de familie şi i-au înfrânt pe duşmanii comuni. Au
retrocedat proprietăţile creştinilor persecutaţi şi au hotărât libertatea de credinţă pentru supuşii
lor. Au guvernat împreună ca Auguşti în Imperiul Roman şi s-au impus ca tovarăşi imperiali.
24
Cu toate acestea, tensiuni puternice se acumulau sub această imagine armonioasă. Licinius
fusese numit August pentru partea de apus la şi primise însărcinarea să recucerească Italia de
la Maxentius. Boala lui Galerius şi conflictele lui cu Maximin Daia l-au împiedicat pe
Licinius să-şi îndeplinească această însărcinare şi l-au ajutat pe Constantin că cucerească
Italia şi să-şi ia titlul de August principal. Licinius a început să-l invidieze pentru succesele lui
politice. În timp ce au căzut de acord asupra unei politici oficiale de toleranţă religioasă
pentru toate credinţele, Constantin şi-a sporit atenţia faţă de Biserica Creştină, iar Licinius şi-a
întărit devotamentul faţă de credinţele păgâne. Liciniu a acceptat să semneze Edictul de
toleranţă de la Milan, doar pentru a căpăta susţinerea lui Constantin în confruntarea cu
Maximin Daia. După ce l-a eliminat pe Maximin, atitudinea lui tolerantă faţă de creştini a
degradat pe măsură ce s-au înrăutăţit relaţiile cu Constantin.
Constantin a încercat să rezolve problema Italiei într-un mod diplomatic pentru a
strânge relaţiile politice şi de familie dintre el şi Licinius. În timpul călătoriei în Italia din 315
a căsătorit-o pe sora lui vitregă Anastasia cu senatorul Bassianus, unul din apropiaţii lui
Licinius. Apoi a propus ca Bassianus să fie numit Cezar în Italia. Renunţând la conducerea
directă a Italiei, Constantin părea că dorea să elimine dioceza italiană din rândul
neînţelegerilor sale cu Licinius. Numind un Cezar care avea bune relaţii cu ambii împăraţi
Auguşti pare să fi dorit să întărească relaţiile politice dintre el şi co-împăratul lui. A sperat
probabil că acest aranjament ar fi putut netezi calea pentru numirea lui Crispus ca al doilea
Cezar şi stabilirea unei tetrarhii conduse de el şi alcătuită din rudele sale. Deoarece Constantin
cucerise Italia printr-o campanie dificilă şi obţinuse titlul de August principal printr-un decret
al Senatului, nu avea nevoie să renunţe la teritoriul lui sau să ceară asentimentul lui Licinius.
Propunerea lui era generoasă şi sinceră.
Licinius nu a acceptat-o, ci din contra la sfătuit şi susţinut pe Bassianus (prin fratele
acestuia Senecio, care era guvernator al frontierelor de-a lungul Dunării) să alcătuiască o
armată cu ajutorul căreia să preia conducerea Italiei în numele Augustului din Răsărit. Planul
nu a reuşit. Constantin a cerut ca Licinius să-l trimită pe Senecio la el pentru a fi pedepsit;
Licinius a refuzat şi a poruncit ca statuile lui Constantin să fie distruse la Emona, la frontiera
dintre domeniile lor. Ambii împăraţi au început pregătirile pentru război.
În timpul verii lui 316, Constantin a strâns 200 000 de călăreţi şi pedestraşi cu care a
înaintat în teritoriul din Pannonia al lui Licinius. Prima bătălie a avut loc într-o câmpie dintre
râurile Drava şi Sava, la poalele oraşului Cibalae (Vinkovci), în ziua de 8 octombrie 316.
Armata lui Licinius a fost înfrântă şi el s-a retras înspre Thracia. O altă bătălie a avut loc la
Campus Ardiensis (o câmpie în vecinătatea râului Ardă) în ianuarie 317. Liciniu din nou a
fost înfrânt şi el s-a retras cu rămăşiţele armatei spre Byzantium. Licinius pierduse un mare
număr de oameni în timpul luptei, dar încă mai avea o armată în spatele duşmanului său.
Constantin câştigase mult în acest război, dar acum liniile lui de comunicare erau tăiate de
adversarul său. Ambii conducători au recunoscut necesitatea negocierilor.
Constantin a acceptat pacea impunând următoarelor condiţii: Licinius trebuia să-i
recunoască statutul de August principal şi să-i urmeze ordinele în politica imperială; trebuia să
cedeze controlul asupra unui teritoriu considerabil, drept compensaţie pentru dificultăţile pe
care le generase. Licinius s-a grăbit să accepte condiţiile. Constantin a preluat controlul asupra
diecezelor Pannonia şi Moesia. Aceste teritorii se întindeau prin Europa de sud-est de la
Adriatica la Marea Egee şi de la Dunăre spre insulele greceşti. În această regiune erau opt
provincii imperiale, numeroase baze militare, mai multe monetarii şi trei reşedinţe imperiale
(Sirmium, Serdica şi Thessalonic). Constantin ajunge astfel să conducă opt din cele
douăsprezece dioceze ale Imperiului Roman. Licinius mai avea doar Thracia în Europa şi

25
Asiana, Pontica şi Oriens în Orientul Apropiat. Tratatul prin care se încheia acest război l-a
făcut pe Constantin Augustul principal atât prin numărul teritoriilor cât şi prin titulatură.
Din nefericire, armonia dintre cei doi împăraţi era doar formală, iar pacea din imperiu
era fragilă. Condiţiile politice care-i legaseră pe cei doi într-o alianţă benefică dispăruseră - îşi
înfrânseseră duşmanii comuni, iar acum se considerau adversari politici. Acordul cultural
care-i unise într-o politică religioasă comună se risipise - căci au renunţat la sincretismul lor
neutru şi acum venerau divinităţi diferite considerate patronii lor divini. Războiul civil sporise
tensiunile în alianţa lor politică şi slăbise legăturile de familie. Numai dacă Licinius voia să îl
urmeze pe Constantin ca autoritate principală şi să respecte înţelegerile tratatului din 317 mai
exista o şansă ca o pace durabilă să se aştearnă între ei. Dar ambiţiile personale şi poziţiile
divergente în plan religios i-au împiedicat pe cei doi Auguşti să păstreze armonia în relaţiile
lor. Curând erau deja angajaţi într-un „război rece” care s-a încheiat cu o bătălie apocaliptică
pentru putere şi pentru destinul religios al imperiului.
În următorii şapte ani, Constantin a rămas în teritoriile din Răsărit. Crispus a călătorit cu
tatăl său timp de un an după războiul civil, dobândind o experienţă administrativă utilă. Apoi
a fost trimis la Trier împreună cu un prefect de încredere pentru a guverna Apusul ca Cezar.
Fausta a rămas cu soţul ei în această perioadă şi i-a dăruit lui Constantin alţi copii - Constantin
II s-a născut în august 316; Constantius II, un an mai târziu; iar între 318 şi 325, prima fiică,
Constantina, al treilea fiu, Constans şi a doua fiică Elena au întregit familia imperială din
Apus.
Încă de la convertire, Constantin s-a alăturat clerului, a studiat literatura creştină şi a
intervenit în problemele Bisericii. A ajuns la convingerea că Dumnezeul creştin i-a acordat
încrederea şi l-a ales pentru răspândirea religiei creştine. Cum domnia lui progresa,
ataşamentul lui faţă de această credinţă a sporit afectându-i tot mai mult deciziile politice.
În aceşti ani Constantin a emis mai multe legi prin care-şi manifesta voinţa de
promovare a creştinismului. În anul 315-316 a scos în afara legii pedeapsa cu însemnarea feţei
şi moartea prin crucificare, pedepse prevăzute de dreptul roman penal - prima fiind
considerată ca lipsită de respect faţă de doctrina biblică a chipului uman creat după imaginea
frumuseţii divine, iar cealaltă prin faptul că nu respecta crucea. În următorii şase ani, a mai
promulgat trei legi care permiteau dezrobirea sclavilor în biserici. Primele două permiteau
stăpânilor să-şi aducă sclavii în faţa adunării creştinilor şi să-i declare liberi în prezenţa unui
episcop; o însemnare scrisă făcută de episcop garanta cetăţenia romană pentru sclavii
eliberaţi. A treia lege reitera procedura de eliberare a sclavilor în biserici şi adăuga încă o
prevedere care permitea clerului să elibereze sclavii prin simpla exprimare a voinţei lor în
mod privat. Deşi creştinii aveau o etică anume şi credeau că pot sluji lui Dumnezeu şi
societăţii în orice stare, textele sfinte proclamau că toţi oamenii sunt egali spiritual în faţa lui
Dumnezeu. Simplificând eliberarea sclavilor în bisericile creştine mai mult decât în
tribunalele romane, Constantin a corelat conceptul de libertate cu creştinismul în mentalitatea
populară. Permiţând episcopilor să conducă procesul de eliberare, a înălţat poziţia clerului
creştin în imperiu. Acesta a fost şi scopul fundamental al legislaţiei creştine a lui Constantin.
A acordat clerului multe scutiri de taxe şi subvenţii imediat după convertirea lui - oferindu-i
astfel o poziţie privilegiată, egală cu aceea a preoţilor păgâni şi a soldaţilor romani. A
continuat să înalţe rangul preoţilor prin alte acte legislative de-a lungul întregii domnii. Prin
318 a acordat un privilegiu special episcopilor - puteau să preia cazuri din tribunalele romane
laice şi să le judece, sentinţa fiind definitivă, fără drept de recurs. Constantin a învăţat că Iisus
Hristos şi Apostolul Pavel i-au sfătuit pe creştini să-şi clarifice mai degrabă neînţelegerile în
biserică şi nu la tribunal şi un sistem de arbitraj episcopal s-a dezvoltat astfel în întreaga
Biserică Creştină tocmai în acest scop. Societatea romană era obişnuită cu justiţia, dar justiţia
26
romană era destul de scumpă. Ca în multe ţări moderne, cei bogaţi aveau mai multe şanse
pentru a obţine sentinţe favorabile decât oamenii de rând. Făcând din “episcopale iudicium” o
alternativă viabilă şi validă la sistemul legal roman, Constantin a încercat să dea săracilor o
şansă în justiţie şi să decongestioneze tribunalele romane, respectând tradiţiile creştine şi
ridicând totodată statutul episcopilor creştini. Construirea bisericilor creştine în oraşele
imperiale şi apariţia simbolurilor creştine pe monedele constantiniene au exprimat gradul tot
mai intens al responsabilităţii creştine a împăratului şi au conferit o prezenţă tot mai
accentuată a religiei sale în imperiu.
După victoria asupra lui Maximin Daia, Licinius adoptase o direcţie religioasă diferită
de aceea a lui Constantin. El promulgase într-adevăr Edictul de la Milano şi pentru provinciile
din Răsărit în 313 şi îndepărtase pe soţiile, copiii şi funcţionarii cei mai importanţi ai
tetrarhilor persecutori. Dar nu făcuse acestea din dorinţa de a-i ajuta pe creştinii persecutaţi, ci
doar pentru a-i învinge pe oponenţii lui politici. De îndată ce a fost sigur pe poziţia lui ca
August al regiunilor de Răsărit, se pare că s-a lăsat influenţat de Iamblichos din Apamea,
conducătorul neoplatonismului de la acea vreme. Aceasta s-a petrecut probabil în timp ce
împăratul a purtat campania din Siria în 313-314. Iamblichos era un filosof-preot charismatic
care a sintetizat învăţătura filosofică a lui Platon cu ritualurile tradiţionale păgâne. Gelozia lui
Licinius pe succesul lui Constantin a umbrit amintirea uciderii persecutorilor, făcându-l să
devină patronul acestei renaşteri păgâne. Înfrângerile în faţa lui Constantin se pare că nu i-au
modificat orientarea religioasă. Astfel, în următorii ani, în timp ce Constantin îşi lărgea
sprijinul pentru creştinism în Apus, Licinius a rămas ataşat păgânismului în Răsărit. Licinius a
refuzat să urmeze linia deschisă de Constantin cu stilul lui de guvernare şi legislaţie.
Constantin şi-a sporit popularitatea urmând politica blândă a lui Constantius, în timp ce
Licinius şi-a deteriorat reputaţia prin imitarea metodelor dure ale lui Diocleţian.
Prin 320, Licinius a eliminat chipul lui Constantin de pe aproape toate monedele emise
de monetăriile sale. A început în acelaşi timp şi o persecuţie subtilă împotriva creştinilor pe
domeniile sale. Aceste afronturi deliberate şi abaterile sâcâitoare în ceea ce priveşte mai multe
aspecte ale politicii imperiale au umplut paharul răbdării Augustului principal. În 321,
Auguştii au rupt alianţa lor politică şi şi-au intensificat programele religioase în pregătirea
pentru o confruntare militară care să determine viitorul politic şi religios al imperiului. Miza
pentru viitorul Bisericii creştine era mare. Imperiul urma să fie dominat de Constantin şi să
devină creştin sau avea să fie condus de Licinius şi să rămână păgân.
În iulie 321, Constantin a promulgat două legi prin care se permitea ca moştenirile să fie
donate Bisericii Creştine şi a declarat duminica sărbătoare legală. Prima lege a contribuit la
sporirea averii Bisericii. Cealaltă lege a contribuit la facilitarea participării la serviciul divin al
Bisericii, căci transforma prima zi a săptămânii romane dintr-o zi lucrătoare într-una de
venerare. Legea iniţială, care a fost păstrată în “Codex Theodosianus”, interzicea orice litigiu
şi orice judecată în ziua de duminică.
Deşi termenul vechi păgân “dies Solis” (ziua Soarelui) a fost folosit pentru legea zilei
de duminică dată de Constantin, împăratul a căutat să arate cât mai clar ce divinitate dorea el
să venereze populaţia în acea zi. A cerut ca venerarea creştină să aibă loc în biserici şi uneori
ţinea el însuşi predici la aceste întruniri. Pentru soldaţii creştini a stabilit ca ziua de duminică
să fie liberă pentru a participa la slujbele de la biserică; a obligat pe soldaţii păgâni să se
întrunească în afara bazelor militare şi să recite o rugăciune monoteistă compusă de el în
cinstea Supremei Divinităţi - oricine ştia acum că era Dumnezeul creştin. Curţile imperiale şi
taberele militare ale lui Constantin aveau să devină curând creştine şi totodată, exemple
pentru întregul imperiu. Dar zelul imperial pentru religia creştină nu i-a diluat înţelepciunea
pragmatică de politician inteligent. El ştia că un conflict militar cu Licinius era inevitabil şi că
27
ar avea un sprijin mai mare în întregul imperiu dacă ar fi perceput ca un „împărat bun” care
apără libertatea credinţei pentru tot poporul, chiar dacă oferă un statut favorizat credincioşilor
creştini. Atunci când Licinius nu a mai respectat acordul de la Milano şi a început persecuţia
creştinilor din Răsărit, Constantin a continuat să îndeplinească prevederile acordului şi să
protejeze drepturile tuturor supuşilor lui. În 321, a pus capăt exilului şi a ridicat sancţiunile pe
care le impusese clerului donatist cu cinci ani înainte, astfel încât disidenţii creştini dar şi
credincioşii creştini loiali puteau să îl considere protectorul lor. A continuat să numească în
poziţii administrative şi militare importante atât păgâni cât şi creştini. Şi exceptând ritualurile
private cu scopuri răuvoitoare - faţă de care obiectau oamenii de bună credinţă ai tuturor
religiilor vremii, a continuat să permită practicarea ritualurilor păgâne în acelaşi timp în care
patrona slujbele liturgice creştine. În următorii trei ani, politica sa tolerantă i-a adus lui
Constantin respectul, dar şi aşteptările creştinilor şi păgânilor deopotrivă în întregul Imperiu
Roman.
În timp ce Constantin extindea sprijinul imperial pentru creştini în provinciile sale,
Licinius iniţia o nouă persecuţie a Bisericii Creştine din Răsărit. Împăratul din Răsărit a
început cu măsuri subtile împotriva practicilor bisericeşti şi a sfârşit cu atacuri deschise asupra
creştinilor laici şi a episcopilor. Mai întâi, Licinius a interzis episcopilor să călătorească în
afara provinciilor lor sau să participe la sinoadele episcopale. Cum sinodul devenise soluţia
normală pentru reglementarea credinţei şi a practicilor Bisericii şi numeroase probleme erau
de competenţa episcopilor în acele timpuri, această interdicţie de călătorie era foarte
dăunătoare. Apoi el a hotărât ca bărbaţii să nu mai instruiască pe femei în bisericile creştine,
că bărbaţii şi femeile trebuiau să participe la slujba religioasă în locuri diferite, iar ritualurile
religioase să se desfăşoare în afara zidurilor cetăţilor, în câmp deschis. A eliminat scutirile pe
care Constantin le asigurase clerului creştin şi a permis funcţionarilor lui să oblige pe slujitorii
Bisericii să efectueze serviciile decuriale. Deoarece aceste măsuri interferau cu practicile
Bisericii şi cu îndatoririle clericale, erau foarte împovărătoare. În acelaşi timp, Licinius a
început să-i îndepărteze pe creştinii angajaţi în poziţii guvernamentale dacă refuzau să
participe la riturile păgâne. A reintrodus sacrificiile păgâne în rândul armatei în provinciile lui
şi i-a îndepărtat pe ofiţerii şi soldaţii creştini care refuzau să se supună acestor decizii. În
timpul festivităţilor prilejuite de sărbătorirea a cincisprezece ani de guvernare din 323, a
permis funcţionarilor păgâni să forţeze clerul creştin, dar şi pe credincioşii laici să aducă
sacrificii sau, în cazul în care refuză, să fie pedepsiţi cu exilul sau cu moartea. Se pare că au
fost martirizaţi mai mulţi creştini în răsăritul Anatoliei în anul care a urmat. În asemenea
circumstanţe, nu e de mirare că Licinius a început să fie considerat de către creştini „un tiran”
şi „animal sălbatic” care îşi învăluia provinciile „în întunericul unei nopţi ceţoase”, în timp ce
Constantin era văzut ca „marele împărat” şi „principele pios” care ilumina provinciile lui „cu
strălucirea luminii”.
Pe măsură ce „războiul rece” s-a acutizat, cei doi Auguşti se pregăteau de război.
Deoarece conflictul dintre Constantin şi Licinius nu era doar politic, ci şi religios -
pregătirile pentru acest război nu erau numai materiale, ci şi spirituale. Astfel, forţele fiecărui
împărat şi-au afirmat deschis poziţiile religioase. Simbolurile şi ornamentele din armata lui
Constantin erau numai creştine. Împăratul purta un coif cu Christo-gramă, iar soldaţii lui
aveau scuturi marcate cu acelaşi semn. O gardă de cincizeci de soldaţi care erau cunoscuţi
pentru curajul personal şi credinţa creştină duceau “Labarum” în fruntea trupelor. Împăratul
avea un cort în formă de cruce în care se ruga înaintea oricărei bătălii. Iar clerul creştin a
însoţit trupele pentru a da binecuvântarea şi pentru a se ruga pentru victorie.
Licinius l-a declarat pe zeul Jupiter ca patronul lui divin şi a reintrodus riturile păgâne în
taberele lui militare în timpul „războiului rece” cu Constantin. Forţele pe care le adunase
28
Licinius pentru bătălia finală cu duşmanul lui erau păgâne după toate aparenţele, însemnele
militare includeau desene păgâne, iar tabăra avea altare păgâne. Preoţi şi prezicători au adus
sacrificiile tradiţionale pentru a obţine ajutorul zeilor.
Înaintea primei bătălii cu Constantin, Licinius i-a adunat pe cei din garda personală şi pe
ofiţerii comandanţi într-un cortul său de rugăciune şi le-a spus că rezultatul conflictului va
arăta care dintre împăraţi a ales corect în politica lui religioasă şi care divinitate era forţa
supremă din univers. Astfel, al doilea război civil dintre Constantin şi Licinius poate fi numit
o „cruciadă religioasă” sau un „război sfânt” dintre păgânismul tradiţional şi religia creştină.
Acest război s-a desfăşurat în timpul verii lui 324 şi a antrenat combatanţi în mai multe
bătălii purtate în partea de răsărit a Europei, în ţinuturile din partea vestică a Asiei şi în apele
dintre cele două continente. Licinius a fost înfrânt în mai multe rânduri. Bătălia decisivă a
avut loc pe 18 septembrie, când a fost nevoit să se predea. A fost depus şi trimis sub escortă
pentru domiciliu forţat la Thessalonic. Datorită unor suspiciuni de tentative de trădare şi la
cererea comandamentului armatei, a fost condamnat la moarte în anul următor pentru a salva
statul de alte războaie. Prin înfrângerea lui Licinius, Constantin şi religia creştină au triumfat
în lumea romană.
În toamna care a urmat triumfului său, Constantin a luat măsuri pentru a-şi instala
familia ca dinastie domnitoare peste întregul Imperiu Roman. A conturat perimetrul unei
reşedinţe imperiale în Byzantium, lângă Strâmtoarea Bosfor (viitorul Constantinopol). A luat
măsuri pentru a impune credinţa creştină ca religie favorizată şi în partea răsăriteană a
Imperiului. În primul rând a emis un document numit al Restituirii prin care ordona
retrocedarea a toate cele pe care le pierduseră creştinii ca persoane particulare şi Biserica în
întregul ei ca instituţie în timpul persecuţiilor recente. Toţi creştinii care fuseseră exilaţi şi
lipsiţi de bunurile lor trebuiau să se întoarcă la casele lor şi să-şi primească bunurile. Clerul,
care fusese inclus în consiliile orăşeneşti şi împovărat cu taxele publice (munera) trebuia să
fie scutit de ele. Iar laicii care îşi pierduseră statutul legal şi fuseseră obligaţi să lucreze în
minele statului sau la lucrări publice aveau să-şi recâştige libertatea şi statutul social. Soldaţii
care fuseseră daţi afară din serviciul militar aveau să-şi reprimească titlul militar sau să
primească recompense onorabile. Proprietăţile martirilor şi cimitirele aveau să fie restaurate
imediat, fie că aparţineau deja unor proprietăţi individuale, fie fuseseră confiscate de stat.
Constantin a dat dispoziţii specifice după emiterea acestui Edict, indicând că se aştepta ca
religia creştină să fie considerată religia oficială în Imperiul Roman. În timp ce a început un
amplu program de construire de biserici, Constantin a emis o lege prin care îi îndemna pe
supuşii din întregul imperiu să nu participe la ritualurile închinate vechilor zei. Legea pare să
fi produs unele tulburări în Răsărit - creştinii au atacat templele, iar păgânii au protestat faţă
de interdicţiile impuse. Deşi Constantin era un creştin sincer, cu vocaţie misionară şi cu
dorinţa de a-i conduce pe supuşii lui spre credinţa creştină, era o persoană tolerantă care
credea că alegerea credinţei este o problemă personală şi un politician pragmatic care
considera că tulburările civile erau periculoase. Aşa că, după ce a analizat situaţia mai multe
luni, a retras câteva elemente ale interdicţiilor iniţiale cu privire la credinţele păgâne.
În primăvara lui 325 a emis un alt document („Edictul asupra religiei”) către provinciile
răsăritene, definindu-şi politica religioasă pentru viitor: credinţa este o problemă personală a
fiecărui om în parte, scrie Constantin şi deşi regretă că nu toţi supuşii săi vor să-l cunoască pe
adevăratul Dumnezeu, cel al creştinilor, el nu va fi un împărat persecutor, cum au fost
predecesorii lui şi fiind creştin nu va persecuta pe păgâni.
Constantin a respectat această politică enunţată în documentul de mai sus în următorii
doisprezece ani ai domniei lui: a propagat activ şi deschis creştinismul în timp ce a tolerat cu
greu păgânismul. Pentru el, Biserica Creştină era „cea mai sfântă casă” a unicului adevărat
29
Dumnezeu, în timp ce templele păgâne erau „dumbrăvile neadevărului” omenirii căzute.
Lumina adevărului era transmisă în prima, în vreme ce întunericul greşelii era practicat în
cealaltă. Atât ordinea din lumea naturală şi cursul istoriei recente mărturiseau credinţa lui „în
preceptele doctrinei divine”. Deoarece credea că adevăratul Dumnezeu l-a adus la putere şi l-a
călăuzit spre victorie, s-a simţit obligat să apere Biserica şi să răspândească religia în care era
venerat Cel Atotputernic. Studiile de teologie şi experienţa lui în politica imperială l-au ajutat
să înţeleagă că omenirea nu e perfectă şi că pacea are o mare valoare în societate. A înţeles că
unii dintre supuşii lui nu vor dori să participe „la competiţia pentru nemurire”; iar eforturile
de a-i determina să adopte această atitudine ar putea cauza dezordini civile. A condus bătălii
ca adept al toleranţei şi împotriva persecutorilor şi a fost aclamat ca un „bun împărat” pentru
că respinsese politica unor constrângeri religioase. După euforia iniţială a victoriei lui,
Constantin s-a repliat pe o politică religioasă care împlinea nevoile credinţei lui personale, dar
şi ale îndatoririlor sale publice. Creştinismul a fost stabilit ca religie favorizată în Imperiul
Roman. Constantin a folosit resursele imperiale pentru promovarea Bisericii Creştine în
societatea romană. Dar a permis ca formele mai puţin ofensive ale practicilor păgâne să fie
perpetuate în „pacea şi liniştea” noii ere. A sperat astfel că va diminua popularitatea
credinţelor păgâne şi că va spori atractivitatea creştinismului. Credinţa profundă a lui
Constantin şi politica lui pragmatică au dus la realizarea unei politici religioase care i-a
împlinit dezideratele la sfârşitul domniei lui.
Tonul de resemnare tristă din „Edictul asupra religiei” ar fi putut fi cauzat nu numai de
opoziţia unor păgâni de a accepta credinţa creştină, dar şi de faptul că împăratul a înţeles că
erau numeroase conflicte doctrinare în Biserica răsăriteană. În timpul iernii 324-325, tocmai
când căuta să impună creştinismul ca religie oficială a lumii romane, împăratul a descoperit că
fraţii lui din Răsărit erau profund divizaţi în ceea ce priveşte aspecte importante ale teologiei
şi practicii liturgice creştine. Cea mai mare problemă care se mărea în proporţii era legată de
frământările şi dezbinările din sânul Bisericii ca urmare a apariţiei ereziei ariene.

Constantin şi Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)

Arie era un preot care slujea în parohia Baucalis dintr-un district rural al Alexandriei în
timpul domniei lui Licinius. Era o persoană deosebită, ascetică şi un predicator elocvent care
încânta prin folosirea speculaţiilor platonice în predicile lui biblice şi care era adorat de
credincioşii care participau la slujbe. Pornind de la premise platonice, a arătat că Dumnezeu,
asemeni monadei, etern şi indivizibil şi că iniţial a fost singur şi nu era Tată. Dorind să creeze
universul, Dumnezeu l-a creat pe Fiul din nimic şi i-a dăruit Cuvântul prin care s-a instituit în
lume ordinea creată. Ca urmare, Fiul nu era co-etern şi nici co-substanţial cu Tatăl: era
ulterior în timp şi deosebit în esenţă de Tatăl. Acesta nu avea început, dar Fiul avea unul. Deşi
anterior altor creaturi, Fiul era o creatură şi asemeni acestora, supus devenirii. Fiul era astfel
inferior lui Dumnezeu şi diferit de El în esenţă (în greacă ousia, în latină substantia). Orbit
oarecum de gândirea lui, Arie şi-a publicat teoria în versuri populare - controversata „Thalia”
- astfel încât masele să aprecieze mai uşor şi să-i înţeleagă gândurile. Dar învăţătura
controversată a lui Arie a ajuns în atenţia lui Alexandru, episcopul Alexandriei (312-328) prin
318. Episcopul şi-a chemat clerul şi i-a cerut părerea despre tipul de relaţie dintre Hristos Fiul
şi Dumnezeu Tatăl. Majoritatea şi-a exprimat părerea că Fiul e co-etern cu Tatăl şi egal cu El.
Arie şi câţiva susţinători ai lui au promovat ideea că Fiul era posterior şi subordonat lui
Dumnezeu Tatăl. Alexandru i-a susţinut pe ceilalţi şi a poruncit ca Arie să-şi retragă
învăţătura falsă. Când acesta a refuzat, episcopul a convocat un sinod al Bisericilor egipteană
şi libiană pe care le păstorea şi i-a excomunicat pe Arie şi pe adepţii lui, iar concepţiile lor au
fost anatemizate. Refuzând să accepte decizia, Arie a scris unor prieteni din Biserica de
30
Răsărit şi s-a îndreptat spre Bithynia căutând sprijin. A primit semnale de încurajare din
partea lui Eusebiu din Cezareea, celebrul istoric al Bisericii şi discipolul lui Origene şi din
partea lui Eusebiu din Nicomedia, un discipol al lui Lucian şi consilierul episcopal al lui
Licinius. Ei l-au convins pe Arie să modeleze puţin unele dintre poziţiile lui prea inflamante -
să folosească cuvântul „născut” pentru „creat” sau „făcut” atunci când se referea la geneza
Fiului, să considere că geneza a avut loc înaintea timpului şi să renunţe la ideea de devenire,
înălţându-l pe Fiu la o poziţie mai înaltă decât avusese anterior, dar să-l considere în
continuare deosebit prin esenţă şi inferior ca statut faţă de Dumnezeu Tatăl. Eusebiu din
Nicomedia a scris mai multe scrisori unor episcopi afirmând ortodoxia doctrinei lui Arie şi
presându-l pe Alexandru să-l repună în drepturi. Alexandru nu avea încredere în Arie şi nu era
încântat de interferenţele din afară în problemele episcopiei sale. Aşa că, în 319, episcopul
Alexandriei a răspuns printr-o circulară către episcopii din tot imperiul explicând cum
„oameni care nu se supun legii şi sunt anticreştini” au început să propovăduiască „apostazia”
în dioceza lui şi cum Eusebiu din Nicomedia le-a dat acestor „apostaţi” „scrisori de
recomandare” care contribuie la răspândirea periculoasă a ideilor eretice. L-a numit pe Arie şi
pe aceia care îl susţineau şi a formulat gânduri mult mai radicale. După citarea mai multor
pasaje din Scriptură împotriva speculaţiei ariene, a menţionat cum el şi alţi o sută de episcopi
egipteni şi libieni au fost convocaţi într-un sinod şi au condamnat învăţăturile lui Arie şi „l-au
repudiat şi anatemizat public” pe el şi pe discipolii lui. Îşi încheia scrisoarea chemând pe toţi
bunii credincioşi creştini „să întoarcă spatele tuturor celor care rostesc sau susţin gândirea
împotriva lui Hristos, ca şi celor care se opun lui Hristos şi sunt distrugători de suflete
umane”. Eusebiu din Nicomedia a convocat la rândul lui un sinod în Bithynia în anii ce au
urmat. El a aprobat învăţătura lui Arie şi a comunicat hotărârile sale epicscopului Alexandru.
Arie şi adepţii lui egipteni au scris o scrisoare mitropolitului lor în sprijinul doctrinei lor,
afirmând că Dumnezeu este „Monada anterioară tuturor lucrurilor” şi că „El era deci anterior
Fiului”; în consecinţă, erau „trei subsistente separate” în interiorul Treimii creştine. În 321,
Eusebiu de Nicomedia i-a dus pe Arie şi adepţii lui în Palestina şi l-a convins pe Eusebiu din
Cezareea să convoace un sinod al episcopilor din regiunea lui. Acest sinod a susţinut poziţia
moderată de subordonare din cadrul Treimii pe care Arie o propovăduise în timpul călătoriilor
sale şi a recomandat ca Arie să se supună episcopului său şi ca Alexandru să-l readmită ca
predicator. În acel timp, Licinius a început persecuţia împotriva creştinilor din Răsărit, iar
interdicţia impusă de el călătoriilor episcopale i-a împiedicat pe episcopi să rezolve problema
printr-un sinod. Persecuţia liciniană împotriva Bisericii răsăritene şi „războiul sfânt” dintre cei
doi Auguşti a ocupat întreaga atenţie a creştinilor în cei trei ani care au urmat. Dar controversa
teologică asupra Divinităţii a continuat să mocnească în spatele acestor evenimente dramatice.
Arie a revenit în Alexandria şi a căutat să obţină sprijinul oamenilor de rând pentru învăţătura
lui; iar Alexandru a trimis scrisori în întregul imperiu şi a căutat să obţină sprijinul episcopilor
importanţi pentru poziţia lui. După încheierea războiului civil şi restaurarea păcii, s-au
organizat campanii şi mişcări publice cu privire la această temă în cetăţile creştine. Separarea
aceasta haotică din interiorul Bisericii Creştine şi deriziunea cu care a răspuns populaţia
păgână l-au tulburat profund pe Constantin în călătoria lui imperială de la sfârşitul anului 324.
Astfel, împăratul şi-a întrerupt călătoria la Antiohia, a compus o scrisoare lungă şi
pacificatoare către Alexandru şi Arie şi l-a însărcinat pe consilierul lui creştin Ossius de
Cordoba să ducă scrisoarea la Alexandria şi să vadă dacă ar putea să arbitreze conflictul
teologic chiar în centrul lui. Ossius se pare că şi-a îndeplinit misiunea în primele luni din 325.
Deşi Constantin probabil a înţeles gravitatea disputei teologice din lecturile pe care le avea
din lucrările lui Lactantius şi din discuţiile cu Ossius, a căutat totuşi să minimalizeze
semnificaţia disensiunii şi să joace rolul de pacificator în epistola lui. El a informat pe
31
primatul egiptean şi pe predicatorul lui că a purtat recenta lui cruciadă pentru a restabili
stabilitatea politică a imperiului şi pentru a aduce unitatea religioasă în lume. A realizat-o pe
una cu ajutorul armelor şi a căutat să o împlinească pe cealaltă cu judecată dreaptă.
Mărturisea că a fost profund întristat să afle că rupseseră unitatea dintre ei şi
dezbinaseră Biserica datorită unui aspect nesemnificativ al doctrinei, îşi exprima speranţa că îi
vor permite, în calitatea lui de slujitor al lui Dumnezeu şi guvernator al păcii, să tempereze
conflictul lor. Arăta că era neobişnuit pentru preoţii lui Dumnezeu să dezbată în public asupra
unor aspecte foarte complexe ale doctrinei, pe care slăbiciunea cunoaşterii umane nu le putea
înţelege complet; susţinea că era mai important ca ei să menţină spiritul înţelegerii şi unitatea
frăţiei în slujba „Dumnezeului şi Mântuitorului nostru”. Le cerea să ajungă la o judecată
comună şi la sentimente de prietenie şi frăţie întru credinţă. Dacă aveau să procedeze în acest
mod el îi asigura că vor readuce liniştea din zilele înţelegerii, nopţi netulburate şi o viaţă
tihnită pentru împăratul lor şi vor contribui la împlinirea misiunii pe care providenţa divină i-o
atribuise. Ossius a prezentat misiva lui Constantin părţilor aflate în conflict, dar scrisoarea
imperială nu a reuşit să calmeze spiritele din Biserica egipteană - grupările duşmane erau prea
înţepenite în poziţiile lor pentru a se modela potrivit înţeleptei recomandări imperiale.
Constantin şi Ossius s-au aşteptat probabil la acest deznodământ şi se pare că au pus în
aplicare un alt plan pentru rezolvarea disputei. Împăratul creştin şi consilierul lui au venit spre
acest conflict de pe poziţii apropiate de aceea a episcopului Alexandru - Hristos avea aceeaşi
substanţă divină, iar predicatorii trebuiau să se supună superiorilor lor ecleziastici; amândoi
voiau să folosească presiunea imperială pentru a obţine unitatea Bisericii în favoarea acestor
poziţii doctrinare. Deoarece scrisoarea lui Constantin nu a reuşit să aducă înţelegerea frăţească
la Alexandria, Ossius a luat măsuri pentru pregătirea unui sinod al întregii Biserici Creştine
despre care, împreună cu împăratul, considera că ar fi necesar pentru rezolvarea acestei
probleme teologice - acesta a fost proiectat a avea loc în localitatea Ancyra din centrul
Anatoliei în primăvara următoare. Ca legat imperial, el a condus un sinod în Alexandria,
situându-se pe poziţii apropiate de aceea a lui Alexandru şi a forţat pe episcopul schismatic
Colluthus să revină la rangul de preot şi să restabilească supunerea faţă de primat. Totuşi, a
considerat că Biserica egipteană era divizată şi asupra altor aspecte - o schismă melitiană,
asemănătoare donatismului african şi o dispută asupra sărbătorii Paştelui. Ossius a transmis
un raport cu privire la aceste aspecte împăratului, care revenise la Nicomedia la sfârşitul lui
februarie. Au fost trimise invitaţii către conducătorii Bisericii de Răsărit pentru a se întruni la
Ancyra în timpul primăverii. Ossius a revenit şi el în Antiohia unde a programat un sinod
regional pentru a rezolva problemele acelei Biserici astfel încât să poată fi pregătit sinodul de
la Ancyra. Philogonios, fostul episcop al Antiohiei şi susţinător al lui Alexandru murise în
decembrie, în timp ce Constantin şi Ossius vizitau oraşul. Ei doreau să păstreze o
personalitate cunoscută la conducerea acelui important scaun episcopal. Ca urmare, Ossius i-a
convocat pe episcopii din Cappadocia şi Siria în nordul Palestinei şi Arabia pentru o întâlnire
în Antiohia la revenirea lui de la Alexandria. A contribuit la alegerea lui Eustathios de Beroea,
un ferm oponent al viziunii ariene, ca episcop al Antiohiei. Majoritatea conservatoare a
compus o declaraţie de credinţă care accepta poziţia lui Alexandru şi o anatemiza pe cea
ariană. Ossius şi cei cincizeci şi cinci de episcopi au semnat o declaraţie de credinţă pe care o
considerau în acord cu învăţăturile Scripturii, ale Apostolilor şi ale Părinţilor Bisericii. Doar
trei episcopi - Theodotus din Laodiceea, Narcissus din Neronias şi Eusebiu din Cezareea - au
refuzat să semneze mărturisirea de credinţă şi condamnarea arianismului. Au fost
excomunicaţi provizoriu şi li s-a cerut să vină la Ancyra unde avea să li se mai dea o şansă
pentru a-şi demonstra dreapta credinţă la „marele şi sfântul sinod”. Deşi Ossius nu a rezolvat
complet conflictul egiptean, misiunea lui a pus bazele unificării Bisericii - l-a susţinut pe
32
Alexandru în Alexandria şi Antiohia, a realizat schiţa unui credo antiarian şi a fost acceptat de
un număr mare de episcopi răsăriteni; totodată, i-a avertizat pe adepţii arianismului că poziţia
lor nu mai era acceptabilă.
Chiar înainte ca Ossius să-şi încheie activitatea din Antiohia, Constantin citise raportul
lui în Nicomedia. Conflictul teologic prelungit l-a întristat; în plus, unele biserici răsăritene
respectau un calendar evreiesc în locul celui roman pentru calcularea paştelui şi stabileau cea
mai importantă sărbătoare creştină la o dată diferită de cea stabilită de majoritatea fraţilor
creştini. De aceea a ajuns la concluzia că definirea noţiunii de divinitate şi problema stabilirii
sărbătorii Paştelui erau aspecte importante care meritau o analiză din partea întregului corp
episcopal; în plus, a decis să lărgească domeniul de interes şi să schimbe locul de întrunire al
viitorului „mare şi sfânt sinod”. Aşa cum scrie istoricul bisericesc Socrates: „Văzând
împăratul că Biserica era tulburată datorită acestor două cauze, a convocat Sinodul general,
chemând pe toţi episcopii să se întâlnească la Niceea în Bithynia”. O copie a uneia dintre
invitaţiile imperiale trimise episcopilor din Răsărit la începutul primăverii există încă şi ea
arată că numele localităţii aleasă pentru sinod a fost schimbat deoarece Niceea era mai
accesibilă episcopilor din Apus, aerul de acolo era mai plăcut şi însuşi Constantin voia să
participe la întrunire. Motivele alese erau adevărate; dar au existat şi alte motive nedeclarate.
Pe lângă faptul că Ancyra se afla departe pe platoul Galatiei, era şi scaunul episcopal al
episcopului Marcellus, un antiarian fervent - locul nu era doar greu de atins pentru călătorii
occidentali, dar şi neospitalier pentru adepţii arieni. Niceea (actualul Iznik) era, în schimb, un
oraş plăcut, cu un lac şi aflat numai la o zi de mers de la Marea Marmara spre munţii din
nordul Bithyniei. Se afla în interiorul mitropoliei lui Eusebiu din Nicomedia şi era scaunul
episcopal al aliatului arian Theognis - noua alegere fiind astfel mai accesibilă atât pentru
occidentali cât şi pentru răsăriteni şi părea mai puţin înverşunată împotriva celor marcaţi de
arianism. Constantin avea să găzduiască invitaţii, iar Ossius avea să conducă întrunirea în
palatul de vară imperial aflat pe malul lacului „Cetăţii Victoriei”, înţeleptul împărat şi
consilierul lui puteau astfel să controleze întreaga adunare şi să facă presiuni pentru consens
la Conciliul de la Niceea.
După ce Ossius a revenit la Nicomedia în timpul primăverii, Constantin şi anturajul lui
imperial s-au îndreptat spre Niceea şi au pregătit palatul pentru sinod. Sala mare de audienţe a
palatului imperial avea sa găzduiască pe toţi conducătorii episcopali potrivit statutului
fiecăruia. Latura privată a palatului şi complexul din vecinătatea lacului au fost somptuos
mobilate pentru a-i găzdui pe cei invitaţi. Pe măsură ce evenimentul se apropia, episcopii
creştini - deseori însoţiţi de preoţi şi diaconi - au ajuns în oraşul bithynian şi s-au instalat în
spaţiile rezervate lor. Puţini lideri creştini au venit din Apus, unde nu era un prea mare interes
pentru conflictele din Răsărit: Ossius din Spania, Caecilian din Africa, Marcus din Calabria şi
preoţii Victor şi Vincentius din Roma, care îl reprezentau pe papa Silvestru pentru Italia,
Nicasius din Gallia, Domnus din Pannonia. Mulţi episcopi şi preoţi au venit din Răsărit, acolo
unde conflictele fuseseră foarte active: printre antiarieni se numărau Alexandru din
Alexandria şi diaconul său charismatic Atanasie, Macarie din Ierusalim, Eustathios din
Antiochia şi Marcellus din Ancyra. Printre proarieni se aflau Eusebiu din Nicomedia,
Theognis din Niceea, Eusebiu din Cezareea şi Narcissus din Neronias. Pe lângă aceste figuri
de prim rang erau o mulţime de alţi episcopi mai puţin cunoscuţi, care au părut mai mult
interesaţi de întâlnirea cu campionul credinţei lor decât de dezbaterea problemelor
conflictuale de ordin teologic. Deoarece aproape 300 de episcopi - şi de trei sau patru ori mai
mulţi clerici subordonaţi acestora - au venit la Niceea din întregul imperiu şi din afara
graniţelor lui, această întrunire a fost numită „Primul Sinod Ecumenic al Bisericii”.

33
 Sinodul a început în iunie cu toată solemnitatea unui eveniment de stat. După ce
episcopii şi-au ocupat locurile în sala centrală a palatului şi câţiva membri ai familiei
imperiale şi simpatizanţi creştini au intrat în încăpere, Constantin s-a îndreptat spre centrul
sălii şi s-a aşezat pe un tron din aur. Eusebiu din Nicomedia, mitropolitul regiunii, a salutat pe
împărat. Constantin a rostit apoi ceea ce a considerat probabil ca unul dintre cele mai
importante discursuri din cariera lui. Cu o ţinută demnă şi cu multă elocinţă a expresiei, le-a
spus episcopilor că imaginea adunării lor în prezenţa lui era pentru el cea mai mare
binecuvântare de care avusese vreodată parte. S-a bucurat că „puterea lui Dumnezeu
Mântuitorul nostru” a îndepărtat „ostilitatea neruşinată a tiranilor” care oprimaseră Biserica.
Dar îi părea rău că diavolul a răspândit printre creştini un pericol mai mare decât războaiele -
unul intern, printre credincioşi. Şi-a exprimat speranţa că dacă vor îmbrăţişa principiul păcii,
vor fi capabili să acţioneze în modul cel mai plăcut lui Dumnezeu şi îi vor face o mare favoare
lui, „slujitorul”. Apoi a luat petiţiile pe care unii episcopi i le dăduseră mai devreme, care
cuprindeau acuzaţii împotriva altora şi le-a ars în faţa lor spunând „Hristos l-a preafericit pe
el, care este nerăbdător să primească iertarea, dându-i puterea de a ierta pe fratele lui”. Acest
discurs a impus un ton anume care cu greu putea fi uitat de participanţii la sinod. Majoritatea
lor l-au apreciat pe Constantin ca un dar trimis de Dumnezeu - era un agent al mâniei divine
împotriva persecutorilor Bisericii şi cel care răspândea Cuvântul divin printre păgâni în lume.
Era un campion al religiei lor şi reuşea să comunice cu ei. A se opune chemării la unitatea
doctrinei şi la frăţietate, chemare făcută de un conducător atât de inspirat, ar fi părut de-a
dreptul îndărătnicie.
După acest discurs, Ossius a preluat conducerea adunării şi a acţionat ca diriguitor
oficial, prezidând desfăşurarea sinodului, împăratul a participat la sesiuni şi a folosit toată
autoritatea lui imperială şi farmecul personal pentru a-l ajuta pe Ossius în păstrarea discuţiilor
la un nivel cât mai politicos şi civilizat.
Primul punct din agendă a fost controversa teologică. Ossius şi Constantin au permis
tuturor participanţilor să-şi exprime punctul lor de vedere. Eusebiu din Nicomedia a citit, se
pare, o declaraţie care prezenta poziţia arienilor. Această acţiune a generat o atitudine
negativă şi dezaprobare clară din partea majorităţii. Eustathios din Antiohia a răspuns rostind
o declaraţie antiariană şi documentul ofensiv a fost sfâşiat în bucăţi. El a fost urmat de mai
mulţi vorbitori care au invocat textele biblice pentru a condamna propunerile lui Arie.
Constantin a intervenit de mai multe ori şi a chemat la calm şi decenţă în expresie şi unitate de
sentimente. Într-un anumit moment, Eusebiu din Cezareea, care dorea să obţină iertarea din
partea Antiohiei, a avut şansa să-şi mărturisească credinţa şi să-şi cureţe reputaţia. El a recitat
cu calm crezul baptismal al Bisericii din Cezareea prin care se afirma că Iisus Hristos e
„Cuvântul lui Dumnezeu”, „singurul Fiu născut”, „născut din Dumnezeu Tatăl înaintea tuturor
timpurilor” şi Unu „din care toate s-au făcut”. Totul era în stricta credinţă dreaptă, iar
împăratul a intuit că ar putea constitui baza pentru un compromis în jurul căruia ceilalţi ar
putea să se unească. Constantin a întărit crezul şi l-a absolvit pe Eusebiu de acuza de erezie.
Apoi a sugerat că adăugarea termenului „homoousios” (consubstantialis în latină) ar lămuri
mai bine unitatea şi egalitatea lui Hristos Fiul cu Dumnezeu Tatăl într-o definiţie a Divinităţii
creştine. Constantin cunoştea probabil semnificaţia conceptului „de o fiinţă” sau „din aceeaşi
esenţă” din lectura lucrărilor lui Lactantius şi din filosofia păgână, dar şi din discuţiile cu
Ossius şi teologii creştini. A înţeles că un asemenea termen ar putea oferi o soluţie la
controversa teologică din Biserică. Dacă ar putea să convingă pe istoricul Bisericii şi pe
comentatorul biblic din Cezareea să accepte acest cuvânt, ar avea o formulă care ar uni
majoritatea conducătorilor episcopali în consens şi ar lăsa minoritatea radicală ariană în
sălbăticia ereziei. Eusebiu, care îl respecta pe împăratul credincios şi programul lui religios,
34
nu a fost foarte încântat de termenul „homoousia”; dar ştia că unii teologi importanţi din Apus
şi din Răsărit îl foloseau în încercările lor de a explica natura complexă şi iconomia
Dumnezeului creştin. Ca urmare, a acceptat sugenstia lui Constantin. Scopurile politice ale
împăratului creştin şi politica pragmatică a cărturarului episcopal au conlucrat în acest
moment pentru deschiderea căii spre un compromis teologic. Ossius a răspuns cu multă
flexibilitate acestei oportunităţi şi a numit un comitet care să compună declaraţia de credinţă
bazată pe crezul baptismal, dar împletit cu fraze antiariene. În câteva zile, declaraţia care a
ajuns să fie cunoscută ca fund Crezul de la Niceea a fost redactată şi citită în adunarea
episcopilor:
„Cred în Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor
tuturor şi nevăzutelor. Şi într-unul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut carele
din Tatăl s-a născut, mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, născut iară nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl (homoousios), prin care toate
s-au făcut. Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri si s-a
întrupat de la Duhul Sfânt şi din Măria Fecioara şi s-a făcut om. Şi s-a răstignit pentru noi, în
zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi s-a îngropat şi s-a suit la ceruri şi sade de-a dreapta
Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii; a căruia împărăţie nu va avea
sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt. Biserica Sfântă Sobornicească şi Apostolicească îi anatemizează
pe cei care spun „a fost o vreme când nu era” şi „El nu a existat înainte de a se fi născut” şi
„El a fost făcut din nimic” şi afirmă că „El este de altă substanţă sau esenţă decât Tatăl” sau
că Fiul lui Dumnezeu este creat, se transformă sau este susceptibil de transformare”.
Ossius şi Constantin au arătat că ei presupuneau că toţi episcopii prezenţi vor accepta şi
vor semna această declaraţie ca fiind crezul oficial al Bisericii universale. Marea majoritate a
celor participanţi a fost gata să o facă de îndată. Cu toate acestea, unii susţinători ai lui Arie
nu erau mulţumiţi nici cu conceptul de „homoousios” şi nici cu anatema antiariană.
Constantin a acceptat să răspundă la întrebări şi să ofere interpretări despre cuvintele folosite
în Crez. Împăratul se pregătise cu grijă înainte de întrunirea de la Niceea citind lucrări de
teologie şi discutând cu teologi asupra acestor elemente doctrinare şi era gata să dezbată cu
episcopii de pe poziţii egale despre învăţătura centrală a creştinismului. El a explicat că
consubstanţialitatea Tatălui şi a Fiului nu trebuia înţeleasă în sens corporal, material, ci
trebuie văzută în lumină spirituală, iar esenţa lor comună contribuie la deosebirea lor de lumea
creată. Eusebius din Cezareea şi alţi arieni moderaţi au acceptat această argumentare şi au
recunoscut că frazele anatemizate în Crez nu apăreau în Scriptură şi, de fapt, erau contrazise
de multe pasaje din Vechiul şi Noul Testament. Atunci când marele cărturar din Cezareea a
acceptat Crezul - şi a fost clar că era necesar pentru oricine dorea să-şi menţină rangul
episcopal - Eusebiu din Nicomedia, Theognis din Niceea şi alţi arieni au renunţat şi ei la
poziţiile lor inflexibile. „Magister officiorum” al împăratului a dus declaraţia conţinând
Crezul la fiecare participant, astfel că toţi episcopii au semnat-o, cu excepţia a doi vechi
prieteni ai lui Arie, Theonas din Marmarica şi Secundus din Ptolemais. Arie şi adepţii lui au
fost trimişi în exil şi li s-a interzis revenirea, pentru a nu mai transmite şi altora învăţătura lor
eretică.
Al doilea subiect a fost problema conflictului legat de stabilirea datei Paştelui. Creştinii
nu mai respectau de multă vreme practicile evreieşti prin care serviciul divin se ţine în ziua de
Sabbath (sâmbătă) şi organizau slujba religioasă duminica, multe biserici din lumea romană
renunţaseră şi la calendarul evreiesc în favoarea unei metode romane de stabilire a
momentului adecvat pentru celebrarea patimilor şi a învierii lui Hristos. Constantin a aflat că
unele biserici din Răsărit mai foloseau încă sistemul de calcul evreiesc pentru „cea mai sfânta
zi” a creştinismului. Cum această problemă îl preocupa mult pe împărat, Ossius i-a cerut
35
probabil să vorbească el primul. Constantin a afişat antipatie faţă de evrei, ceea ce era de
aşteptat pentru un roman, dar şi pentru un creştin binecredincios din veacul al IV-lea. El
considera că, de vreme ce evreu nu l-au recunoscut pe Mesia şi şi-au mânjit mâinile cu
sângele lui, creştinii nu ar trebui să aibă „nimic în comun cu detestabila populaţie evreiască”,
ci să folosească doar tradiţia creştină. A arătat că majoritatea bisericilor din vest, nord, sud şi
multe din est au adoptat aceeaşi modalitate de determinare a sărbătorii Paştelui şi devenea
obligatoriu pentru cele câteva biserici din Siria şi Palestina care continuau să urmeze sistemul
de calcul evreiesc să abandoneze această aberaţie şi să accepte să „fie ţinută de toate bisericile
în aceeaşi zi”. Majoritatea episcopilor de la sinod au fost de partea împăratului şi se pare că
rezistenţa a fost nesemnificativă pentru ideea unei practici uniforme. Sistemul răsăritean de
calculare a Paştelui în luna evreiască Nissan a fost respins ca impropriu şi practica apuseană
de celebrare a Paştelui în prima duminică după prima lună plină de la echinocţiul de
primăvară a fost adoptată prin vot unanim, ca fiind corectă.
Celelalte probleme de pe agendă au fost mai puţin importante pentru Constantin. A
continuat să participe la sesiuni şi a manifestat grijă pentru toţi episcopii - conversând cu
clerul, sărutând pleoapele confesorilor. În timpul sesiunii finale, episcopii au aprobat douăzeci
de canoane referitoare la ordinea proprie din Biserică. Autoritatea episcopilor Romei,
Alexandriei, Antiohiei asupra unor regiuni întinse din vest, sud-est şi est a fost confirmată,
recunoscându-le ca fiind cele mai mari patriarhii ale creştinătăţii. Mitropoliţii au primit puteri
ierarhice superioare celor pe care le aveau episcopii în provinciile lor. A fost recomandat un
proces lent şi atent realizat de avansare ierarhică, cerându-se ca pentru alegerea ca episcop să
participe trei episcopi la consacrare, iar mitropolitul să confirme pe orice episcop. Episcopii,
preoţii şi diaconii trebuiau să rămână în diecezele unde fuseseră numiţi şi să nu se transfere în
alte regiuni. Clerul excomunicat dintr-o biserică nu mai putea fi acceptat de o altă biserică.
Autocastrarea excludea persoana respectivă de la intrarea în rândul clerului. Cei necăsătoriţi
aveau permisiunea să fie ajutaţi doar de femei cu un grad de înrudire foarte apropiată. Au fost
stabilite şi penitenţe adecvate pentru creştinii pocăiţi care păcătuiseră în timpul ultimelor
persecuţii. Reguli mai blânde au fost stabilite pentru integrarea clerului schismatic novatian
din Italia şi melitian din Egipt şi pentru reunirea acestor grupuri sub autoritatea episcopilor
lor.
Când lucrările Sinodului de la Niceea s-au încheiat la începutul lui iulie, episcopii au
trimis scrisori tuturor bisericilor creştinătăţii făcând cunoscute măsurile luate de adunare,
împăratul a trimis şi el scrisori anunţând că „unitatea credinţei, sinceritatea iubirii şi
comuniunea sentimentelor cu privire la slăvirea Dumnezeului Atotputernic” au fost obţinute
în cadrul sinodului şi i-a îndemnat pe fraţii săi creştini să accepte măsurile adoptate ca „semne
ale Voinţei Divine”.
În timp ce Constantin s-a întors la Nicomedia pentru a organiza celebrarea
Vicennaliilor, a simţit că înfrânsese lucrarea diavolului în lume şi în Biserică - persecutorul
diabolic Licinius fusese înfrânt într-un „război sfânt”, iar ereticul Arie fusese respins printr-un
„sinod sfânt”.

Tragedia dinastică
Împăratul a petrecut vara lui 325 în Nicomedia sau în împrejurimi şi că apoi a traversat
Bosforul şi a petrecut toamna şi iarna 325-326 în sau în împrejurimile cetăţii Byzantium. În timpul
verii el încheiase redactarea şi trimiterea scrisorilor cu privire la hotărârile Sinodului de la Niceea
spre toate Bisericile din imperiu. Mulţumirea lui în relatarea succesului Sinodului a fost
întreruptă atunci când a aflat că Eusebiu din Nicomedia şi Theognis din Niceea adăposteau eretici
arieni în zonele lor de autoritate. Semnaseră Crezul pentru a-şi păstra episcopiile, dar nu
36
acceptaseră anatemizarea lui Arie. Constantin a reacţionat cu furie şi în septembrie sau octombrie a
cerut ca cei doi episcopi să fie depuşi şi trimişi în exil. A scris către Bisericile lor şi le-a
recomandat să aleagă „episcopi virtuoşi, care să respecte credinţa dreaptă şi să fie eficienţi” pentru
a-i înlocui pe cei cauzatori de tulburări. Acest semnal clar al împăratului că era hotărât să întărească
deciziile de la Niceea i-a făcut pe alţi simpatizanţi ai arianismului să se supună cerinţelor mai
mulţi ani la rând.
În momentul în care Constantin a scris scrisoarea către cele două biserici din Bithynia,
revenise deja pe malul celălalt al Bosforului, în timpul toamnei şi iernii a supravegheat
transformarea cetăţii Byzantium în Constantinopol. Voia ca noua capitală din Răsărit să rivalizeze
cu cea din Apus; ca urmare, multe dintre structurile care caracterizaseră Roma erau reconstruite la
Constantinopol: un palat imperial şi sediul Senatului, un forum imperial şi o coloană triumfală,
fântâni publice şi băi etc. Cu toate acestea, aveau să fie numeroase deosebiri. Aşa cum templele păgâne
decorau centrul Romei, bisericile creştine urmau să împodobească centrul Constantinopolului. De
pildă, Constantin nu plănuia să construiască o arenă pentru gladiatori în noua lui capitală. El nu putea
să accepte asemenea distracţii brutale în Constantinopol şi, cu un simţ revigorat al misionarismului
după succesul de la Niceea, a emis o lege în toamna lui 325 interzicând folosirea gladiatorilor şi
condamnând pe cei învinuiţi de crime care practicaseră această profesie să lucreze în mine.
În timpul primăverii lui 326, împăratul, familia lui şi conducătorii oficiali au călătorit spre
Italia, la Roma, unde urma să se celebreze încheierea festivităţilor „Vicennalia”. Pe drum,
Constantin a promulgat mai multe legi referitoare la comportamentul sexual în încercarea de a
întări moralitatea societăţii romane. Spre deosebire de mulţi predecesori imperiali care au avut
relaţii sexuale cu soţiile senatorilor şi cu sclave tinere, el considera că relaţiile sexuale aparţineau
vieţii de familie şi castitatea era necesară în relaţiile din afara căsătoriei. Fusese foarte cumpătat
înainte de cele două căsătorii şi a fost credincios ambelor soţii. Înclinaţia lui naturală a fost întărită
de înţelegerea moralei creştine. Cu şase ani înainte, împăratul creştin anulase pedepesele
imperiale referitoare la bărbaţii şi femeile necăsătorite, dându-le posibilitatea să se bucure de
aceleaşi privilegii ca şi cei căsătoriţi - recunoscând astfel concepţia paulină potrivit căreia viaţa de
celibat avea o semnficaţie importantă pentru cei credincioşi. Când a ajuns în nordul Italiei în aprilie
326, Constantin a promulgat alte legi cu privire la sex, adulter şi căsătorie, în efortul lui de a adapta
legea romană la etica creştină. Prima trata foarte sever răpirea şi violul. Se cerea ca bărbaţii care
răpeau sau violau o tânără să fie arşi de vii, fără drept de recurs la sentinţă. Fetele care participau
de bună voie urmau să suporte aceeaşi pedeapsă. Fetele care nu acceptau, dar nu cereau ajutorul
familiei sau al vecinilor în asemenea situaţii, aveau să-şi piardă dreptul la moştenire. Persoanele
care ajutau la răpire şi viol erau pedepsite turnându-li-se plumb topit în gură. Părinţii care nu
acţionau împotriva răpitorilor şi a violatorilor erau deportaţi. Sclavii care informau autorităţile
despre asemenea acţiuni aveau să primească drepturi latine şi cei cu drepturi latine primeau
cetăţenie întreagă (1 aprilie 326). A doua lege avea în vedere căsătoria dintre un tutore şi pupila lui.
Se prevedea că dacă o tânără atinge vârsta căsătoriei şi doreşte să se căsătorească cu tutorele ei,
acesta trebuie să demonstreze că i-a protejat castitatea cât timp a fost sub protecţia lui înainte ca să
fie permisă căsătoria. Dacă a violat-o nu putea să se căsătorească cu ea şi trebuia să fie deportat, iar
proprietăţile lui erau confiscate de fiscul imperial (4 aprilie 326). A treia lege se referea la bărbaţii
căsătoriţi. Le interzicea să aibă concubine (mijlocul lunii aprilie). A patra lege se referea la adulter.
Limita acuzaţia de adulter la rudele apropiate - soţi, taţi, fraţi sau unchi şi veri, preîntâmpinând
atacuri din partea celor din afara cuplurilor pentru motive neadecvate (25 aprilie 326). Prin aceste
legi, Constantin spera că va descuraja corupţia sexuală şi că va spori caracterul moral al familiei în
acord cu învăţătura creştină.
Călătoria spre Vest l-a ajutat pe Constantin să se întâlnească cu fiul lui care îşi începea al
zecelea an de domnie ca Cezar apusean. Crispus a fost deci convocat să vină de la Trier pentru a se
37
alătura familiei imperiale în nordul Italiei. Constantin dorea ca fiul lui să participe la festivităţile din
Roma prin care se încheiau „Vicennalia” şi se serba începutul festivităţilor „Decennalia” pentru fiul
său aşa cum procedase şi Diocleţian pentru el şi pentru colegii lui imperiali în 303. Reuniunea ar fi
trebuit să fie o ocazie fericită, dar ceva îngrozitor s-a petrecut. Tânărul fusese educat cu grijă la
curtea tatălui. Era Cezar în domeniile apusene şi comandase strălucit ca amiral în cruciada
răsăriteană a tatălui său. Crispus s-a dovedit a fi un moştenitor merituos şi se considera că va deveni
succesorul lui Constantin. Dar poziţia lui se pare că i s-a părut periculoasă Faustei şi probabil că au
existat probleme în relaţia lui Crispus cu mama lui vitregă. Crispus era singurul fiu al lui Constantin
cu prima şotie, Minervina. Aceasta se pare că a murit la scurt timp după naşterea lui Crispus şi el a
fost crescut de bunica, Elena, în Răsărit. Când Crispus s-a alăturat curţii tatălui său din Trier (cca
313) era adolescent şi nutrea o mare iubire pentru bunica sa. E greu de presupus că Fausta a câştigat
vreodată iubirea lui, iar resentimentele pe care Elena se pare că le-a nutrit faţă de Fausta ca soră a
„celeilalte soţii” Theodora, care a înlocuit-o ca soţie a lui Constantius Chlorus, au trecut, probabil,
la Crispus. Crispus şi Fausta au păstrat un comportament civilizat datorită respectului lor pentru
Constantin. În primăvara lui 326, resentimentele Faustei împotriva lui Crispus ca fiu al lui
Constantin cu prima soţie şi teama că el ar fi un obstacol în faţa viitorului fiului ei se pare că au pus
stăpânire pe ea. Fausta a observat probabil că erau prea multe asemănări între situaţia surorii ei,
Theodora, în 306 şi propria ei situaţie din 326. Când murise Constantius, cu douăzeci de ani în
urmă, lăsase un fiu adult din prima căsătorie cu Elena şi trei băieţi din a doua căsătorie cu
Theodora. Constantin, fiul cel mare, şi-a asumat rolul imperial şi - atât cât mama lui, Elena, era în
viaţă - şi-a lăsat fraţii vitregi, de la Theodora, fără putere. În al douăzecilea an al domniei lui,
Constantin avea aproape vârsta pe care o avusese tatăl lui când murise, iar fiul lui mai mare, de la
prima soţie, conducea alături de el ca Cezar şi era pregătit să îi succeadă ca August. Asemeni
tatălui lui, Constantin avea acum trei fii mai mici de la cea de a doua soţie dar, ca împărat
principal, numise pe doi dintre ei Cezari. Dar tânărul Constantin şi Constantius aveau zece şi
nouă ani şi erau împreună cu părinţii lor, fiind Cezari doar nominal în 326. Fausta l-a iubit şi
respectat pe Constantin, dar fiul vitreg era pentru ea o problemă. Se pare că a început să se teamă
că, dacă soţul ei ar muri, istoria se va repeta - Crispus ar putea prelua toată puterea imperială şi i-ar
împinge, pe ea şi pe copiii ei, în afara puterii, aşa cum procedase Constantin cu sora ei mai mare,
Theodora şi cu nepoţii ei. Posibilitatea unui asemenea scenariu era insuportabilă pentru Fausta.
Fusese crescută ca fiică şi soră de împăraţi, era soţia Augustului principal şi avea chiar ea titlul de
Augusta. Fausta considera că ea şi copiii ei erau născuţi pentru a fi împăraţi. Avea aceeaşi dorinţă
arzătoare pentru putere ca şi tatăl ei Maximian şi fratele ei Maxentius. Dar îl susţinuse pe soţul ei
împotriva celor doi şi, ca urmare, considera că va putea păstra puterea imperială transmisă în familie
şi pentru copiii ei. Nu putea să îngăduie ca o eventuală dispariţie a soţului ei sau un transfer de
putere spre fiul vitreg să stea în calea succesiunii imperiale pentru fiii ei. Temeri iraţionale, dorinţa
pătimaşă de putere şi instinctele materne au determinat-o pe Fausta să pună la cale, la începutul
primăverii lui 326, un complot pentru a-l elimina pe Crispus.
Curând după ce Crispus a venit la curtea imperială din nordul Italiei, Fausta l-a acuzat, se
pare, de o încălcare a legislaţiei morale pe care tocmai o promulgase Constantin. Se pare că ar fi
fost vorba de propuneri imorale sau chiar de o încercare de violare a împărătesei. E foarte îndoielnic ca
faptele incriminate să fi fost adevărate, dar Fausta - probabil susţinută de mărturiile unor nobili romani
pe care i-ar fi mituit - se pare că l-a convins pe soţul ei că o asemenea ofensă a fost comisă.
Crispus nu a reuşit să-l convingă pe tatăl său că era nevinovat şi Constantin a ordonat ca fiul să
fie condamnat la moarte. Cezarul condamnat a fost escortat la Pola, pe coasta Adriaticii şi
forţat să bea otravă - o pedeapsă mai blândă decât arderea de viu.
Pierderea neaşteptată a lui Crispus a fost o lovitură severă pentru Constantin - atât în sens
emoţional cât şi în sens politic, îl iubise mult pe fiul lui şi probabil că se recunoştea pe sine în
38
tinereţea acestuia. Avusese încredere în el în conducerea unor părţi importante din imperiu şi
fusese ajutat de el în războiul recent din Răsărit. Acum, în tetrarhia creştină a moştenitorilor, un
fiu dispăruse, iar cei trei pe care-i avea de la Fausta erau încă prea tineri pentru a juca un rol
important în guvernare pentru următorii ani. Ca urmare, venea la Roma pentru a sărbători sfârşitul
Vicennaliilor în iulie 326 cu un suflet încărcat şi cu prea puţină bucurie. Aceasta va dispărea
curând complet când va afla despre implicarea subversivă a Faustei în condamnarea lui Crispus.
Mama lui, Elena, locuia în palatul ei din estul Romei de mai multă vreme şi aflase despre
condamnarea şi uciderea nepotului ei cel iubit înainte de intrarea lui Constantin în oraş. Elena îl
crescuse pe Crispus şi ştia în inima ei că el nu era capabil de o asemenea ofensă. Informaţii cum
că Fausta s-ar fi aflat în spatele acestei acuzaţii i-au sporit suspiciunile cu privire la complot.
Când Constantin a intrat în oraş, Elena s-a apropiat de el plângând şi i-a reproşat moartea
nepotului ei. Cu autoritatea ei imperială este posibil să fi obţinut unele probe incriminante despre
rolul Faustei; în cele din urmă, ea l-a convins pe Constantin că el a acţionat prea rapid şi că ar fi
fost bine să cerceteze cazul cu mai multă atenţie. Constantin a urmat sfatul şi curând a
chestionat-o pe Fausta în privinţa rolului pe care l-ar fi avut în condamnarea şi distrugerea fiului
lui cel drag şi nevinovat. Ne putem imagina torentul emoţional al cuvintelor care s-a scurs între
cei doi în zona rezidenţială a palatului de pe colina Palatin din Roma. Constantin a constatat că se
află într-o situaţie dilematică între iubirea lui pentru Fausta şi vina faţă de Crispus şi, oricât de
mult ar fi iubit-o, nu putea să-i uite acţiunile iresponsabile. S-a hotărât să o pedepsească în
acelaşi chip în care se sfârşise Crispus; dar ţinând seamă de lunga lor legătură şi de eforturile
comune, a condamnat-o la cea mai blândă pedeapsă capitală posibilă. A poruncit să fie dusă în
„caldarium” sau sala pentru baie fierbinte din complexul termelor din palat şi să fie ţinută în apa
fierbinte până va muri datorită limitei reduse de rezistenţă a inimii la temperaturi ridicate - aşa
cum se întâmplă dacă cineva bea prea mult vin şi stă prea mult timp într-o modernă cadă jacuzzi.
A murit rapid şi a fost înmormântată discret.
Moartea tragică a lui Crispus şi a Faustei, cât şi gradul său de responsabilitate în aceste
evenimente l-au afectat cu siguranţă pe Constantin. Nu va reabilita niciodată memoria lui Crispus; dacă
ar fi procedat astfel ar fi cauţionat o respingere publică pentru grava greşeală săvârşită şi le-ar fi
oferit celorlalţi fii o amintire neplăcută despre crima oribilă a mamei lor. Nici nu a mai vizitat
Italia şi Roma altă dată; dacă ar mai fi făcut-o şi-ar fi reamintit dispariţia celor dragi lui la sfârşitul
celui de-al douăzecilea an al domniei.

Constantin şi Biserica creştină în ultimii ani de domnie. Problema arianismului

După Sinodul de la Niceea, Constantin a continuat să spere că ar putea realiza unitatea
credinţei în Biserică. În timp ce călătorea spre est, de-a lungul Dunării, la sfârşitul anului 326, a trimis
mesaje lui Arie prin care îl înştiinţa că ar putea fi reprimit în Biserică dacă ar accepta canoanele
niceene ale credinţei. Arie şi un adept din Alexandria, numit Euzoios, care fusese în exil în
Illyricum, au răspuns printr-o scrisoare la începutul lui 327 confirmând ortodoxia credinţei lor şi
exprimându-şi dorinţa de pace: “Arie şi Euzoios celui mai credincios şi mai pios stăpân al
nostru, împăratul Constantin. În acord cu porunca dreptei voastre credinţe, Stăpâne Doamne, ne
declarăm credinţa noastră şi, în faţa lui Dumnezeu, mărturisim în scris că noi şi ai noştri credem
cele ce urmează: Noi credem în Dumnezeu Unul, Tatăl Atotputernic şi în Domnul nostru Iisus
Hristos Fiul Său care a fost creat de el înaintea tuturor timpurilor, Dumnezeu Cuvântul prin care
toate s-au făcut, toate cele care sunt în ceruri şi pe pământ; care s-a pogorât din ceruri şi s-a
întrupat, a pătimit şi a înviat din nou, s-a înălţat la ceruri şi va veni iar să judece pe cei vii şi pe cei
morţi. De asemenea credem în Sfântul Duh şi în învierea morţilor şi în viaţa veacului ce va să fie şi
în Una, Catolică Biserică a lui Dumnezeu care se întinde de la un capăt la altul al pământului.
Această credinţă am primit-o prin Sfintele Evanghelii, Domnul spunând discipolilor lui: „Mergeţi şi
39
propovăduiţi tuturor popoarelor, botezân-du-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Dacă nu credem şi nu primim pe Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică şi
Sfintele Scripturi (în care credem în toate privinţele), Dumnezeu să ne fie judecător atât acum cât
şi la Judecata cea de pe urmă. Ca urmare, ne rugăm ţie pentru iertare, mult credincioase împărate, ca noi
care suntem hirotoniţi şi păstrăm credinţa şi iubirea pentru Biserică şi pentru Sfintele Scripturi, să fim
reuniţi, prin mila ta pacificatoare şi plină de credinţă, cu mama noastră, Biserica, pentru ca toate
problemele nefolositoare şi controversele să fie eliminate astfel încât atât noi cât şi întreaga Biserică,
fiind în pace, să aducem iarăşi împreună rugăciuni pentru liniştea domniei tale şi pentru întreaga ta
familie”.
Declaraţia de credinţă a lui Arie şi Euzoios era simplă şi în acord cu învăţătura Bisericii
privitoare la Dumnezeul trinitar al creştinătăţii. Formulările care l-au impresionat cu siguranţă pe
Constantin în această epistolă a ereticilor exilaţi erau acelea despre dorinţa de a reinstaura pacea
în Biserică şi aducerea de rugăciuni pentru dinastia lui. Acestea erau lucruri pe care Constantin le-
a evidenţiat în tot timpul domniei sale ca împărat creştin şi simţea nevoia lor datorită tragediei
dinastice suferite.
Constantin i-a primit pe Arie şi Euzoios la curtea lui câteva luni mai târziu şi i-a cercetat pe
îndelete despre credinţa lor. S-a convins prin aceste discuţii că ei acceptaseră complet Crezul aşa
cum fusese definit la Niceea. Aşa că a scris episcopului Alexandru din Alexandria anunţându-l că
i-a cercetat pe Arie şi Euzoios cu grijă privitor la „credinţa noastră catolică” şi că spera că cei doi vor
fi readmişi în biserica din Alexandria pentru ca să poată vedea că toţi fraţii lui creştini sunt în
pace şi în înţelegere. Înţelegând că era necesar sprijinul episcopal în această problemă, Constantin a
reunit un mare număr de episcopi la Nicomedia sau Niceea în iarna 327-328. Episcopii i-au
cercetat pe cei doi eretici şi au votat reacceptarea lor în Biserică. Auzind de reabilitarea lui Arie,
exilaţii Eusebiu din Nicomedia şi Theognis din Niceea au scris Sinodului şi au cerut ca acesta să
intervină pe lângă împărat pentru a fi şi ei readmişi. Ei au arătat că au acceptat formula
“homoousios” şi au semnat Crezul de la Niceea şi că au fost exilaţi numai pentru că au comunicat
cu Arie, dar acum, dacă Arie însuşi a fost reprimit în adevărata Biserică era firesc ca şi ei să fie
reprimiţi. Sinodul şi împăratul au acceptat şi episcopii exilaţi au fost rechemaţi şi renumiţi în
scaunele lor episcopale.
Cum începea anul 328, Constantin s-a simţit probabil mai împăcat că se apropia de atingerea
ţelurilor lui cu privire la unitatea teologică reală şi la înţelegerea frăţească din Biserică. Prin supunerea
lui Arie şi a discipolilor lui faţă de Crezul niceean împăratul stabilise, măcar la suprafaţă, unitatea
credinţei şi, cât timp a trăit, nimeni nu a îndrăznit să pună la îndoială formula teologică de la
Niceea. Dar înţelegerea frăţească s-a dovedit a fi un ţel mult mai dificil de atins. Deşi donatiştii
erau izolaţi în Africa de Nord, au rămas schismatici faţă de Biserică. Şi, cu toate că întreg
Răsăritul acceptase Crezul niceean, unii aveau interpretări diferite ale unor fraze importante din
acesta şi aveau obiecţii cu privire la el. Astfel că disputele dintre fraţii creştini vor pune periodic
răbdarea lui Constantin la grea încercare în ultimii ani de domnie.
La scurtă vreme după reconcilierea cu Arie şi adepţii lui, a izbucnit o neînţelegere printre
credincioşii din Antiochia care va solicita atenţia piosului împărat. Eustathios, episcopul ortodox al
mitropoliei din Siria şi un apărător zelos al naturii divine a lui Hristos, a fost nemulţumit de
îngăduinţa arătată faţă de arieni. El voia ca aceştia să fie excomunicaţi şi să nu mai fie reprimiţi în
Biserică. Aşa că, în loc să urmeze recomandările imperiale pentru menţinerea înţelegerii după Sinodul
I Ecumenic, şi-a îndepărtat oponenţii teologici alungându-i din Antiochia şi a atacat comentariile la
Crez ale lui Eusebiu din Cezareea. Imediat au apărut grupări în oraş pentru şi împotriva
patriarhului neiertător şi un conflict civil era pe cale să izbucnească. Constantin a fost obligat să
trimită un detaşament militar special pentru reinstaurarea păcii. Mai mulţi episcopi din Răsărit care
simpatizaseră cu arianismul au fost atacaţi de Eustathios la Niceea şi doreau să se răzbune împotriva
40
lui. Ei au cerut ca să aibă loc un sinod regional la Antiochia, care să tranşeze problemele şi ca
Eusebiu din Cezareea să fie invitat să-l conducă. Acest Sinod din Antiochia a avut loc se pare în
primăvara lui 328. Eustathius a fost vulnerabil pentru oponenţii lui în mai multe probleme. Mai
întâi, avea tendinţa, în teologia lui, de a accentua prea mult unitatea Tatălui cu Fiul în detrimentul
persoanelor lor diferite - destul de apropiat de erezia modalistă a sabelianismului din punctul de
vedere al multor episcopi răsăriteni. Apoi, în viaţa lui personală, se pare că ar fi avut o relaţie prea
apropiată cu o femeie necăsătorită, ceea ce a alimentat zvonurile despre moralitatea lui
îndoielnică. Şi apoi, se pare că ar fi făcut unele observaţii despre împărăteasa Elena - probabil că a
spus ceva negativ despre ataşamentul ei naiv faţă de Lucian al Antiochiei, al cărui martiriu ar fi
spus că l-ar fi văzut şi despre al cărui mormânt de la Drepanum ar fi vorbit când a discutat cu
Eustathios, în timp ce vizita Antiochia în pelerinajul ei. Se pare că Eustathios a fost depus pe baza
tuturor celor trei acuze. A făcut apel la împărat, care l-a primit în timp ce se afla în Nicomedia. Deşi
Constantin a ajuns la concluzia că Eustathios împărtăşea o teologie corectă, a confirmat depunerea
stabilită de Sinod datorită abaterilor din comportamentul moral al episcopului şi datorită insultelor
aduse mamei lui - cât şi datorită faptului că acesta nu era un iubitor de pace, ci un provocator de
dezordini într-un mare centru urban al imperiului. Împăratul l-a trimis în exil în Illyricum şi Eustathios
a murit acolo după vreo zece ani. Majoritatea membrilor Sinodului au votat ca Eusebiu să devină
episcop de Antiochia. Când a izbucnit opoziţia antiarienilor care voiau să-l reinstaureze pe
Eustathios, Eusebiu a ezitat. Constantin a intervenit iar, a trimis scrisori populaţiei din Antiochia,
episcopilor de la Sinod şi lui Eusebiu. A înţeles că transferarea lui Eusebiu din Cezareea ar
provoca mai multe probleme în Antiochia; aşa că l-a lăudat pe Eusebiu în faţa Sinodului pentru
munca lui şi pentru credinţa lui faţă de canoanele Bisericii care recomandau episcopilor să nu se
mute în alte episcopii şi a sugerat poporului şi episcopilor din Antiochia să-şi aleagă un alt candidat
demn de episcopatul Antiochiei. Procedând aşa, pacea a revenit în Biserică şi în oraş. Unii scriitori
antici şi mulţi cercetători moderni au descris revenirea lui Arie şi a adepţilor lui şi căderea lui
Eustathius ca modificări majore în politica lui Constantin, de la susţinerea Ortodoxiei la favorizarea
taberei ariene. Lucru care nu este adevărat. Constantin s-a împăcat cu Arie, Eusebiu şi Theognis
pentru că ei au avut clarviziunea de a accepta formula Crezului niceean şi misiunea asigurării
concordiei (păcii şi înţelegerii) în Biserică. A permis depunerea lui Eustathios pentru că părea să fie
un provocator de dezordini şi un tulburător al credinţei. L-a apreciat pe Eusebiu din Cezareea
pentru că a acţionat ca mediator şi nu ca un generator de neînţelegeri. Diplomaţia arienilor a
câştigat simpatia împăratului în timp ce violenţa manifestată de Eustathios i-a adus pierderea
simpatiei imperiale. Constantin a rămas susţinătorul Crezului niceean şi armoniei frăţeşti din
interiorul Bisericii.
Văzând că Biserica de Răsărit pare să revină la pace, Constantin şi-a îndreptat atenţia spre
problemele imperiale. În primăvara lui 328 a hotărât să-l instaleze pe fiul lui mai mare Constantin
II ca Cezar la Trier şi să o înmormânteze pe mama lui Elena într-un mausoleu imperial la Roma.
În ultimii ani ai vieţii Constantin a locuit în noua sa capitală – Constantinopol. În
această perioadă credinţa şi pietatea lui Constantin au devenit tot mai puternice. Eusebius de
Cezareea notează că împăratul se retrăgea zilnic în apartamentele private ale palatului şi se
ruga. Studia, de asemenea, cu multă sârguinţă Sfânta Scriptură şi comentariile biblice
(inclusiv cele scrise de Eusebiu despre Paşte) şi ţinea deseori discursuri publice despre
credinţa creştină în faţa membrilor curţii şi a vizitatorilor palatului.
Eusebius comentează cum vizitatorii palatului au remarcat că acesta semăna cu o
biserică în care Constantin îşi conducea curtea la rugăciuni comune. Convingerea că avea
misiunea de a converti imperiul la creştinism, sentimentul că timpul se scurgea rapid şi că
trebuie să se grăbească să-şi îndeplinească acest angajament, cât şi insatisfacţia cauzată de
tragedia dinastică din Italia au contribuit la sporirea acţiunilor religioase ale împăratului.
41
Oricum, intensitatea credinţei lui Constanţii: i-a afectat vizibil politica religioasă în ultimii ani
de domnie.
Odată, când discuta la o adunare cu episcopii, în timpul unui banchet. Constantin a
căutat să-şi definească modul cum înţelege misiunea lui: „în timp ce voi sunteţi episcopi
pentru cele dinăuntrul Bisericii, eu sunt episcop numit de Dumnezeu pentru cele din afara ei”.
Această formulare enigmatică pare să fi însemnat că în timp ce episcopii creştini erau
hirotoniţi să supravegheze şi să conducă activităţile interne ale Bisericii, împăratul, ca ales
divin „episkopos... ton ektos”, a fost desemnat să protejeze şi să promoveze cele exterioare
credinţei. Constantin a dat această definiţie a misiunii sale religioase deoarece şi-a centrat
întreaga politică pe consolidarea creştinismului şi subminarea statutului celorlalte credinţe.
Prin puterea lui imperială şi prin supravegherea directă, Constantin a făcut cunoscut cât
se poate de clar că religia creştină era religia favorizată de către statul roman. Imaginea lui în
poziţie de rugăciune a apărut pe monedele care au fost emise şi transmise în tot imperiul şi
care îl reprezentau pe împărat cu ochii ridicaţi spre cer în semn de rugăciune către Dumnezeul
despre care afirmase în edicte şi scrisori că era „singura şi unica divinitate”. Imagini mari cu
acest motiv au fost amplasate deasupra porţilor de la intrarea în palatele în care au locuit
Constantin sau fiii lui. Legea privitoare la ziua de duminică a fost aplicată şi în Răsărit după
victoria lui împotriva lui Licinius şi a devenit dintr-o zi pentru munci manuale o zi pentru
rugăciune. În palatul lui era permanent erau săvârşite servicii divine, iar soldaţilor creştini au
primit permisiunea ca duminica să fie liberi pentru a participa la serviciile divine din biserici.
Programul de construcţii de biserici înzestra marile oraşe romane cu basilici strălucitoare
menite să încurajeze venerarea în comun a divinităţii creştine. Trier, Roma, Constantinopol,
Nicomedia, Antiochia, Ierusalim şi multe alte oraşe aveau biserici deja construite sau aflate în
construcţie din ordinul şi din rezervele imperiale. Episcopii creştini urmau indicaţiile lui
Constantin şi construiau biserici creştine cu ajutorul oficialităţilor imperiale în oraşele din
întreaga lume romană.
În timp ce creştinismul devenea o prezenţă tot mai evidentă în imperiu, creştinii au
început să joace un rol tot mai activ în guvernare. Eusebius nota în „Vita Constantini” că
împăratul a angajat mulţi oameni „devotaţi credinţei mântuirii” în funcţii înalte din
administraţia imperială. Din textele şi inscripţiile antice se cunosc multe nume şi cariere ale
unor creştini care au fost guvernatori de provincii, vicari de dioceze şi prefecţi pretorieni sub
domnia lui Constantin.
Constantin şi-a dat seama că misiunea lui religioasă includea nu numai propagarea
credinţei creştine, ci şi protejarea Bisericii, îndeplinindu-şi această latură a rolului său, a emis
legi şi a luat măsuri pentru protecţia „adevăratei Biserici” de eretici şi concurenţi. Eusebius
menţionează că împăratul a redactat o scrisoare publică adresată ereticilor şi schismaticilor în
care îi condamna cu tărie ca „duşmani ai adevărului şi vieţii” care urmează „greşelile
periculoase” ce pot să ducă la „distrugere”. Le interzicea să predice în public sau în mod
individual, şi cerea ca locurile lor de întâlnire să fie predate Bisericii sau să fie confiscate de
către Statul roman. I-a încurajat să revină din „întuneric la lumină, din imperiul infatuării la
adevăr, de la moarte spre mântuire” şi să „se unească în sfânta prietenie” cu Biserica Creştină.
Constantin a emis un decret către oficialii guvernamentali prin care se cerea ca ereticii şi
schismaticii să fie lipsiţi de privilegiile acordate creştinilor şi să fie supuşi obligaţiilor publice
comune. Aceste măsuri nu au eradicat complet grupurile disidente cum ar fi donatiştii,
marcioniţii, valentinienii şi pauliniştii, dar au reuşit să diminueze dezvoltarea lor şi să-i
determine pe unii să renunţe la erezie.
Aşa cum dezvăluie comentariile lui despre controversa legată de stabilirea zilei Paştelui,
împăratul creştin nu-i prea iubea pe evrei. Le-a permis liderilor sinagogii - la fel ca şi clerului
42
creştin - să fie scutiţi de serviciile publice obligatorii, dar a impus mai multe restricţii legale
adresate populaţiei evreieşti. Ei puteau să viziteze Ierusalimul o singură dată într-un an - şi
atunci pentru a-şi plânge soarta. Nu li se permitea să deţină sclavi creştini şi nu aveau voie să
facă publicitate iudaismului în faţa creştinilor. Evreii care voiau să-i pedepsească pe evreii
care s-au convertit la creştinism erau pasibili de condamnarea la moarte prin ardere. Atunci
când unul dintre apropiaţii marelui arhiereu al evreilor s-a convertit la creştinism, Constantin
l-a invitat la curte şi l-a făcut „comes” (cca 335). Contele Iosif, aşa cum a fost cunoscut mai
târziu, s-a întors în ţinutul Galileii şi, având documente imperiale şi fondurile necesare, a
construit biserici în regiune.
Deşi Constantin nu a scos complet în afara legii credinţele păgâne, a luat totuşi o serie
de măsuri pentru degradarea zonelor de cult şi pentru îngrădirea riturilor lor în ultimii ani ai
domniei. A numit grupuri speciale de comiţi (comites Augusti) să călătorească prin provincii
şi să ia comorile şi operele de artă din temple. Unele dintre cele mai celebre statui şi obiectele
de artă au fost trimise spre noua capitală creştină şi au fost folosite ca obiecte de artă pentru
decorarea porticelor şi construcţiilor cu caracter public. Multe alte statui, temple, uşi,
acoperişuri au fost topite şi folosite pentru producerea de monede de aur, argint şi bronz care
au circulat în imperiu. Această sistematică spoliere a templelor păgâne a sporit simţitor
rezervele imperiale şi a asigurat realizarea programului imperial de construcţii. Pe măsură ce
zelul lui misionar creştea, Constantin a distrus chiar mai multe temple, printre care cel al
Afroditei din Aphaca şi Heliopolis în Fenicia, unde prostituţia ritualică şi activităţile
homosexuale erau regulat practicate, şi acela al lui Asclepios de la Aegae în Cilicia, unde se
afla centrul unui cult păgân de vindecare. Oraşele care-şi închideau în mod voluntar templele
şi se converteau în întregime la creştinism puteau să-şi atribuie un alt nume, folosind numele
familiei imperiale şi primind şi beneficii imperiale speciale (de ex. Arles, Cirta, Torni, Gaza,
şi altele din imperiu). Hispellum, fiind încă un oraş în majoritate păgân din Umbria italiană şi
care ceruse încuviinţare pentru construirea unui templu pentru Gens Flavia a lui Constantin, a
primit încuviinţarea cu multe dificultăţi şi cu condiţia să nu fie „pângărit de nici o superstiţie
molipsitoare” (nu erau permise sacrificiile). Constantin interzisese deja divinaţia în timpul
„războiului rece” cu Licinius şi interzisese sacrificiile pe altarele templelor după victoria lui.
Pe măsură ce lunga lui domnie continua, a devenit tot mai dificilă şi mai greu acceptabilă
practicarea ritualurilor strămoşeşti. Convertiri individuale, ale familiilor şi uneori chiar ale
unor comunităţi întregi au devenit evenimente comune în această perioadă. Numărul tot mai
redus de păgâni din imperiu nu mai avea ce face la templele despuiate de comorile lor decât să
practice rugăciuni în stilul creştin, în timp ce Eusebius îl lăuda exaltat pe împăratul creştin
pentru că despuiase templele de bogăţiile lor şi statuile zeităţilor de misterele lor.
Astfel, propagarea extinsă a creştinismului şi toleranţa lui limitată pentru păgânism au
transformat statul păgân într-un imperiu creştin.
Politica lui Constantin a promovat creştinismul şi a subminat poziţia credinţelor
concurente, fenomene petrecute mai ales în ultima perioadă a domniei lui. Atenţia acordată
acestor obiective a fost uneori întreruptă de conflictele politice din Biserica răsăriteană şi de
campaniile militare de pe frontul de la Dunăre în perioada 330-336.
Împăratul sperase ca ierarhia bisericească să realizeze unitatea necesară când a pornit
spre Apus în 328. Cu toate acestea, a descoperit că episcopatul din Răsărit se diviza, iar când
a revenit în 330 era în dispute înverşunate. După aprobarea mărturisirii lui Arie şi Euzoios şi
reinstaurarea în scaunele lor a lui Eusebiu şi Theognis, Constantin a cerut iar ca Alexandru să-
i permită lui Arie să revină în comunitatea din Egipt. Bătrânul patriarh a refuzat din nou, dar a
murit în aprilie 328. Succesorul, tânărul diacon Atanasie, a fost ales să-l înlocuiască în iunie
328. La acea dată, împăratul plecase deja spre vest; dar i-a cerut lui Eusebiu al Nicomediei să
43
facă presiuni pentru rezolvarea cazului lui Arie în Alexandria. Eusebiu a trimis mesageri spre
Egipt cu o scrisoare şi ameninţări cerând readmiterea lui Arie; dar Atanasie a refuzat încă o
dată. Constantin a fost informat de aceste evenimente şi a trimis o scrisoare în care îl ameninţa
pe Atanasie cu depunerea dacă nu revenea asupra deciziei. Atanasie a răspuns cu o misivă
politicoasă prin care refuza readmiterea lui Arie şi arăta că un preot anatemizat de un Sinod
Ecumenic nu poate fi readmis în comuniunea Bisericii creştine. Deoarece atenţia lui
Constantin era acum centrată asupra problemelor imperiale şi a campaniilor militare, el nu s-a
preocupat de punerea în fapt a ameninţărilor către Atanasie în perioada 328 - mijlocul lui 330.
După inaugurarea oraşului Constantinopol, împăratul a fost iarăşi forţat să reia
problema disputelor referitoare la episcopii răsăriteni. Biserica din Egipt era problema
fundamentală, iar episcopul Eusebiu al Nicomediei şi Atanasie al Alexandriei erau principalii
jucători în noul conflict. Eusebiu avea ambiţii politice şi pretenţii intelectuale. Fusese episcop
în capitala tetrarhiei şi condusese dezbaterile teologice ale Bisericii. Nu se împăcase cu
înfrângerea cauzei ariene la Niceea şi nici cu exilul din scaunul episcopal cerut de împărat.
După reinstaurare în 328, a lucrat mult pentru renaşterea facţiunii sale şi slăbirea poziţiei
adversarilor lui. Colaborarea cu sora împăratului, Constantia, adeziunea lui nominală la
formula Crezului de la Niceea şi manevrele lui diplomatice pentru susţinerea unităţii Bisericii
l-au adus treptat în apropierea împăratului. Atanasie, la rândul lui, nu era omul care să accepte
vre-un compromis în probleme de învăţătură de credinţă. Fusese discipolul favorit al
episcopului Alexandru şi îl ajutase să-şi definească poziţiile teologice în timpul conflictului
arian şi la Niceea. După moartea mentorului său în primăvara lui 328, a fost ales el însuşi
episcop de Alexandria cu o susţinere largă a populaţiei oraşului şi a episcopilor creştini din
Egipt - dar împotriva dorinţei episcopilor melitieni. Apărarea fermă a teologiei de la Niceea îl
va impresiona pe Constantin, dar refuzul de a readmite pe Arie în Biserica Alexandriei şi
intrigile episcopilor melitieni în Egipt îl vor îndepărta mai târziu pe împărat.
O alianţă politică între Eusebiu al Nicomediei şi episcopii melitieni la sfârşitul lui 330 a
fost scânteia care a aprins flăcările vrajbei în interiorul Bisericii răsăritene. Eusebiu a cerut ca
episcopatul lui să controleze marea capitală imperială, căci cucerise o anume influenţă asupra
împăratului şi dorea să câştige readmiterea lui Arie şi să se răzbune pe duşmanii lui teologi -
primul fiind Atanasie. Melitienii erau o facţiune schismatică creştină numiţi după Melitius, un
episcop din Thebaida, care se desprinseseră de Biserică sub episcopul Petru al Alexandriei în
timpul „Marii Persecuţii” şi stabiliseră o ierarhie alternativă rigoristă în Egipt, similară
donatiştilor din Africa. Deoarece erau teologic ortodocşi, la Niceea s-a stabilit ca să se
reintegreze în Biserica Creştină. Preoţii şi episcopii melitieni au primit dreptul de a-şi păstra
titlurile, dar îşi puteau exercita funcţiile doar dacă nu era nici un cleric creştin în oraşele lor şi
numai dacă se supuneau autorităţii episcopului de Alexandria. Alexandru făcuse ceva
progrese aducându-i înapoi în Biserică în timpul celor trei ani care au urmat Sinodului
Ecumenic de la Niceea. În cazul alegerii succesorului lui Alexandru în scaunul episcopal al
Alexandriei melitienii au avut propriul interes şi de aceea nu l-au susţinut pe Atanasie. Ca
urmare, manifestându-se prea independent, melitienii au fost consideraţi de Atanasie
schismatici şi periculoşi. Ei nu erau mulţumiţi cu alegerea lui Atanasie şi cu situaţia lor în
Biserica egipteană şi au trimis o delegaţie la curtea lui Constantin în vara lui 330. L-au găsit
pe împărat la Nicomedia, dar nu au reuşit să obţină audienţă. Eusebiu s-a apropiat de ei şi a
promis că va interveni pe lângă Constantin dacă acceptau ortodoxia doctrinei ariene şi dacă îl
susţineau pentru revenirea lui la conducerea Bisericii din Alexandria. Ei au acceptat aceşti
termeni şi s-au aliat cu Eusebiu împotriva duşmanului comun. Eusebiu i-a adus la curte în
scurt timp după aceea şi ei au depus o plângere împotriva lui Atanasie, prin care se afirma că
acesta îi forţa pe egipteni să aducă ţesături de in ca tribut Bisericii din Alexandria. Doi preoţi
44
ai lui Atanasie, care erau prezenţi la curte, au respins acuzaţiile şi l-au convins pe Constantin
să-i respingă pe melitieni ca răufăcători nesupuşi. Dar în aceeaşi toamnă, melitienii au revenit
la curte cu acuzaţii şi mai grave: că Atanasie a cerut discipolului Macarie să răstoarne un altar
şi să distrugă un potir într-o biserică disidentă; şi că episcopul a încercat să mituiască pe
oficialul palatului Philumenus să comploteze împotriva împăratului. Cum aceste acuzaţii
implicau sacrilegiul şi trădarea, Constantin i-a ordonat lui Atanasie să vină la curtea imperială
şi să răspundă acuzaţiei. Episcopul a ajuns la Constantinopol spre sfârşitul lui 331, şi-a
demonstrat nevinovăţia şi a impresionat pe împărat cu caracterul lui. Verdictul favorabil
obţinut a fost sprijinit şi de unele amintiri neplăcute pe care le avea Constantin în legătură cu
donatiştii. Este posibil ca împăratul să fi considerat că melitienii din Egipt se asemănau prea
mult cu schismaticii din Africa şi a sperat probabil că puternicul episcop îi va putea stăpâni.
Oricum, după interogarea şi achitarea lui Atanasie, l-a trimis înapoi în Alexandria în
primăvara lui 332 cu o scrisoare publică pentru populaţia cetăţii în care îl prezenta pe
episcopul lor ca „omul lui Dumnezeu” şi îi condamna pe duşmanii lui pentru răutatea şi
nebunia lor, sfătuindu-i pe toţi să adopte iubirea frăţească şi unitatea pe care o aşteaptă Hristos
de la discipolii lui.
Deşi Biserica de Răsărit era destul de calmă la suprafaţă la începutul anului 330,
problemele au continuat să apară în Biserica egipteană care a pus la încercare de multe ori
răbdarea împăratului. În timp ce Constantin lupta pe frontul de la Dunăre, Arie a revenit în
Alexandria şi a căutat să fie readmis în Biserică. Atanasie a refuzat readmiterea lui şi a respins
ultima lui declaraţie teologică pe care a declarat-o eretică, excomunicându-l încă o dată. După
ce aşteptase cinci ani în urma reabilitării lui din Bithynia, Arie a răspuns cu multă furie la
excomunicare şi a scris o scrisoare împăratului ameninţând cu crearea unei biserici separate
dacă nu i se permitea să revină în comunitatea Alexandriei. Se pare că Atanasie a trimis un
dosar lui Constantin în care îi justifica refuzul readmiterii lui Arie şi faptul că i-a atacat
doctrinele teologice. Împăratul a ajuns la concluzia că Arie devenise iarăşi un agent al
diavolului şi că denigra divinitatea lui Hristos şi submina unitatea Bisericii. La începutul
anului 333 a trimis două epistole severe către Egipt. Prima era adresată episcopilor şi laicilor
şi declara că Arie şi adepţii lui erau asemeni marelui duşman al creştinismului, Porfir, şi că ei
ar trebui să fie numiţi porfirieni, iar lucrările lor lipsite de credinţă ar trebui date flăcărilor
pentru a salva pe cei credincioşi de necredinţă. Cealaltă era adresată lui Arie şi arienilor şi
aducea o critică detaliată a teologiei ariene şi un atac vehement al caracterului lui Arie.
Constantin l-a acuzat pe Arie de divizarea esenţei unice (ousia) a lui Dumnezeu prin afirmaţia
că Hristos are o ipostază separată (hypostasis) de aceea a Tatălui şi ridiculiza figura fizică
slăbită a lui Arie ca semn vizibil al păcatelor sale interioare. A ameninţat că îi va supune pe
discipolii lui Arie unui sistem de taxare înzecit şi că va impune clerului arian povara
obligaţiilor publice munera. Încheia invitându-l pe Arie la curtea impeială deoarece el, „un om
al lui Dumnezeu” ar putea să încerce să-l vindece de nebunia diabolică şi să-l aducă sub
binecuvântarea harului divin.
Melitienii au tăcut vreo doi ani după înfrângerea iniţială de la curtea imperială. Cu toate
acestea, au adus iarăşi acuzaţii lui Atanasie în iarna lui 333-334. Au spus iarăşi că preotul
Macarie a pătruns în vechea biserică din districtul Mareotis - şi a răsturnat un altar şi a spart
potirul sacru folosit pentru împărtăşanie de către un preot numit Ischyras. Au mai spus că
Atanasie a ucis pe un episcop melitian numit Arsenie în oraşul Hypsele şi au oferit ajutor
pentru a demonstra că au văzut cadavrul. Ischyras nu fusese preot, nici al creştinilor niceeni,
nici al melitienilor dar, pentru un scurt timp se pare că a făcut slujbe ca preot în casa lui, dar
pentru episcopul schismatic Colluthus. Fusese avertizat de către agenţii lui Atanasie să nu mai
facă slujbe religioase. Eusebiu din Nicomedia şi aliaţii lui melitieni se pare că i-ar fi promis
45
că-l vor face preot dacă se manifesta violent faţă de regimul lui Atanasie. Mai jucase o dată
jocul acesta în 330-331. Dar acum susţinătorii lui Atanasie l-au convins pe Ischyras să scrie o
scrisoare semnată de încă 13 preoţi că nu s-a folosit nici o măsură violentă împotriva lui şi că
nu a fost distrus nici un altar şi nu a fost spart nici un potir; dimpotrivă, a fost obligat prin
forţă de melitieni să susţină asemenea neadevăruri. Când a primit această scrisoare, Atanasie a
trimis-o împăratului, care a anulat acuzaţiile. Problema crimei era un alt aspect, mai ales că
nimeni nu-l văzuse pe Arsenie de câtva timp. Constantin a hotărât să convoace un Sinod al
episcopilor din Răsărit pentru a discuta aceste probleme. I-a informat pe episcopi că întâlnirea
va avea loc în Palestina în primăvara lui 334 şi l-a însărcinat pe fratele vitreg Dalmatius care
guverna dioceza Oriens cu titlul de censor să-l reprezinte la Sinodul de la Cezareea. Mulţi
dintre duşmanii lui Atanasie, cum ar fi Eusebiu din Nicomedia, Theognis din Niceea şi
Eusebiu din Cezareea au participat la Sinod în speranţa că vor reuşi să obţină depunerea
oponenţilor lor din Alexandria. Ştiind că fusese acuzat pe nedrept şi că nu se poate aştepta la o
judecată corectă, Atanasie nu a călătorit spre Cezareea. Episcopii l-au condamnat în absenţă
pentru violenţă în administrarea episcopiei şi de contumacie pentru faptul că nu s-a prezentat
în faţa Sinodului Bisericii şi au transmis împăratului deciziile lor. Între timp, Atanasie a
adunat dovezi pentru a respinge acuzaţiile lor. A trimis agenţi în tot Egiptul să-l caute pe
Arsenie. S-au adus dovezi că se ascunsese o vreme într-o mănăstire din sudul Egiptului şi că
apoi a fugit spre Tyr. Pavel, episcopul Tyrului şi aliat al lui Atanasie, l-a recunoscut pe
presupusul mort şi a obţinut o decizie a tribunalului care atesta că este viu şi sănătos. Atanasie
a trimis dosarul lui Constantin cu dovezile care contraziceau acuzaţia de ucidere şi îi amintea
că fusese deja achitat pentru spargerea potirului, împăratul a dizolvat Sinodul, a anulat
verdictele şi a ordonat episcopilor să se reîntoarcă la scaunele lor episcopale. Apoi a trimis o
epistolă lui Atanasie prin care i se recunoştea nevinovăţia atât în cazul acuzaţiei de distrugere
a potirului cât şi în cazul uciderii. Totodată erau condamnaţi „melitienii perverşi şi fără
Dumnezeu” pentru acuzaţiile lor fabricate şi deciziile lipsite de raţiune. Constantin îl sfătuia
pe episcop să propovăduiască adevărul şi pacea în Biserica Egiptului - şi îi cerea să facă
cunoscută scrisoarea tuturor credincioşilor, în mod deschis. Votul de încredere pe care
Constantin i l-a dat lui Atanasie i-a convins pe Arsenie şi Ioan Archaph (conducătorul
melitienilor după -decesul lui Melitius cu câţiva ani în urmă) să scrie scrisori de iertare şi
supunere lui Atanasie. În vara lui 334, împăratul şi episcopul alexandrin puteau spera că pacea
era posibilă în Biserica răsăriteană.
Când împăratul a revenit la Constantinopol, după ce ia înfrânt pe sarmaţi la Dunăre, la
începutul lui 335, a auzit că zidirea marelui complex al Sfântului Mormânt de la Ierusalim era
aproape încheiată şi a început să facă planul târnosirii în timpul festivităţilor pentru
Tricennalia. Din nefericire, această bucurie i-a fost umbrită de veştile neplăcute venite din
Egipt. În timp ce Constantin rezolva problema sarmaţilor, Eusebiu din Nicomedia i-a convins
pe partizanii lui Melitius, Colluthus şi Arie să trimită o scrisoare împăratului în care să se
plângă de comportamentul lui Atanasie. Vechea acuzaţie despre spargerea potirului lui
Ischyras şi alte acuze despre constrângeri şi violenţa pe care le folosea împotriva oponenţilor
lui au fost reluate. Constantin a început să-şi piardă răbdarea şi a decis să convoace
episcopatul răsăritean într-un sinod pe coasta feniciană pentru a clarifica lucrurile. L-a trimis
pe Flavius Dionysius, un comite şi fost guvernator al Siriei, pentru a conduce dezbaterile şi a
păstra ordinea la întrunire şi i-a somat pe episcopi să pună capăt disensiunilor şi să readucă
pacea în Biserică pentru a merita participarea la sfinţirea edificiilor sacre de la Ierusalim.
Peste o sută de episcopi din provinciile care se întind pe ţărmul Mediteranei răsăritene
au călătorit la Sinodul de la Tyr din vara lui 335. Atanasie, după ce a încercat să pună capăt
opoziţiei faţă de guvernarea lui în Egipt, a sosit şi el în Tyr cu o falangă de episcopi loiali. Dar
46
adversarii erau majoritari la Tyr. L-au acuzat de numeroase fapte care păreau să demonstreze
că nu era potrivit pentru funcţia primită. Ischyras şi-a reînnoit acuzaţia referitoare la
distrugerea potirului din biserica lui şi că ar fi dispus de mai multe ori să fie atacat şi închis.
Callinicus, un fost episcop ortodox, a susţinut afirmaţiile lui Ischyras şi a spus că Atanasie a
cerut ca el să fie depus, arestat şi torturat. Cinci episcopi melitieni au depus plângere că
Atanasie a folosit violenţa împotriva lor când aceştia l-au întrebat despre legitimitatea alegerii
lui. Alţii au susţinut vechile acuzaţii referitoare la Arsenie căci ştiau că Plusianus, un
susţinător al lui Atanasie, ar fi ars casa lui Arsenie şi l-ar fi obligat să locuiască într-o colibă
înainte ca acesta să fugă - ceea ce i-a făcut să creadă că a fost ucis. Atanasie a negat acuzaţiile
şi susţinătorii lui au întrerupt desfăşurarea Sinodului. În această situaţie, episcopii i-au cerut
comitelui să le permită să trimită o comisie de cercetare în Egipt pentru a aduna dovezi de la
faţa locului. Dionysius a fost de acord, dar - ignorând recomandarea lui de a fi imparţiali -
majoritatea episcopilor au ales doar duşmani ai lui Atanasie pentru această comisie: Theognis
din Niceea, Maris din Chalcedon, Theodorus din Heraclea, Macedonius din Mopsuestia,
Ursacius din Singidunum şi Valens din Mursa. Avându-l pe Ischyras ca ghid, comisia a pornit
spre Egipt în august. Între timp, Atanasie a protestat în faţa lui Dionysius că se afla în
greşeală. Episcopii egipteni care îl susţineau au scris scrisori către conte şi Sinod denunţând
duşmănia lui Eusebiu şi a aliaţilor lui, protestând pentru incorectitudinea procesului şi apărând
integritatea episcopului lor. Totodată au trimis un apel lui Dionysius ca judecata finală să fie
făcută de „cel mai credincios şi mai iubit de Dumnezeu împărat, Constantin”.
În timp ce episcopii din Tyr aşteptau revenirea comisiei trimise în Egipt, au primit un
mesaj de la August care le cerea să se îndrepte spre Ierusalim pentru a contribui la târnosirea
bisericii Sfântului Mormânt. Eusebiu din Cezareea, care juca un rol important la Sinodul
fenician, a fost printre episcopii care au pornit spre Ierusalim şi a participat la Encaenia
(Sărbătoarea Târnosirii) care a avut loc între 13-20 septembrie. El scrie că împăratul l-a trimis
pe Marianus, un cunoscut teolog şi notarius al curţii imperiale să supravegheze ceremoniile.
Oraşul era plin de reprezentanţi ai clerului din numeroase provincii ale imperiului, iar
funcţionarii imperiali i-au primit cu multă bunăvoinţă şi i-au invitat la numeroase banchete.
Marianus a dăruit săracilor bani, mâncare şi îmbrăcăminte. Episcopii au săvârşit servicii
divine, s-au rugat pentru pacea lumii, pentru Biserica lui Hristos şi pentru conducătorii
creştini. Eusebiu a ţinut un discurs despre construirea şi simbolismul spiritual al bisericii
Sfântului Mormânt. Atanasie nu a mers la Ierusalim pentru Encaenia; dar vechiul lui duşman,
Arie, a mers. Arie a acceptat invitaţia lui Constantin de a veni la curtea lui după înfrângerea
din 333; cu ajutorul lui Eusebiu al Nicomediei şi al prietenilor acestuia, l-a convins pe împărat
încă o dată că avea concepţii teologice compatibile cu Crezul niceean. Constantin l-a trimis la
Ierusalim în 335 cu o scrisoare care atestă credinţa lui şi prin care se cerea să fie examinat şi,
dacă e considerat ca având dreapta credinţă să fie readmis în sânul Bisericii pentru ca slujitorii
ei să se poată împăca şi să trăiască în înţelegere şi prietenie. După ceremoniile de consacrare,
episcopii s-au constituit în Sinodul de la Ierusalim şi l-au examinat pe Arie şi declaraţia sa de
credinţă şi au votat formal readmiterea lui şi a susţinătorilor lui. Au comunicat printr-o
scrisoare pe care au trimis-o împăratului măsurile luate şi au transmis decizia lor şi Bisericilor
din întregul Egipt şi din Libia.
În septembrie, episcopii s-au reîntrunit la Tyr pentru a primi raportul comisiei de
anchetă care revenise din Egipt în Palestina în timpul ceremoniilor Encaenia. Comisia fusese
protejată de prefectul Philagrius şi de o escortă militară de protestele şi obstrucţiile
simpatizanţilor lui Atanasie. A obţinut mărturii de adeziune care susţineau acuzaţia de atac
împotriva bisericii lui Ischyras de către unul din adepţii episcopului. Deşi clerul din
Alexandria şi din districtul Mareotis a protestat împotriva măsurilor şi a constatărilor
47
comisiei, aceasta a raportat Sinodului din Tyr că Atanasie era vinovat de folosirea violenţei
împotriva oponenţilor lui din Egipt. Atanasie şi majoritatea susţinătorilor lui părăsiseră deja
Tyrul. Majoritatea episcopilor care au rămas au votat pentru condamnarea şi depunerea lui pe
baza a patru argumente: 1. a ordonat atacul asupra lui Ischyras şi spargerea sfântului potir; 2.
a refuzat să participe la Sinodul de la Cezareea; 3. el şi adepţii lui au părăsit Sinodul de la Tyr;
4. fuga de la Tyr demonstra vinovăţia lui. Sinodul i-a primit pe episcopul Ioan Archaph şi
melitienii lui în comunitatea creştină şi l-a numit pe arianul Pistus ca viitorul episcop al
Alexandriei. Membrii Sinodului au compus o circulară care trebuia trimisă celorlalţi episcopi
din imperiu prin care se făcea cunoscută decizia lor şi se cerea oponenţilor să nu mai
comunice cu Atanasie. Şi-au încheiat acţiunea scriind un raport al măsurilor lor către
Constantin şi alegând şase dintre ei pentru a-l duce împăratului la Constantinopol.
Episcopii din Tyr au decis să trimită o delegaţie la Constantinopol pentru că au înţeles
că Atanasie se îndrepta în aceeaşi direcţie pentru a face apel la judecata împăratului fără să
ţină seamă de ei. Ştiind că hotărârile erau împotriva lui în Fenicia, Atanasie a părăsit Sinodul
cam atunci când episcopii au plecat spre Ierusalim. Iniţial, adversarii lui nu s-au alarmat, căci
credeau că el s-a întors în Egipt. Dar, atunci când au înţeles că se înşelaseră, au considerat că
ar trebui să trimită o delegaţie pentru a apăra măsurile luate, în faţa împăratului. Mai târziu au
aflat că Atanasie a păcălit gărzile din portul Tyr şi s-a îmbarcat în taină pe o mică corabie
îndreptându-se spre Tars. Apoi, timp de o lună, a călătorit pe uscat de-a lungul Anatoliei şi a
ajuns la Constantinopol la 30 octombrie 335. Într-o ţinută neîngrijită şi demnă de toată mila,
el l-a acostat pe împărat pe când acesta intra călare în oraş. Împăratul nu l-a recunoscut pe
moment în acel nenorocit care cerea îndurarea lui, dar atunci când însoţitorii lui i-au spus că
era Atanasie, Constantin i-a acceptat cererea de a se apăra singur în palatul imperial în
prezenţa acuzatorilor lui. Pentru a nu prejudicia audierile, împăratul a refuzat să se întâlnească
cu episcopul acuzat înainte ca oponenţii lui să fi ajuns în capitală. Deoarece auzise doar
zvonuri despre sesiunile agitate de la Tyr şi necunoscând deciziile finale ale Sinodului, a
trimis o scrisoare în termeni destul de vehemenţi prin care le cerea să vină de urgenţă la
Constantinopol şi să dea seamă de cele făcute. Epistola lui Constantin, către episcopii adunaţi
la Tyr este un document interesant care dezvăluie faptul că împăratul îşi pierduse toată
răbdarea pentru disputele nesfârşite ale episcopilor răsăriteni. Se plângea că neînţelegerile
dintre ei nu erau pe placul lui Dumnezeu şi că dezordinea creată de ei aduceau atingere
onoarei Bisericii. Preciza că pacea se răspândea în tot imperiul şi că până şi barbarii se
întorceau spre dreapta credinţă datorită lucrării lui Dumnezeu; dar neînţelegerile lor şi ura
instalată între ei subminau eforturile împăratului şi puteau duce la distrugerea lumii romane. I-
a ameninţat că va folosi toată puterea lui pentru a sancţiona ceea ce nu era corect şi pentru a
aduce iar pacea în Biserică. Cum Sinodul din Tyr se încheiase deja, această epistolă imperială
nu a ajuns la toţi participanţii. Dar, atunci când Eusebiu din Nicomedia, Eusebiu din Cezareea
şi alţi patru episcopi care fuseseră trimişi ca delegaţi din Fenicia pe calea cea mai scurtă şi mai
uşoară au ajuns la Constantinopol la câteva zile după Atanasie, au fost cu siguranţă înştiinţaţi
despre conţinutul ei şi despre starea de nervozitate a lui Constantin. Au înţeles rapid că o
simplă apărare a deciziilor Sinodului din Tyr nu era suficientă la audieri în faţa împăratului
furios.
Pe 6 noiembrie, Eusebiu din Nicomedia, împreună cu cinci episcopi din Răsărit care
reprezentau majoritatea de la Tyr şi Atanasie al Alexandriei cu cinci episcopi egipteni care-i
susţineau cauza au apărut în faţa lui Constantin în palatul lui din Constantinopol. Eusebiu a
înţeles cât de sincer îşi dorea împăratul reinstaurarea liniştii şi a unităţii în rândurile clerului
creştin şi cât de mult dorea prosperitatea şi pacea în noua lui capitală creştină.

48
 Ţinând seamă de toate acestea, Eusebiu a omis vechile acuzaţii împotriva lui Atanasie şi
a început cu două acuzaţii despre care ştia că îl vor supăra pe Constantin: 1. a afirmat că
Atanasie a refuzat cu înverşunare să-l readmită pe Arie în comunitatea Bisericii egiptene
împotriva dorinţelor de pace exprimate de Constantin, şi astfel se făcea vinovat de
obstrucţionarea unităţii Bisericii; 2. Atanasie ameninţase cu blocarea transporturilor de cereale
din Alexandria pentru Constantinopol şi astfel, era vinovat de punerea în pericol a liniştii
capitalei. Constantin i-a cerut lui Atanasie să răspundă acestor acuzaţii, după care a urmat o
discuţie aprinsă între împărat şi patriarh. Atanasie s-a înfuriat, a citat Scriptura şi a ameninţat
că Dumnezeu va alege între ei. Constantin şi-a pierdut cumpătul, a invocat puterea sa şi a
decretat exilul la Trier pentru episcopul obstrucţionist. Împăratul era convins că Atanasie era
un dreptcredincios în teologia lui şi, ca urmare nu l-a depus din rangul episcopal, dar nu era
convins că episcopul a avut un comportament etic în modul cum i-a tratat pe creştini şi, de
aceea, a considerat că un exil temporar ar putea să-l determine să-şi modifice atitudinea.
Atanasie a părăsit Constantinopolul pe 7 noiembrie, petrecând următorii doi ani în exil înainte
de a putea reveni la Alexandria. Comentatorii antici şi moderni au apreciat exilul lui Atanasie
ca un semn că împăratul îşi modificase politica bisericească în favoarea arienilor (ca şi în
cazul cu episcopul Eustathius al Antiohiei). Dar nu acesta era adevărul. Pur şi simplu îşi
pierduse răbdarea datorită necontenitelor confruntări din Biserica egipteană. Aşa că l-a exilat
pe Atanasie, fiindcă refuza să încheie pacea cu Arie şi cu melitienii, dar l-a exilat şi pe Ioan
Archaph care, fiind conducătorul melitienilor, continua să creeze tulburări împotriva lui
Atanasie şi a creştinilor. Astfel, deciziile imperiale au anulat de fapt, pe cele de la Tyr. Ca
urmare, Pistus, arianul, nu a primit încuviinţarea să-l înlocuiască pe Atanasie ca episcop al
Alexandriei. Dacă Eusebiu şi susţinătorii lui au câştigat simpatia împăratului în ultimii ani de
domnie, aceasta se explică prin faptul că învăţaseră lecţia de la Niceea mai bine decât
adversarii lor. Politica internă bisericească a lui Constantin a rămas aceeaşi până la sfârşit: el a
cerut permanent dreaptă credinţă teologică şi înţelegere frăţească în rândurile clerului creştin.
În următorul an, în timp ce împăratul extindea teritoriul imperiului dincolo de Dunăre,
episcopii se angajau într-o bătălie teologică finală. Marcellus, episcop de Ancyra de mai bine
de 20 de ani şi susţinător fervent al doctrinei homoousiei afirmată de crezul niceean, nu fusese
mulţumit cu reabilitarea lui Arie la Ierusalim şi condamnarea lui Atanasie în Tyr. S-a opus
acestor acţiuni şi a revenit în scaunul lui episcopal din Galatia hotărât să prezinte greşelile
colegilor lui episcopali. Sub imperiul furiei, a compus un tratat teologic prin care îşi
argumenta decizia de a nu accepta comunitatea cu Arie şi a atacat pe mulţi dintre adepţii
acestuia, numindu-i eretici sau politeişti pentru că ar fi afirmat ideea ipostazelor diferite
pentru Tatăl şi Fiul în cadrul Treimii creştine. Dar a făcut trei greşeli: 1. atât de mult a
accentuat esenţa unică a divinităţii încât a ajuns să nu facă nici o deosebire între persoanele
Treimii şi, astfel, părea să fie adeptul ereziei lui Sabellius din secolul al III-lea; 2. l-a atacat cu
atâta duşmănie pe Eusebiu al Nicomediei şi pe Eusebiu al Cezareei şi pe adepţii lor încât a
apărut ca fiind necreştin prin temperament şi astfel s-a făcut vinovat de lipsă iubirii frăţeşti
cerută de împărat şi 3. a trimis tratatul lui coleric lui Constantin. Augustul studia teologia
creştină de 12 ani şi simţea că are o relaţie personală cu Hristos; a descoperit cu uşurinţă
problemele legate de extremul monarchianism al lui Marcellus. În acelaşi timp a ajuns să
aprecieze şi mai mult inteligenţa şi harul celor doi Eusebiu; a dezaprobat lipsa de cumpătare a
episcopului anatolian. Ca urmare, i-a însărcinat pe episcopii care veniseră mai devreme la
Constantinopol în vara lui 336 pentru festivităţile imperiale să convoace un sinod şi să pună
capăt acestor dispute teologice din sânul Bisericii. Sinodul de la Constantinopol l-a
condamnat şi depus pe Marcellus pentru susţinerea ereziei sabeliene şi pentru refuzul de a
accepta comuniunea cu Arie. Constantin a acceptat deciziile Sinodului şi le-a confirmat
49
trimiţându-l pe Marcellus în exil în Vest. Eusebiu din Nicomedia şi aliaţii lui au înţeles că
acest Sinod le oferea ocazia să clarifice definitiv statutul prietenului lor Arie. Acesta plecase
la Alexandria după Sinodul de la Ierusalim, dar i se refuzase comuniunea de către episcopii
loiali lui Atanasie. Când împăratul a exilat pe conducătorii facţiunilor disidente din Egipt,
câteva luni mai târziu, i-a cerut lui Arie să revină la Constantinopol. Eusebiu l-a întrebat pe
Constantin dacă Arie ar putea fi cercetat de Sinodul de la Constantinopol pentru ultima dată
şi, dacă va fi considerat dreptcredincios să fie admis pentru comuniune în Biserica din noua
capitală, împăratul a fost de acord cu această propunere. Constantin şi episcopii l-au cercetat
iarăşi pe Arie şi acesta a depus un jurământ prin care confirma că acceptase definiţiile niceene
privitoare la Hristos. Convins că era sincer, împăratul şi Eusebiu au cerut ca Alexandru,
episcopul de Constantinopol, să-l primească pe Arie pentru comuniune în biserica Hagia
Eirene în duminica următoare. Alexandru era un adept fervent al doctrinei homoousiei şi un
oponent convins al teologiei ariene şi nu avea încredere în fostul eretic. Nu accepta ideea că ar
trebui să-l admită „pe inventatorul ereziei” la comuniune în Biserica lui. A petrecut o noapte
lungă în rugăciuni în sacristia bisericii sale, astfel încât Dumnezeu să preîntâmpine cumva
această blasfemie. Duminică dimineaţa, Arie, Eusebiu şi prietenii lor s-au îndreptat spre
biserică, dar Arie a fost lovit de puternice dureri abdominale. S-a dus la o latrină publică de
lângă Forumul lui Constantin, în timp ce era acolo, intestinele i s-au rupt, a avut o hemoragie
internă puternică şi a murit. Cum nu mai ieşea, prietenii au mers să vadă ce se întâmplă. L-au
găsit tăvălit pe jos, în faţa toaletei, în propriile excremente şi intestine. Moartea dramatică a
lui Arie a constituit o situaţie jenantă pentru susţinătorii lui. Foarte rapid l-au înmormântat şi
au căutat să îi şteargă amintirea. Dar nu au putut să ascundă povestea morţii lui. Constantin a
fost informat şi se pare că a tras concluzia că Arie a fost vinovat de jurământ fals şi
Dumnezeu l-a pedepsit pentru aceasta. Atanasie a aflat şi el, în exil fiind, şi a comparat
moartea lui Arie cu aceea a lui Iuda Iscarioteanul. Eusebiu din Cezareea nu a înregistrat
evenimentul în „Vita Constantini”, dar Socrates şi Sozomenos l-au relatat amănunţit în ale lor
„Historiae Ecclesiasticae”. Oricare ar fi detaliile adevărate, povestea morţii lui Arie a adus
încheierea rapidă a conflictelor dintre episcopii creştini şi i-a dat lui Constantin o perioadă de
pace bisericească în timpul ultimului an de domnie. Când disensiunile teologice au reizbucnit,
după moartea împăratului, nici una dintre facţiuni nu a dorit să fie considerată ariană.

Botezul și moartea lui Constantin

În iulie 336, Constantin a sărbătorit încheierea festivităţilor „Tricennalia” în noua
capitală răsăriteană Constantinopol. Nici un alt conducător roman de la Augustus nu mai
avusese o domnie atât de lungă în Imperiul Roman. Funcţionari imperiali din administraţia
civilă, din ierarhia militară şi din Biserică au venit din toate provinciile imperiului să-l salute
pe conducătorul lor şi să îi admire realizările. Eusebiu din Cezareea s-a minunat de numărul
demnitarilor şi de mulţimile de oameni care se îndreptau spre Constantinopol pentru această
sărbătoare excepţională. Au avut loc parăzi pe străzi, curse în Hipodrom, recepţii şi banchete
în palat în zilele aniversării imperiale. Un vârf al festivităţilor a fost oraţia panegirică în
onoarea împăratului rostită de un cărturar celebru al zilei. Eusebiu din Cezareea îl
impresionase atât de mult pe Constantin prin cunoştinţele sale şi prin elocinţă încât a primit
dreptul de a susţine discursul dedicat evenimentului. Pe 25 iulie 336, Eusebiu s-a ridicat, în
sala de festivităţi a palatului, în faţa împăratului şi a invitaţilor lui şi a rostit celebra „Oratio de
Laudibus Constantini”, în prolog, a remarcat că, în timp ce alţi oratori l-au elogiat pe
Constantin pentru realizările lui civile măreţe, el ar vrea să-l laude pentru virtuţile lui
spirituale şi pentru măsurile pioase pe care le-a luat. În prima parte a oraţiei, Eusebiu afirmă
că sursa puterii imperiale este în ceruri – de la Dumnezeul atotputernic unul, adevărat.
50
Constantin şi-a îndreptat privirea spre ceruri pentru a primi inspiraţia necesară bunei
guvernări pe pământ în acord cu modelul împărăţiei cereşti. Aşa cum exista o împărăţie
cerească guvernată armonios de împăratul divin, Constantin voia să creeze un imperiu
pământesc guvernat de dinastia creştină. Imperiul creştin în formare ar fi astfel o reflecţie
pământească a celei cereşti. Această oraţie rostită de episcopul creştin a sunat probabil
încântător în urechile lui Constantin. Combinând teologia pauliniană cu polemica lui
Lactantius şi cu filosofia elenistică, Eusebiu a exprimat convingerea pe care Constantin o avea
de multă vreme că el era un trimis special al Dumnezeului creştin şi că avea o misiune
religioasă de îndeplinit în Imperiul Roman.
Constantin a fost atât de încântat de oraţia panegirică pe care a rostit-o Eusebiu la
festivităţile Tricennalia încât a răsplătit dorinţa episcopului de a rămâne la curtea imperială
mai multe luni pentru ca să poată strânge material pentru o biografie a acţiunilor lui pioase şi
a realizărilor lui. Multe dintre detaliile referitoare la viaţa cotidiană şi obiceiurile personale ale
lui Constantin care apar în „Vita Constantini” sunt rezultatul şederii prelungite a lui Eusebiu
la Constantinopol. El scrie că împăratul a fost foarte activ până la sfârşitul zilelor sale,
rezolvând probleme politice şi militare; dar că în acelaşi timp „continua să compună
discursuri pe subiecte variate, să prezinte oraţii publice şi să îşi instruiască auditoriul în
doctrinele sacre ale credinţei”.
Pe 27 februarie 337 Constantin şi-a serbat cei 64 de ani de viaţă fiind încă, cel puţin
aparent, în bună condiţie fizică. Dar, în timp ce participa la sărbătorile de Paşte, la începutul
lui aprilie, a început să simtă „o anumită slăbiciune a trupului”. Şi-a amânat plecarea spre
Locurile Sfinte, unde planifica-se să plece şi „a trecut pe la băile fierbinţi din oraş”. În
speranţa vindecării, împăratul a încercat să înceapă campania persană traversând Marea
Marmara spre Bithynia. Pe măsură ce sănătatea lui a continuat să se înrăutăţească, a fost
nevoit să admită că era bolnav. Şi-a oprit înaintarea spre Răsărit în oraşul Drepanum, care
fusese redenumit de el cu câţiva ani înainte Helenopolis, în memoria mamei sale. Acolo
Constantin a făcut băi în izvoarele termale din zonă, renumite pentru efectele lor curative şi s-
a rugat în biserica oraşului dedicată martirilor creştini. Dar, cum starea lui s-a înrăutăţit în
mai, a simţit că sfârşitul i se apropie. A decis să se boteze, obţinând astfel admiterea completă
în Biserica Creştină. În secolul al IV-lea se considera normal pentru cei care aveau profesii
deosebite, de exemplu politicieni, generali care trebuiau să decidă pedepse capitale sau să
conducă bătălii militare, să amâne acest Taina Botezului până când puteau să renunţe la
carierele lumeşti. Constantin şi-a mărturisit păcatele şi clerul din Helenopolis a săvârşit prima
parte a Botezului, împăratul devenind catehumen al Bisericii. Apoi a încercat să se întoarcă la
Constantinopol, unde spera să aibă loc ritualul complet al Botezului. Din nefericire, starea de
sănătate înrăutăţindu-se rapid, nu i-a permis să ajungă decât până pe coasta Mării Marmara
într-o suburbie din Nicomedia. Acolo, simţind că viaţa i se apropie cu repeziciune de sfârşit, l-
a chemat pe Eusebiu al Nicomediei şi alţi clerici, în dorinţa de a fi botezat de ei pentru a i se
acorda „pecetea mântuirii” care „aduce nemurirea”. După ce a mărturisit credinţa lui în
Dumnezeu şi dorinţa de a deveni parte deplină a Bisericii, episcopul împreună cu un sobor de
preoţi şi diaconi, a săvârşit Taina Botezului. În timpul ceremoniei Constantin şi-a scot
veşmintele de purpură şi a îmbrăcat un veşmânt complet alb pentru a simboliza curăţirea
sufletului lui. Apoi a îngenuncheat şi s-a rugat mulţumind lui Dumnezeu pentru că i-a permis
să devină „părtaş al luminii divine”. Conducători din rândurile administraţiei imperiale şi
generali din armată l-au vizitat în ultimele momente ale vieţii şi au primit ultimele ordine
referitoare la înmormântarea lui; împăratul şi-a făcut testamentul şi a dat dispoziţii finale
referitoare la treburile imperiului. A încetat din viaţă la 22 mai 337, la vârsta de 65 de ani şi
după 31 de ani de domnie. Era ziua de Rusalii, când Biserica serbează pogorârea Duhului
51
Sfânt asupra Apostolilor, moment în care primesc puterea de a începe evanghelizarea
imperiului creştin. Nu putea să fie o zi mai adecvată pentru încetarea din viaţă a primului
împărat creştin care a crezut cu tărie că fusese ales de Divinitate să realizeze convertirea lumii
romane la creştinism.
După ce trupul lui Constantin a fost pregătit pentru înmormântare, a fost pus într-un
sicriu de aur de către garda lui militară şi dus la Constantinopol. Acolo, corpul a fost scos din
sicriu, înveşmântat cu veşminte de purpură şi cu diadema şi aşezat pe un podium supraînălţat
în sala mare a palatului pentru mai multe săptămâni. Mulţi comandanţi militari şi oficialităţi
civile din întregul imperiu şi mii de oameni de rând din oraş şi regiunile învecinate au trecut
cu respect prin palat timp de peste o lună pentru a aduce un omagiu împăratului victorios cu
domnia cea mai lungă despre care îşi puteau aminti, între timp, au fost trimişi ofiţeri spre
reşedinţele Cezarilor să-i informeze despre moartea Augustului. Cel de-al doilea fiu al lui
Constantin şi al Faustei, Constantius II, a pornit rapid din Antiochia spre Constantinopol şi a
făcut ultimele pregătiri pentru înhumarea oficială a tatălui său. La sfârşitul lui iunie 337,
Constantius II de 22 de ani a supravegheat repunerea în sarcofagul de aur a trupului lui
Constantin şi a condus apoi un cortegiu solemn de demnitari care au escortat sicriul de la
Marele Palat din partea de sud-est a oraşului spre Biserica Sfinţilor Apostoli, din cea mai
înaltă parte de nord-vest a Constantinopolului. Acolo, sicriul a fost pus într-un sarcofag
înconjurat de cenotafuri simbolice pentru cei doisprezece apostoli, sub cupola centrală a
bisericii, aşa cum planificase împăratul. Clerul adunat în oraş a oficiat slujba de înmormântare
pentru campionul credinţei creştine şi cu laude şi rugăciuni a încredinţat sufletul lui
Constantin lui Dumnezeu pe care îl slujise atât de bine.

Urmaşii împăratului Constantin cel Mare (337-361)

Constantin cel Mare, fondatorul Imperiului creştin oriental a lăsat urmaşilor săi ca
principală sarcină apărarea lui împotriva ereziilor şi a invaziilor barbare.
Dinastia întemeiată de Constantin cel Mare cuprinde perioada 306 - 363.
La moartea lui Constantin cel Mare imperiul nu avea încă un Augustus desemnat. În
335 cu prilejul sărbătoririi a 30 de ani de domnie, Constantin împarte imperiul între cei trei fii
ai săi şi cei doi nepoţi, fără să fi indicat fiului celui mare, Constantin al II-lea că ar avea
drepturi deosebite.
Cei trei fii ai lui Constantin văzuseră cu ochi răi împărţirea din 335, care atribuise o
parte din imperiu colateralilor. Îndată după înmormântarea tatălui lor, ei se proclamă Auguşti
(9 septembrie 337), considerându-se singurii stăpâni ai imperiului şi provoacă o revoltă
militară la Constantinopol împotriva rudelor.
După cum ne relatează Filostorgios, unul din continuatorii lui Eusebius din Cezareea,
Constanţiu ar fi primit din mâinile episcopului de Nicomedia un rulou conţinând ultimele
voinţe ale lui Constantin. Acesta îşi exprimă băniuala de a fi fost otrăvit de fraţii săi şi cerea
fiilor să-l răzbune şi să ia măsuri pentru siguranţa lor. Trupele instigate provoacă un măcel
groaznic în care pier cei doi fraţi ai lui Constantin, mai mulţi nepoţi, între care Dalmatius şi
Hannibalianus, şi totodată unii dintre înalţii demnitari ai Statului.
Au rămas vii doar 2 nepoţi ai lui Constantin, respectiv veri ai fiilor lui Gallus şi Iulian în
vârstă de 12 şi respectiv 6 ani scăpaţi din acest măcel, poate din cauza vârstei care-i făcea
inofensivi.
Cei trei fraţi se întrunesc la Sirmium şi procedează la o nouă împărţire teritorială care-i
aduse-se lui Constanţiu provinciile celor doi veri ucişi (Dalmatinus şi Hannibalinus).
Em. Băbuş scrie că împărţirea a avut loc la Viminacium în Moesia Superior.
52
 - Constantin al II-lea primeşte Occidentul (Bretania, Galia, Spania) (337-340).
- Constanţiu al II-lea (337-360) a avut mai întâi Orientul (Asia Mică, Siria, Palestina,
Egiptul) la care se adaugă Tracia, iar mai apoi tot imperiul.
- Constans (337-350) care avea numai 14 ani primeşte Italia, Africa şi Illyricul
Oriental.
Armonia dintre cei trei fraţi nu ţinu multă vreme. Constantin al II ambiţios, a vrut să
urmeze exemplul tatălui său şi să reconstituie unitatea imperiului în folosul său. El se ridică
împotriva fratelui său Constans, ale cărui state erau limitrofe cu ale sale, merse asupra
Romei , dar atras într-o cursă, moare în 340. Provinciile sale au fost anexate de de Constans.
Acum erau doi împăraţi şi această diarhie a durat 10 ani.
Din cauza fiscalităţii excesive cât şi a durităţii manifestate în treburile ostăşeşti în 350
are loc un complot. Magnenţiu un ofiţer de origine germană se proclamă împărat la banchetul
dat de intendentul finanţelor Marcellinus la Autun. Informat, Constans care se afla la
vânătoare în apropiere, a încercat să fugă în Spania, dar ajuns de o trupă de călăreţi franci la
poalele Pirineilor a fost omorât Magnenţiu rămânând stăpân pe Occident, recunoscut de
Britannia, Galia, Spania şi Italia.
Constanţiu nu-l va recunoaşte şi porneşte contra lui cu o armată impunătoare, au loc
două bătălii în urma cărora Magnenţiu este înfrânt şi se sinucide.
În 353 unitatea imperiului este reconstituită.
Rămas singur împărat, Constanţiu al II-lea are de făcut faţă unor situaţii delicate de
natură politică şi militară, atât în Occident, cât şi în Orient. Începând cu anul 338 când Sapor
al II-lea asediază cetatea Nisibis, conflictul cu perşii sasanizi care încă în timpul vieţii lui
Constantin cel Mare invadase Mesopotamia şi Siria va fi practic permanent până în 350. După
mărturia cronicarului Sozomen, Şapur II a dat poruncă să fie ucişi episcopul de Selencia şi mii
de creştini.
Pe plan religios, Constanţiu al II-lea a continuat să sprijine activ creştinismul, dar a fost
un adept convins al arianismului. El a căutat să promoveze această erezie, reuşind către
sfârşitul domniei s-o impună ca doctrină oficială a imperiului.
Cearta dintre niceeni şi arieni va continua şi-n această perioadă. Celebrul apărător al
Ortodoxiei era Atanasie, episcopul Alexandriei. Arienii se împărţeau în două grupe:
- semiarienii, care admiteau numai o asemănare între Fiul şi Tatăl, numiţi eusebieni
deoarece îl aveau în frunte pe Eusebiu din Nicomidia, care susţinea termenul „homiusios”.
- arienii radicali sau eunomienii de la numele conducătorului lor Eunomiu, aceştia
considerau că între Tatăl şi Fiul există o deosebire fundamentală, de substanţă.
Sf. Atanasie cel Mare suportă câteva exiluri. El fuge în Occident, în Italia unde cere
ajutor papei Iulius, care-l găseşte nevinovat (340).
În Orient, episcopii ţin mai multe sinoade, în care se încearcă alcătuirea unui Crez. În
Occident papa îl convinge pe Constans să facă presiuni asupra fratelui său Constanţiu al II-lea
pentru a fi convocat un sinod care să discute cazul lui Atanasie.
În 342/343 are loc un sinod la Sardica (Sofia) la care participă şi Atanasie. Din cauza
neînţelegerilor, reprezentanţii celor două părţi a imperiului se adună separat. Occidentalii îl
declară pe Atanasie nevinovat, iar orientalii după mai multe şedinţe se mută la Adrianopol,
unde îl condamnă pe Atanasie şi alcătuiesc un nou Simbol al credinţei. (Crez). În 345 moare
episcopul Grigorie numit la Alexandria în locul lui Atanasie şi sub presiunea fratelui său
Constanţiu permite lui Atanasie să-şi ocupe scaunul din Alexandria.
Din păcate lucrurile nu se vor opri aici în urma Sinodului de la Rimini din 356 cu
episcopii occidentali, Constanţiu al II-lea îl va exila pe Atanasie pentru a treia oară. Tot sub

53
presiunea lui Constanţiu al II-lea, la un alt sinod de la Selencia, din Palestina se va adopta ca
formulă de credinţă oficială arianismul.
În ceea ce priveşte atitudinea faţă de păgânism, succesorii lui Constantin cel Mare au
fost mai degrabă defavorabili, dar măsurile lor au fost de multe ori lipsite de coerenţă.
O lege din 341 prevedea abolirea superstiţiilor şi a sacrificiilor, fără a fi vorba aici de o
interdicţie absolută a tuturor cultelor păgâne.
Prin alte edicte se hotăra închiderea templelor păgâne şi pedeapsa capitală pentru
idolatrie.
La împlinirea a 20 de ani de domnie Constanţiu vizită Roma şi a poruncit îndepărtarea
altarului „Victoria” din Senat; statuia Victoriei era un simbol al păgânismului. Constanţiu
permisese să existe la Roma doar vestalele şi preoţii oficiali. Nu toate deciziile împărăteşti s-
au aplicat întocmai.
Constanţiu moare în noiembrie 361 în drum din Orient unde luptase cu perşii spre
armata vărului său Iulian cu care trebuia să lupte.

Iulian Apostatul (361-363)

Iulian este fiul Iulius Constantius, fratele vitreg a lui Constantin cel Mare. În 337, atunci
când armata i-a masacrat familia, el, în vârstă de 6 ani, și fratele său Gallus de 12 ani au fost
lăsați în viață. Împăratul Constanțiu II, vărul lor, i-a luat în grija sa.
Iulian și-a petrecut copilăria la început în palatul imperial din Nicomidia. Episcopul
Eusebiu al Nicomediei a fost însărcinat să-i supravegheze educația. În 342, după moartea lui
Eusebiu, Iulian a fost transferat la Macellum, domeniu imperial din Cappadocia, unde era şi
fratele său Gallus. Frații au avut profesori buni, dar ei nu erau pregătiți pentru a ocupa
anumite funcții în stat. Ei au fost botezați, pe când cei ce ocupau funcții de conducere amânau
botezul. De exemplu Constanțiu II s-a botezat abia înainte de moarte, în 361. Cel mai probabil
li se insufla că trebuie să devină slujitori ai altarului și în acest fel să nu fie periculoși pentru
tron.
Spre deosebire de fratele său, Iulian era atras de studiu, fiind captivat în deosebi de
literatura clasică păgână și filosofia greacă. Cel care i-a trezit acest interes a fost primul său
profesor eunucul Mardonios, un om foarte instruit, dar care era păgân.
În 347 Gallus a fost chemat de Constanțiu II la curtea imperială. Împăratul nu avea copii
și s-a gândit să-l pregătească pe Gallus (în vârstă de 26 de ani) ca urmaș.
Iulian s-a întors la Nicomidia. În acei ani la Nicomidia profesa Libanios, un cunoscut
retor păgân. Lui Iulian i s-a interzis să participe la cursurile lui, pentru a nu i se clătina
educația creștină. Dar Iulian a găsit mijlocul de a ocoli această interdicție, procurând zilnic
copia lecţiilor retorului. Sub influența profesorilor săi păgâni, inclusiv și a lui Libanios,
precum și ca urmare a studierii literaturii și filosofiei păgâne, Iulian treptat a devenit un păgân
convins. Putem presupune că circumstanțele vieții lui: a fost din copilărie lipsit de părinți, era
permanent ținut sub control și spionat, îi erau limitate aspirațiile, era impus să fie creștin și,
apoi cleric, au făcut ca în sufletul lui Iulian să se nască repulsia față de împăratul Constanțiu și
față de creștinism și au favorizat alegerea lui de a deveni păgân. Iulian putea fi păgân doar în
mare taină. Dacă despre aceasta s-ar fi aflat, el putea fi considerat ca unul care a săvârșit o
crimă de înaltă trădare și putea fi executat. De aceea, Iulian ducea o viață dublă. De față el era
creștin, participa la slujbele bisericești, chiar a fost hirotesit citeț, cunoștea bine teologia
creștină și putea purta o discuție consistentă cu orișice teolog al vremii, dar în realitate avea
convingeri păgâne. Astfel, se știe că în 351 Iulian a mers la Efes pentru al cunoaște pe ascuns
pe vestitul filosof mistic Maximus, care l-a inițiat în practicile religioase ale misterelor
neoplatonismului.
54
 În același an Gallus s-a căstorit cu sora lui Constanțiu II, Constanția și a fost ridicat la
rangul de Cezar. El a fost lăsat în Răsărit ca să domnească, atâta timp cât Constanțiu II era
plecat în Apus ca să-l înlăture pe uzurpatorul Magnențiu. Campania a fost reușită și
Constanțiu II a devenit împărat și al părții apusiene a imperiului. În Răsărit, Gallus a condus
nesăbuit, i s-a încriminat că a săvârșit mai multe crime, de aceea a fost chemat la Milan, unde
se afla curtea lui Constanțiu II și a fost executat (354). Și Iulian a fost chemat la Milan,
suspectat fiind de infidelitate. Sub influența soției sale Eusebia, Constanțiu II l-a considerat pe
Iulian nepericulos și i-a permis să meargă la Atena (355), pentru ași desăvârși studiile
filosofice.
Iulian a studiat la Atena în aceeași ani când aici erau și viitorii Părinți ai Bisericii:
Vasilie cel Mare și Grigorie Teologul. Dar dacă aceeștia au reușit să sintetizeze tot ce era mai
bun pentru ei ca teologi creștini. Atunci Iulian a luat pentru sine doar ceea ce corespundea
convingerilor sale păgâne, aprofândându-se în studierea neoplatonismului.
Șederii lui Iulian la Atena n-a fost de lungă durată. În același an, la începutul toamnei, a
fost chemat la Milan. Situația la hotarele imperiului era îngrijorătoare. Francii, alamanii şi
saxonii treceau nestingherit Rinul și pustiau Galia, quazii şi sarmaţii cutreierau Pannonia şi
Moesia superioară; iar în Orient, perşii nu încetau de a ataca ţinuturile imperiului. Constanțiu
II avea nevoie stringentă de un cezar și de aceea a hotărât să și-l asocieze la domnie pe vărul
său Iulian. La 6 noiembrie 355 în faţa trupelor prezente la Milan Iulian a fost investit ca Cezar
peste Galia, Britania și Spania. Apoi el s-a căsătorit cu sora lui Constanțiu II, Elena.
Sarcina primordială care i-a fost pusă în față lui Iulian era apărarea Galiei de invaziile
periodice ale triburilor germanice. A fost un adevărat război care a durat 4 ani (355-359).
Germanicii au fost înfrânți și obligați să respecte hotarul imperiului. Nimeni nu s-a așteptat ca
tânărul și neexperimentatul Iulian, cu studii în literatură și filosofie să se descurce atât de bine
cu misiunea ce i-a fost încredințată. El personal a condus armata și în acest fel și-a atras stima
ostașilor și chiar a generalilor.
Constanțiu II în această perioadă a luptat fără succes cu perșii la hotarul răsăritean.
Reușitele lui Iulian îi trezeau doar invidie și frică ca puterea lui Iulian să nu crească excesiv.
Pentru al slăbi Constanțiu II i-a cerut ca o parte din armată să vină în Răsărit, pentru a-l ajuta
în lupta cu perșii. Armata însă nu manifesta mare dorință să plece atât de departe și după ce a
biruit într-un război greu, imediat să fie antrenată într-altul. Ca urmare ostașii l-au proclamat
pe Iulian august și au refuzat să se supună ordinelor lui împăratului din Răsărit. Constanțiu II
a refuzat să-l recunoască și în 360 în fruntea armatei a pornit spre Apus. La rândul lui, și
Iulian în fruntea armatei sale s-a pornit în întâmpinare. Pe drum Constanțiu II a murit. Pe
patul de moarte, în 361, l-a recunoscut pe Iulian ca august și în acest fel, Iulian (în vârstă de
29 ani) a ajuns singur împărat al întregului Imperiu Roman.
El semăna mai mult cu un teoretician, care se descurca bine în realitatea prezentată din
cărți, de aceea și soluțiile lui Iulian erau ca din carte, dar cel mai des rupte de realitate. Astfel
el nu a simțit nevoia să-și asocieze pe nimeni la domnie, conducând de unul singur, ceea ce
era irealist. Iulian dorea reîntorcerea la perioada glorioasă de cândva a Imperiului Roman.
Împăratul model pentru el era împăratul filosof Marc Aureliu (161-180). Evident, în lumea
creată de Iulian Biserica creștină nu mai trebuia să existe, iar pentru păgânismul renăscut și
purificat trebuia să înceapă o nouă epocă de aur.
În prima parte a domniei, timp de câteva luni, Iulian a stat la Constantinopol. De aici
noul împărat a început efervescent să înfăptuiască reformele sale. Cea mai mare parte din
înalții funcționari din timpul lui Constanțiu II, au fost înlocuiți, cei mai odioși au fost
executați. Manifestînd un dezgust ascetic faţă de Curtea extravagantă a lui Constantius, Iulian
a dizolvat-o, concediindu-i pe numeroşii membri ai corpului de gardă şi pe servitorii palatului.
55
A conferit Senatului din Constantinopol privilegiile şi onorurile de care se bucura până acum
numai Senatul Romei. A emis mai multe edicte prin care urmărea să slăbească presiunea
fiscală de pe umerii supușior, precum și să pună capăt procesului de extindere a birocraţiei.
Dar cele mai multe schimbări urmăreau direct sau indirect slăbirea poziției Bisericii
creștine. Astfel, manifestîndu-şi preferinţa faţă de cultul iniţial al dinastiei sale, cel al Soarelui
Neînvins, Iulian a ridicat interdicţia practicilor păgîne instituită de Constanțiu II, a permis
reluarea sacrificiilor publice, a redeschis templele şi le-a restituit acestora pâmînturile
confiscate de stat.
Comunitățile creştine au fost obligate să la restituie clădirile şi alte bunuri, care le
fuseseră oferite după confiscarea acestora de la păgâni.
Măsurilor de restituire, Iulian a adăugat o serie de favoruri: donaţii de bani pentru
construcţia şi repararea templelor, scutiri fiscale pentru oraşele majoritar păgâne, angajarea
preferenţială a funcţionarilor păgâni.
Iulian a acordat libertate și tuturor disidenților din sânul Bisericii creștine. Au fost
anulate toate sentințele de exil pronunţate pe chestiuni de învățătură de credință din timpul lui
Constanţiu II. Toți episcopii exilați (fie dreptmăritori, fie eretici sau schismatici) s-au întors în
comunitățile lor. La porunca împăratului le-au fost reîntoarse proprietățile confiscate. În acest
fel Iulian spera că disensiunile din interiorul Bisericii se vor accentua și ea va slăbi și se va
descedita și mai mult. S-a întors din exil și Sf. Atanasie al Alexandriei, dar el nu s-a rușinat
să-l critice pe împărat și politica lui religioasă, de aceea în scurt timp a fost nevoit să fugă și
să se ascundă iar printre anahoreții din pustiul Egiptului.
Iulian a retras episcopilor dreptul de a o folosi Poșta publică. Pe vremea lui Constanţiu
episcopii erau mereu pe drumuri, spre a participa la sinoade și toate deplasările lor se efectuau
pe cheltuiala Statului. Clerului creștin i-au fost, de asemenea, anulate anumite privelegii,
scutirea de aminite taxe, a drepturilor de imunitate.
Creștinii erau destituiți treptat din posturile civile și militare, iar locurile lor erau luate
de păgâni. În același timp, Iulian oferea mari privilegii acelora care ar fi consimțit să renunțe
la creștinism. Au existat și multe cazuri de apostazie.
Celebrul „labarum” al lui Constantin cel Mare, care folosea drept steag în armată, a fost
desființat, iar crucile strălucitoare de pe scuturile soldaților au fost înlocuite cu simboluri
păgâne. Toate insemnele creștine au fost excluse și de pe monedele bătute în timpul lui Iulian.
În momentul urcării lui Iulian pe tron, în Constantinopol, nu exista nici un templu, de
aceea pentru acest scop a fost amenajată basilica principală (care până atunci servea pentru
diverse întruniri). Potrivit istoricului bisericesc Sozomen, în această basilică a avut loc
următorul incident: un bătrân orb, condus de un copil, s-a apropiat de împărat în timp ce
acesta sacrifica un animal și l-a numit în public apostat. Iulian i-a replicat: „De ce Galileanul,
Dumnezeul tău, nu te vindecă ca să-ți recapeți vederea”. Bătrânul i-a răspuns: „Mulțumesc lui
Dumnezeu pentru orbirea mea, căci mă ferește de a vedea un împărat hulitor”. Iulian trecu
peste această replică îndrăzneață fără vreun comentariu și continuă să aducă jertfa.
Numărul de animale sacrificate pe altarele zeilor era atât de mare, încât, mai târziu, a
atras suspiciune și o anumită doză de dispreț chiar din partea păgânilor. Împăratul însuși lua
parte activ la aducerea jertfelor și nu detesta nici cea mai josnică muncă legată de aceste
ritualuri. Potrivit lui Libanius, el alerga în jurul altarului, ațâța focul, mânuia cuțitul, sacrifica
păsările și cunoștea totul despre intestinele lor.
În intenția sa de a reînvia păgânismul, Iulian era foarte conștient de faptul că era
imposibil să-l restaureze pur și simplu în forma sa reală de odinioară; era necesar ca
păgânismul să fie reformat și îmbunătățit în multe privințe, pentru a putea crea o organizație
capabilă să lupte împotriva Bisericii creștine. În acest scop, împăratul se hotărî să împrumute
56
multe elemente din organizarea creștină, cu care era foarte familiarizat. El organiză preoția
păgână pe principiul ierarhiei Bisericii creștine, instituind în fiecare provincie un fel de şef al
preoţilor, care asemenea episcopului mitropolitan supraveghea activitatea celor subordonaţi.
Interioarele templelor păgâne au fost organizate după exemplul bisericilor creștine. Iulian
poruncea ca în temple să fie făcute de trei ori pe zi rugăciuni, să fie întroduse cântări
religioase în slujbele păgâne, să se postească. Preoții păgânii trebuiau să țină cuvântări
(predici) și să citească pasaje din autorii înțelepciunii grecești. De asemenea ei trebuiau să
ducă, din punct de vedere moral, un mod de viață ireproșabil. Clerul păgân benefecia și de
susținere financiară din partea statului. Poruncile împăratului erau însoțite concomitent și de
amenințarea cu excomunicarea și cu pedeapsa.
Iulian n-a întrbuințat contra creștinilor forța brutală, ci mai degrabă perfidia. Fiind un
dibaci mânuitor al condeiului, el a combătut creștinismul și în scris, în lucrarea „Contra
Galileenilor”, căci așa numea el în derâdere pe creștini, voind să demonstreze lumii păgâne
inutilitatea Evangheliei.
La începutul anului 363 Iulian a permis evreilor reconstruirea templului din Ierusalim,
pentru a demonstra că prorocia Mântuitorului este falsă, iniţiativă eşuată în urma unui
cutremur de pământ. Consecinţele acestui demers au fost grave pentru evrei, cărora li s-a
reproşat ulterior alianţa cu un împărat anticreştin.
O lovitură dureroasă pentru creștinism a fost și reforma școlară a lui Iulian. Primul edict
privea numirea profesorilor în orașele principale ale Imperiului. Candidații aveau să fie aleși
de orașe, dar orice alegere trebuia să fie supusă împăratului spre aprobare. Acesta din urmă
putea astfel să refuze sancționarea alegerii oricărui profesor pe care nu-1 plăcea. Odinioară,
numirea profesorilor ținea de competența orașului. Și mai important era al doilea decret, care
s-a păstrat în scrisorile lui Iulian. Acesta declara că „toți cei care vor să predea, indiferent ce,
trebuie să fie oameni cu caracter integru și nu trebuie să nutrească în sufletele lor opinii
incompatibile cu spiritul statului”. Prin „spiritul statului”, acest decret înțelegea tendințele
păgâne ale împăratului însuși. În această hotărâre, Iulian considera că era absurd ca oamenii
care interpretau operele lui Homer, Hesiod, Demostene, Herodot și ale altor autori clasici să
disprețuiască zeii pe care acești scriitori îi cinsteau:
Le ofer acestora următoarea alegere - ori să nu predea ceea ce ei nu gândesc că este
admirabil, ori, dacă doresc să predea, să-i convingă mai întâi cu adevărat pe elevi că nici
Homer, nici Hesiod, nici altul dintre acești scriitori pe care ei îi tâlcuiesc și despre care au
declarat că sunt vinovați de impietate, absurditate și eroare cu privire la zei nu se fac vinovați
de ceea ce declară ei. întrucât își fac un mijloc de trai și primesc plată de pe urma operelor
acestor scriitori, să mărturisească așadar că, în mod nerușinat, ei sunt cei mai lacomi de câștig
și că, pentru doar câteva drahme, ar fi în stare de orice. Este adevărat că, până acum, mulți au
fost iertați pentru faptul de a nu fi frecventat templele, iar teroarea care amenința din toate
părțile i-a absolvit pe oameni de vina tăinuirii celor mai adevărate credințe despre zei. Dar, de
când zeii ne-au dat libertate, mie îmi pare absurd ca oamenii să predea ceea ce ei nu cred a fi
sănătos. Însă, dacă ei cred că aceia ai căror tâlcuitori sunt și pe care îi reprezintă, ca să spunem
așa, în scaunul de profeți erau oameni înțelepți, să fie primii care să se întreacă în evlavia față
de zei. Totuși, dacă ei cred că acei scriitori s-au aflat în eroare cu privire la cei mai venerați
zei, să se dedice bisericilor galileenilor și să-i interpreteze pe Matei și Luca... . Aceasta este
hotărârea generală pentru profesorii de religie sau laici... . Cu toate acestea, într-adevăr este
indicat să-i vindecăm pe aceștia, chiar împotriva voinței lor, așa cum se vindecă nebunia, cu
excepția faptului că noi oferim indulgență tuturor pentru o astfel de boală. Căci nouă ni se
cuvine, mă gândesc, să arătăm și nu să pedepsim ceea ce este nebunesc.

57
 Scriitorul păgân Ammianus Marcellinus, prieten al lui Iulian, a explicat pe scurt edictul:
„Împăratul a interzis profesorilor creștini de gramatică-retorică să predea, în afară de cazul
când treceau la venerarea zeilor” - altfel spus, în afară de cazul când deveneau păgâni.
După publicarea edictului cu privire la învățământ, creștinii puteau să-și trimită copiii
doar la școlile de gramatică și retorică cu doctrină păgână și astfel, din cauză că se temeau că
pe parcursul unei generații sau două de instrucție păgână tineretul creștin putea să se întoarcă
la păgânism, majoritatea creștinilor nu au dat curs posibilității. Pe de altă parte, dacă creștinii
nu puteau dobândi o cultură generală, ci erau condamnați să devină, din punct de vedere
intelectual, inferiori păgânilor. Astfel, decretul lui Iulian, avea o mare importanță pentru
creștini, întrucât periclita extrem de mult viitorul creștinismului.
O majoritate copleșitoare de retori și gramaticieni creștini au preferat să-și părăsească
profesia decât să se întoarcă la păgânism. Chiar printre păgâni, atitudinea față de edictul lui
Iulian a cunoscut variații. Ammianus Marcellinus scria cu privire la acesta: „Dar interdicția
lui Iulian făcută profesorilor de retorică și gramatică de a-i instrui pe creștini a fost o faptă
crudă și care merită să fie îngropată în veșnică uitare”.
În vara anului 362 Iulian a întreprins o călătorie prin provinciile orientale și s-a oprit la
Antiohia, unde populația, potrivit lui Iulian însuși, „a ales ateismul”, adică creștinismul.
Predominarea creștinilor explică de ce la primirea oficială triumfală făcută împăratului la
Antiohia s-a simțit, iar uneori s-a manifestat o anumită răceală și chiar ură. Șederea lui Iulian
în Antiohia este foarte importantă, deoarece l-a convins de dificultatea și chiar imposibilitatea
restaurării păgânismului. Capitala siriană a rămas complet nemișcată de simpatiile religioase
ale împăratului venit în vizită. Iulian redă istoria vizitei sale în lucrarea sa satirică
„Misopogon” sau „Disprețuitorul bărbii”. În timpul unei sărbători păgâne importante, el s-a
așteptat să vadă la templul lui Apollo din Daphne, suburbia Antiohiei, o mare mulțime de
oameni, animale pentru sacrificii, libații, tămâie și alte obiecte simbolice ale festivalului
păgân. După ce intră în templu, împăratul găsi, spre marea lui surprindere, doar un preot cu o
singură gâscă pentru sacrificiu.
Astfel, Antiohia nu a reușit să răspundă la această ocazie festivă. Întâmplări similare i-
au provocat lui Iulian ura împotriva creștinilor. Iritarea lui a crescut și mai mult atunci când
un foc neașteptat izbucni în templul din Daphne. Firește, creștinii au fost suspectați că au
incendiat templul, unii din ei au fost executați. În același timp, Iulian a poruncit să fie închisă
catedrala din Antiohia, care, la scurt timp, a fost jefuită de odoare și pângărită. Păgânii care au
participat la acest pogrom nu au fost pedepsiți în nici un fel. Acest exemplu a fost urmat de
păgâni în multe alte orașe. Situația devenea foarte gravă. La rândul lor, creștinii distrugeau
statuiele zeilor. Păgânilor li se permitea să-i atace pe creștini, aceștia însă erau aspru pedepsiți
dacă ripostau. Unii dintre creștini au suferit chiar martiriul. Anarhia totală amenința Imperiul.
În 363 Iulian a pornit în campania împotriva perşilor, sperînd să-şi crească autoritatea
prin purtarea unui război victorios, care i-ar fi convins pe supușii săi că schimbările
împăratului filosof sunt susținute și de zei. Expediţia a fost de mare anvergură şi bine
pregătită, în ciuda cîtorva tulburări în rîndul trupelor alcătuite în mare parte din creştini.
Fireşte că lui Shapur, moharhul persan îi era teamă, încercînd să evite confruntarea. Iulian
plănuise o invazie din două părţi însoţit de cea mai mare parte a armatei şi de o flotă, el a
pornit de-a lungul Eufratului în acelaşi timp, Procopius, o rudă din partea mamei sale, urma să
conducă un detaşament de-a lungul Tigrului, pentru a-i recruta pe aliaţii armeni ai Imperiului
şi a-i face să se alăture împăratului lîngă Ctesiphon, capitala Persiei. Acolo, cele două armate
urmau să ameninţe cetatea persană şi dispuneau de alternativele de a o jefui, sau de a impune
lui Shapur condiţii umilitoare.

58
 Împăratul a ajuns la momentul stabilit lîngă Ctesiphon, şi-a transferat flota pe Tigru,
redeschizînd un vechi canal, şi a învins armata persană. Dar cetatea Ctesiphon s-a arătat greu
de cucerit şi, dintr-un motiv oarecare, Procopius se lăsa aşteptat. Nesigur pe ceea ce urma să
facă în continuare, Iulian a traversat Tigrul în căutarea armatei lui Procopius, incendiindu-şi
flota din cauza dificultăţii de a naviga împotriva curentului. Expediţia lui părea deja un eşec.
În vreme ce împăratul se retrăgea hărţuit de perşi, a fost lovit de o suliţă aruncată de un asasin
arab aflat în slujba perşilor. Rana era gravă şi Iulian a murit în numai cîteva ore.
Teodoret în lucrarea sa „Istoria bisericească” scrie că Iulian simțind că moare, a ieșit din
cort și-a smuls bandajul și aruncând sânge ce curgea din rană spre cer, a rostit: „Ai învins,
Galileene!”

Valens (364-378)
Odată cu moartea lui Iulian, dinastia lui Constantin cel Mare se stinge. La 27 iunie 363
armata alege din rândul său ca împărat pe generalul Iovian, comandantul gărzii imperiale.
Acesta era creștin. Odată ajuns împărat el a căutat mai întâi să asigure pacea cu perşii. A fost
semnat un tratat pe 30 de ani. Clauzele au fost umilitoare pentru imperiu. El a trebuit să
retrocedeze perşilor cele cinci provincii transtigritane cucerite de Galeriu, două cele mai
puternice cetăţi ale Mesopotamiei Nisibis şi Singara şi să evacueze Armenia. În acest fel
campania planificată de Iulian ca una de mare succes, s-a sfârșit cu un mare eșec.
După ce a asigurat pacea cu perşii, Iovian a făcut cunoscută supușilor și noua lui politică
religioasă. El a transmis o circulară guvernatorilor de provincii, în care îşi mărturisea credinţa
creștină şi asigura stabilitatea legală a religiei creştine, dar în același timp el proclama o
toleranţă universală faţă de toate cultele din imperiu.
Domnia împăratului Iovian a avut un sfârşit neaşteptat. Dimineaţa 17 februarie 364,
când era în drum spre Constantinopol (împreună cu armata), a fost găsit mort în cortul său.
În situația creată armata a ales un nou împărat, pe Valentinian. Și acesta era creștin.
Ajuns la Constantinopol, el îl asociază la domnie pe fratele său Valens.
Valentinian I (364-379) a ales să conducă partea apuseană a imperiului, cu reşedinţa la
Milan. Lui Valens (364-378) i-a revenit partea răsăriteană, cu reşedinţa la Constantinopol.
Această împărțire s-a făcut de la sine. Valentinian l-a lăsat pe Valens în Răsărit, deoarece
acesta îi era supus și apoi a mers să i-a în stăpânire Apusul imperiului.
Situația complicată la care trebuiau să facă față Valentinian și Valens a fost apărarea
hotarelor imperiului, care era cu insistență atacat din toate părțile. Domniile lor au fost în
mare parte un șir nesfârșit de lupte duse la hotarele imperiului.
Deşi Valens devenise împărat pe cale legală, el nu avea nici un drept ereditar la tron. În
365, după plecarea sa la frontiera de Răsărit ca să-i oblige pe perşi să respecte tratatul de pace,
generalul Procopiu, rudă a lui Iulian, a fost proclamat împărat la Constantinopol. El era
susținut de populația săracă din Constantinopol, de o parte armată şi de vizigoţii din nordul
Dunării. Faustina, văduva lui Constanţiu s-a căsătorit cu Procopiu, mărind prestigiul acestuia
în ochii populaţiei.
Valentinian nu putea interveni, fiind la hotarul de nord, ameninţat de o invazie. Valens
aflat la Cezareea pentru a observa mişcarea perşilor, se gândea să renunţe la tron, dar este
ajutat să înfrunte pe uzurpator de generalii săi energici. În 366 Procopius este prins şi
decapitat.
Faţă de perşi, Valens a avut o atitudine prudentă, căutând să nu le dea pretext de
ostilitate prin călcarea tratatului ruşinos încheiat de Iovian. Folosindu-se de aceasta perşii fac
din Armenia şi Iberia (care se prevede a fi neutre) adevărate provincii ale lor.

59
 Dar Valens a trebuit mai cu seamă să-i înfrunte pe goţi la Dunărea de Jos, căci acum
începe presiunea puternică a barbarilor germani la această frontieră. Pericolul german va fi
timp de câteva decenii marea problemă a părţii de Răsărit a imperiului.
Goţii s-au amestecat în luptele interne pentru ocuparea tronului, susţinându-l pe
Procopiu, de aceea Valens a organizat o expediţie de pedepsire a goţilor nord-dunăreni. Pentru
aceasta şi-a stabilit cartierul general la Marcianopolis, de unde a întreprins între anii 367-369
expediţii în stânga Dunării. Goţii urmăriţi şi învinşi au solicitat pace, care a fost încheiată între
Valens şi regele Atanarich pe un vas în mijlocul apei. Condiţiile păcii au fost favorabile
romanilor, goţii luânduşi obligaţia de a nu mai trece în imperiu, stabilindu-se pentru
schimburile comerciale două puncte de graniţă: constantiniana Dapline şi Noviodunum. De
asemenea, lui Atanarich i se cerea să nu-i mai pesecute pe creştinii autohtoni sau goţi, aflaţi în
stăpânirea sa.
Athanarich nu a respectat această prevedere a păcii încheiate în 369, prigoana împotriva
creştinilor fiind îndreptată atât către populaţia autohtonă cât şi asupra goţilor.
Pacea din 369 cu goţii nu a avut consecinţe durabile, deoarece pătrunderea hunilor în
375-376 în regiunile nord-dunărene a tulburat echilibrul care se stabilise, obligând populaţiile
germanice să se deplaseze spre nord.
Nesiguranţa creată de deplasarea hunilor, precum şi o serie de neînţelegeri apărute între
Atanarich şi unii regi goţi, precum Frithigern şi Alaviv, îi determină pe aceştia din urmă să
ceară împăratului Valens permisiunea de a imigra în imperiu, promiţând în schimb să devină
creştini şi să apere provinciile dunărene împotriva atacurilor.
Valens a consimţit la aceasta, dar aflându-se în Orient, unde lupta cu perşii nu a putut
controla îndeaproape modul în care se desfăşura înţelegerea. Goţii trec Dunărea pe la
Durostorum, dar administraţia romană, în special conducătorii diocezei Tracia, Lucinus şi
Maximus nu le-au asigurat hrana necesară până când aceştia trebuiau aşezaţi în calitate de
coloni. Mai mult decât atât, au fost şi înfometaţi, pentru a supravieţui, fiind nevoiţi să-şi
vândă obiectele de preţ şi copiii ca sclavi. Goţii se revoltă şi încep să prade şi să jefuiască
dioceza. Armatele romane vor fi înfrânte, iar mai multe provincii vor fi devastate,
Valens încheie în grabă pace cu perşii şi merge să preia personal conducerea acţiunilor
contra goţilor. El se angajează într-o luptă directă care însă se soldează cu înfrângerea sa la
Adrianopol la 9 august 378.
Dezastrul din acest an va avea consecinţe grave pentru imperiu: de acum încolo goţii
vor rămâne pentru aproape o sută de ani în graniţile imperiului, se vor amesteca în treburile
sale interne, deţinând o pondere de care conducerea de la Constantinopol va trebui să ţină
seama. În bătălia de la Adrianopol moare şi însuşi Valens.
Politica religioasă. Succesorii imediaţi ai lui Iulian Apostatul nu revin în întregime la
politica religioasă dusă de predecesorii săi. Iovian a abrogat o serie de măsuri discriminatorii
faţă de creştini cum ar fi interdicţia de a învăţa şi a restituit Bisericii o serie de privilegii. Dar
el nu s-a angajat în luptele interne ale Bisericii, rămânând chiar tolerant faţă de păgânism
limitându-se la interzicerea superstiţiilor.
Politica religioasă a lui Valentinian I şi Valens la fel a fost marcată de o atitudine
favorabilă creştinilor.
Câteva din legile date acum tind să prevină unele excese: limitarea intrării în cler; nu
exagerează cu privilegiile acordate clerului; în plus, Valentinian se abţine în Occident de la
intervenţia puterii seculare (a statului) în problemele interne ale Bisericii, declarând că acestea
trebuie rezolvate de episcopi.

60
 Politica celor doi împăraţi faţă de păgânism a fost relativ tolerantă. Una din primele legi
date acum şi reînnoită în 370 menţinea libertatea de cult. Sacrificiile nocturne erau interzise
încă din 364, mai degrabă din teamă faţă de magie decât din ostilitate faţă de păgânism.
Împăratul Valens botezat de un arian moderat episcopul Eudoxius va favoriza pe arieni.
Arianismul va fi răspândit în rândul populaţiei germane din stânga Dunării şi chiar în
interiorul imperiului, provocând mari tulburări în rândul autorităţilor bisericeşti şi al
populaţiei creştine.
Începând cu anul 365 foarte mulţi episcopi vor fi alungaţi de pe scaunele lor. În
atitudinea sa Valens nu va avea succesul scontat pentru că atât în Apus, cât şi în Răsărit trăiau
mari personalităţi, cum au fost Părinţii Capadocieni (Vasile cel Mare, Grigore Teologul,
Grigore al Nyssei), Meletie al Antiohiei, Atanasie (+373), fratele şi succesorul său Petru al
Alexandriei. În Apus trebuie amintiţi papa Damasus şi Sf. Ambrozie al Mediolanului.

Teodosie I cel Mare (379-395)

Valentinian I împăratul din Apus a murit încă în 375. Lui i-a urmat fiul mai mare
Grațian (375-383). După moartea lui Valens (378), Grațian l-a trimis pe generalul Teodosie,
ca acesta să i-a în stăpânirea partea răsăriteană a Imperiului și să rezolve problema gotică. La
19 ianuarie 379 la Sirmium acesta a fost proclamat chiar ca August. Teodosie era originar din
Spania, fiul unui general eminent, dar şi el deşi tânăr (avea 33 de ani) era general cu o
experiență bogată.
În faţa acestei probleme atât de grave, noul împărat încearcă să reorganizeze armata,
lucru dificil din cauza numărului mare de barbari instalaţi pe teritoriul Imperiului.
De la Sirmium, Teodosie a mers la Thessalonic, unde a rămas mai multă vreme. El
încerca să câştige bunăvoinţa goţilor, atât a celor din interiorul, cât şi din exteriorul
Imperiului, oferindu-le unora conducători ai goților cadouri şi bani. Cu cei ce nu voiau să
colaboreze a folosit luptă armată. Astfel, el trimite trupele sale împotriva goţilor din Dacia,
Moesia şi Thracia şi obţine în iulie 379, o victorie împotriva lor. Goţii, alanii şi hunii sunt
aruncaţi peste Balcani. În 380 însă vizigoţii de sub conducerea lui Fritigern năvălesc în Epir,
Thessalia şi Achaia, iar ostrogoţii, comandaţi de Alatheus şi Gaphrax, pustiesc regiuni din
Pannonia şi Moesia Superior. Cu ajutorul lui Gratian, care îi trimite trupe cu generali vestiţi
ca Bauto şi Arbogastes şi murind şi Fritigern (în a doua jumătate a anului 380), iar goţii
dezmembrându-se, Teodosie reuşeşte să anihileze pericolul gotic şi intră triumfător în
Constantinopol. Ostrogoţii vor pleca spre Occident de unde se vor reîntoarce încercând să
treacă Dunărea, dar vor fi bătuţi de comandantul Thraciei. Athnarich văzându-se ameninţat
din ce în ce mai mult de huni, părăseşte ţinutul Caucalandului, unde se retrăsese, şi cere azil în
Imperiu. Este primit cu onoruri de Teodosie la Constantinopol, dar în curând, bătrân şi
bolnav, moare la Constantinopol, în ianuarie 381. Întreaga sa armată va trece de partea
Imperiului. Obosiţi de atâtea lupte şi împuţinaţi, goţii cer pace, care se încheie la 3 oct. 382
(deci un alt foedus). În baza acestei păci, goţii deveneau din nou aliaţi (federaţi), ai Imperiului
şi primeau pământuri în regiunea dintre Dunăre şi Balcani. Dar spre deosebire de tratatele din
trecut, de pildă cel din 332 încheiat cu Constantin cel Mare, goţii tratau acum aflându-se în
interiorul Imperiului şi cer să fie colonizaţi în masă, sub conducerea şefilor proprii, cu deplină
autonomie şi scutiri de impozite. În schimb ei se angajează să servească în armată pentru
apărarea Imperiului, primind pentru aceasta solde foarte mari. Un număr însemnat de goţi va
intra imediat în serviciul împăratului şi vor ajunge cu timpul să deţină posturi importante,
ceea ce va crea mari dificultăţi politice şi militare.
Pacea din anul 382 n-a însemnat însă încetarea oricărui conflict cu goţii, căci în iarna
anilor 384-385 (385-386) imperiul nu poate împiedica atacul unor cete de barbari împotriva
61
cetăţii Halmyris (pe malul lacului Razelm); totuşi în toamna anului 386 armatele romane
dobândesc o mare victorie împotriva unui însemnat grup de ostrogoţi (greuthungi), refugiaţi
din stepele de sud ale Rusiei sub conducerea lui Odotheus, din cauza presiunii hunice.
Ostrogoţii cer azil în Imperiu, dar bizantinii, cu experienţa tristă a celoralţi goţi, li-l refuză.
Pentru a preveni eventuale atacuri din parte lor şi a-i face inofensivi Promotus, magister
militum per Thraciam, recurge la un vicleşug şi trimite dincolo de Dunăre romani cunoscători
ai limbii gotice, cu misiunea de a promite acestora că-i vor duce în spatele armatei romane, ca
s-o poată distruge prin surprindere. În realitate Promotus a atras în cursă cele 3.000 monoxyla,
(bărci scobite în trunchiuri de copac), care-i transportau pe ostrogoţii care au încercat să scape
înnotând au fost ucişi de trupele de uscat, iar Odotheus însuşi pare să fi murit cu acet prilej.
Restul greuthungilor (goţilor) de pe malul stâng al Dunării, în majoritate femei, copii şi
bătrâni, au fost luaţi captivi şi aduşi în Imperiu. Evenimentul pare să fi fost deosebit de
important, căci împăratul Teodosie a venit la faţa locului. El se întoarce apoi triumfal la
Constantinopol la 12 oct. 386 şi în amintirea victoriei ridică în Forum Theodosii (Forum
Tauri) din cartierul Taurus al capitalei, o columnă înaltă de 140 picioare (cca. 42 m) pe care
sunt reprezentate scene de luptă dintre români şi goţi. Această victorie a contribuit la ridicarea
prestigiului romanilor în faţa barbarilor. De altfel, în ciuda tuturor dificultăţilor nu trebuie să
ne închipuim că victoria goţilor de la Adrianopol şi aşezarea lor ca federaţi în provincii ar fi
dezorganizat întreaga viaţă a populaţiei romane. Goţii au ocupat numai regiunile rurale,
cetăţile rămânând aproape în întregime în mâna romanilor, unde viaţa îşi continua cursul.
Uzurpările din Occident. În anul 383 trupele din Britania se revoltă împotriva
împăratului Graţian, care îşi neglijă îndatoririle de suveran, dedându-se plăcerilor, în special
vânătoarei şi a proclamat împărat pe Maximus, un spaniol. Graţian a fost ucis. Neavând forţe
suficiente din cauza războaielor cu goţii, pentru a putea răzbuna moartea lui Graţian, Teodosie
admite ca Maximus să domnească în regiunile de dincolo de Alpi; Italia şi Africa au revenit,
fratelui lui Grațian, Valentinian al II-lea (375-392) patronat de mama să Iustina. Dar în 387
Maximus a năvălit în Italia, profitând de măsurile luate de Iustina în favoarea arianismului şi
care au nemulţumit populaţia. Iustina, Valentinian II şi sora să Galla s-au refugiat la
Thessalonic şi aici au cerut ajutorul lui Teodosie. Galla devine soţia lui Teodosie, căruia îi
dăruieşte şi o fiică, pe Galla Placidia. În 388 Teodosie porneşte război împotriva lui Maximus
pe care îl înfrânge în Pannonia. Maximus este ucis de soldaţii lui Teodosie, iar Valentinian II
este repus în scaun, domnind peste Occident, dar sub tutela lui Teodosie. Valentinian va fi
însă asasinat la 15 mai 392 de Arbogast, un fran numit comandant al armatei de Teodosie,
care ridică pe scaunul imperial pe Eugeniu, funcţionar al curţii, păgân, fost retor. În anul 394
(sept.) Teodosie înfrânge lângă Aquileia pe Eugeniu cu armata sa pe goţi, alani, huni şi printre
ofiţeri Gainas, Alaric, Stilichon, care aveau să joace un rol important în cursul anilor următori.
După această victorie Teodosie devine singur împărat peste tot imperiul.
Politica religioasă. Teodosie a acordat problemelor religioase o atenţie foarte mare, atât
de mare încât s-a putut zice despre el că ”s-a ocupat mai mult de situaţia Bisericii, decât de
chestiunile statului şi ale sale”. Domnia lui însemnează şi revenirea la cârma imperiului a
împăraţilor ortodocşi. Teodosie este primul împărat care renunţă la titlul de Pontifex
Maximus, obişnuit şi obligatoriu în titulatura unui împărat roman. De la început se vede că el
era hotărât să facă din ortodoxie religie oficială de stat. În anul 380 îmbolnăvindu-se grav la
Thessalonic, se botează de către episcopul niceean Ascholius. Cu acest prilej (28 febr.) el dă
un decret, prin care definea credinţa sa şi o impunea supuşilor Imperiului. Decretul contează
că actul prin care creştinismul niceean (ortodox) este declarat religie oficială de stat. Dacă
prin, Edictul de la Milan (313) creştinismul devenea numai o religie licita, alături de alte culte
păgâne, acum se face un pas mai departe şi decisiv, prin care ortodoxia este declarată singura
62
credinţă permisă în Imperiu. În decret se făcea distincţie între catholicus şi ereticus,
înţelegându-se prin primul termen pe ortodocşi, adepţi ai hotărârilor Sinodului de la Niceea,
iar prin al doilea, pe toţi partizanii celorlalte tendinţe religioase. Păgânii erau rânduiţi într-o
categorie aparte. Drept urmare nu era permisă decât existenţa Bisericii catolice. Prin decretul
lui Teodosie se adaugă termenului catholicus, care însemna universal (adică Biserică
universală, spre deosebire de secte) şi semnificaţia de ortodox (drept-credincios). În acelaşi
timp el ia măsuri împotriva ereticilor interzicându-le toate adunările religioase, cu caracter
public ori privat. Singurele adunări permise erau acelea ale niceenilor. Ereticii sunt lipsiţi şi
de drepturi civile şi anume nu pot lăsa testamente, moşteniri, etc. La 10 ian. 381 Teodosie
publică un alt decret, prin care aduce precizări celui din 28 febr. 380. Edictul rezumă
articolele Crezului stabilit la Niceea (“Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, lumină din lumină, de aceeaşi fiinţă cu celelalte persoane ale Treimei”), apoi dă o
definiţie a substanţei (substantia) spunând: “substantia, guae Graeci adsertione verbi dicitur”.
În acelaşi Edict se spune din nou că ereticii n-au dreptul să se numească creştini şi trebuie
alungaţi din biserici; aceste biserici sunt date niceenilor. Ereticii sunt arătaţi exact ca fiind:
photinienii, arienii, eunomienii. Printr-un edict din acelaşi an (8 mai) sunt persecutaţi şi
maniheii.
La venirea la Constantinopol a lui Teodosie, episcop era Demphilus (arian), iar
conducătorul anomeilor era Eunomius, care trăia la Chalcedon, aşa încât influenţa arienilor
era foarte puternică. După moartea Sf. Vasile cel Mare (379), Sf. Grigorie de Nazianz este
chemat de „mulţimea preoţilor şi a poporului” episcop de Constantinopol; se pare că chiar Sf.
Vasile cel Mare dăduse, înainte de moarte, Sf. Grigorie îndemnul de a accepta această
misiune. Grigorie vine la Constantinopol, unde întemeiază Biserica (capelă) Învierii
(Anastasis), în care pronunţă între anii 379-380 discursuri împotriva anomeilor şi a
pnevmatomahilor (sunt, de fapt, Cele 5 discursuri teologice), care vor provoca mari tulburări.
De faţă la aceste evenimente a fost şi Fericitul Ieronim. După sosirea la Constantinopol,
Teodosie expulzează pe Demophilus, şi-l înlocuieşte cu Grigorie da Nazianz. Eunomius este
şi el alungat în cetatea Halmyris din Scythia Minor. Pe vremea aceea biserica în care oficia
episcopul capitalei era cea construită de Constantin cel Mare cu hramul „Sfinţii Apostoli”.
Sinodul II-lea ecumenic de la Constantinopol. În primăvara anului 381 a fost
convocat cel de-al doilea Sinod ecumenic, care avea să trateze ca temă de bază, erezia lui
Macedonie, cunoscută şi sub numele de erezia pnevmatomahă, deoarece era îndreptată
împotriva dumnezeirii Sfântului Duh. Macedonie făcea din Sfântul Duh o creatură, o persoană
mai mică decât Tatăl şi Fiul. Erezia sa a fost combătută şi s-a hotărât că Sfântul Duh este a
treia persoană a Sfintei Treimi, întru totul egală cu ele şi că i se cuvine aceeaşi cinstire
(homotimie). S-au redactat ultimile cinci articole ale Crezului, confirmându-se totodată
valabilitatea hotărârilor Sinodului de la Niceea. De aceea Crezul stabilit la cele două sinoade
ecumenice este cunoscut şi sub denumirea de Sinodul niceo-constantinopolitan. Aplicarea în
practică a hotărârilor dogmatice ale Sinodului era obligatorie şi episcopii nu-şi puteau păstra
scaunele dacă nu le admiteau şi respectau. Garanţi pentru toate acestea au fost numiţi:
Nectarie, episcop al Constantinopolului şi preşedintele Sinodului, Timotei al Alexandriei,
Grigorie de Nyssa, Diodor de Tars şi alte personalităţi religioase în număr de 10.
Sinodul al II-lea ecumenic, a luat, de asemenea, importante hotărâri în privinţa
organizării eclesiastice. El a stabilit ca comunităţile bisericeşti din provincii să fie grupate în
unităţi mai mari, corespunzătoare diocezelor laice. La Sinodul de la Niceea se hotărâse deja că
episcopul din metropola provinciei (mitropolitul) să aibă autoritate asupra episcopilor din
eparhia (provincia) sa. Acum se face un pas mai departe. Mitropolitul din centrul diocezei
avea autoritate asupra celorlalţi mitropoliţi.
63
 De această hotărâre profită mitropoliţii de Antiohia, care îşi exercită autoritatea asupra
diocezei Orientului de Alexandria, asupra Egiptului şi Nubiei, Cezareea Cappadociei, asupra
diocezei Pontului, de Efes, asupra diocezei Asia de Heracleea, asupra diocezei Thracia.
Sinodul al II-lea ecumenic hotăra prin Canonul al III-lea ca episcopul de Constantinopol
să poarte titlul de patriarh, şi să fie în rang „primul după episcopul Romei, deoarece
Constantinopolul este Noua Romă”. Vedem deci, că în justificarea rangului episcopului de
Constantinopol se ţine seama de faptul că el este în capitala Imperiului. Ridicarea în rang a
episcopului de Constantinopol a nemulţumit pe ceilalţi episcopi şi patriarhi din centrele
apostolice: Roma, Alexandria, Antiohia. Papa Damasus n-a recunoscut aceste legături ale
canonului III, convocînd chiar un sinod la Roma, în 382, la care a invitat şi episcopi din
Orient, dar aceştia n-au venit, ci au participat la un sinod la Constantinopol organizat de
Theodosie. La Roma n-au fost trimişi decât nişte observatori, iar papa Damasus şi Ambrozie
de Mediolanum au suportat cu greu acest afront. Se pare că Theodosie a dat ordin ca să se
alcătuiască o ordine de întîietate pentru toate scaunele mitropolitane din imperiu şi aşa a luat
naştere prima Notiţia episcopatum.
După Sinodul din 381 împăratul Teodosie ia o serie de măsuri împotriva păgînilor. În 21
decembrie 381, el prevede pedepse împotriva acelora care aduc sacrificii noaptea sau ziua şi
care merg în acest scop la temple. Acest text de lege pare să privească doar templele unde se
făceau oracole. În noiembrie 382, senatul din Constantinopol obţine de la împărat să nu fie
închise templele, care erau locuri de plimbare ori în care se găseau opere de artă. Aceste
măsuri împotriva păgânilor vor fi luate şi în anii următori. Unele temple vor fi distruse, altora
li se va da o întrebuinţare laică statală. Printr-un decret din anul 392 Teodosie interzicea
definitiv libaţiile, ofrandele de parfum, atârnarea de coroane la temple sau statui, oracole, etc.
Şi califica religia păgână ca „superstiţie”. La Roma a fost scoasă din clădirea senatului statuia
zeiţei Victoria, lucru care a provocat indignare şi protestul marelui învăţat şi om politic
Symachus. Sf. Ambrozie, episcopul de Mediolanum a apărat însă hotărîrea lui Teodosie. În
anul 393 au fost celebrate pentru ultima oară jocurile olimpice, după care au fost transferate la
Constantinopol de la Olympia cele mai importante monumente, între care şi faimoasă statuie a
lui Zeus, executată de Phidias. Politica antipăgână a lui Teodosie a dus la aceea că deşi au mai
rămas cinstitori ai zeilor, aceştia au fost puţini şi practicau religia lor în cadru restrîns al
familiei, unde mai păstrau unele obiecte de cult, pe care le considerau scumpe. Singura
instituţie păgână pe care Teodosie a cruţat-o a fost Academia din Athena.
Teodosie şi Ambrozie. Eforturile lui Theodosie de a rezolva problemele Bisericii au
fost, în general, încununate de succes, dar amestecul său prea mare în Biserică a nemulţumit
pe Sf. Ambrozie, episcopul Mediolanului. În timp ce Teodosie era partizanul superiorităţii
statului asupra Bisericii, Ambrozie socotea că problemele Bisericii nu sunt de competenţa
puterii laice. Conflictul cu Teodosie a fost provocat şi din cauza măcelului de la Thessalonic,
ordonat de împărat împotriva populaţiei oraşului, care ucisese pe Botheric, magister militum,
de origine gotică, dar în slujba imperiului. Împăratul poruncise ca populaţia oraşului să se
adune în circ şi acolo timp de 7 ore au fost masacraţi cca. 3.000 de oameni. Desigur acest
lucru a provocat o mare indignare în tot imperiul. Un alt motiv al disensiunilor dintre
Teodosie şi Ambrozie a fost distrugerea sinagogii din oraşul Callinicum (Mesopotamia) de
către populaţia creştină incitată de călugări şi refacerea ei din ordinul împăratului pe socoteala
statului. La reproşul lui Ambrozie, Teodosie răspunde: “călugării şi creştinii au săvîrşit o
crimă”. Argumentul nu este valabil pentru Ambrozie şi el justifică fapta prin opoziţia dintre
Biserică şi sinagogă, inactualitatea acesteia din urmă. Ameninţat cu excomunicarea, Teodosie
cedează şi amnistiază pe cei răsculaţi. Sfântul Ambrozie a arătat că cele două puteri – laică şi
religioasă – sunt separate şi opuse: „În treburile financiare, tu consultă contabilii, iar în
64
problemele religioase adresează-te preoţilor”. Ambrozie i-a fixat împăratului o perioadă de
penitenţă şi numai după aceea l-a primit în Biserică la împărtăşanie. S-a creat prin aceasta un
exemplu pentru papii Evului Mediu, care n-au uitat această întîmplare. După Ambrozie, una
din marile calităţi ale împăratului trebuie să fie umilinţa.
Moartea lui Teodosie. La 17 ianuarie 395 Teodosie moare la Milano de hidropizie. El
avusese întotdeauna o sănătate şubredă, dar activitatea politică, militară şi religioasă îl obosise
prea mult. Ultimul său cuvînt a fost dilexi (“am iubit”), luat din Sfînta Scriptură. Mărturia ne-
o dă chiar Ambrozie care a şi ţinut discursul funebru.
Moştenirea politică şi religioasă lăsată de Teodosie este imensă. El a preluat de la
predecesorul său Valens un imperiu slăbit şi invadat de barbari şi l-a lăsat cu hotare sigure
întinse de la Atlantic pînă la Tigru şi Eufrat, din Africa de Nord pînă la Marea Neagră şi
Dunăre. Partea orientală a Imperiului cuprindea două mari prefecturi ale pretoriului, a
Illyricului şi a Orientului. În prefectura Illyricului erau diocezele Dacia şi Macedonia
însumînd 12 provincii, iar în prefectura Orientului 5 dioceze: Tracia, Asia, Pontul, Orientul şi
Egiptul cu un total de 48 provincii. În Occident erau marile prefecturi ale Galliei şi Italiei cu
diocezele şi provinciile, aşa cum fuseseră pe vremea lui Diocleţian şi Constantin.
În problemele religioase domnia lui Teodosie reprezintă o etapă de mari realizări. Legile
promulgate de el în favoarea ortodoxiei, precum şi cele pentru o viaţă morală mai bună sunt
dovezi concludente în acest sens. El a avut o strînsă legătură cu clerul, pe care l-a influenţat în
multe din măsurile sale. În vremea lui Teodosie ortodoxia a devenit religie oficială a
Imperiului.

Arcadiu (395-408)
Teodosie I cel Mare a murit subit la 17 ianuarie 395, el aflându-se în Occident după
înfrângerea lui Eugeniu și Arbogast. Arcadiu, fiul mai mare, fusese lăsat la Constantinopol, în
calitate de Cezar în locul tatălui său. În Occident, Teodosie, pe patul de moarte îl lase pe fiul mai
mic Honoriu (de 11 ani). În acest fel lui Teodosie i-au urmat Arcadiu (395-408) în Orient, iar
Honoriu în Occident (395-423).
Deşi Imperiul a fost împărţit, aceasta nu a însemnat o divizare a lui, ci mai degrabă o
descentralizare, obișnuită, de altfel, pentru întreg secolul al IV-lea, începând cu Tetrarhia lui
Dioclețian. Cele două părţi se considerau unite, iar Împăraţii erau numiti în documente impreună,
chiar dacă era vorba de faptele unuia singur.
Teodosie I a fost ultimul mare împărat al Imperiului roman. Atît domnia lui, cît și a
predecesorilor săi a însemnat o alergare continuă în fruntea armatei, de la un capăt la celălalt
al imperiului. Odată cu venirea la putere a fiilor lui Teodosie I, la conducerea statului se constată
o schimbare profundă, Arcadiu și Honoriu preferând să-şi ducă viaţa, spre deosebire de tatăl său,
într-un deplin sedentarism, fără să părăsească Constantinopolul şi respectiv Ravenna. În hotărîrile
luate împărații cel mai des erau influențați de favoriți și de anturajul său de la palat.
În 395 Arcadius avea deja 18 ani, deci era deja matur ca să preia singur conducerea, dar era
prea slab la minte și prea lipsit de voință ca să o facă. El a fost doar un împărat marionetă, iar în
locul lui au condus alții. Primul dintre aceștia a fost prefectul pretoriului din Orient, Flaviu Rufin,
general de origine celtă, inteligent şi activ, ambiţios şi avar.
Arcadiu era prea labil ca să fie permanent sub influiența lui Rufin, de aceea acesta
intenționa să-și întărească autoritatea prin căsătorirea tânărul împărat cu fiica sa. Planurile lui
Rufin au fost însă dejucate de eunucul Eutropiu, care l-a determinat pe Arcadiu să se căsătorească
cu o altă pretendentă, Eudoxia (de o frumusețe ieșită din comun), fiica generalului franc Bauto.
Rufin a ajuns, de asemeni, în conflict cu ambițiosul general Stilichon, regentul lui Honoriu,
care pretindea că pe patul de moarte Teodosie I l-a lăsat și pe Arcadiu în grija sa. În același timp
65
Stilico pretindea reîntoarcerea Illyricului oriental părții Occidentale. Înainte de anul 379 prefectura
Illyricului, care cuprindea Grecia şi regiunile centrale ale Balcanilor, făcea parte din jumatatea de
Apus a Imperiului, dar în acelaşi an Graţian o cedase lui Teodosie I. Conflictul dintre acești doi
conducători reali ai Imperiului Roman a dus la stabilirea unor relații reci, iar mai apoi chiar
dușmănoase dintre curțile imperiale de la Constantinopol și Milan (apoi Ravenna).
Atunci când Stilicon a pătruns cu armata în Illyricum, pentru ai lupta cu goții care prădau
acest teritoriu, Rufin l-a determinat pe Arcadiu, să ordone lui Stilicon încetarea oricărei acţiuni
împotriva goţilor. Stilichon s-a supus, dar a pus la cale să se răzbune. El a trimis pe soldații
răsăriteni din armata sa la Constantinopol, sub comanda generalului got Gainas. Atunci cînd
Rufin a ieşit bucuros în întîmpinarea armatei răsăritene, oamenii lui Gainas l-au asasinat, chiar
sub privirile împăratului.
După moartea lui Rufin, Arcadiu a ajuns sub influenta eunucului Eutropiu, un fost sclav,
iar acum șeful cancelariei imperiale. Acesta era un demnitar capabil, care a readus stabilitatea într-
un moment nesigur. A făcut anumite reforme în armata romană. După care aceasta a reușit să le
țină piept hunilor răsăriteni care făceau ravagii în Anatolia și să-i alunge din Imperiu şi dincolo
de graniţele Armeniei. Pentru victoria sa şi-a acordat singur titlul de consul pentru anul 399, o
onoare de care nu se bucurase pînă atunci nici un eunuc. Aristocrația de la Constantinopol însă
îl detesta pe Eutropiu. Senatorii şi demnitarii legaţi de tradiţiile romane, erau indignaţi de înălţarea
unui enunc la consulat şi alarmaţi, în același timp, de deţinerea unor importante funcţii militare de
către goți. Acestei partide i s-a alăturat și împărăteasa Eudoxia, care era în competiție cu Eutropiu
privind influența asupra împăratului.
Eutropiu a fost acela care atunci când a murit arhiepiscopul Constantinopolului Nectarie, l-a
convins pe Arcadie să-l promoveze la această funcție pe un preot predicator din Antiohia,
cunoscut astăzi cu numele de Ioan Gură de Aur.
În anul 400 Eutropiu l-a trimis pe Gainas în fruntea armatei să pedepsească pe ostrogoții din
Frigia, care s-au revoltat împotriva puterii centrale și prădau zonele înconjurătoare din Anatolia.
Gainas însă s-a aliat cu aceștea și a început să amenințe Constantinopolul. Situația era gravă.
Toată armata romană era în subordinea generalilor goți. Prima cerință înaintată de Gainas a fost
înlăurarea lui Eutropiu. Partida aristocraților împreună cu împărăteasa Eudoxia au făcut și ei
presiuni asupra lui Arcadie așa încât această cerință a fost acceptată. Eutropiu a fost mai întâi
exilat, apoi decapitat.
Alte cerințe au fost: să-l facă pe Gainas unul dintre comandanţii trupelor ataşate
Prezenţei împăratului, să permită trupelor acestuia să ocupe oraşul Constantinopol şi să-i
numească pe oficialii aleşi de Gainas în cele mai înalte posturi din administraţie.
În acest fel, la sfîrşitul primăverii şi începutul verii anului 400, Gainas era stăpîn la
Constantinopol şi conducea după bunul plac Imperiul. Locuitorii oraşului erau din ce în ce
mai nemulţumiţi de el. Cînd Gainas a pretins o biserică din incinta cetăţii în care goții săi să-şi
poată practica credinţa ariană, Ioan Gură de Aur a insistat pe lîngă Arcadiu ca să refuze.
Refuzul împăratului i-a îmbărbătat pe romanii din oraş. Zvonurile despre represaliile
goţilor împotriva romanilor au generat ştiri privind comploturile romanilor împotriva goţilor.
Sperînd să atenueze încordarea, Gainas a început să-şi scoată trupele din capitală. După ce a
retras cea mai mare parte a armatei sale, cetăţenii s-au ridicat împotriva lui, au închis porţile şi
i-au masacrat pe goţii prinşi în capcană.
Comandantul armatei răsăritene, gotul păgân Fravitta, a fost convins să-i atace pe Gainas și
oamenii săi, care au fugit peste Dunăre, unde au fost masacrați de huni.Tentativa lui Gainas de a
pune mîna pe putere le-a stîrnit autorităţilor din Răsărit neîncredere şi repulsie faţă de ofiţerii
goți, de aceea mulți din ei au fost înlăturați din armată.

66
 La Constantinopol, puterea a trecut în mîinile Eudoxiei şi ale unui grup de oficiali
conduşi de Ioan, comitele ofrandelor sacre. Toată lumea ştia că acesta era amantul împărătesei
şi adevăratul tată al lui Teodosie, fiul ei, născut în acea perioadă. Oricum ar fost, romanii se
aflau din nou la conducerea Imperiului.
În 403 Ioan Gură de Aur, care a îndrăznit să o critice direct pe împărăteasa Eudoxia, a
fost înlăturat din scaun și trimis în exil. Din cauza revoltei populare a fost readus înapoi, dar
în 404 a fost exilat din nou. Cel de-al doilea exil al lui Ioan Gură de Aur a provocat o schismă,
printre numeroşii săi apărători aflîndu-se papa Inocenţiu şi episcopii Apusului. Fireşte că
această schismă a deteriorat şi mai mult relaţiile dintre Răsărit şi Apus.
Peste câteva luni, tot în 404 a murit și împărăteasa Eudoxia. Principalul sfătuitor al lui
Arcadiu a devenit Antemie, prefectul Orientului. Acesta era o persoană competentă și
Imperiul Roman de Răsărit a avut doar de câștigat.
În primăvara anului 408, Arcadiu s-a îmbolnăvit şi, la 1 mai, a murit.

Teodosie al II-lea (408-450)

După moartea lui Arcadius în partea de Răsărit a Imperiului urmează la tron Teodosie al
II-lea, cunoscut şi sub numele de cel Tânăr, un minor de 7 ani, proclamat august încă în anul
402. La moartea tatălui său, protecţia proaspătului împărat a fost asigurată timp de 6 ani de un
colegiu de demnitari în fruntea căruia se gasea Antemiu, prefectul pretoriului, care activează
acum ca regent.
De numele lui Antemiu este legată construirea laturei vestice a zidului
Constantinopolului, eveniment foarte important pentru această epoca. Încă din perioada lui
Constantin cel Mare exista un zid de apărare al noii Rome, care la începutul sec. V nu mai
făcea faţă extinderii oraşului, impunându-se restructurarea în funcţie de necesităţi, a vechiului
zid, pentru a apăra oraşul în faţă pericolelor externe. Aceasta initiativa a fost una din marile
realizari şi servicii aduse Imperiului de către Antemiu. El a restabilit armonia dintre Curţile de
la Ravenna şi Constantinopol, iar un nou tratat a fost incheiat pentru asigurarea păcii la
frontiera cu Persia.
După moartea lui Antemiu, Teodosie al II-lea ajunge sub influența surorii sale Pulheria,
care la 4 iulie 414, Pulcheria, a fost aclamată Augustă. Ea îşi va asuma şi regenţa în numele
fratelui ei. Chiar dacă era mai mare doar cu 2 ani faţă de Teodosie II, proaspăta augustă va
guverna practic Imperiul aproape 40 de ani. Pulcheria a fost aceea care a supravegheat
educaţia lui Teodosie al II-lea, cautând să-l protejeze de intrigile de la Curte, cărora, dată fiind
firea lui slabă, le-ar fi căzut prada usoară.
Teodosie al II-lea a stiut să-şi aleaga demnitari capabili. Între aceştia amintim:
Anthemius, Chrysaphius, Cyrus, Priscus din Panion, care prin diplomatie şi abilitate au
depasit gravele probleme interne sau externe. Realizarile primilor doi au fost menţionate în
mod sumar mai inainte. Trecând la Cyrus, trebuie făcută precizarea ca acesta era favoritul
împăratesei Evdochia în anii în care aceasta la influentat mult pe sotul ei. Posesor al unei
culturi retorice deosebite, numit prefect al oraşului Constantinopol, iar apoi şi al Pretoriului,
Cyrus are meritul principal ca a incheiat construirea zidului de apărare al capitalei inceput sub
Anthemius, construcţie care suferise deja în urma unui cutremur de pământ. în ceea ce-l
priveşte pe Priscus, acesta era originar din Tracia, fiind un demnitar de vaza şi un mare
diplomat, trimis în 448 intr-o solie la curtea lui Attila, de unde s-a intors cu pretioase
informaţii consemnate intr-o Istorie a Bizanţului.
Hunii. Destul de şters ca politician, eclipsat poate şi de influenţa surorii sale, iar apoi a
soției şi a unor demnitari foarte capabili, Teodosie al II-lea, în prima perioada a sa de domnie
nu a fost confruntat cu evenimente politice deosebite pe plan extern, exceptând poate invazia
67
hunilor din Tracia, după care bizantinii au fost obligaţi să platească un tribut substanţial.
Tensiunea incepe să crească abia prin anul 434, când hunii, conduşi de Ruas cer bizantinilor
să mărească obligaţiile tributare şi aşa destul de mari, amenintând ca vor invada Imperiul.
Acest popor barbar se afla încă din anul 420 în zona centrală a Europei Orientale, formând un
Imperiu destul de intins, dar cu o organizare nu prea energică. În anii următori, alături de alte
triburi germanice, ei năvălesc în Câmpia Panonică. La 430 ei reprezentau deja o putere
apreciabilă, iar guvernul lui Teodosie al II-lea este obligat sa consimta la incheierea unui tratat
de pace cu aceşti periculoşi vecini, care va dura până în 434, când Ruas a acuzat guvernul
oriental de primirea unor transfugi huni. În acelaşi an, Ruas moare, iar hunii conduşi de
succesorii săi, Atilla şi Bleda, incheie un nou tratat cu bizantinii, în urma căruia Imperiul
accepta sa plateasca un tribut enorm, fapt care demonstreaza marea putere politica a hunilor
din acel moment. Acest tratat nu l-a împiedicat pe Attila să pătrundă pe teritoriul Imperiului
de mai multe ori și să jefuiască provincii întregi din Peninsula Balcanica până în Grecia, după
care erau încheiate iarăși noi tratate tot mai umilitoare pentru Constantinopol. Datorita
cruzimii sale, Attila este supranumit „biciul lui Dumnezeuˮ. Imperiul Roman de Răsărit a
scăpat de huni doar după moartea lui Teodosie II, când aceștia s-a îndreptat spre Vest, unde în
451 Attila a fost înfrânt în Galia, la Campiile Catalaunice, de armata apuseană. În 453 Attila a
murit și efemerul lui imperiu s-a fărâmițat și a dispărut.
Soția lui Teodosie al II-lea, împărateasa Athenais-Evdochia, ateniana şi păgâna, când a
ajuns pe tronul Bizanţului s-a botezata în credinţa creştină. Ea a reuşit sa contrabalanseze
pentru o buna perioada de timp puterea Pulcheriei. Căsătoria cu o ateniana a parut unora drept
o victorie a păgânismului, care în prima jumătate a secolului al V-lea era încă prezent la
Constantinopol. Nu a fost chiar așa, căci trăind de acum înainte în mijlocul unei Curti
credincioase, tânăra împărateasa se lăsă influențata pe nesimtite de influența celor pioși. Mai
mult chiar, Evdochia era pasionată, ca o adevărată bizantină, de discuțiile teologice.
Trecerea pe care o avea la Curte, a sporit neîntelegerile cu Pulheria. În anul 423, Curtea
de la Constantinopol a primit pe sora lui Honoriu, Galla Placidia, venită la Bizanț împreună
cu fiica sa, Honoria, şi fiul său, Valentinian. Cu acest prilej este stabilit un plan de căsătorie
intre micuta Evdochia, născută recenta de Evdochia, şi caesarul de 5 ani, pe care moartea lui
Honoriu I îl facuse moştenitorul Imperiului Occidental. Peste 14 ani, proiectul devenea
realitate pentru împărateasa Bizanţului, care drept multumire adusa lui Dumnezeu, pleacă într-
un pelerinaj la Locurile Sfinte. Reintoarsa în 439 basilisa era în culmea gloriei având o fiica
maritata cu un împărat. În condiții neclare, în 442, fiind învinuită de adulter Athenais-
Evdochia a parasit palatul imperial și a mers la Ierusalim, unde în câțiva ani a ți murit.
Universitatea din Constantinopol. Până în sec. al V-lea Atena reprezenta principalul
centru al învăţământului şi al științelor păgâne în intreg Imperiul roman. Cu toate acestea
triumful creştinismului de la sfârşitul sec. al IV-lea, a adus o sensibila scadere a prestigiului
acestei scoli, declin amplificat nu numai de invazia vizigota, dar şi de crearea unei
Universităţi creştine în vremea lui Teodosie al II-lea. Actul care a legitimat infiinţarea noii
Universităţi de la Constantinopol, a fost dat de către Teodosie al II-lea la 25 februarie 425.
Corpul profesoral era compus din 10 gramaticieni de limba greaca, 10 de limba latina, 5 retori
greci şi 3 latini, la care se mai adaugau o catedra de Filozofie şi 2 de Drept. În luna urmatoare,
la 14 martie 425 un text inscris în Codex Teodosianus făcea elogiul acestei realizari de
prestigiu din viaţa culturală a noii Rome, dând chiar numele unor profesori. Profesorii erau
foarte bine plătiti de către stat, având obligatia să-şi dedice în exclusivitate timpul lor
activităţii didactice de la Universitate. Pozitia lor socială în stat capata un loc aparte, oferindu-
li-se onoruri de seama. Fondarea acestei instituții de învăţământ nu a avut o destinatie cu totul

68
întâmplătoare, ci a încercat să contrabalanseze prestigiul vechilor Universităţi păgâne din
Alexandria şi Atena.
Învăţământul se făcea în douaă limbi: greacă şi latină. Chiar dacă latina rămânea în
conţinuare limba oficiala, greaca o va inlocui treptat. Aceasta initiativa a fost cultivata tocmai
de profesorii de la Universitatea din Constantinopol. În ciuda multor vicisitudini,
Universitatea a existat atâta vreme cât şi Imperiul. Crearea ei în secolul al V-lea, intr-o
perioada în care vechile scoli ale lumii romane incep sa se inchida una după alta, rămâne în
istorie drept un simbol în jurul căruia s-au grupat cele mai capabile forte spirituale ale
Imperiului
Codex Theodosianus. Din punct de vedere cronologic cea mai veche culegere de legi
imperiale, iar ca importanță ocupă locul al II-lea după Corpus Juris Civilis. Lucrarea a fost
initiata în anul 429 ca urmare a dificultatilor întâlnite în folosirea Dreptului imperial, ca şi a
cresterii numărului legilor imperiale, necesitatea intocmirii unei culegeri unitare impunandu-
se acum cu acuitate.
Realizarea acestei vaste lucrări a fost încredințata unei comisii formata din 9 membrii.
Publicarea noii culegeri, intitulata Codex Theodosianus s-a făcut în 438, după 9 ani de munca
asidua. Codexul cuprindea legile în limba latina, materialul juridic fiind împărţit în 16 carti,
divizat apoi în numeroase capitole, clasificate la rândul lor pe probleme speciale:
administrative, politice, religioase etc. În fiecare titlu decretele erau enumerate în ordinea
cronologica, iar legile date după publicarea Codului au fost numite Novele. Importanta
Codexului Teodosian est deosebita din punct de vedere istoric. Mai intai, el este izvorul cel
mai pretios pe care-l detinem pentru studiul istoriei interne a Imperiului bizantin din sec. IV-
V, cuprinzând în egala măsura perioada în care creştinismul a devenit religie de stat. De
asemenea, Codul a servit mai mult decât culegerile anterioare, la intocmirea legislatiei lui
Justinian.
Noul cod dădea în prima jumatate a sec. al V-lea o mai mare stabilitate juridica,
descoperind şi luminând incertitudinile ivite din lipsa unei culegeri oficiale de legi. Prin
Codexul Theodosian ideea de unitate a Imperiului gaseste o viguroasa afirmare, el fiind
publicat atât în Orient cât şi în Occident în numele celor doi Împăraţi: Teodosie al II-lea şi
Valentinian al III-lea. Este semnificativ faptul ca după publicarea lui, Împăraţii romani ai
Orientului, nu vor mai trimite decât foarte rar legile lor în Occident.
Probleme religioase. În timpul lui Teodosie al II-lea, a cărui domnie lunga acopera
prima jumatate a sec. al V-lea, disputele hristologice au reapărut. Prima şi una dintre cele mai
importante este erezia nestoriana.
Sinodul de la Niceea stabilise ca Mantuitorul era în acelaşi timp Dumnezeu şi om.
Discutiile vor pune accentul acum asupra modului în care cele doua naturi se unesc în
persoana lui Iisus. La Antiohia, leaganul arianismului, se formează o învăţătura conform
careia cele doua naturi sunt distincte, iar dintre cele doua, cea umana este cea mai importanta.,
Hristos fiind un om devenit Dumnezeu. când aceasta erezie era susţinuta de cineva care va
ajunge şi patriarh de Constantinopol, în cazul nostru Nestorie, acest lucru va provoca tulburări
grave, care nu se vor limita numai la aspectul teologic. Ratacirea lui s-a mai numit şi
dioprosopism. Nestorie afirma ca persoana dumnezeiasca, este din veci şi nu a putut fi nascuta
din sfânta Fecioara, ci aceasta a nascut numai persoana umana a Mantuitorului, cu care s-a
unit persoana dumnezeiasca, fără sa precizeze când şi cum. Fecioara Maria nu poate fi numita
deci Nascatoare de Dumnezeu, ci Nascatoare a omului Hristos (Antropotokos) sau Nascatoare
de Hristos (Hristotokos). Impotriva lui Nestorie şi a adeptilor săi au luat atitudine episcopii
Alexandriei în frunte cu Chiril. Dincolo de aspectul teologic nu trebuie uitat ca aceasta disputa
a capatat pe alocuri şi semnficatii politice.
69
 Prestigiul de care se bucura scaunul de la Alexandria era imens în Orient, iar puterea
titularilor săi deosebita în Egipt. Episcopii Alexandriei pretindeau detinerea hegemoniei
religioase în Orient şi erau acum nelinistiti de primatul acordat de sinodul din 381
Constantinopolului. Prin aceasta se explica în buna măsura zelul ortodox impotriva lui
Nestorie. Pentru rezolvarea acestei noi dispute, Teodosie al II-lea, ezitând un pic asupra
fondului problemei, a convocat al III-lea Sinod Ecumenic care s-a ţinut la Efes în anul 431 şi
la care au participat 187 de Parinti printre care şi Timotei I, episcopul Tomisului. Din pacate,
după Sinod erezia lui Nestorie se răspândeste în Persia, Asia Centrala şi chiar India. Mulţi
considera acest Sinod ca fiind în multe privinte mai degrabă o victorie a lui Chiril impotriva
lui Nestorie, şi implicit impotriva Antiohiei.
Se parea ca după condamnarea nestorianismului, Imperiul creştin va avea o perioada de
liniste, numai ca va izbucni o noua erezie, cea eutihiana sau monofizita. Prin opozitie faţă de
nestorianism s-a nascut erezia monofizita, care admitea în Hristos o singura persoana şi o
singura fire, cea divina. Initiatorul acestei noi erezii a fost batranul arhimandrit din
Constantinopol, Eutihie, luptator aprig impotriva lui Nestorie. El a dus la extrem învăţătura
Scolii din Alexandria despre unirea celor doua firi în persoana Mantuitorului, ajungând la o
noua greseala: monofizismul sau eutihianismul. Denuntat patriarhului Flavian al
Constantinopolului de către Eusebiu de Dorileum, arhimandritul Eutihie a fost chemat să-şi
spuna punctul de vedere la un sinod local de la Constantinopol în noiembrie 448. Aici el a fost
clar: "recunosc ca şi inainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea doua firi, dar
după unire nu recunosc decât o singura fire". în urma acestei declaratii Eutihie a fost
anatematizat mai întâi de sinodul local din Constantinopol în 448. La rândul sau papa Leon I
cel Mare (440-461) fiind informat despre erezia lui Eutihie, a adresat la 13 iunie 449
patriarhului Flavian o scrisoare dogmatica, în care expunea clar învăţătura ortodoxă despre
cele doua firi din persoana Mantuitorului, socotind pe arhimandritul Eutihie "eretic periculos"
pe drept anatematizat de Sinodul din Constantinopol. faţă de aceasta noua tulburare, intreaga
chestiune a fost prezentata şi discutata intr-un nou Sinod convocat tot la Efes în luna august
449. Pentru violentele la care s-au dedat participantii în frunte cu Dioscur patriarhul
Alexandriei, acest sinod este cunoscut în istorie sub numele de "sinodul talharesc". Acest
sinod a provocat mare confuzie şi haos. Eparhiile din Egipt, Tracia şi Palestina au trecut de
partea lui Dioscur, iar cele din Siria, Pont şi Asia Mica au avut curajul sa se opuna pe faţă
monofizismului promovat de Eutihie. ca exponent al Bisericii Apusene, papa Leon cel Mare a
condamnat şi el pe Eutihie.

Marcian (450-457)
Pulheria (399-453, augustă din 414) este sora mai mare a lui Teodosie II. Avînd o fire
energică, autoritară, fiind înzestrată cu o minte ageră şi o voinţă puternică, ea a concentrat în
mîinele sale frînele conducerii curţii și în acest fel a întregului Imperiu. În 414 a fost
proclamată augustă și pînă în 439 a exercitat asupra fratelui său o influenţă atît de mare, încît
scriitorii antici într-un glas recunosc că în această perioadă ea a fost conducătoarea reală a
Imperiului.
Tot în 414, ea, împreună cu două surori, Marina şi Arcadia, a făcut legământ de
castitate. Astfel pe tot parcursul vieții împărăteasa Pulheria a trăit ca o călugăriță. Curtea
imperială în timpul ei, după spusele contemporanilor, semăna mai curând cu o mănăstire. Se
cunoaște că Pulheria, în 434, a alungat-o de la palt pe Honoria (sora lui Valentinian al III-lea,
împăratul Occidentului), pentru că aceasta se făcuse vinovată de legături amoroase cu un
curtean chipeş. Devotamentul extrem faţă de Biserică a obligat-o pe augustă să nu întreprindă

70
o anchetă şi să nu-i pedepsească pe cei vinovaţi, când, în 415, o gloată de creştini din
Alexandria a ucis-o pe matematiciană Hypatia, bănuită de vrăjitorie.
După căsătoria lui Teodosie II, curtea devenise prea strâmtă pentru două auguste. Cu
timpul, influenţa Eudochiei a devenit hotărâtoare, iar, în jurul anului 439, aceasta a forţat-o pe
Pulheria să părăsească curtea.
După căderea Eudochiei, Pulheria s-a reîntors şi s-a situat în fruntea partidei
adversarilor lui Chrysaphios (care era principalul sfătuitor al împăratului). În 450, când
Teodosie II a murit, Pulheria prevăzătoare s-a străduit să păstreze în taină moartea fratelui său
şi a pregătit, în secret (pentru a fi evitate anumite tulburări), alegerea unui succesor la tron.
Acesta a fost senatorul Marcian. Pentru a-i da un plus de autoritate a acceptat să se
căsătorească cu el, cu condiţia ca acesta să aibă, faţă de legământul ei de castitate, o atitudine
de respect.
În iulie 453, Aelia Pulcheria Augusta a murit, lăsând prin testament cea mai mare parte
a averii sale săracilor.

Marcian (450-457) îşi începuse cariera ca soldat de rând, distingându-se în luptele cu

perşii. După ce și-a încheiat cariera militară, a ajuns membru al Senatului din Constantinopol.
După moartea lui Teodosie II, împărăteasa Pulcheria şi generalul got Aspar,
comandantul armatei Imperiului de Răsărit l-au urcat pe tron ca pe omul cel mai potrivit.
Devenind împărat (încoronarea a avut loc la 25 august 450), Marcian, mai întâi de toate,
a emis un decret privind anularea restanţelor faţă de fisc pentru zece ani, i-a rechemat pe cei
exilaţi sub Teodosie II şi a ordonat executarea odiosului eunuc Chrysaphios, măsuri prin care
şi-a câştigat îndată bunăvoinţa multora. A interzis, de asemenea, vânzarea funcţiilor. Căsătoria
cu Pulheria i-a dat și ea un plus de autoritate.
Atunci cînd Attila i-a trimis împăratului un mesaj ameninţător, cerând-o pe augusta
Honoria (nepoata lui Teodosie I), de soție, precum şi banii care i se cuveneau după tratatul cu
Teodosie II, Marcian i-a răspuns: „Aurul îl am pentru prieteni, iar pentru duşmani fierul”.
Attila, făcându-şi socoteala că va mai avea timp pentru a se răfui cu Marcian, şi-a
condus în Gallia hoarda sa de jumătate de milion, însă, în grandioasa bătălie din câmpiile
Catalaunice (în Champagne), comandantul armatelor Imperiului de Apus Flavius Aetius, i-a
provocat o înfrângere cumplită. În 453 Attila a murit subit, iar după moartea lui, statul hunilor
s-a destrămat şi ei nu mai reprezentau un pericol serios.
Deoarece controversele dintre monofiziţi şi creştinii ortodocşi nu încetau, la 17 mai 451,
împăratul a emis un decret privind convocarea Sinodului ecumenic la Niceea. Dar, mai apoi, a
fost ales ca loc de desfăşurare oraşul din Asia Mică Calcedon, unde sinodul a şi început în
acelaşi an, la 8 octombrie. La 25 octombrie, şedinţa lui a fost onorată, în mod solemn, de
prezenţa augustului şi a soţiei acestuia. Sinodul l-a recunoscut pe patriarhul de Constantinopol
drept al doilea ca importanţă după capul Bisericii romane. Acest fapt a stîrnit nemulțumirea
papei de la Roma, dar a fost și o piatră de potincnire pentru Alexandria și Antiohia.
Monofizismul a fost condamnat ca erezie. La 7 februarie 452, împăratul a emis un edict
cu privire la deciziile Sinodului din Calcedon: „De acum înainte nu mai este loc pentru
duşmănie, căci numai un om fără Dumnezeu poate crede că, după ce atât de mulţi episcopi şi-
au rostit verdictul, a mai rămas ceva de hotărât pentru propria minte. Nimeni, orice rang şi
stare ar avea, să nu cuteze să pornească dispute publice asupra credinţei. Dacă un cleric va fi
învinuit de dispute publice asupra credinţei, va fi caterisit, dacă un militar - va fi lipsit de
rangul său, toate persoanele particulare riscă expulzarea din capitală şi trimiterea în judecată”.
Locuitorii nemulţumiţi ai Alexandriei, care era bastionul monofizismului, au ameninţat
capitala cu foametea, pentru că principalele livrări de pâine erau din Egipt. Împăratul s-a
71
orientat rapid şi a poruncit ca toate caravanele cu grâne să fie trimise pe Nil la Pelusion, iar de
acolo - la Constantinopol. Foametea a început chiar în Alexandria, ceea ce le-a permis
autorităţilor să înăbuşe, în timp scurt, tulburările.
Deciziile Sinodului din Calcedon au stârnit agitaţie nu numai în Egipt: un oarecare
Theodosios, călugăr din Palestina, i-a aţâţat la răscoală pe locuitorii şi călugării din partea
locului, afirmând că sinodul i-a impus bisericii erezia nestoriană.
Spre sfîrșitul domniei relațiile lui Marcian cu Aspar s-au înrăutățit. Aspar și-a dorit un
împărat marionetă pe tron, Marcian însă a început a se manifesta tot mai independent. La 25
ianuarie 457 împăratul, care se simţea nu prea bine de multă vreme, a murit. Unii au presupus
că a fost otrăvit la porunca lui Aspar.
În general, domnia lui Marcian a fost benefică pentru Imperiu: el a micşorat impozitele,
a potolit abuzurile funcţionarilor, iar duşmanii externi n-au tulburat liniştea statului. „Acestea
au fost vremuri cu adevarat de aur, datorită blândeţii împăratului”, - va scrie, peste câteva
secole, cronicarul Theophanes.

Leon I (457-474)
După moartea lui Marcian, problema succesiunii dinastice a apărut ca deosebit de
stringentă: urmaşi direcţi de sex masculin din dinastia teodosiană mai rămăseseră, augusta
Eudochia, discreditată, îşi ducea traiul la Ierusalim, iar fiica ei Eudoxia, văduva lui
Valentinian şi a lui Petronius Maximus, se afla, împreună cu fiicele ei, în captivitate la
vandali. Persoana cea mai importantă din Constantinopol era, la acea vreme, patriciul Aspar,
dar şansele lui de a deveni împărat erau destul de mici, deoarece el era arian şi barbar. După
ce participase activ la ridicarea pe tron a lui Marcian, iar apoi, după cum se vede, şi la
înlăturarea lui, acest om puternic n-a mai dorit să scape din mâini frânele conducerii şi, după
moartea lui Marcian, a făcut să acceadă imediat la domnie o nouă marionetă a sa: tribunul trac
Leon.
Pentru a conferi mai multă legalitate procedurii de transmitere a puterii (la 7 februarie
457) în mâinile unui om de condiţie destul de umilă, a fost găsită o soluţie ingenioasă:
diadema a fost pusă pe capul noului basileu, cu pompa inerentă acestei ocazii, de patriarhul
Constantinopolului Anatolie. Leon a fost primul împărat încoronat la domnie de capul
Bisericii. Acest ritual a devenit, apoi, obligatoriu nu numai la Constantinopol, ci şi în întreaga
lume creştină.
Urcând pe tron, Leon I n-a dorit să tolereze supremaţia protectorului său de mai ieri şi,
treptat, a început să-i îndepărteze de la putere pe Aspar şi pe rudele acestuia. În anul 464,
magistru al armatelor Orientului (adică provinciile din Asia Mică, Siria şi Egiptul) a devenit
căpetenia tribului de munteni al isaurienilor Tarasicodissa, care se afla de mult timp în
serviciul romanilor, iar Basilisc, fratele împărătesei, a fost numit magistru al Traciei. Peste
patru ani, Leon I a măritat-o pe fiica sa Ariadna, pe care mai înainte o promisese lui Ardabur
cel Tânăr, fiul lui Aspar, cu Tarasicodissa (care a început să fie numit Zenon), dăruindu-i
acestuia, pe deasupra, titlul de şef al gărzii imperiale. Aspar, care îşi pierdea influenţa, a păşit,
cu timpul, pe calea opoziţiei faţă de împăratul care le lua goților funcţiile şi rangurile
importante. Din acest conflict a ieşit învingător basileul: Aspar, care se certase definitiv cu
acesta, şi fiii săi, Ardabur şi Patricius, au fost omorâţi la sfârşitul anului 471, în pofida
faptului că Ardabur fusese proclamat cezar în 469.
Goţii, indignaţi, s-au răzvrătit şi au asediat Constantinopolul sub conducerea lui
Teodoric, fiul lui Triarios. Dar cumnatul împăratului Basilisc şi Zenon, care se apropiaseră în
grabă cu armatele de capitală, au respins atacul. Probabil, ca şi în anul 400, au urmat epurări
masive în rândurile ofiţerilor şi funcţionarilor superiori. În urma măsurilor luate, Leon I a
72
redus considerabil pericolul uzurpării puterii de către goții influenţi, aflaţi în serviciul
Imperiului, cauză a slăbirii şi, ulterior, a prăbuşirii Romei.
În anul 467, în urma presiunilor exercitate de curtea răsăriteană asupra lui Ricimer, a
devenit împărat la Roma un comandant de oşti din Constantinopol, grecul Procopios
Anthemios. Profitând imediat de această împrejurare, Leon I a organizat ultima mare
expediţie din istorie a armatei şi flotei ambelor Imperii - împotriva regatului vandalilor. Flota
din Răsărit (peste 1100 de corăbii) a fost condusă de Basilisc. Această expediție s-a soldat cu
o înfrângere zdrobitoare a romanilor.
Leon I a murit la 18 ianuarie 474, desemnându-l ca moştenitor al puterii pe nepotul său
minor Leon II.

Zenon (474-491)
Zenon Isaurianul a avut parte de una dintre domniile cele mai zbuciumate şi mai pline
de diverse neplăceri din secolul V, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.
Şeful tribului din Asia Mică al isaurienilor, aliat al romanilor, Zenon (până în 468 -
Tarasicodissa) a apărut în capitală prin 447, aducând la Constantinopol, în ajunul războiului
cu hunii, un detaşament puternic de federaţi. În anul 464, Leon I, care opunea vechii nobilimi
barbare a goților una nouă, isauriană, l-a numit comandant al trupelor din Asia Mică, apoi -
comite al excubiţilor, în 469 - consul, iar, după îndepărtarea, în 470, a lui Basilisc din funcţia
de comandant al trupelor din Tracia, i-a încredinţat şi acest post. Însă, în pofida meritelor lui
Zenon în faţa autocratorului şi a legăturilor de rudenie, nu i-a lăsat acestuia puterea imperială.
Urmașul lui Leon I a fost fiul lui Zenon - Leon II. Zenon ar fi putut conduce liniștit ca
regent al fiului său, dar acesta a murit peste câteva luni după încoronare. Unii autori antici l-
au acuzat pe Zenon că acesta ar fi organizat omorârea fiului său, pentru a ajunge singur
împărat. Această versiune este greu de crezut, căci moartea lui Leon II mai degrabă i-a slăbit
poziția lui Zenon. Pe tot parcursul domniei Zenon a avut parte sistematic de încercări de
uzurpare a putere, iar acesta s-a menţinut la cârma imperiului datorită unui noroc de-a dreptul
neverosimil.
Prima încercare de uzurpare a organizat-o, chiar Verina, soacra lui Zenon. Aceasta
nemulţumită de activitatea ginerelui, a hotărât să-l înlăture de la putere şi să-i ofere tronul
unui protejat de-al său, pe nume Patricius. În noaptea spre 9 ianuarie 475, Zenon şi Ariadna
au reuşit să fugă din Constantinopol, luând cu ei vistieria, în cetatea isauriană Vara. Însă
Verina n-a avut ocazia să se bucure de roadele rebeliunii: Basilisc, fratele Verinei, apropiindu-
se de capitală în fruntea armatei din Tracia, a fost proclamat împărat, cu sprijinul activ al
monofiziţilor influenţi din Constantinopol. Patricius a fost, în curând, ucis, iar Verina, de frica
fratelui său, a părăsit în grabă oraşul şi a plecat în Orient.
La 9 ianuarie 475, Basilisc şi-a organizat încoronarea oficială, fiul uzurpatorului, Marc,
a fost declarat cezar - asociat la domnie, iar soţia lui, Zenonida - augustă. Apoi a urmat un
edict, prin care noul suveran a respins hotărârile Sinodului din Calcedon. Aceaste măsuri i-au
scăzut popularitate în capitală, ai cărei locuitori înclinau, în cea mai mare parte, spre
ortodoxie.
După un an de la acapararea puterii Basilisc a hotărât să-l înlăture din scaun pe
patriarhul Acachie. Încercarea a căpătat un larg răsunet, în apărarea patriarhului s-a ridicat
poporul de rând şi călugării constantinopolitani, care se aflau în oraş în număr foarte mare.
Când armata lui Zenon s-au apropiat de capitală, locuitorii au lăsat-o să intre cu bucurie.
Basilisc s-a adăpostit într-o biserică împreună cu soţia şi copiii săi şi a acceptat să iasă numai
după ce învingătorul le-a promis că nu va comite vărsare de sânge. Zenon s-a ţinut de cuvânt:

73
nefericitul uzurpator a fost lăsat să moară de foame împreună cu familia sa în cetatea
cappadociană Kukussos - fără vărsare de sânge.
În anul 479 a încercat să acapareze puterea Marcian, fiul împăratului roman Procopios
Anthemios şi soţul celei de-a doua fiice a lui Leon I şi a Verinei, Leontia. Zenon a fugit din
palatul în flăcări, fraţii lui Marcian, Romulus şi Procopios, au învins, într-o luptă sângeroasă,
armatele imperiale. Însă generalul isaurian Illus a reuşit să mituiască, în noaptea de după
bătălie, pe mulţi dintre ofiţerii lui Marcian; o parte din trupe l-au trădat pe impostor, iar a
doua zi el a fost zdrobit cu desăvârşire, apoi prins, tuns călugăr şi întemniţat împreună cu soţia
sa.
În 480 patriciul Leontie Sirianul împreună cu generalul Illus au ridicat la răscoală
legiunile din Siria şi pe federaţi. Leontie a fost proclamat împărat. Verina i-a susținut. În anul
482, flacăra răscoalei s-a extins asupra Egiptului, unde majoritatea credincioşilor înclinau spre
monofizism. Zenon, încercând să-i atragă de partea sa a emis „Decretul de uniune”,
Henotikon, dar acesta nu a rezolvat nimic, ci doar a complicat și mai mult contradicțiile
confesionale. Abia în 488 armata imperială a reușit să-i înfrângă pe Illus şi Leontios și să pună
capăt răscoalei.
La 9 aprilie 491, Zenon a murit în urma unui acces de epilepsie.
Henoticonul. În 482, tronul Bisericii din Alexandria a trecut la Petru Mongus (Petru al
III-lea), care avea vederi monofizite. Din cauza disputei continue dintre calcedonieni şi ne-
calcedonieni, patriarhul Acachie a pregătit un document, Henoticonul, care a fost promulgat
de împăratul Zenon şi care intenţiona să furnizeze o bază pentru unirea celor două părţi.
Zenon a promulgat Henoticonul fără aprobarea vreunui sinod de episcopi. În acest fel, Zenon
spera să împace provinciile ne-calcedoniene din Egipt, Palestina şi Siria.
Subiectele pe care Henoticonul le întărea erau: credinţa aşa cum era definită de
Sinoadele I şi al II-lea Ecumenice; condamnarea lui Eutihie şi a lui Nestorie care fusese emisă
la Calcedon; o aprobare explicită a celor doisprezece anateme ale lui Chiril al Alexandriei şi
evitarea oricărei declaraţii referitoare la o fire sau două firi ale lui Hristos, într-o încercare de
a-i mulţumi atât pe calcedonieni cât şi pe ne-calcedonieni.
Acest document nu a satisfăcut pe nici una din partide. Toate bisericile s-au simţit
ofensate de intervenţia deschisă a împăratului în problemele bisericeşti. După doi ani de
tergiversare şi tărăgănări din partea lui Acachie, Papa Romei Felix al III-lea a condamnat
documentul în 484 şi l-a excomunicat pe Acachie. În consecinţă, Acachie a scos numele lui
din diptic, în acest mod începând în mod efectic Schisma acachiană. Excomunicarea a fost
ignorată la Constantinopol, chiar şi după moartea lui Acachie în 489.
Până la urmă, schisma provocată de Henoticon a fost oficial închisă în anul 519, când
împăratul Iustin I a recunoscut excomunicarea lui Acachie şi a reunit Bisericile Romei şi
Constantinopolului. Cu toate acestea, Patriarhiile de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim s-au
rupt, formându-se în fiecare caz scaune calcedoniene şi ne-calcedoniene.

Anastasie (491-518)
Deoarece nici unul dintre copiii lui Zenon nu se mai afla printre cei vii, pretendentul
legitim la tron era fratele împăratului defunct, Longinus, un om incult şi brutal. Nici armata,
nici senatul nu-şi doreau un asemenea domnitor şi Ariadna, a cărei recomandaţie, în calitatea
ei de augustă, era decisivă, a propus să fie făcut împărat Anastasie, un funcționar nu prea mare
de la curte. Acesta era originar din Dyrrachium (în Illyricum), avea o cultură vastă, era
renumit pentru inteligenţa şi purtarea sa decentă şi se bucura de bunăvoinţa împărătesei. Însă
acestei alegeri i s-a opus, susţinându-l pe Longinus, partida isaurienilor, care se ridicase în
timpul domniei lui Zenon. Atmosfera la Constantinopol s-a încins până la maximum şi când,
74
la 11 aprilie 491, Anastasie a fost proclamat împărat la Hippodrom, a trebuit chiar să fie
încălcată puţin ceremonia stabilită a încoronării. Mai întâi Anastasie, înveşmântat în stihar
brodat cu fir de aur, încins şi încălţat în sandale - campagia împărăteşti roşii, a fost ridicat pe
scut şi arătat poporului şi armatei. Totodată, campiductorul lăncierilor, conform tradiţiei, i-a
pus pe cap în locul coroanei (care se punea pe cap numai împreună cu hlamida imperială)
lanţul său. Şi abia după ce a auzit strigătele de aprobare ale soldaţilor şi poporului şi s-a
convins, în felul acesta, definitiv de susţinerea acordată de cetăţeni noului basileu, patriarhul
i-a pus hlamida şi coroana. Anastasie a fost prezentat pentru a doua oară spectatorilor, de
această dată în veşmântul complet, care simboliza împlinirea încoronării oficiale. Oamenii,
strigând de pe locurile lor, i-au urat augustului mulţi ani şi să rămână în purpură un om de
moralitate la fel de înaltă cum a fost în viaţa particulară.
În curând, Ariadna s-a căsătorit cu noul împărat, care îşi păstrase, pe lângă toate
calităţile sale, şi o înfăţişare atrăgătoare.
Îndată ce a urcat pe tron, Anastasie a declarat că socoate drept temei al credinţei
hotărârile Sinodului de la Calcedon, deşi el însuşi nu-şi ascundea simpatia faţă de
monofizism. Longinus a început să aţâţe ura între locuitorii capitalei. Împăratul, extrem de
nemulţumit de uneltirile nobilimii isauriene, a poruncit ca Longinus să fie prins şi tuns
călugăr, iar pe toţi partizanii acestuia i-a expulzat din capitală (493).
În anii 502-506 armata imperială a luptat cu perșii. Aceștea au fost înfrânți și au
acceptat un armistiţiu de şapte ani. După încheierea războiului, împăratul a făcut un bilanţ
detaliat al acestuia, în urma căruia a fost construit Anastasiopolis (Dara), o puternică
fortăreaţă la graniţa persană. În câteva luni au fost construite nu numai zidurile şi apeductele,
ci şi cisterne pentru apă, clădiri publice, chiar băi şi biserici.
Politica internă a lui Anastasie era foarte activă şi era însoţită de reforme importante, cu
bătaie lungă. Unele impozite care frânau dezvoltarea economică au fost anulate, iar în locul
lor a fost instituit un sistem de impozitere și mai eficient, dar și mai puțin apăsător.
În anul 498 a fost înfăptuită reforma monetară, monedelor de argint şi de aur li s-a
adăugat şi o monedă grea de aramă de tip nou. În anul 501, împăratul a interzis printr-un edict
special vânzarea posturilor oficiale.
În urma inovaţiilor lui Anastasie, în vistierie se acumulaseră, la moartea împăratului,
fonduri uriaşe: 320 000 de livre de aur, aceasta în pofida amplei activităţi desfăşurate în
domeniul construcţiilor!
Deşi situaţia generală a Imperiului sub Anastasie era destul de bună, în stat izbucneau
tot felul de rebeliuni şi tulburări.
În 508 a început o revoltă la Alexandria, de această dată - a adepţilor patriarhului
ortodox Macedonios II. Peste trei ani, la Hippodromul din capitală, o mulţime de credincioşi
ortodocşi scanda lozinca: „Alt împărat romeilor!” Anastasie şi-a pierdut răbdarea: el i-a
întemniţat sau i-a expulzat din capitală pe cei mai zeloşi partizani ai lui Macedonios, iar pe
patriarhul alexandrin însuşi l-a îndepărtat din funcţie.
În noiembrie 512, folosind în calitate de pretext formal pentru nemulţumire o
modificare neînsemnată a cuvintelor în unul din imnurile bisericeşti, locuitorii
Constantinopolului au pornit o rebeliune de proporţii, pe care bătrânul basileu abia de a reuşit
s-o preîntâmpine fără mare vărsare de sânge.
Dar cea mai mare răscoală împotriva basileului a fost cea a lui Vitalianus, înăbuşită cu
mare efort şi nu definitiv. În anul 512, comandantul oştirilor imperiale Vitalianus s-a declarat
apărător al credinţei ortodoxe şi a pornit împotriva monofizitului Anastasie. Împăratul a fost
nevoit să se ascundă în mahalalele din apropierea Vlachernelor (cartierul de nord-est al
Constantinopolului), de teama partizanilor lui Vitalianus din oraş. Iar acesta, asigurându-se de
75
sprijinul bulgarilor şi slavilor, i-a instigat la revoltă pe federaţii din regiunile dunărene, care
au cerut mărirea soldei. Comandantul trupelor din Tracia Hypatios, nepotul împăratului, a
refuzat să satisfacă această pretenţie, federaţii s-au răsculat şi Hypatios a trebuit să fugă. În
anul 514, rebelii deţineau deja controlul asupra Moesiei, Sciţiei şi Traciei, iar mai târziu au
înaintat până sub zidurile Constantinopolului. În oraş, pe pereţii caselor atârnau în număr
mare cruci şi proclamaţii, care îi convingeau pe locuitori de ortodoxismul împăratului.
Vitalianus a pus drept condiţie a armistiţiului restabilirea lui Macedonios II în funcţia
din care fusese destituit şi convocarea unui nou sinod ecumenic. Anastasie a tărăgănat
îndelung cu răspunsul, mituindu-i între timp pe ofiţerii lui Vitalianus. În cele din urmă,
împăratul a acceptat revendicările răsculaţilor şi Vitalianus şi-a retras în grabă oştirile corupte
de aurul împăratului.
Basileul a început să dea în mod clar semne că nu intenţionează să respecte condiţiile
tratatului, adunând între timp forţe pentru confruntările viitoare. Drept răspuns la reproşurile
de înşelăciune, el a remarcat cu sânge rece că, în caz de necesitate, cârmuitorul este în drept să
calce orice jurământ.
Împotriva lui Vitalianus a pornit cu o armată uriaşă comandantul de oşti Kyril, însă,
chiar la începutul campaniei, el a fost înjunghiat în cortul său de străjerii cumpăraţi de
duşman. Locul lui Kyril a fost preluat de Hypatios şi, în curând, oştirea lui, care număra
optzeci de mii de luptători, a fost distrusă, iar el însuşi a căzut prizonier. Autoritatea
împăratului a scăzut până într-atât, încât funcţionarii trimişi să-l răscumpere pe Hypatios au
fost jefuiţi şi bătuţi de oamenii lui Vitalianus. Acesta din urmă a primit din partea soldaţilor
titlul de împărat şi s-a apropiat de capitală pentru a doua oară, ameninţând-o cu asaltul dinspre
uscat şi dinspre mare.
Anastasie a cerut din nou pace. După ce a încheiat încă un acord, el însuşi a încălcat cu
perfidie armistiţiul, trimiţând flota împotriva corăbiilor lui Vitalianus. În bătălia navală (515),
Vitalianus a fost zdrobit şi s-a făcut dispărut, iar rămăşiţele trupelor sale au jurat credinţă
împăratului.
Anastasie a murit la 9 iulie 518.

Iustin I (518-527)
Fiu al unor țărani săraci, Iustin a venit la Constantinopol desculţ, cu traista pe umăr, ca
să-şi caute în capitală fericirea. Şi-a început serviciul ca soldat de rând sub Marcian, iar în
timpul domniei lui Anastasie exercita deja funcţii de comandă în războiul isaurian şi în cel cu
Vitalian. La moartea lui Anastasie, Iustin deţinea importantul post de comite al excubiţilor,
şeful gărzii personale a împăratului.
Întrucât răposatul Anastasie avea nepoţi, aceştia puteau înainta pe bună dreptate
pretenţii la tron, însă eunucul Amantius, care se bucura de influenţă la curte, a hotărât să-l
facă împărat pe un protejat al său, un oarecare Theocritos. Amantius i-a înmânat lui Iustin o
sumă mare de bani ca să-i împartă excubiţilor, pentru a-i atrage pe aceştia de partea sa. Însă
Iustin a împărţit aurul în numele său, fără a pomeni ceva despre misiunea încredinţată de
Amantius, şi, fiindcă, în ciuda vârstei destul de înaintate, era popular, graţie originii şi
calităţilor sale, printre oamenii simpli şi printre soldaţi, excubiţii l-au proclamat împărat pe el.
Unele persoane influente dintre nobilii de la curte au susţinut, de asemenea, candidatura
comitelui şi, la 10 iulie 518, Iustin a fost încoronat.
Ca să fie scutit de neplăceri, noul împărat a poruncit să fie executaţi Amantius şi
Theocritos.

76
 El le-a permis celor exilaţi în timpul domniei lui Anastasie să se întoarcă în capitală, iar
rebelul Vitalian, ca partizan al ortodoxiei, a fost tratat cu afabilitate, primind titlul de magister
militum, iar în 520 a devenit consul (în curând, el şi-a pierdut viaţa în urma unui atentat).
Iustin I a dat politicii religioase a statului o orientare ortodoxă fermă. Spre deosebire de
Zenon şi de Anastasios I, el s-a îndreptat spre o împăcare cu papalitatea, după un conflict de
treizeci şi cinci de ani („schisma lui Acachie”). Împăratul a ordonat să fie destituiţi vreo
cincizeci de episcopi monofiziţi din Siria şi a iniţiat persecuţii împotriva adepţilor tuturor
curentelor eretice ale creştinismului. Papa Hormisdas şi monarhul roman al Orientului, într-
adevăr, s-au împăcat în curând.
În anul 521 a reînceput războiul cu perşii. Doi ani mai târziu s-a desprins de Persia
Lazicum (regiune în vestul Georgiei), iar cârmuitorul acesteia, adoptând creştinismul, a găsit
sprijin la Iustin I.
În jurul anului 525, Bizanţul a avut de suferit în urma unui cutremur puternic, multe
oraşe au fost distruse aproape în întregime, inclusiv unul dintre cele mai mari centre ale
Orientului, Antiochia de pe Orontes. Împăratul a alocat mijloace considerabile pentru
reconstruirea lor.
La Constantinopol, timp de câţiva ani, au izbucnit încăierări crâncene între facţiunile de
circ. Prefectul oraşului „calma” populaţia organizând execuţii publice.
Fiind un om destul de străin de ştiinţe, chiar semianalfabet, Iustin îşi dădea seama foarte
bine de necesitatea unor studii ample pentru un om de stat şi s-a străduit să i le dea nepotului
său Iustinian (el însuşi nu a avut copii).
La începutul lui aprilie 527, Iustin I s-a îmbolnăvit grav şi de aceea l-a asociat pe
Iustinian la domnie cu titlul de august. De fapt, acesta din urmă conducea de multă vreme
statul în locul unchiului împovărat de ani. La 1 august 527, Iustin I a murit, lăsându-l ca
succesor pe Iustinian.

Iustinian cel Mare (527-565)

Iustinian s-a născut în 483, într-un sătuc numit Tavrision, aflat în zona din jurul cetăţii
Skopje din Dardania, între Iliric şi Macedonia.
Numele complet al lui Iustinian în dipticele consular din 521 este Flavius Petrus
Sabbatius Iustinianus. Mama sa era o soră a împăratului Iustin I. Probabil, pe când unchiul său
era încă şeful gărzii personale a împăratului, acesta l-a adus pe Iustinian la Constantinopol, ca
să primească educaţia necesară de care el, Iustin, era lipsit. Astfel, Iustinian a primit educaţie
în domeniul dreptului, matematicilor, artelor frumoase, filozofiei, tacticii militare şi teologiei.
Punctele lui forte erau dreptul, tactica militară şi teologia.
După moartea împăratului Anastasie (518) şi urcarea pe tron a lui Iustin I cu sprijinul
armatei, viitorul Iustinian ieşi la lumină. Foarte repede a obţinut cele mai înalte demnităţi. La
început a fost acceptat în garda personală a împăratului. Mai târziu îl găsim comandant al
armatelor din Răsărit. În 520 este consul roman. Astfel, el devine puterea centrală şi executivă
a guvernării unchiului său.
Deoarece Iustin I nu avea moştenitori şi îşi prevedea sfârşitul, în aprilie 527 el îl ridică
pe tron şi îl încoronează pe Iustinian în calitate de coimperator. Evenimentul a avut loc
înaintea Patriarhului Epifanie şi a altor demnitari ai imperiului, în camera în care pe împărat îl
ţintuise propria boală. În timpul domniei unchiului său, Iustinian s-a pregătit pentru propria sa
ridicare pe tronul imperial. Din acest motiv, domnia lui Iustin a fost prezentată foarte corect
de către istoricul A. Vasiliev ca fiind o introducere la domnia lui Iustinian I.

77
 Iustinian s-a urcat pe tron la vârsta de patruzeci şi cinci de ani şi a condus Imperiul
Roman timp de treizeci şi opt de ani (527-565). El şi-a impus personalitatea prin mărinimia
sa, prin legile sale, prin programul constructiv, prin politica sa internă şi externă.
Avem informaţii de la istoricii care i-au fost contemporani că era de statură medie, mai
degrabă gras, cu faţa rotundă, rumen în obraji şi având părul roşu. Aşa apare şi în mozaicul
din biserica „Sf. Vitalie” din Ravenna (547) şi în biserica „Sf. Apolinarie cel Nou” din acelaşi
oraş. Câteva ore de somn îi erau de ajuns pentru odihna trupului său ostenit. Din această cauză
era numit „neadormitul”. Mânca puţin şi muncea foarte mult. Cea mai mare plăcere a sa era
munca în propria bibliotecă.
Firea lipsită de vanitate a lui Iustinian i-a permis să accepte părerile altor oameni. Acest
fapt a fost unul dintre elementele de bază care i-au asigurat succesul în cârmuirea imperiului.
Mulţumită talentului său, el a fost capabil să aleagă oamenii potriviţi pentru slujbele potrivite.
Printre cei numiţi de el se numără generalii Belisarius şi Narses, secretarul economic Ioan
Capadocianul şi arhitecţii Anthemios şi Isidor, juristul Trebonian. Strălucirea lui Iustinian are
ca fundament marea sa intuiţie în cooptarea celor mai bune ajutoare în munca sa şi a celor mai
buni sfetnici.
Dintre aceştia, cea mai apropiată persoană era chiar soţia sa, împărăteasa Teodora, care
l-a susţinut în cârmuirea imperiului. Teodora şi Iustinian s-au căsătorit în 526. Ea provenea
dintr-o familie modestă. A fost actriţă/dansatoare în Constantinopol. Se dusese după un
demnitar al imperiului, pe nume Hecebolos, la Pentapolis, în nordul Africii. Mai târziu acesta
a gonit-o şi ea a plecat în Alexandria, unde şi-a găsit adăpost în casele de oaspeţi ale
monofiziţilor, unde, chipurile, s-a convertit la învăţătura lor. Din Egipt, ea a mers la
Constantinopol, unde a deschis o moară şi a dus o viaţă foarte respectată. Aici a cunoscut-o
Iustinian, s-a îndrăgostit de ea şi a luat-o de soţie, în ciuda originii ei umile. Iustinian a
îndepărtat piedicile care îl opreau de la căsătoria cu ea, determinându-l pe unchiul său să
schimbe legea care interzicea unui patrician să se căsătorească cu cineva de condiţie modestă.
Teodora i-a rămas întotdeauna credincioasă soţului, l-a cinstit prin purtarea ei şi l-a susţinut
prin sfaturile sale. Iustinian a iubit-o atât de mult, încât a ridicat-o la rangul de coîmpărăteasă.
Faptul că Teodora a fost mult mai mult decât soţia lui Iustinian o dovedeşte jurământul care se
cerea tuturor demnitarilor faţă de Maiestăţile lor. Asupra conlucrării strânse dintre Iustinian şi
Teodora în conducerea imperiului trebuie reţinute cuvintele lui Iustinian însuşi: „După ce m-
am gândit asupra acestor lucruri singur, apoi, după ce am luat ca sfetnic în hotărâre pe prea
cinstita mea soţie, care mi-a fost dăruită de Dumnezeu...” Există mărturii istorice care ne
informează despre convingerile religioase ale Teodorei. Unele dintre ele o prezintă ca fiind
monofizită, ceea ce este o greşeală. Vrednic de reţinut este faptul că ea întotdeauna i-a cinstit
public pe veneţi, care erau ortodocşi, şi nu pe albaştri, care simpatizau cu doctrina monofizită.
Teodora s-a purtat cu mult curaj în timpul binecunoscutei revolte Nika din 532. Curajul ei în
acele vremuri tulburi şi calităţile generalului Belisarios au salvat nu doar viaţa lui Iustinian, ci
şi soarta imperiului însuşi.
Ca puncte principale în domnia sa, Iustinian a stabilit două ţinte: prima, restabilirea şi
continuarea vechii puteri imperiale a „binecuvântatului popor roman” şi, cea de-a doua,
unitatea Bisericii şi Statului. Deviza politicii interne şi externe a lui Iustinian era: „Un Stat, o
Lege, o Biserică”.
În realizarea acestei devize, Iustinian trebuia, în primul rând, să aducă pacea în
Biserică. De aceea, pe de o parte, el a încercat să vindece rana provocată de Schisma
acachiană (484), care separase Roma de Constantinopol, iar, pe de altă parte, a căutat o soluţie
la problema monofizită. în al doilea rând, el trebuia să protejeze graniţele imperiului de
invaziil barbare, în special din Europa şi Asia. În al treilea rând, trebuia să restabilească
78
graniţele dinainte ale imperiului, mai ales în Apus. În al patrulea rând, folosind toate
mijloaceli pe care le avea la dispoziţie, trebuia să refacă legăturile comerciale ale imperiului.
În al cincilea rând, el trebuia să dezvolte un asemenea sistem administrativ şi legislativ în
cadrul imperiului, încât să vină în întâmpinarea tuturor nevoi lor, totuşi fără a se depărta de
glorioasa tradiţie şi experienţă greco-romană. În al şaselea rând, se cuvenea să înfrumuseţeze
imperiul cu noi şi minunate construcţii, pentru a împlini cele de trebuinţă supuşilor săi. Toate
acestea se puteau realiza numai dacă pe tron se afla un om cu voinţă, cu măreţie şi cu
încredere puternică. În fapt, Iustinian s-a dovedit a fi acest conducător, capabil să rezolve
problemele şi nevoile vremii sale.
Războaiele multe şi grele pe care destoinicii săi generali le-au purtat împotriva
vandalilor din nordul Africii (533-534), împotriva vizigoţilor din Spania (534), a ostrogoţilor
din Italia (535-539), împotriva perşilor (528-532 şi 540-541) - chiar dacă a trebuit, la un
moment dat, să încheie un armistiţiu cu aceştia din urmă - şi, mai apoi, împotriva lazilor (549-
556) s-au încheiat de cele mai multe ori cu în semnate victorii. Desigur, victoriile au fost
obţinute de generalii lui Iustinian; oricum, o bună parte din glorie aparţine acelui conducător
care şi-a ales cu abilitate generalii. Nume pline de glorie precum Belisarios şi Narses sunt
foarte sugestive în ceea ce priveşte această abilitate.
Iustinian a muncit din greu, a cheltuit sume enorme de bani şi şi-a folosit întreaga
diplomaţie pentru a-i ţine pe barbari în afara graniţelor imperiului. Din nefericire, el nu a
acordat atenţia necesară fortificării graniţelor imperiului de-a lungul Dunării, permiţând astfel
aşezarea treptată a avarilor şi slavilor în Peninsula Balcanică. Pentru realizarea planurilor sale,
Iustinian a trebuit să cheltuiască sume mari de bani. Războaiele şi diferitele construcţii - în
special fortificaţiile militare şi aşezămintele de binefacere - ar fi secătuit vistieriile statului,
dacă împăratul nu ar fi dezvoltat mijloace pentru noi surse de venit. Pentru aceasta a fost
acordată o mare atenţie dezvoltării comerţului şi industriei. Despre înflorirea celor două surse
de câştig, vorbesc foarte clar multe legi.
În legătură cu lucrarea filantropică a lui Iustinian, precum şi cu activitatea sa de
reconstrucţie stau mărturie monumentele existente, ca şi descoperirile arheologilor, dovezi
clare ale măreţiei şi puterii imperiului în timpul domniei lui, toate fiind rodul credinţei sale
creştine şi întruchiparea marii porunci a lui Hristos de a ne iubi aproapele.
Dar împărăţia lui Iustinian nu a devenit cunoscută doar prin nemuritoarele monumente
artistice, cum ar fi biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, sau pentru victoriile sale militare.
Domnia sa ar fi fost nemuritoare şi numai prin opera lui legislativă. Imediat după urcarea pe
tron, Iustinian a considerat ca una din principalele priorităţi reforma legislativă. Sarcina nu era
uşoară, întrucât toate legile romane anterioare trebuiau adunate şi studiate. Materialul adunat
trebuia să fie pătruns de învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii şi armonizat cu
acestea, pentru a putea sluji nevoilor societăţii creştine. Prin reforma legislativă Iustinian
dorea să pună bazele necesare pentru un popor, drept şi bine păstorit. În scopul noii orientări
legislative, el a stabilit o comisie de jurişti sub conducerea lui Trebonian, un păgân de origine
greacă din Pamfilia. Rapiditatea cu care comisia şi-a îndeplinit îndatoririle trezeşte astăzi
uimire şi admiraţie. În 529 a fost publicat Codex Iustinianus. El a fost în principal o revizuire
a Codex-ului Teodosianus şi a decretelor care au urmat ultimului Codex, înainte să treacă
cinci ani de la apariţia primei ediţii, lucrarea a fost republicată (534). Manuscrisele care s-au
păstrat sunt, de fapt, copii ale ultimei ediţiei. O altă lucrare esenţială elaborată de această
comisie este şi Digesta sau Pandectai, scriere clasică despre ştiinţa dreptului. Ea are un
caracter colectiv şi cuprinde gândirea vechilor jurişti, schimbări ale legilor şi comentarii din
partea comisiei. Cea de a treia lucrare publicată este Institutiones sau Eisegesis. Ea este un
text pentru tinerii care studiau dreptul. Aceste trei lucrări compun Corpus Juris Civilis.
79
 După apariţia lucrărilor de mai sus, Iustinian a publicat mai multe legi, numite novelle,
care se refereau la noile probleme apărute. Aproape toate novellele au fost scrise şi publicate
în limba greacă. Acest fapt este foarte important, pentru că, pentru prima dată, demnitarii
Imperiului Roman folosesc limba greacă. Aceasta s-a întâmplat, chiar după spusele lui
Iustinian, pentru ca tot poporul să înţeleagă şi să cunoască noile decrete împărăteşti. Deseori,
în novelle, ca şi în Corpus Juris Civilis, găsim multe legi privind probleme ale Bisericii.
Iustinian era o fire adânc religioasă şi un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe. Legislaţia
bisericească a fost tocmai rodul marii lui credincioşii faţă de religia creştină, ca şi a dragostei
pentru preamărirea puterii Bisericii.
Iustinian voia să fie evlavios şi să-şi exprime cucernicia prin fapte. Iustinian era convins
că singura religie adevărată este creştinismul ortodox. Drept aceea, pentru mântuirea sa şi a
supuşilor săi, şi-a asumat responsabilitatea de a proteja credinţa ortodoxă. Legile recunoşteau
şi protejau doar Biserica Ortodoxă. Celelalte religii: iudaismul, păgânismul etc, ca şi ereziile
creştine, erau în afara legii. Astfel, potrivit legii, existenţa lor trebuia curmată. Legile lui
Iustinian urmăreau să-i constrângă pe credincioşii necreştini să îmbrăţişeze Ortodoxia. Astfel,
vrăjmaşii adevăratei religii, ca şi centrele lor de prozelitism, se stingeau. Poziţia sa severă şi
aplicarea legilor împotriva necreştinilor şi a ereticilor deveniseră o necesitate din pricina
disputelor teologice şi bisericeşti, a ereziilor, schismelor, ca şi a revoluţiilor, care tindeau să
arunce Biserica şi Statul în anarhie şi fărâmiţare. Bineînţeles, aceasta nu era soluţia perfectă a
problemei. Ea a fost însă determinată de circumstanţe.
În concluzie, trebuie să recunoaştem că lunga domnie a lui Iustinian a fost una glorioasă
şi ziditoare. Până la moartea sa, pe 14 noiembrie 565, el a luptat fără încetare pentru
bunăstarea Statului şi a Bisericii, ajutându-şi supuşii şi făcându-se bineplăcut înaintea lui
Dumnezeu, Care l-a aşezat pe tronul imperial.

Succesorii lui Iustinian (565-602)

Iustin II (565-578). În 565 pe tronul Imperiului bizantin a urcat Iustin (în vîrstă de 45
ani), un nepot de soră a lui Iustinian, căsătorit cu Sofia, nepoata împărătesei Teodora.
Iustin a fost mulți ani administrator al palatului imperial, iar în ultimii ani domniei lui
Iustinian era considerat cel mai probabil succesor la tron.
Din acțiunile și măsurile luate de Iustin II în primii ani ai domniei se vede că el avea
propriile viziuni privind soluționarea celor mai stringente probleme ale Imperiului, care se
deosebeau de cele ale lui Iustinian. A fost însă nevoit să aștepte cu multă răbdare moartea
bătrînului Iustinian (a trăit 82 de ani), ca apoi, după ce va prelua puterea să purceadă
efervescent la realizarea planurilor sale. Deși era bine instruit, Iustin II nu avea totuși nici
înțelepciunea, nici capacitățile administrative ale lui Iustinian. Imperiul care i-a revenit nu era
o moștenire ușoară, iar Iustin II și-a pus ca scop să fie un împărat și mai mare ca Iustinian cel
Mare.
Multe din ideile lui Iustin II erau rupte de realitate. La început el a anulat restanțele de
impozit ale populației față de stat, apoi în 569, Iustin a introdus noi taxe, inclusiv pe vin şi
pîine, ceea ce i-a adus imediat reputaţia de lacom. În anul 569, împăratul a emis un decret prin
care interzicerea vânzării funcţiilor de stat, care prevedea un nou sistem al numirilor în post,
potrivit căruia candidatul era ales în urma recomandaţiei episcopului şi a cetăţenilor de vază
din acel loc unde pleca să-şi exercite funcţia. Însă, ulterior, şi basileul însuşi, fiind strâmtorat,
a fost nevoit să dea înapoi şi permitea vânzarea diferitor funcţii.
Refuzînd practica anterioară de a-i plăti pe dușmanii externi ai imperiului (unul din
motivele sale fiind și faptul că vistieria imperială era secătuită), Iustin a trebuit să facă față
unui război aproape continuu de-a lungul întinselor frontiere ale imperiului.
80
 Războaiele duse de comandanţii de oşti ai lui Iustin s-au dovedit extrem de nereuşite
pentru Imperiu, a cărui armată de 150 000 de oameni, în mod evident, nu era suficientă pentru
bătălii.
În 568 lombarzii, o populaţie germanică ce trăia la nord-vest de Illyricum, au migrat
în Italia și au început cucerirea ei. Către anul 573 bizantinii au pierdut nordul și o bună
parte din centrul Italiei.
Între anii 569-571, provinciile din Africa au avut de suferit în mod serios în urma
incursiunilor maurilor. Posesiunile din Spania, la rândul lor, au fost devastate de vizigoţi. În
573, avarii au provocat, în Tracia, o înfrângere a unei expediţii militare a bizantinilor, iar
comandantul ei, Tiberius, abia a reuşit să scape de prizonierat şi de moarte.
În Orient s-a răsculat, în 571, împotriva dominaţiei persane Armenia, cârmuitorul ei a
cerut ajutor de la bizantini şi Iustin II şi-a trimis acolo soldaţii. Acest fapt, precum şi refuzul
împăratului de a plăti banii datoraţi conform acordului din 561, au determinat înrăutăţirea
relaţiilor cu Persia. Un an mai târziu, bizantinii înşişi i-au atacat pe perşi, iar, în vara anului
573, comandantul de oşti Marcian (nepotul lui Iustinian I) a învins într-o bătălie armata
persană şi a asediat cetatea Nisibis. Drept răspuns, perşii au jefuit Siria, iar Marcian, neavând
la dispoziţie forţele necesare, n-a fost în stare să cucerească fortăreaţa asediată. Mâniat, Iustin
II a numit un nou comandant, fapt care a creat în rîndurile armatei dezbinări şi perşii i-au
alungat fără efort pe romei de lângă zidurile Nisibisului, iar iarna, folosind maşinile de asediu
capturate acolo, au pus stăpânire pe cetatea Dara, punctul cel mai consolidat de la graniţa
bizantină.
Moştenirea lui Iustinian cel Mare a decăzut rapid şi, atunci când, în 573, Iustin II a
început că construiască un far la Constantinopol, în capitală au apărut pamflete caustice, ai
căror autori îi recomandau basileului să facă mai repede lucrul acesta, ca să poată contempla
de la înălţime întreg tabloul nenorocirilor şi pustiirii ţării.
Politica religioasă. Noile disensiuni apărute în rîndul monofiziţilor l-au încurajat pe
Iustin să facă o încercare de a-i atrage pe cîţiva dintre ei de partea lui. Refuzul de a face
distincţie între persoana şi natura lui Hristos îi făcuseră în cele din urmă pe unii monofiziţi
radicali să afirme că Treimea nu înseamnă numai trei persoane, ci şi trei naturi. Alţi
monofiziţi, în frunte cu patriarhul Theodosius al Alexandriei, de multă vreme exilat, au
condamnat această doctrină, numind-o treitism sau credinţa în trei dumnezei şi au respins
ideea că trei persoane într-un Dumnezeu unic ar implica trei naturi. Această negare submina
însă în mod logic principala obiecţie monofizită faţă de calcedonianism: faptul că acesta
credea în două naturi ale lui Hristos, ceea ce implica automat credinţa în două persoane.
Din cauză că monofiziţii şi-au reafirmat poziţia, împăratul a iniţiat negocieri paşnice cu
Theodosius înainte de mijlocul anului 566, cînd patriarhul a murit. În continuare, Iustin şi
patriarhul său, Ioan Scholasticus, au organizat discuţii teologice la Constantinopol, care i-au
adunat pe calcedonieni, trietişti şi pe alţi monofiziţi, inclusiv pe liderul monofizit Iacob
Baradaeus. Aceste întruniri au continuat şi în 567, cînd Iustin a emis un edict care, fără să-i
menţioneze pe calcedonieni, afirma punctele de vedere asupra cărora puteau fi toţi de acord.
Deşi mulţi călugări monofiziţi sirieni au respins acest edict la o conferinţă ţinută la
Callinicum, Iacob Baradaeus şi clerul său monofizit au căutat în continuare un compromis.
În 571 împăratul a obţinut aprobarea anticipată de la Iacob Baradaeus şi de la alţi
episcopi monofiziţi pentru un edict referitor la unire. Acest edict a pus de acord doctrina
potrivit căreia Hristos avea o singură natură, atît divină, cît şi umană (monofizitismul
severian) cu aceea conform căreia Hristos avea atît o natură divină, cît şi una umană şi că
acestea erau unite (ortodoxia calcedoniană). Astfel, într-un moment trecător de triumf al
bunului simţ, calcedonienii lui Iustin şi monofiziţii lui Iacob au recunoscut că aveau aceeaşi
81
credinţă, pe care şi-o exprimau pur şi simplu în mod diferit. La promulgarea edictului, Iacob
şi episcopii lui au acceptat să colitirghisească cu patriarhul Ioan Scholasticul.
Totuşi, întrucît edictul sprijinea implicit sinodul de la Calcedonia, episcopii monofiziţi
nu au reuşit să-i convingă pe adepţii lor furioşi să-l accepte. Astfel că episcopii şi-au retractat
aprobarea ca să-şi menţină autoritatea. Simţindu-se trădat, împăratul i-a întemniţat pe toţi
episcopii pe care a reuşit să-i prindă, a scos din nou monofizitismul în afara legii şi a renunţat
la eforturile lui privind reconcilierea. Se pare că Iustin nu a înţeles multe din exemplul oferit
de unchiul lui, Iustinian, care continuase cu răbdare negocierile cu monofiziţii după eşecuri
mai mari decît acesta.
Iustin II, mergând pe urma unchiului său Iustinian, a fost un mare constructor de
biserici. În afară de îmbunătățirile aduse multor biserici construite de Iustinian, cum ar fi
măreața Sfînta Sofia din Constantinopol și Biserica Sfinților Apostoli, el a construit o biserică
dedicată Sfinților Apostoli Petru și Pavel și un altă biserică, în formă trilobată, tot cu hramul
Sfinților Apostoli. De asemenea, el a extins Biserica Maicii Domnului din Blachernae, dându-
i o formă de cruce în plan.
Moartea lui Iustin II. Insuccesele domniei l-au zdruncinat pe împărat şi el, care nu se
bucurase nicicând de o sănătate de fier, şi-a ieşit din minţi. El a început să fie cuprins de
accese de nebunie furibundă, agravate de suferinţe fizice copleşitoare - el „s-a îmbolnăvit de
picioare” şi chiar nu putea merge.
La sugestia soţiei sale Sofia, la 7 decembrie 574, Iustin II l-a asociat la domnie,
conferindu-i titlul de cezar, pe comandantul gărzii imperiale Tiberiu.
După aceasta, Iustinl s-a retras din activitate, renunţând, de fapt, definitiv la participarea
la conducerea ţării şi asistând numai din când în când la solemnităţi. Bolile augustului, pe care
acesta le socotea o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele sale, se agravau, operaţiile
chirurgicale la picioare îi pricinuiau suferinţe, iar raţiunea i se întuneca tot mai mult. La 26
septembrie 578, simţind apropierea morţii, Iustin II l-a chemat pe Tiberius, i-a transmis
coroana şi titlul de august, iar peste opt zile, la 4 octombrie, a murit.

Tiberiu II (578-582). Tiberiu, în 574, cînd a devenit cezar și, de fapt, conducător efectiv al
imperiului, avea vîrstă de 35 ani. De origine iliră ca şi familia lui Iustinian, el era un militar
destul de capabil, cu mai mult bunsimţ decât Iustin II. Dar Tiberiu s-a simţit obligat să
recucerească Dara, ceea ce a însemnat un război costisitor şi periculos. El a folosit o parte din
sumele economisite de Iustin pentru a cumpăra patru ani de armistiţiu de la perşi, deşi aceştia
au refuzat să extindă armistiţiul si asupra Armeniei, unde războiul a continuat într-un mod
indecis. În timpul acestui armistiţiu Tiberiu a transferat la graniţa cu perşii multe trupe din
armatele din Illyricum şi Tracia, şi a mărit încontinuu Armata Răsăritului cu 15.000 de noi
recruţi. Aceste măsuri au împovărat bugetul şi au pus în pericol frontiera pe Dunăre, dar
Tiberiu spera că ele vor asigura o victorie asupra Persiei. Când armistiţiul a expirat în 578,
Mauriciu, generalul lui Tiberiu, a obţinut câteva victorii importante. În acelaşi an, Iustin II a
murit, iar caesar-ul său i-a urmat la tron ca Tiberiu II.
Tiberiu le-a propus perşilor să le cedeze teritoriul pe care Mauriciu li-l luase în Armenia,
în schimbul Darei, dar perşii au refuzat. Deşi cu un mic ajutor din partea lui Tiberiu bizantinii
şi-au îmbunătăţit uşor poziţia în Italia şi Spania, şi foarte mult în Africa, în Balcanii slab
apăraţi avarii au început să ameninţe la graniţă, iar triburile slave au început să migreze peste
Dunăre către sud până în Grecia. Mauriciu a câştigat şi alte victorii, la un moment dat chiar
apropiindu-se de capitala persană Ctesiphon, dar perşii nu au cedat. Generalul şi-a întrerupt
campania în 582, când Tiberiu, bolnav, l-a chemat în capitală. Înainte de a muri, împăratul i-a dat-
o pe fiica sa de soţie lui Mauriciu şi l-a numit moştenitor la tron.
82
 Mauriciu (582-602) părea a fi împăratul de care avea nevoie Bizanţul. Originar din
centrul Anatoliei, în vârstă de 43 de ani, educat şi cu o activitate militară remarcabilă, era
inteligent şi cinstit, şi hotărât până la încăpăţânare. Mauriciu ştia prea bine că se confruntă cu
probleme urgente şi insolubile. Războiul cu perşii era departe de a fi câştigat, iar reducerea
armatei în Răsărit nu putea decât să prelungească acest război. Dar o mare parte a acelei
armate era necesară urgent împotriva avarilor si slavilor în Balcani, ca şi împotriva lombarzilor
din Italia. Sumele uriaşe cheltuite de Tiberiu pentru armată şi tributuri sărăciseră atât de mult
vistieria încât Tiberiu începuse să amâne plata armatei din Răsărit. Această situaţie dificilă -
atât militară cât şi fiscală - nu era uşor de rezolvat.
Evident, Mauriciu dorea o victorie rapidă în Răsărit. Timp de doi ani el a trimis mari
armate în teritoriul persan, dar acestea n-au reuşit să obţină vreo victorie decisivă. Apoi
împăratul a transferat unele trupe în Balcani, unde avarii şi slavii deveniseră mult prea
supărători pentru a mai fi ignoraţi. După această mişcare, bizantinii au continuat să-i bată pe
perşi şi să le invadeze teritoriile, fără a reuşi însă să-i oblige să încheie pacea.
Soldaţii care au sosit în Balcani cu greu au putut face faţă avarilor care ocupau cea
mai mare parte a graniţei pe Dunăre, şi slavilor care stăpâneau mari teritorii în interior.
Deoarece cheltuielile celor două războaie creşteau, în 588 Mauriciu a încercat să facă
economii declarând că guvernul va începe să furnizeze arme soldaţilor, în loc să le dea
generoasele subvenţii pe care le primeau încă din timpul lui Anastasiu. Indignate de această
reducere a venitului lor real, armatele răsăritene s-au revoltat. L-au înlăturat pe
comandantul lor Priscus, şi-au ales un nou comandant, şi au jefuit zona rurală a Siriei.
Perşii, încântaţi de această situaţie, au trecut graniţa. Dar comandantul ales de soldaţi era
loial şi responsabil. El a reinstalat ordinea, i-a înfrânt pe perşi şi i-a alungat din teritoriul
bizantin. Revolta a luat sfârşit după ce Mauriciu a revenit la vechea formă de plată a
armatei, dar în confuzia creată, perşii reuşiseră să cucerească oraşul de graniţă
Martyropolis, pe care bizantinii n-au mai putut să-l recucerească. Între timp, avarii au
invadat Tracia.
Greutăţile războiului epuizau Bizanţul, dar perşii se aflau într-o situaţie şi mai dificilă, în
590, în cel de-al 18-lea an de război, perşii erau atât de exasperaţi încât au organizat două
revolte separate. În prima regele a fost înlăturat şi înlocuit cu fiul său Chosroe II; în cea de-a
doua, Chosroe a fost şi el alungat şi în locul lui a fost adus un general al rebelilor. Chosroe a
reuşit să se refugieze în Bizanţ cu câţiva însoţitori, şi a promis să renunţe la Martyropolis şi
Dara, şi la protectoratul persan asupra Iberiei şi celei mai mari părţi a Armeniei, în schimbul
ajutorului bizantinilor pentru a reveni pe tronul Persiei. Rivalul său uzurpator i-a oferit lui
Mauriciu Martyropolis, Dara şi de mult pierdutul oraş de frontieră Nisibis, doar ca să nu
intervină în conflict.
Cei care cunosc desfăşurarea evenimentelor ulterioare ar putea spune că Mauriciu ar fi
trebuit să-l aleagă pe uzurpator, preferând o pace favorabilă pe gratis şi un guvern persan
instabil şi ilegitim. Dar neştiind ce avea să-i aducă viitorul, Mauriciu l-a sprijinit pe Chosroe.
Probabil că împăratul s-a gândit, şi destul de întemeiat, că Armenia şi Iberia erau mult mai
valoroase decât Nisibis, şi că o Persie stabilă şi prietenă ar putea menţine mai bine pacea.
El a trimis o mare armată bizantină sub comanda generalului Narses care să-l însoţească pe
Chosroe, care în drumul său a primit şi alte ajutoare. Aliaţii au luat oraşele Martyropolis şi
Dara pentru bizantini, l-au reinstaurat pe Chosroe în capitala persană Ctesiphon, şi au
înfrânt armata uzurpatorului până la sfârşitul anului 591. Aşa cum promisese, Chosroe a
cedat bizantinilor Iberia şi Armenia.

83
 Mauriciu a încheiat triumfător războiul cu perşii, câştigând pentru Bizanţ cea mai bună
frontieră răsăriteană de la Iulian şi o pace aparent sigură cu Persia. Prestigiul său era atât de
mare încât el a reuşit să convingă Biserica Iberică şi mare parte din Biserica Armeană să
treacă de la monofizitism la calcedonianism. Acum împăratul a mutat multe trupe din est în
Balcani, şi a început laborioasa sarcină de a alunga slavii din teritoriul bizantin şi de a reface
frontiera pe Dunăre.
Pentru a grăbi acest proces, Mauriciu s-a hotărât să-i atace pe slavi în teritoriile lor
de la nord de Dunăre, unde armata bizantină i-a înfrânt de două ori. Dorind să reducă
cheltuielile campaniei, în 593 el a ordonat armatei să rămână în nordul Dunării şi să trăiască
din ceea ce le oferea acel ţinut. Dar perspectiva aceasta era atât de neplăcută încât soldaţii
erau pe punctul de a se revolta, când comandantul lor Priscus, care fugise din revolta din
Răsărit cu cinci ani în urmă, a acceptat să-i ducă în Tracia, unde să-şi petreacă iarna în locuri
mai sigure şi mai plăcute. Slavii au invadat din nou nordul Illyricum-ului şi împăratul
furios l-a înlăturat pe Priscus.
În anul următor, Mauriciu, tot în vederea unor economii, a hotărât anularea sumelor
plătite soldaţilor nu numai pentru arme, ci şi pentru uniforme, urmând ca de-acum înainte
plata aceasta să se facă în natură. Pentru a-i compensa pe soldaţi pentru venitul pierdut, el a
garantat că cei care mureau în război vor fi înlocuiţi de fiii lor, iar invalizii vor continua să-
şi primească banii pentru hrană drept pensie. Dar oamenii erau tot nemulţumiţi. Noul lor
comandant a trebuit să plătească vechile solde şi în acelaşi timp să confirme şi
costisitoarele măsuri menite a-i compensa. Mauriciu l-a înlăturat şi l-a înlocuit cu Priscus.
Oricât de mult ar fi costat imperiul sau oricât de nemulţumiţi ar fi fost, soldaţii au
luptat în mod onorabil. Priscus i-a înfrânt pe slavi, i-a asediat pe avari, şi a cucerit cea mai
mare parte a Illyricum-ului şi Tracici. Dar în timp ce îi alunga pe slavi, avarii umiliţi au
lovit din nou. În 597 ei au înaintat prin nordul Illyricum-ului şi au pătruns în nordul
Tracici, ameninţând Constantinopolul. Avarii s-au retras doar în anul următor, după ce
ciuma, reapărută în imperiu, s-a răspândit în rândurile lor. Un an mai târziu, Priscus a
contraatacat, invadând teritoriul avarilor de la nord de Illyricum şi înfrângându-i în repetate
rânduri. Acum Mauriciu câştigase practic războiul balcanic, dar în acelaşi timp luptele şi
ciuma îi epuizaseră pe bizantini.
În 602, împăratul şi-a reînnoit ordinul ca armatele din Balcani să-si petreacă iarna la
nord de Dunăre, supravieţuind cu ceea ce le oferea acel teritoriu. Neavând de ce să se
teamă de slavi, soldaţii s-ar fi supus poate dacă vremea nu s-ar fi înrăutăţit. Comandantul
lor, fratele lui Mauriciu, Petros, ar fi putut evita revolta dacă ar fi revocat ordinul; dar nu
a vrut să o facă, ştiind că asemenea concesii au dus întotdeauna la demiterea
comandantului. Refuzând să i se supună, soldaţii exasperaţi s-au revoltat pe faţă, şi-au ales
drept comandant un tânăr ofiţer numit Foca, şi au atacat Constantinopolul.
În capitală rămăseseră prea puţine trupe, şi Mauriciu şi-a dat seama că zgârcenia lui îl
făcuse să-şi piardă popularitatea şi în oraş. Rebelii i-au oferit tronul lui Teodosiu, fiul mai
mare al lui Mauriciu, care a refuzat, apoi socrului lui Teodosiu, Germanus, care a ezitat.
Mauriciu şi familia sa au părăsit oraşul, şi rebelii l-au proclamat împărat pe conducătorul
lor Foca. Foca l-a capturat şi executat pe Mauriciu, alături de fratele său şi de cei cinci fii
mai mici. Singurul fiu care a reuşit să scape a fost Teodosiu, care fusese trimis să ceară ajutor
de la regele perşilor Chosroe, în amintirea ajutorului pe care-l primise odată de la Mauriciu.
Atât Chosroe cât şi comandantul răsăritean Narses, care îl reinstalase pe Chosroe pe tron,
au refuzat să îl recunoască pe Foca şi s-au pregătit de război.
Foca a fost primul împărat al imperiului răsăritean de la Diocleţian care a preluat
puterea deplină fără drepturi ereditare sau legale, iar această violentă preluare a Răsăritului a
84
fost prima după înfrângerea lui Liciniu de către Constantin. Deşi Basilisc îl înlăturase
temporar pe Zenon, iar câţiva împăraţi apuseni îşi pierduseră tronul cu consecinţe
dezastruoase pentru Apus, una dintre cele mai mari calităţi ale Răsăritului fusese tradiţia sa
de succesiune stabilă. Aceasta a luat sfârşit într-un moment în care imperiul se lupta de multă
vreme să-şi menţină echilibrul şi nu-şi putea permite o criză internă.
Fără îndoială, cei trei succesori ai lui Iustinian ar fi putut conduce imperiul mai bine
decât au făcut-o. Pe bună dreptate avea Iustin II remuşcări pentru pierderea Darei: războiul
său cu perşii nu fusese necesar şi nici înţelept, iar resursele sale puteau fi mai bine folosite
pentru apărarea Italiei împotriva lombarzilor. Pentru Tiberiu şi Mauriciu ar fi fost cel mai bine
să accepte pierderea Darei şi să pună capăt războiului cu perşii înainte ca acesta să secătuiască
vistieria şi să permită slavilor şi avarilor să invadeze Balcanii. În orice caz, indiferent cât de
strâmtorat financiar ar fi fost, Mauriciu trebuia să fi învăţat din cele trei experienţe anterioare
cu soldaţii răzvrătiţi să nu provoace revolta care în final i-a adus distrugerea.
Pe de altă parte, până la căderea lui Mauriciu - care în mod clar putea fi evitată -, Bizanţul
nu a suferit mari catastrofe. Noile sale provincii africane au rezistat la toate atacurile
maurilor. Imperiul şi-a păstrat cu foarte puţini oameni şi bani pierduţi principalele oraşe şi o
mare parte a celor mai bune teritorii din Italia, şi cu ceva mai mult efort probabil că ar fi
reuşit să-i alunge definitiv pe lombarzi. Aproape jumătate din provincia spaniolă a bizantinilor a
supravieţuit, în pofida dezinteresului aproape total al împăraţilor. Bizantinii şi-au câştigat
războiul nechibzuit cu perşii, i-au înfrânt în mod hotărâtor pe avari şi pe slavi. Soldaţii care
s-au revoltat împotriva lui Mauriciu aveau motive să creadă că luptaseră bine şi erau
îndreptăţiţi să-şi păstreze toate avantajele. Era evident că imperiul încă mai avea putere.

Heracliu (602-641)
În 610, tânărul Heracliu a debarcat în capitală, l-a capturat şi executat pe Foca, şi a
devenit împărat în locul acestuia. Cu toate acestea, noul împărat părea nepotrivit pentru uriaşa
sarcină de a restabili imperiul care se năruia. Având în jur de 35 de ani, armean de origine, dar
familiarizat aproape numai cu Africa, Heracliu avea o experienţă militară şi politică limitată,
iar singura sa legitimitate la tron era faptul că înlăturase un uzurpator. Chosroe nu îl considera
mai îndreptăţit decât Foca la domnie. Pe de altă parte, nimeni nu avea un drept mai mare la
tronul bizantin, iar Heracliu era înzestrat cu o încăpăţânare aprigă şi un simţ strategic care i-au
permis să supravieţuiască şi să-şi întărească mult poziţia.
Heracliu l-a numit pe vărul său Nicetas comandant al oamenilor săi din Egipt şi Siria,
iar pe Priscus, bătrânul general al lui Mauriciu, comandant al armatei mai mari din Anatolia.
În 611 o forţă persană a pătruns între cele două armate cucerind Antiohia şi restul Siriei de
Nord, în timp ceilalţi perşi l-au ocolit pe Priscus şi au invadat centrul Anatoliei. Împăratul l-a
înlăturat pe Priscus şi a preluat el însuşi comanda armatei anatoliene. Heracliu, primul împărat
care lupta cu inamicul de la Teodosiu I, i-a atacat pe perşi lângă Antiohia în 613. După o
bătălie, perşii l-au alungat, au pătruns în Palestina şi au cucerit Ierusalimul. Aici au luat
lemnul Sfintei Cruce, au deportat din oraş majoritatea creştinilor şi le-au permis evreilor să se
stabilească în locul lor. Între timp avarii ajunseseră la conducerea slavilor, şi alături de aceştia
au invadat aproape întregul Illyricum, cu excepţia coastelor.
Imperiul fiind acum pierdut aproape pe jumătate, în 616 Heracliu a înjumătăţit solda
armatei, înlocuind probabil cu bani înzestrarea gratuită cu arme şi uniforme, aşa cum
încercase să facă Mauriciu cu mai bine de 20 de ani în urmă. Deşi soldaţii se revoltaseră
împotriva lui Mauriciu, situaţia era acum atât de critică încât se pare că trupele au acceptat
aceleaşi măsuri din partea lui Heracliu fără a protesta. Heracliu a înjumătăţit de asemenea
salariile demnitarilor săi civili, evident fără compensaţii. Curând împăratul a oprit şi
85
ajutoarele de grâne împărţite în Constantinopol, care datau din vremea lui Constantin I. Chiar
şi cu aceste măsuri drastice, Bizanţul rămânea în pragul ruinei.
În vreme ce armata persană de nord jefuia Anatolia, armata persană de sud a început
cucerirea Egiptului. Pe măsură ce perşii încorporau Egiptul şi Siria în imperiul lor, ei s-au pus
bine cu localnicii monofiziţi, alungându-i pe evrei din Ierusalim. Perşii şi-au încheiat
cucerirea Egiptului în 620, când Nicetas le-a predat Alexandria. Deoarece Chosroe a refuzat
să discute o încheiere a păcii chiar şi după aceste mari cuceriri, probabil că planul lui era sa-şi
continue înaintarea, luând în stăpânire Anatolia şi poate chiar Constantinopolul.
Heracliu a înţeles că singura lui şansă era atacul. Pentru a aduna toţi banii de care avea
nevoie pentru o ofensivă totală împotriva perşilor, el a obţinut permisiunea patriarhului
Serghie să împrumute şi să topească obiecte din aur şi argint luate din bisericile imperiului. Se
pare că Heracliu era hotărât să păstreze cât mai mult posibil din armată, deoarece aproximativ
trei sferturi din aceasta supravieţuise tuturor grelelor sale înfrângeri. Heracliu a încheiat un
armistiţiu cu avarii care i-a permis să-şi retragă cea mai mare parte a trupelor din Tracia, şi a
masat circa 50.000 de soldaţi bizantini în vestul Anatoliei.
În 622 împăratul şi-a condus armata în estul Anatoliei, care era invadată de grosul
armatei persane sub conducerea celui mai bun general al perşilor, Şahrbaraz. După îndelungi
manevre, Heracliu l-a atras pe Şahrbaraz pe câmpul de luptă şi l-a înfrânt. Deşi nu a fost o
izbândă zdrobitoare, aceasta a fost prima victorie bizantină reală din război, şi ea a ridicat
moralul bizantinilor şi i-a forţat pe perşi să părăsească Anatolia. Împăratul se pregătea acum
să pătrundă în Armenia, dar avarii au rupt armistiţiul şi au invadat sudul Traciei. După
negocieri în care avarii au fost cât pe ce să-l captureze, Heracliu a cumpărat un nou armistiţiu.
Acum împăratul s-a pregătit pentru o lovitură decisivă împotriva Persiei însăşi, în 624 s-
a întors la armata sa din Anatolia, luând-o cu el pe soţia sa Martina şi lăsându-l pe patriarhul
Serghie la conducerea Constantinopolului. Heracliu a traversat Armenia şi a pătruns în
provincia persană Atropatene (Azerbaidjan-ul de astăzi). Deşi Chosroe a adunat o armată care
să-i poată rezista, chiar şi după ce l-a chemat pe Şahrbaraz regele s-a aflat în inferioritate
numerică, şi Heracliu l-a alungat din Atropatene. Apoi bizantinii şi-au petrecut iarna în
Caucaz, unde au angajat mercenari locali, în anul următor forţele persane deveniseră mai
mari, dar într-o lungă campanie în Armenia Heracliu le-a învins de trei ori.
Chosroe a răspuns cu vigoare aliindu-se cu avarii pentru un atac comun asupra
Constantinopolului. În 626 Şahrbaraz a ocolit armata lui Heracliu şi a ajuns la suburbiile
asiatice ale oraşului, deşi numai după ce împăratul îl fortificase. Hanul avar a asediat zidurile
oraşului şi şi-a trimis aliaţii slavi cu bărcile să-i treacă pe perşi peste strâmtoare; dar pe
drumul de întoarcere bizantinii au scufundat bărcile cu slavi şi perşi. Apoi bizantinii au
interceptat o scrisoare în care Chosroe ordona executarea lui Şahrbaraz. Scrisoarea a ajuns la
general, care şi-a retras forţele pentru a-şi pregăti răzbunarea. Rămaşi fără ajutorul persan,
avarii şi slavii au trebuit să renunţe şi ei la asediu.
Situaţia s-a schimbat acum în favoarea bizantinilor. Refuzând să se supună regelui său,
Şahrbaraz a păstrat pentru sine Siria şi Egiptul cu armatele sale. Avarii şi slavii nu s-au mai
înţeles şi au început să se lupte între ei. Heracliu a încheiat o alianţă cu khazarii, un popor turc
de la nord de Caucaz, şi i-a înfrânt pe perşi în Iberia. În 627, împăratul a primit întăriri cu
trupe de care nu mai era nevoie la Constantinopol, dispunând acum de circa 70.000 soldaţi
bizantini şi aliaţi. Cu aceştia el s-a îndreptat, prin Armenia şi Atropatene, către Mesopotamia.
La sfârşitul anului, lângă ruinele oraşului Ninive, el a înfrânt decisiv singura armată rămasă a
regelui.
La începutul lui 628, Heracliu ameninţa capitala perşilor Ctesiphon. Deoarece Chosroe
continua să refuze încheierea păcii, fiul său Kavad II l-a înlăturat de la domnie şi l-a omorât.
86
Noul guvern persan a acceptat să predea toţi captivii pe care îi luase şi toate posesiunile
cucerite de la începutul războiului. Aceste posesiuni erau oricum mai puţine în realitate,
deoarece aproape toate teritoriile cucerite se aflau în mâinile rebelului Şahrbaraz. Dar în 630,
după moartea lui Kavad, probabil de ciumă, Şahrbaraz a acceptat să cedeze Egiptul, Siria şi
lemnul Sfintei Cruce în schimbul recunoaşterii sale ca rege al Persiei de către Imperiul
Bizantin. El a luat tronul persan, dar a fost asasinat două luni mai târziu. Între timp, Heracliu a
refăcut graniţele dinaintea războiului şi a adus Sfânta Crucea înapoi la Ierusalim, pentru ca în
final să se întoarcă triumfător în capitală alături de credincioasa lui soţie Martina.
Istoria cunoaşte prea puţine răsturnări de situaţie ca aceasta. Motivul principal al acestei
schimbări este că la început bizantinii au fost împărţiţi de uzurparea lui Focas şi mult prea
răspândiţi, în timp ce mai târziu în război duşmanii lor au fost cei răspândiţi şi împărţiţi între
Chosroe şi Şahrbaraz, şi între avari şi slavi. Apărătorii tenaci au avut superioritatea împotriva
atacatorilor nesăbuiţi, iar bogăţiile Bisericii şi zidurile Constantinopolului au fost atuuri
deosebite pentru bizantini. Dar Heracliu merită laude pentru că şi-a păstrat sângele rece, a
preferat să-şi salveze mai degrabă soldaţii decât pământul, şi, în final a lansat un contraatac
oportun şi abil.
Împăratul folosindu-se de renumele câştigat a încercat să rezolve schismă creată de
monofizism. El şi patriarhul Serghie au propus o doctrină de compromis cunoscută sub
numele de monoenergism, conform căreia Hristos avea două naturi, dar o singură „energie”,
un termen în mod deliberat vag. Susţinut de prestigiul împăratului victorios, monoenergismul
a fost acceptat de o parte din monofiziţi şi de calcedonieni din imperiu. Deoarece Heracliu
recuperase cea mai mare parte a teritoriilor pierdute ale imperiului, şi continua să plătească
armata şi serviciul civil doar cu jumătate din sumele plătite anterior, el a reuşit să-şi echili-
breze bugetul şi a început să-şi achite datoriile faţă de Biserică. Deşi războiul adusese mari
pagube Bizanţului, el îi prejudiciase şi mai mult pe perşi şi avari, şi nu se întrezărea alt
duşman puternic.
Cu toate acestea, un nou inamic a apărut în acest moment. Profetul Mohamed încheiase
aproape unirea întregii Peninsule Arabice într-un singur stat musulman, înainte să moară în
632. Puterea lui a fost preluată de noii conducători religioşi şi politici ai musulmanilor, numiţi
califi, dintre care primul a început să atace atât Bizanţul cât şi Persia în anul următor. Când
arabii i-au înfrânt pe bizantini în Palestina, Heracliu a trimis împotriva lor Armata Răsăritului,
condusă de fratele său Teodor. Arabii l-au învins pe Teodor şi au invadat Siria. Bizantinii au
contraatacat în 636, când arabii i-au întâlnit în bătălia de la râul Yarmuk. Arabii au împins cea
mai mare parte a armatei bizantine peste o coastă stâncoasă în defileul râului, şi au obţinut o
victorie zdrobitoare.
La fel cum procedase şi cu perşii, Heracliu a preferat o retragere tactică unei apărări
disperate. A ordonat ca lemnul Sfintei Cruci să fie adusă de la Ierusalim la Constantinopol, şi
şi-a retras trupele din cea mai mare parte a Siriei pentru a face popas în Egipt, între timp,
arabii i-au zdrobit pe perşi în Mesopotamia şi le-au cucerit capitala Ctesiphon. Mai puţin
norocoşi decât bizantinii pentru că aveau capitala atât de aproape de centrul arabilor, perşii îşi
folosiseră o parte atât de mare a resurselor în apărare încât nu şi-au putut reveni după
înfrângere; şi, evident, exista prea multă ostilitate între Bizanţ şi Persia pentru ca să se ajungă
la o cooperare între ele împotriva duşmanului comun.
Pe măsură ce armatele lui Heracliu pierdeau luptele cu arabii, şi doctrina sa de
compromis a monoenergismului se clătina. Papa şi patriarhul de Ierusalim o respingeau
pentru că făcea prea multe concesii monofizitismului, iar monofiziţii din Egipt şi Siria i se
opuneau pentru că făcea prea multe concesii calcedonienilor. Ca un nou compromis, în 638
împăratul şi patriarhul Serghie au propus doctrina monotelistă, conform căreia Hristos are
87
două naturi dar o singură voinţă. Deşi ceva mai coerent decât monoenergismul, monotelismul
a întâmpinat de ambele părţi acelaşi refuz de a face concesii.
Bizantinii s-au pregătit să apere Egiptul în Delta Nilului, şi într-o bătălie înverşunată au
reuşit să-i ţină acolo pe primii invadatori arabi. Dar în 640 arabii s-au regrupat şi au atacat din
nou, împrăştiindu-i pe bizantini şi răspândindu-se în toată ţara. Alexandria, greu de cucerit
printr-un asalt, a fost mai uşor de înfometat odată izolată de hinterlandurile ei. Deşi Heracliu a
întărit Egiptul de câteva ori, acum el era un bărbat de 66 de ani, bolnav şi epuizat. A murit în
641, la scurt timp după ce a renunţat la monotelism, pe care şi papa îl condamnase cu puţin
timp în urmă.
Lăudat mereu pentru victoria sa asupra perşilor şi învinuit aproape întotdeauna pentru
înfrângerea în faţa arabilor, Heracliu folosise în mare aceeaşi strategie împotriva lor. În
fiecare caz el a opus o rezistentă îndârjită dar limitată, păstrând întotdeauna în rezervă
suficiente trupe care să continue să reziste dacă el pierdea bătălia. El a lansat un contraatac
total asupra perşilor doar la circa 20 de ani după ce aceştia au invadat prima oară imperiul, şi
la mai bine de 10 ani după preluarea puterii; în momentul morţii sale invazia arabă se afla
doar în al optulea său an. Cu siguranţă o ofensivă reuşită împotriva arabilor nu părea posibilă
atunci, deşi poate nu mai puţin posibilă decât păruse victoria deplină asupra perşilor într-un
stadiu asemănător din războiul persan. Cu toate acestea, în ambele cazuri Heracliu prevenise
un eşec complet, precum cel în care se zbătea Imperiul Persan în momentul morţii
împăratului.
Chiar şi aşa, supravieţuirea Bizanţului era atunci îndoielnică. Arabii au continuat să
înainteze, şi după ce au încheiat cucerirea Siriei, Egiptului şi Persiei, se pregăteau în mod clar
să atace Anatolia. Imperiul mai avea încă o armată de circa 109.000 de oameni, a căror soldă,
deşi foarte mică, era greu de plătit; dar chiar şi soldaţii care erau angrenaţi în apărarea Africii
şi Italiei îndepărtate luptaseră nehotărât împotriva perşilor şi prost împotriva arabilor. Din
nou, bizantinii se confruntau cu o dilemă care se repetase de la prima apariţie a epidemiei de
ciumă: teritoriul lor nu producea suficiente venituri pentru a întreţine armata, dar reducerea fie
a armatei, fie a plăţii acesteia însemna un risc de a pierde şi mai mult teritoriu.

Constans II (641-668)
După moartea lui Heracliu la 11 februarie 641 a urmat o perioadă tulbure pentru
conducerea Imperiului, care a durat până în septembrie, acelaşi an. La tronul imperial s-au
succedat Constantin al III-lea, fiul lui Heracliu din prima căsătorie (cu Fabia-Evdochia),
asociat cu Heracleonas, fiul minor din a doua căsătorie, patronat de mama sa Martina, apoi
după trei luni, când moare Constantin al III-lea, rămâne Heracleonas singur împărat. În scurt
timp însă Martina și Heracleonas au fost detronați ca urmare revoltei poporului din
Constantinopol şi puterea este dată de senat lui Constans al II-lea, fiul lui Constantin al III-
lea, care era minor de 11 ani. El a domnit aproape 27 de ani şi este cunoscut în istorie sub
numele de Constans al II-lea Pogonatul (adică bărbosul).
O bună parte din timp Constans, este tutelat în domnia sa de senat, care capătă în cadrul
dinastiei lui Heracliu o importanţă deosebită în administrarea treburilor statului.
Situaţia externă a imperiului în timpul primei părţi a domniei lui Constans al II-lea se
caracterizează prin progresul cuceririlor înregistrate de arabi. În septembrie 642 bizantinii
pierd Alexandria şi Rhodosul în faţa arabilor conduşi de generalul Amr. Apoi dominaţia arabă
se extinde în 643 asupra nordului, unde cade oraşul Tripolis (în Libia). Bizantinii încearcă o
revenire în Egipt, trimiţând o flotă condusă de generalul bizantin Manuel, şi care reuşeşete să
cucerească Alexandria, profitând de absentul generalului Amr. Dar succesul a fost de scurtă
durată, căci generalul Amr revine şi înfrânge flota bizantină la Nikiu (646, vara) reintrând
88
pentru a doua oară în Alexandria. După această a doua ocupare a Alexandriei, Egiptul va
rămâne definitiv sub ocupaţie musulmană.
Împăratul bizantin pierdea pentru totdeauna cea mai bogată dintre provincii şi cea mai
importantă pentru economie.
Moawiya, guvernatorul arab al Siriei în general mai capabil decât generalul Amr, va
cuceri între 642-647 părţi importante din Armenia şi Asia Mică, ocupând în 647 Cezareea
Capadociei, apoi devastează regiuni bogate din Frigia, nereuşind însă să cucerească cetatea
Amoium, capitala provinciei. Moawiya înţelege însă că pentru a înfrânge pe bizantini nu este
posibil fără o flotă maritimă şi el este primul arab care purcede la crearea acestei flote. În anul
646 el face deja prima expediţie cu această flotă arabă împotriva Ciprului, punctul strategic
maritim bizantin cel mai important din Marea Meditereană şi cucereşte oraşul Constantia,
capitala insulei. După un armistiţiu, încheiat cu Bizanţul, timp în care Moawiya îşi întăreşte
flotă, el reia operaţiile maritime şi în 654 devastează Rhodosul, unde găseşte statuia colosală
din bronz a lui Helios (zeul Soare), una din cele 7 minuni ale lumii antice, pe care o vinde
unui negustor evreu. Acestuia i-au trebuit 900 de cămile ca s-o poată transporta.
După Rhodos cade insula Cos şi împăratul ia personal comanda flotei bizantine,
încercând să oprească înaintarea arabă. Flota imperială este însă înfrânta 655 pe coasta Lyciei
şi împăratul abia a scăpat cu viaţă. Hegemonia maritimă bizantină era, astfel, zdruncinată. Dar
moartea în 656 a lui Othman (asasinat) duce la lupta pentru putere între Moawiya, califul
Syriei, şi Ali, ginerele lui Mahomed, proclamat calif de Medina. Aceste lupte interne
împiedică pe arabi să fructifice victoriile obţinute împotriva Bizanţului. Moawiya caută o
înţelegere cu Bizanţul şi în anul 659 încheie chiar pace, angajându-se să plătească un tribut
Imperiului. Ali va fi însă asasinat în 661 şi Moawiya rămâne singur stăpân peste arabi.
Aceste întâmplări permit împăratului Constans să-şi îndrepte privirile către teritoriile
europene ale Imperiului. Astfel, el întreprinde în anul 658 o campanie împotriva „Sclavinilor”
din Balcani, pe multe suprimându-le şi luând numeroşi prizioneri. Istoricul Theofanes, care ne
relatează acest eveniment, ne spune că împăratul a încercat să alunge din imperiu pe aceşti
barbari, lucru de altfel imposibil, având în vedere numărul lor mare şi poate şi faptul că ei se
familiarizează cu modul de viaţă bizantin, integrându-se chiar în viaţa productivă. Se
presupune că după această victorie împăratul Constans al II-lea a transplantat în Asia Mică un
număr însemnat, iar pe alţii i-a înrolat în armată. Din vremea lui Mauriciu această campanie
era prima mare contra-ofensivă, pe care Bizanţul a dus-o împotriva slavilor. În amintirea
acestei victorii a fost ridicată o statuie a împăratului de către locuitorii oraşului Corinth; azi se
păstrează doar bază cu inscripţie, detată în jurul anului 660.
După campania victorioasă în Balcani, împăratul Constans al II-lea şi-a îndreptat atenţia
spre Occident, în special spre Africa, cea mai ameninţată de pericolul arab, şi bastionul
ortodox împotriva monotelismului. Aici trăia şi-şi desfăşura activitatea Sf. Maxim
Mărturisitorul, cel mai important teolog al timpului şi unul dintre cei mai mari ai
creştinismului. Sub înrâurirea Sf. Maxim se ţinuseră mai multe sinoade, care condamnaseră
erezia monotelită, favorizată de guvernul bizantin. Populaţia nord-africană era cîştigata pentru
ortodoxie şi, sub conducerea exarhului Grigorie s-a şi ridicat împotriva împăratului. Răscoala
a fost însă înăbuşită în 647 cu ajutorul arabilor.
Tulburările din Africa, care aveau în primul rând substrat religios, au dat de gândit
împăratului Constans şi de aceea el a căutat un mijloc de conciliere. În anul 648 el promulgă
vestitul Typos, prin care este anulat şi înlăturat din narthexul Sfintei Sofia, Ecthesisul lui
Heracliu. Typosul interzicea „tuturor supuşilor din Imperiu, care păstrau credinţa creştină
neîntinată şi aparţineau Bisericii catholice (ortodoxe) şi apostolice de a se lupta sau certa unul
cu altul asupra unei singure voinţe sau unei singure lucrări (energii) şi două voinţe”. Typosul
89
interzicea nu numai orice discuţie cu privire la unicitatea ori dualitatea voinţei, dar şi orice
lucrare scrisă asupra acestei chestiuni. Înlăturarea Ecthesisului din Sfânta Sofia nu era decât
urmarea acestei hotărâri.
Dar aceasta nu a adus rezolvarea problemei, fiindcă a nemulţumit atât pe partizanii
monotelismului, cât şi pe ortodocşi.
Papa Martin, urcat pe tronul pontifical la 5 iulie 649, convoacă un sinod în luna
octombrie, acelaşi an, la Lateran, la care participă 150 episcopi, majoritatea de sub jurisdicţia
sa, dar unii şi din Africa. Sinodul condamnă atât Ecthesisul, cât şi Typosul, dar face vinovaţi
pentru acestea nu pe împăraţi şi guvernul de la Constantinopol, ci pe cei care au inspirat
erorile dogmatice, anume pe patriarhii Serghie, Pirhus şi Paul (urmaşul lui Pirhus), pe care-i
anatematizează. Papa adresează o enciclică la toţi episcopii şi la toţi clericii, iar o traducere
grecească a actelor sinodului şi o scrisoare foarte respectuoasă este adresată împăratului.
Constans porunceşte exarhului de Ravenna, Olympius, să meargă la Roma să aresteze pe
papă, pe care nu-l recunoaşte ca ales legal, şi să impună tuturor episcopilor semnarea
Typosului, Olympius, care soseşte la Roma înainte de închiderea lucrărilor sinodului, şi vede
care era starea de spirit acolo şi în rândul populaţiei, nu numai al clerului, trece de partea
papei şi hotăreşte să detaşeze Italia de Imperiu, trecând-o în întregime sub autoritatea sa.
Deoarece Bizanţul era absorbit complet de Orient, unde avea să lupte împotriva primei
expediţii navale a lui Mawiya, n-a reacţionat, dar revolta lui Olympius a luat sfârşit odată cu
moartea acestuia în 652.
Papa Martin a fost arestat în 653 de către succesorul lui Olympius şi dus la
Constantinopol, unde a fost judecat în faţa senatului pentru înalta trădare, adică pentru faptul
că se asociase cu Olympius. Problemele religioase nu au fost aduse în discuţie, cu toate
încercările papei. Papa a fost maltratat, deşi era bătrân şi bolnav, condamnat întâi la moarte,
apoi exilat în Chersones (Crimea), unde moare în 656 de mizerie şi foame.
Puţin după aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul este arestat în Italia, dus la Constantinopol
şi judecat ca Martin, de senat. El este acuzat atât de a fi fost aliat cu Grigorie, cât şi pentru
faptul că n-a recunoscut Typosul. Senatul a arătat faţă de Maxim mai multă răbdare, în sensul
că a încercat să-l determine pe acesta să admită ideile expuse în Typos. Tratamentul deosebit,
în comparaţie cu acela al papei Martin, a fost determinat de faptul că Sf. Maxim
Mărturisitorul este considerat şeful spiritual al ortodoxiei greceşti. El apăra şi principiul,
potrivit căruia împăratul este un laic şi n-are dreptul să se amestece în problemele religioase,
care sunt de competenţa exclusivă a Bisericii. Ideea aceasta nu era nouă, dar nimeni n-a
apărat-o cu atâta forţă ca Sf. Maxim. După numeroase încercări nereuşite, Sf. Maxim i se taie
în faţa mulţimii limba din rădăcini şi mâna dreaptă ca să nu mai poată propovădui adevărul
nici cu graiul nici cu scrisul. El este exilat în fortăreaţa Schemarion din Lazica, pe coasta
răsăriteană a Mării Negre. Acesta era de fapt al treilea exil al său (celelalte anterioare au fost
la Vyzie în Thracia şi Perberis). Aici, în urma chinurilor suferite moare la 13 august 662 în
vârstă de 82 de ani.
După 20 de ani de domnie Constans al II-lea ia hotărârea să părăsească Bizanţul şi să
mute capitala în Occident, mai întâi la Syracusa, apoi la Roma. Această hotărâre n-a luat-o din
cauza pierderii unor provincii orientale ori pentru că vedea fără viitor Constantinopolul, ci
pentru că voia să refacă vechiul imperiu roman şi considera că graniţele lui naturale nu se pot
limita numai la Orient. Pe de altă parte, prin politica sa religioasă şi mai ales prin cruzimea
arătată papei Martin şi Sf. Maxim Mărturisitorul, el îşi îndepărtase pe ortodocşii atât de
numeroşi în Bizanţ. În plus, el se făcuse urât de populaţie şi pentru că hotărîse în 660 ca
fratele său Theodosie să fie făcut forţat preot, iar apoi chiar omorât, chipurile pentru înaltă
trădare.
90
 Realitatea era că acesta pretinsese să fie coregent. Conflictul cu fratele său Theodosie a
apărut în 654, când Constans încoronează (la Paşti) co-imperator pe fiul său mai mare
Constantin, iar în 659 acordă demnitatea imperială şi celorlalţi doi Heraclius şi Tiberius.
Omorârea fratelui său Theodosie a trezit o mare indignare în popor, care-l numea „noul Cain”.
Pornind spre Italia, cu opriri la Thessalonic şi Atena, el este obligat să poarte unele lupte
cu lombarzii, pe care-i înfrânge, ajunge la Roma, iar de aici se stabileşte la Syracusa, în
Sicilia, unde el credea că este locul cel mai potrivit în comparaţie cu Italia, ameninţată de
lombarzi, şi Africa expusă incursiunilor arabe. Aici el încearcă să-şi aducă familia, dar
populaţia Constantinopolului n-a permis acest lucru. Exploatarea populaţiei pentru
întreţinerea curţii şi despotismul, de care a dat dovadă tot timpul împăratul şi atitudinea sa
religioasă au nemulţumit largi pături sociale şi chiar propriul său anturaj. În urma unui
complot el este ucis la 15 septembrie 668 în baie, de unul din îngrijitorii săi.

Constantin al IV-lea (668-685)

După moartea lui Constans al II-lea urcă pe tronul imperial fiul său Constantin al IV-
lea, a cărui domnie, deşi relativ scurtă (17 ani) este una dintre cele mai importante din istoria
Bizanţului: acum s-a decis soarta Imperiului în lupta cu arabii, bulgarii se instalează la nord
de Maemus şi întemeiază un stat pe teritoriul Imperiului şi tot acum are loc cel de-al VI-lea
Sinod ecumenic de la 680-681, care pune capăt ereziilor monoergiste şi monotelită.
Chiar din timpul domniei lui Constans al II-lea, atunci când acesta se afla în Occident,
arabii de sub conducerea lui Moawiya fac noi incursiuni, devastări şi cuceriri în Asia Mică. Ei
au ajuns chiar pînă la Chalcedon şi au iernat de mai multe ori pe teritoriul Imperiului. Dar
scopul final al lui Moawiya era cucerirea capitalei, de care depindea întreaga soartă a
Imperiului. De aceea, el cucereşte noi teritorii în apropierea capitalei (peninsula pe care se
afla Cizicul), oraşul Smirna, insula Chfos, care trebuiau să devină baze de operaţii pentru
atacul capitalei. Asediul Constantinopolului a început în anul 674 şi a durat până în 678. El n-
a reuşit însă, fiindcă bizantinii au folosit „focul grecesc” (se pare pentru prima dată). Focul
grecesc este o armă secretă bizantină care a salvat Imperiul de multe ori din pericole foarte
grave. Originea acestui „foc” şi inventatorul lui nu se cunosc prea bine. Se presupune că un
grec din Siria, pe nume Calinic, l-a adus la Constantinopol, odată cu emigrarea lui în capitală.
Acest foc consta dintr-un amestec inflamatoriu de sodiu, materii grase, bituminoase sau
răşinoase cu cărbune, sulf ori salpetru. Prin materii bituminoase grase trebuie să înţeleagă
ţiţeiul, pe care Bizanţul îl aducea în burdufuri de piele de capră de pe ţărmurile Mării Caspice,
sau din Georgia. Arma era decisivă împotriva navelor de lemn, cu condiţia ca marea să fie
liniştită. Conţinutul inflamator era introdus în baloane de sticlă, care spărgându-se la suprafaţa
mării era cuprinsă de foc. Aceste baloane erau aruncate la mare distanţă cu nişte sifoane, un
fel de aruncătoare de flăcări. Cel mai adesea aruncătoarele constau din ţevi lungi de aramă,
mobile şi lesne de mânuit, aşezate la prora corăbiei. Aceste sifoane, împodobite de obicei cu
un boţ de leu aurit, sunt acţionate de nişte foale sau de o seringă cu piston. Sifonatorul, care
ţinea loc de artilerist, turna apă în ţeavă, aşeza proiectilul şi manevra foalele sau seringa de
asemenea manieră, încât să provoace un jet puternic de apă, care propulsa bomba de foc.
Lansarea se producea rapid, la punctul de impact proiectilul se spărgea şi se aprindea,
explozia fiind violentă, iar bubuitura însoţită de fum; acest spectacol îi înfricoşa şi pe cei mai
cutezători. Uneori recipientele incendiare erau aruncate cu o lance ori săgeată, dar acestea
fiind mai mici şi efectul era redus. Flota arabă a fost în cea mai mare parte incendiată cu acest
foc, apoi ea a fost aproape complet distrusă pe drumul de retragere din cauza unei furtuni,
aproape de coastele provinciei Pamfilia. În acelaşi timp armata arabă suferea pe uscat o grea
înfrîngere în Asia Mică. În urma acestor evenimente Moawiya a fost obligat să facă pace cu
91
Bizanţul pe o durată de 30 de ani, angajându-se să plătească un mare tribut (3.000 solidi) şi să
dea împăratului 50 de prizioneri şi 50 de cai.
Victoria bizantină împotriva arabilor este nu numai prima, dar şi cea mai mare pe care
lumea creştină a produs-o acestora. Vom vedea că în anul 718 Leon al III-lea şi Carol Martel
(732) vor înfrânge, de asemenea, pe arabi şi vor închide pentru totdeauna calea lor de
pătrundere în Europa, dar această victorie este cea mai mare.
Eşecul ofensivei arabe a avut un ecou deosebit de favorabil şi în lumea slavo-avară, ai
căror şefi trimit ambasade la Constantinopol pentru a aduce omagiu împăratului bizantin.
Dar imperiul se va găsi iarşi în faţa unor mari dificultăţi în regiunile sale de nord şi
anume prin incursiunile de mare amploare pe care le fac bulgarii în Peninsulă Balcanică.
Marele regat bulgar de la Nordul Mării Negre, cu care Heracliu întreţinuse relaţii amicale, s-a
dezmembrat către mijlocul secolului al VII-lea în urma atacurilor chazarilor, care au înaintat
spre vest. În timp ce o parte din triburile bulgare se vor spune chazarilor, o altă parte porneşte
spre vest. O hoardă importantă sub comanda lui Asparuch (Isperich) ajunge către anul 670 în
regiunile de nord din Delta Dunării în teritoriul numit Onglos (unghi, corespunzând
Bugeacului din Basarabia), dintre Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Dându-şi seama de
pericolul pe care-l reprezintă aşezarea la frontiera nordică a Imperiului a acestei populaţii
războinice, Constantin al IV-lea porneşte prin anii 679-680, după încheierea păcii cu arabii, cu
armata pe uscat şi cu flota pe mare împotriva bulgarilor lui Asparuch (Isperich). Neputând da
o luptă decisivă, din cauza terenurilor mlăştinoase şi îmbolnăvindu-se grav, împăratul se
retrage la Mesembria pentru băi.
Aflând de plecarea precipitată a împăratului, armata bizantină intră în panică şi
încercând să treacă la sud de Dunăre, este atacată de bulgari, care îi provoacă mari pierderi.
În acest fel pe teritoriul Imperiului apare formaţiune politică independentă, cea bulgaro-
slavă, care se va organiza într-un stat cu capitala la Pliska. La început bulgarii şi slavii au
format două grupuri distincte şi izvoarele bizantine îi vor menţiona separat încă multă vreme,
dar cu timpul bulgarii vor dispare în masa slavă.
Evenimentele din Orient, în urma cărora o mare parte din teritoriile bizantine, în care
monotheliţii deţineau locul preponderent, erau pierdute, şi nu se mai spera în redobândirea lor,
au determinat pe împăratul Constantin al IV-lea să părăsească politica monotelită urmată de
predecesorii săi, în scopul obţinerii păcii interne. De asemenea, această politică provocase
complicaţii serioase şi în raporturile cu Occidentul. De aceea, împăratul Constantin al IV-lea,
se înţelege cu papa să pună capăt ereziei monotelite, prin convocarea unui nou sinod
ecumenic.
Astfel, între 7 noiembrie 680 şi 16 septembrie 681, a avut loc la Constantinopol cel de-
al VI-lea Sinod Ecumenic, care în 16 şedinţe a discutat problema monoergismului şi
monotelismului, condamnându-le şi stabilind că în persoana Mântuitorului există două firi şi
două lucrări. Au fost condamnaţi patriarhii Serghie, Pirhus şi Cyr ca şi papa Honorius.
Împăratul a luat parte activă la lucrări asistând la primele 11 şedinţe şi la şedinţa de închidere,
prezidând şi conducând discuţiile teologice. El semnează actele sinodului, fiind proclamat de
adunare „garanntul şi interpretul credinţei ortodoxe”, fiind comparat cu împăraţii Marcian şi
Iustinian.
Puţin timp după Sinodul ecumenic a izbucnit un grav conflict în sânul familiei
imperiale, asemănător aceluia de pe vremea lui Constans. Vrând să lase întreaga conducere a
Imperiului numai fiilor săi, Constantin a îndepărtat pe Heraclius şi Tiberius, fraţii săi mai
tineri, cărora o vie opoziţie din partea senatului, populaţiei şi a armatei, dar până la urmă
voinţa sa s-a impus. Prin aceasta Constantin reupea cu tradiţia, potrivit căreia alături de
împărat puteau participa la conducere, în calitate de co-imperatores şi alţi membri ai familiei
92
imperiale. El a întărit în felul acesta principiul conducerii monarhice, dar limitat numai la
copii, şi între aceştia, dreptul îl avea numai primul născut. Chiar dacă, pentru a se asigura
succesiunea, vor mai exista co-imperatores, aceştia nu au de acum încolo nici un drept în
executarea puterii suverane, dacă împăratul principal este major şi capabil de a domni, căci el
singur este autocrator.

Iustinian II (685-696, 705-711)

Constantin al IV-lea a murit la numai 33 de ani. Urmaşul său la tron a fost fiul său
Iustinian al II-lea poreclit Rhinotmeiul (cel cu nasul tăiat) care avea două domnii: 1) 685- 695;
2) 705-711.
Cînd preia conducerea acesta avea doar 16 ani. Deşi înzestrat cu multe calităţi de
conducător, pe care le moştenea de la înaintaşii săi din familia heraclizilor, totuşi Iustinian era
şi un om impulsiv, pasional şi chiar înclinat către cruzime. Firea să despotică, lipsa de
echilibru şi experienţă s-au manifestat chiar din primii ani de domnie, ceea ce a creat în ochii
contemporanilor şi chiar a istoricilor moderni, o impresie deplorabilă asupra domniei lui. În
realitate, el s-a dovedit şi un suveran dotat, cu clarviziune a necesităţilor statului.
Situaţia externă în Orient era bună, datorită lui Constantin al IV-lea şi dificultăţilor
interne prin care treceau arabii. Iustinian al II-lea a reînnoit tratatul de pace cu succesorul lui
Moawiya, Abd al- Malik, reuşind să obţină de la acesta mărirea tributului şi o serie de
avantaje economice în Armenia, Iberia şi Cypru, unde veniturile erau împărţite între bizantini
şi arabi.
Această linişte din Orient i-a permis lui Iustinian să-şi îndrepte privirile spre Balcani,
unde el întreprinde între anii 688-689 o mare campanie victorioasă împotriva „Sclavinilor”,
pătrunzînd prin regiuni ocupate de slavi, pînă a ajuns la Thessalonic. În amintirea acestei
victorii merge în Biserica Sfântului Dumitru, unde aduce mulţumiri lui Dumnezeu şi
martirului patron al oraşului, acordând totodată privilegii materiale importante. Împăratul dă
Bisericii posesiunea unei saline şi scutirea de taxe pentru exploatarea ei, iar veniturile trebuiau
folosite pentru întreţinerea Bisericii şi a preoţilor.
Acest succes a obligat triburile slave din sud-estul Peninsulei Balcanice să recunoască
suveranitatea bizantină. Împăratul mută o parte din populaţia slavă (se presupune că 30.000 de
oameni) supusă în Bithynia, adică în thema Opsikion, pentru a umple golurile de populaţie şi
a întări, astfel, armata bizantină. Această transplantare pare să fie confirmată de o bulă de
plumb, publicată şi studiată de mai multe ori şi datată în anii 694-695. Transplantări de
populaţie efectuează şi în cazul Mardaiţilor, popor creştin care se dădea la jafuri şi locuia în
regiunea muntelui Amanus, pe care îl mută ca marinari în Attaleia în Pamphylia, în
Pelopones, Cefalenia, ca şi în portul din Epir, Nicopolis. De asemenea, Iustinian mută alţi
locuitori din Cypru în regiunea Cizicului, care suferise mult de pe urma asediului
Constantinopolului şi avea nevoie de marinari încercaţi.
Ca şi Constantin al IV-lea care înfiinţase thema Thraciei, pentru a se apăra mai eficient
împotriva bulgarilor, Iustinian al II-lea organizează thema Elladei, în Grecia centrală. Astfel
că, în timpul său cunoaştem două theme în Europa şi 4 în Asia Mică: Opsikon, Anatolicilor,
Armeniacilor şi thema maritimă a Carabisianilor.
Dezvoltarea în continuare a sistemului themelor a avut consecinţe nu numai în domeniul
militar, ci şi economic-agricol. Asistăm, astfel, nu numai la crearea unei clase de posesori de
pământ, a stratioţilor, dar şi a înmulţirii ţăranilor liberi, căci, dacă primul născut al unui
stratiot avea obligaţia de a continua meseria tatălui său, adică de a fi militar, ceilalţi copii
deveneau ţărani liberi, care aveau la dispoziţie mari întinderi de pământ nelucrat. Această
categorie de ţărani liberi va fi întărită de străini, în special slavi, care se vor aşeza în imperiu,
93
atât ca stratioţi, cât şi ca ţărani în cadrul themelor bizantine. Asistăm astfel, în cursul secolului
al VII-lea la dezvoltarea unei clase de ţărani liberi, mult mai puternică decât în trecut, când
baza societăţii agrare o formase marea proprietate funciară şi colonatul. Această nouă realitate
poate să stea la baza Legii agrare, document deosebit de important, promulgat de Iustinian al
II- lea, pentru a reglementa situaţia în agricultură. Legea cuprinde prevederi cu privire la
protejarea proprietăţii ţărăneşti (mobile şi imobile) şi fixează pedepsele pentru eventuale
infracţiuni comise. Importanţa sa istorică rezidă în faptul că reglementează situaţia ţăranilor
liberi. Aceştia apar ca posesori liberi al unui teren cultivat, livadă şi grădină pentru legume şi,
împreună cu întreaga obşte, a păşunilor, pădurilor şi pământurilor nelucrate. Obştea sătească
este privită în faţa autorităţii ca o unitate administrativă şi fiscală, responsabilă în bloc de
plata impozitelor.
Pentru noi Legea Agrară este importantă, fiindcă a fost ataşată Pravilei lui Vasile Lupu
(1646) şi Pravilei lui Matei Basarab (1652), ceea ce înseamnă că realităţile agrare din Bizanţul
vremei lui Iustinian al II-lea erau asemănătoare cu acelea din Tara Românească în secolul al
XVII-lea.
Paralel cu creşterea numărului ţăranilor liberi constatăm în această vreme mărirea
proprietăţii Bisericii şi a mănăstirilor, provenite, în special, din donaţii de la membrii tuturor
claselor sociale. Acest fenomen marchează, între altele, creşterea influenţei Bisericii, mai ales
a monahismului, ceea ce a făcut pe Ioan Oxites (sec. XI) să caracterizeze societatea bizantină
de dinainte de criza iconoclastă ca fiind împărţită în două mari categorii: monahii şi laicii.
Iustinian al II-lea era foarte credincios şi el este primul împărat, care dispune să se
graveze pe monede chipul Mântuitorului. În timpul lui are loc Sinodul Quinisext (691-692),
care va da 102 canoane, pentru a completa hotărârile dogmatice ale Sinoadelor V şi VI
ecumenice.
Sinodul mai este cunoascut sub numele de Trullan, fiindcă s-a ţinut în sală boltită a
palatului imperial. El s-a intitulat ecumenic. Canoanele cuprind prevederi privind organizarea
bisericească, liturghia şi îmbunătăţirea morală în rândul poporului şi al clerului. Ele condamnă
unele practici şi obiceiuri păgâne, care se menţineau încă în rândurile unor pături ale
populaţiei (sărbători păgâne ca Brumalia, procesiunile oamenilor mascaţi, care cântau cu
prilejul culesului viilor cântece în onoarea lui Dionysos şi altele), facerea de focuri în faţa
casei odată cu apariţia lunei noi şi sărirea peste ele de către tineri etc. Se interzicea, de
asemenea, studenţilor de la Universitatea din Constantinopol de a organiza reprezentaţii
teatrale. În canoane se vorbeşte şi de dreptul preoţilor de a fi căsătoriți, apoi se condamnă
postul de sâmbătă din Biserica occidentală, ceea ce va contribui la depărtarea Bisericii Romei
de cea din Constantinopol. De aceea papa Sergius va respinge hotărârile Sinodului Quinisext
şi nu le va semna.
Iustinian încearcă la fel ca şi Constans al II-lea să pedepsească pe papă, dar trimisul lui
n- a găsit ascultare nici la exarhul de Ravenna şi nici la populaţia Romei, el abia scăpând cu
viaţă, fiindcă a fost răsturnat. Cauzele răsturnării lui sunt multiple; opoziţia aristocraţiei, care
se vedea ameninţată prin politica împăratului de a susţine pe stratioţi şi ţăranii liberi,
despotismul şi forţa cu care împăratul înăbuşea pe adversari, politica sa de colonizare, care
nemulţumea populaţiile scoase din pământurile lor, precum şi politica sa financiară, care
obliga pe oameni să plătească impozite mari. Iustinian al II-lea a fost răsturnat în 695 în urma
unei revolte organizate de partida albaştrilor, care aduc pe tronul imperial pe Leontius,
strategul themei Helladei. Împăratului i se taie nasul şi e exilat în Chesron (Crimea), acolo
unde fusese exilat şi papa Martin.
Răsturnarea lui Iustinian în 695 deschide în istoria Bizanţului o perioadă de instabilitate,
care va dura 20 de ani. Ea însemna şi încetarea la cârma Imperiului a membrilor Heraclizilor.
94
 Această perioadă de instabilitate va aduce Bizanţului pierderi teritoriale importante.
Astfel, ei pierd în 697 Africa de Nord cu Cartagina, care cade în mâna arabilor. Flota
bizantină trimisă de împăratul Leontie (695-697) reuşeşte să restabilească stăpânirea
bizantină, dar numai pentru scurtă vreme, căci primăvara următoare ea este înfrântă de arabi.
În urma acestui dezastru flota bizantină se revoltă împotriva lui Leontie şi pune la cârma
Imperiului pe Apsimar, drongarul flotei din thema Cibyrheoţilor, care va lua numele de
Tiberiu al III-lea (698-705); Leontie a fost închis într-o mănăstire şi i s-a tăiat nasul.
Tiberiu al III-lea n-a luat nici o măsură pentru reîntregirea teritoriului african, astfel, că
arabii vor înainta nestingheriţi până la coasta Atlanticului, pe care o vor atinge în 704. În 709
ei vor cuceri cetatea Ceuta, vor trece Gibraltarul şi vor cuceri Spania din mâna vizigoţilor
(712).
În acest timp Iustinian al II-lea, exilat în Chersones, de teamă de a nu fi predat de
autorităţile locale guvernului de la Constantinopol fuge la Chazari, unde se căsătoreşte cu sora
haganului, care se va creştina şi va lua numele de Theodora. Dar Tiberiu auzind de acestea,
trimite la Chazari o ambasadă, pentru a cere extrădarea lui Iustinian. De teamă de a nu strica
raporturile cu Bizanţul haganul chazar consimte la aceasta, dar Iustinian aflând, reuşeşte să
fugă pe mare, ajungând în Dobrogea, chiar la Tomis, de unde intră în legătură cu hanul bulgar
Terve.
Cu ajutorul acestuia el intră în Constantinopol şi domneşte pentru a doua oară între 705-
711.
În a doua parte a domniei Iustinian se dedă la răzbunări de mare cruzime, dar şi la
recompense faţă de cei care l-au jutat. El domneşte alături de soţia sa Theodora, de la care va
avea şi un fiu, pe Tiberiu, pe care-l asociază la tron.
Raporturi amicale există acum cu bulgarii, cărora Iustinian le plăteşte tribut, ca pe
vremea lui Constantin al IV-lea, iar lui Tervel i se acordă titlul de Caesar, care nu mai avea
semnificaţia imperială de altădată. Era pentru prima oară, când un conducător barbar primea
această distincţie, care îl asocia la onoruri imperiale. Aşezat pe un tron alături de împărat,
Trevel a primit omagii din partea poporului bizantin. În schimb, Tiberiu Apsimar şi Leontie
au fost mutilaţi şi chinuiţi în chip groaznic în public şi apoi executaţi. Patriarhul Calinic, care
încoronase pe Leontie, a fost orbit.
Ocupat mai mult cu răzbunarea, împăratul a neglijat apărarea imperiului, dând astfel,
posibilitatea arabilor să cucerească noi teritorii în părţile orientale ale Asiei Mici. Astfel, cad
Tyana (709), la graniţa Cappadociei şi mai multe localităţi din Cilicia.
Împăratul organizează o expediţie de pedepsire împotriva Ravennei, care nu se supusese
ordinului său dat în prima parte a domniei. Oraşul a fost devastat, mulţi locuitori aduşi în
lanţuri la Consatntinopol, iar episcopului i se scot ochii. În schimb, Iustinian reuşeşte să se
înţeleagă cu papa Constantin I în privinţa Sinodului Quinisext. Papa a invitat la
Constantinopol, unde soseşte în 710 şi e primit cu mari onoruri.
O expediţie de pedepsire este trimisă împotriva Chersonului, locul său de exil, ale cărui
autorităţi vroiseră să-l predea lui Tiberius. Aici răzbunarea a atins proporţii şi mai mari în
comparaţie cu Ravenna. Dar populaţia se revoltă şi primeşte sprijinul flotei, al armatei
imperiale şi al haganului chazar, care între timp îşi extinsese hegemonia asupra Peninsulei
Crimeii.
Vardanes (Bardanes), de origine armeană a fost proclamat împărat sub numele de
Philippicus în 711 şi cu flota apare în faţa Constantinopolului, care îi deschide porţile.
Împăratul Iustinian este ucis de unul din ofiţerii săi, iar capul este trimis la Roma şi Ravenna,
pentru a fi expus acolo.

95
 Aşa a dispărut ultimul reprezentant al glorioasei dinastii heraclide, care a condus
Imperiul un secol şi a înregistrat victorii strălucite împotriva perşilor, avarilor şi uneori a
arabilor, a adus schimări profunde în organizarea administrativă şi cea economică a
Imperiului. Din punct de vedere cultural, literar şi artistic perioada heraclizilor nu cunoaşte
realizări de seamă, numai dacă amintim elenizarea Imperiului, care a pus în circuit mai intens
opere ale autorilor de limbă greacă.
Viaţa religioasă tulburată de criza monoergistă şi monotelită în această vreme capătă un
aspect ascetic-mistic. Puterea Bisericii creşte, în special a monahismului şi paralel cu procesul
de militarizare a statului asistăm la unul de teocratizare. Armata stratioţilor şi monahii în
număr mare constituie pecetea caracteristică a acestei vremi.
Anii de haos. Începutul acestei perioade de haos îl face domnia lui Vardanes –
Philippicus (dec. 711 – iunie 713). Acesta avea înclinări monofizite şi din această cauză
sprijină monotelismul considerându-l singura doctrină legală. De aceea, condamnă Sinodul al
VI-lea ecumenic şi porunceşte să fie arse documentele adoptate. De asemenea el dă ordin să
fie distruse din palatul imperial o reprezentare a Sinodului VI ecumenic şi inscripţia
comemorativă, care se afla în faţa palatului. El le-a înlocuit cu chipul împăratului şi a
patriarhului Serghie. Această politică religioasă, la care se adaugă lupta împotriva icoanelor, a
nemulţumit în cel mai înalt grad populaţia şi clerul din Constantinopol, precum şi pe papa de
la Roma. Papa Constantin I l-a declarat eretic şi a poruncit ca numele şi chipul lui să fie şterse
de pe monede şi să nu mai fie pomenit la slujbe. Papa porunceşte, de asemenea, ca în Biserica
Sfinţilor Apostoli să fie reprezentate cele 6 sinoade ecumenice.
În exterior, domnia lui Vardanes-Philippicus înregistrează numai eşecuri. Arabii
cuceresc noi teritorii, iar Tervel, considerându-se răzbunătorul lui Iustinian, devastează o
mare parte a Thraciei, ajungând până în suburbiile Constantinopolului, unde pradă vilele
bogate din această regiune. Pentru a salva situaţia, împăratul a recurs la ajutorul trupelor din
thema Opsikion, dar acestea se revoltă împotriva lui Philippicus şi-l detronează la 3 iunie 713,
orbindu-l.
Pe tronul imperial se urcă acum Artemius, care ia numele de Anastasius II, fost senator
la curtea imperială (proto a secretis) şi va domni până în 715. Anastasius era ortodox şi printre
primele măsuri pe care le ia este recunoaşterea Sinodului VI ecumenic, distrugerea chipurilor
împăratului şi a patriarhului Serghie.
El pregăteşte o mare campanie împotriva arabilor pentru recucerirea teritoriilor pierdute,
dar în toiul pregătirilor, el este răsturnat de aceiaşi stratioţi din thema Opsikion, cărora el le
datora tronul, şi în 715 se urcă pe tronul Bizanţului, Theodosie al III-lea, forţat să primească
coroana. Domnia sa a fost însă de scurtă durată, căci el va fi răsturnat în 25 martie 717, de
Leon III, originar din Siria de nord (ori din Isauria, după alte izvoare), şi care îşi începuse
cariera militară sub Iustinian II ca protospătar, apoi în timpul lui Theodosie al III-lea devine
strategul themei Anatolicilor. În alianţă cu Artavasde, ginerele său, strateg al themei
Armeniacilor, Leon va reuşi să intre în Constantinopol la 26 martie 717, să fie încoronat la
Sfânta Sofia. El va întemeia o nouă dinastie.

96