Imperiul Bizantin

Proiect realizat de Muntea Roxana Adina

 Originea denumirii „Imperiul Bizantin”
• Numele Imperiul Bizantin este un termen istoriografic modern, care era necunoscut
celor care au trăit în vremurile de glorie ale imperiului (adică Imperiul Roman de
Răsărit). Numele original al imperiului în limba greacă era Ρωμανία Romagna sau
Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon, o traducere din limba latină a numelui
Imperiului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost
inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către
istoricul german Hieronymus Wolf (1516 - 1580), care a introdus un sistem de
istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, cu scopul de a
deosebi istoria antică romană de istoria medievală greacă, fără a mai atrage atenția
asupra predecesorilor lor antici și continuității imperiale romane (în Est).
• Standardizarea termenului a apărut în secolul al XVII-lea, când autorii francezi, precum
Montesquieu, au început să-l popularizeze. Hieronymus a fost și el influențat de disputa apărută în
secolul al IX-lea între romei, (bizantini, așa cum îi numim azi), și franci. Sub conducerea lui
Charlemagne (Carol cel Mare), francii fondaseră un imperiu în vestul Europei și, având sprijinul
Papei, încercau să-și legitimeze cuceririle din Italia, nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul
de a se numi romani. Donația lui Constantin, unul dintre cele mai faimoase documente falsificate
din istorie, a avut un rol important. Din acel moment a devenit o regulă, în vest, ca împăratul din
Constantinopol să nu mai fie numit Imperator Romanorum (Împărat al Romanilor), titlu care a fost
rezervat împăraților franci, ci „Imperator Graecorum” (Împăratul grecilor), iar țara condusă de
acesta din urmă ca „Imperium Graecorum”, „Graecia”, „Terra Graecorum” sau chiar „Imperium
Constantinopolitanus”.

• Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat, cel puțin parțial, să
reinterpreteze istoria romană în termeni diferiți.

• Mai târziu, a apărut folosirea peiorativă a cuvântului bizantin .

 Evoluția studiilor de istorie bizantină
• Interesul europenilor pentru istoria bizantină s-a manifestat în perioada Renașterii, când Veneția și Genova dominau
economia bizantină în secolul al XIII-lea. Studiul istoriei bizantine a debutat simultan cu apariția Umanismului în
Italia (sec. XIV-XV), Germania (sec. XVI), Franța (sec. XVII-XVIII).
• Imaginea Bizanțului a fost reabilitată în etapă romantică, odată cu amploarea interesului manifestat pentru studierea
evului mediu. Mișcarea de emancipare a grecilor a fost privită cu simpatie de occident, masacrul grecilor din insula
Chios fiind condamnat. Imaginea Bizanțului s-a idealizat treptat. Au fost reeditate operele autorilor bizantini-
Corpusul de la Bonn, operele fiind însoțite de traduceri în latină și de note explicative.

• Istoria bizantină a fost privită ca o parte a istoriei grecilor, fiind prezentată în culori luminoase și idealizante.
George Finlay (1799 - 1875) a scris Istoria Greciei-de la cucerirea romană până în vremurile noastre. Karl Hopf
(1832 - 1973) a scris O Istorie a Greciei de la începutul evului mediu până în vremurile noastre. Jean Sabatier a
scris „Descrierea monedelor bizantine”, punând bazele numismaticii bizantine, iar G. Schumberger a pus bazele
sigilografiei bizantine în 1884.
 Periodizare și componente
• Istoria Bizanțului cuprinde patru componente:

• Componenta romană: pe plan instituțional, militar și juridic, bizantinii se considerau „romanii” Evului Mediu. Limba latină
era vorbită în cancelaria imperială și era utilizată pentru redactarea documentelor oficiale până în secolul al VI-lea, iar
împărații Teodosiu și Iustinian au sistematizat justiția după modelul roman.
• Componenta greacă: 95% din lucrările bizantine erau scrise în limba greacă în secolele IV-VI. Corpusul lui Iustinian
cuprindea trei părți în latină și o parte în limba greacă. Între secolele VI-XI s-a desfășurat un proces de „grecizare” a
imperiului bizantin, Asia Mică fiind baza imperiului și cea mai dominată de greci dintre provinciile orientale. Până în secolul
al VII-lea, limba greacă a fost limba oficială a imperiului, fiind utilizată în cultură și în redactarea documentelor oficiale.
• Componenta creștină: De la Edictul de la Milano și oficializarea religiei creștine în timpul lui Teodosiu, majoritatea
populației imperiului răsăritean era de religie creștină. În secolul al VII-lea, termenul de „creștin” se confunda cu termenul
de „roman”
• Componenta orientală: s-a manifestat în artă și în ceremonialul palatial între secolele IV-VI, iar din secolul al VII-lea a
câștigat teren în domeniul dreptului. Între secolele VIII-IX, influență orientală a pierdut teren în urma venirii la putere a
dinastiei macedonene.
• storia bizantină se împarte, în mod tradițional, pe dinastii:

• Dinastia Constantină (306 - 363)

• Dinastia Valentiniană (364 - 379)
• Dinastia Teodosiană (379 - 457)
• Dinastia Leonidă (457 - 518)
• Dinastia Iustiniană (518 - 602)
• Dinastia Heracliană (610 - 711)
• Dinastia Isauriană (717 - 802)
• Dinastia Focidă (802 - 814)
• Dinastia Frigiană/Amoriană (820 - 867)
• Dinastia macedoneană (867 - 1056)
• Dinastia Comnenilor (1056 - 1185)
• Dinastia Anghelos (1185 - 1204)
• Imperiul de la Niceea (1204 - 1261)
• Dinastia Paleolog (1261 - 1453)
 Capitala
• Constantinopolul a fost centrul politic, administrativ, economic, religios și
cultural al Imperiului Bizantin. A fost fondat de Constantin cel Mare în
noiembrie 324, la două luni după victoria sa asupra lui Licinius. A ales fosta
colonie megariană, Byzantion, drept locul unde avea să pună bazele noului
oraș. Pornind de la istoria Romei, bizantinii au modelat istoria acestui oraș,
fiind fondat de pe urma unui conflict dintre doi frați coloniști megarieni. Când
a fost atacat de macedonenii lui Filip al II-lea, câinii din oraș au lătrat, iar
locuitorii orașului au fost alertați și au respins asaltul. În secolul al II-lea, orașul
a fost asediat de romani în timpul domniei împăratului Septimius Severus.