Imperiul Bizantin

Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod
convențional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol.
Denumirea oficială era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων(Basileía Romaíon), Imperiul
Roman. Nu există un consens în ceea ce privește data de început a perioadei bizantine. Unii o plasează
în timpul domniei lui Dioclețian (284-305), datorită reformelor administrative pe care acesta le-a
introdus, împărțind imperiul în pars Orientis și pars Occidentis. Alții plasează evenimentul în timpul
domniei lui Teodosiu I (379-395) și a victoriei creștinismului împotriva păgânismului, sau, după
moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului Roman în jumătățile de apus și de răsărit. Alții
plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat apusean, Romulus Augustus, a fost
forțat să abdice, astfel lăsându-l pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur împărat roman. În orice
caz, schimbarea a fost graduală și, până în 330, când împăratul Constantin I și-a inaugurat noua
capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs.
Cei mai mulți istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (Heraclius a
elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială) ca punctul de
ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de
„Roman de Răsărit”, după această dată. Este doar o convenție întrucât majoritatea populației din zona
europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latinaImperiul Bizantin
(Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat, inițial, roman pe un fundament multietnic și
multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creștin, elenistic și și-a
încheiat istoria ca un stat grec-ortodox. Unii autori, îndeosebi greci (Nikolaos Svoronos, de exemplu),
dar nu numai (Charles Diehl, Petre Năsturel, George Ostrogorski...), analizează Imperiul tardiv ca
o națiune elenică, aproape de înțelesul modern al acestui termen și consideră că aceasta este matca
Greciei moderne, lucru lesne de înțeles știind că după 1186, imperiul nu mai controla efectiv decât
teritorii populate majoritar de etnici greci, anume cu precădere coastele Anatoliei, actuala parte
europeană a Turciei și actuala Greciei.
În secolele care au urmat cuceririlor arabe și lombarde din secolul al VII-lea, natura
multietnică a imperiului (dar nu multinațională în sensul actual al cuvântului) a rămas prezentă, în
timp ce regiunile lui litorale și orașele din Balcani și din Asia Mică aveau o populație preponderent
elenizată. Minoritățile etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de altă religie
(bogomili în Balcani, monofiziți în Orient) și trăiau, în special, în apropierea frontierelor, armenii fiind
cei mai importanți printre aceste minorități. În Balcani, o numeroasă populație de traci romanizați,
menționată de Theofilact din Simocatta în secolul al VI-lea constituie, după analiza istoricilor români
(mai ales Theodor Capidan, A. D. Xenopol și Nicolae Iorga), simetricul meridional al populației
de Daci romanizați din nordul fluviului. Tot în Balcani, o altă populație, Slavii s-au adăugat (la sud de
Dunăre) începând cu secolul al VI-lea, în parte dominate de Avari, sau de proto-Bulgari (popoare,
inițial, turcofone), începând cu secolul al VIII-lea. În sfârșit, mai mulți istorici precum Eqrem Çabej,
Eric Hamp sau Walter Porzig au emis ipoteza că strămoșii Albanezilor se trag nu, cum s-a crezut,
din Iliri (aceștia fiind strămoșii Dalmaților romanizați, azi dispăruți), ci din Carpi, Daci liberi izgoniți
de Goți în secolul al IV-lea spre Balcani. Bizantinii se numeau pe ei înșiși Ρωμαίοι – Romaioi sau
Romei, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες - Elini, care, în înțelesul lor, însemna „greci antici
păgâni”.
Istorici precum Hélène Ahrweiler au evocat de o formă de „conștiință națională”, ca cetățeni
ai "Ρωμανία" ("Romania", așa cum se numea oficial Imperiul Bizantin), sau mai bine spus o mândrie
de a fi cetățeni ai Imperiului, împărtășită mai ales de intelectualii și de militarii elenizați de la orașe și
din zonele frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază etnică (de exemplu, răscoala
„Vlahilor”" Asan, Deleanu și Caloian, în Balcani (1181), încheiată în 1186 prin independența statului
numit atunci Regnum Bulgarorum et Valachorum, pe care istoricii moderni îl numesc „Țaratul Vlaho-
Bulgar” sau „Al doilea Imperiu Bulgar”) arată că nu toate populațiile erau credincioase puterii
bizantine (mai ales în perioadele de împovărare a dărilor și taxelor). Acestă mândrie, mai ales elenică,
este reflectată în literatură sau în cântecele acritice, unde „ακρίτες–akrites”, cetățenii-soldați ai zonelor
mărginașe, de graniță sunt slăviți pentru luptele de apărare a țării împotriva cotropitorilor, unul dintre
cele mai faimoase astfel de cântece fiind poemul epic Digenis Acritas.
 Desființarea oficială a statului bizantin în secolul al XV-lea nu a însemnat și dispariția societății
bizantine. Sub stăpânirea otomană, ortodocșii, îndeosebi grecii, au continuat să se definească ca
Ρωμαίοι (Romaioi, în turcește, Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu
regăsirea istoriei antice, grecii și-au reînsușit denumirea de Έλληνες (Elines, în turcește, Yunan), în
timp ce Ρωμαίοι (Rum) rămâne folosit mai mult ca denumire a credincioșilor ortodocși în general.
De-a lungul secolelor, frontierele statului bizantin au cunoscut numeroase modificări, fiind un
imperiu continental care între secolele IV-VI se întindea pe trei continente: Europa, Asia și nordul
Africii. După pierderea Egiptului, se întindea doar în Europa și Asia. Imperiul Bizantin a fost
o thalassocrație, o putere maritimă. Bizantinii au deținut un control asupra intrării în bazinul pontic.
Controlau Marea Marmara, Marea Egee și Marea Mediterană până în secolul al VI-lea. Chiar
Constantinopolul se afla la intersecția a două mari drumuri comerciale maritime: drumul vertical care
unea bazinul pontic prin Marea Marmara și Marea Egee de Marea Mediterana, iar celălalt, în sudul
Mării Negre. Prosperitatea Imperiului Bizantin a depins de controlul asupra drumurilor comerciale, nu
numai asupra căilor maritime, ci și asupra celor terestre. Constantinopolul se afla la intersecția unor
drumuri comerciale care uneau Asia de Europa.

1. populară până la aVechea Via Ignatia: lega Constantinopolul de Tesalonic și mai departe, de
portul Dyrrachium, și de aici, prin Marea Adriatică, se făcea legătură cu Italia
2. Drumul care lega Constantinopolul de Dobrogea, pe litoralul pontic, și de aici, în teritoriile din
nordul Marii Negre
3. Diagonala Balcanilor(Drumul Țarilor de mai târziu) lega Constantinopolul de Adrianopol și
ducea până în Europa Centrală
4. Drumul care lega Constantinopol de Trapezund, prin sud-estul Marii Negre, făcând legătură și
cu Drumul Mătăsii.
5. Diagonala Asiei Mici care lega Constantinopolul de Niceea, Ankara și traversa Asia Mică,
ajungând până la izvoarele Tigrului și Eufratului și spre Golful Persic
6. Drumul de pe litoralul mediteranean al Asiei Mici, care lega Constantinopolul de Antiohia,
care făcea legătură cu Drumul Mătăsii.
Stăpânirea drumurilor respective a fost vitală pentru bizantini, fiind utilizate și pentru apărarea în
față invaziilor și pentru propria expansiune, fiind în egală măsură animate de negustori, misionari,
controlul asupra acestora asigurând [Link] Bizanțului a fost atins când a stăpânit toate
aceste drumuri, în secolul VI și în secolul X, în timpul Dinastiei Macedonenilor. În secolul VI,
Bizanțul stăpânea Peninsula Balcanică, Asia
Mică, Mesopotamia superioară, Siria, Palestina și Egiptul. Acestor teritorii li s-au adăugat nordul
Africii, Italia, sud-estul Peninsulei Iberice și insulele din Mediterana, în urma campaniilor de
recucerire purtate de [Link] VII-IX au început prin pierderea provinciilor orientale în față
arabilor, și a teritoriilor din Balcani ocupate de slavi. Deși a pierdut sud-estul Peninsulei Iberice
și Peninsula Italică, Imperiul a păstrat Asia Mică și Tracia, regiunile esențiale pentru apărarea
Constantinopolului și câteva orașe ca Tesalonic și Atena și altele din Italia.În timpul Dinastiei
Macedonene, în secolul X, s-a trecut la recucerirea teritoriilor pierdute în timpul domniei împăratului
Vasile al II-lea Macedoneanul. Bizanțul a atins iar apogeul, preluând controlul asupra drumurilor
comerciale. După acest moment strălucit, începe declinul treptat, chiar dacă împărații dinastiei
Comnenilor au refăcut parțial stăpânirea bizantină în secolul X. Odată cu cucerirea latină a
Constantinopolului a început criza statului bizantin în privința stăpânirii teritoriale, problema
accentuată în secolul XIV. Din secolul XV, stăpânirea împăraților bizantini se mai întindea doar
asupra Constantinopolului și teritoriului din apropierea sa.În perioada de apogeu, la moartea
lui Iustinian din 565, Imperiul avea o suprafață de 2 milioane de km², o populație de 20 de milioane de
locuitori și o armată de 380 000 de soldaț[Link] secol mai târziu, în 668, teritoriul avea o suprafață de 1
milion de km², 10 milioane de locuitori și 130 000 de soldați în armată.Situația s-a dramatizat din
secolul al VIII-lea după cuceririle succesive ale arabilor, imperiul având atunci 700 000 de km², o
populație de 7 milioane de locuitori și o armată de 118 000 de soldaț[Link] apogeu, la moartea lui Vasile
al II-lea Macedoneanul din 1025, suprafața imperiului măsură 1,2 milioane de km², avea o populație
de 12 milioane de locuitori și o armată de 120 000 de soldați.În 1350, suprafața imperiului era de 120
000 km², o populație de 2 milioane de locuitori și o armată alcătuită din 10 000 de soldaț[Link] 1453, s-a
estimat că erau doar 7000 de soldați, trupe genoveze și o populație de 40000 de locuitori.
Pentru Franța, modelul bizantin a fost urmat și preluat de monarhii absoluți francezi, fiind
constituită noua nobilime de robă, în timp ce vechea nobilime de spadă încerca să-și demonstreze
prestigiul prin sursele bizantine. În 1640 a apărut prima colecție cu operele autorilor bizantini-Corpus
Parisinus. În 1711 apar 40 de volume. Charles du Fresne, sieur du Cange (1610 - 1688), a fost
considerat fondatorul bizantologiei, realizând primul dicționar al limbii grecești și publicând lucrări
despre lumea bizantină ca „Imperiul de Constantinopol în timpul împăraților francezi”, Despre
familiile Bizantine și „Istoria Bizantină”. A publicat primul dicționar al limbii grecești și al limbii
latine medievale ce au pus bazele diplomaticii bizantine și paleografiei grecești. În epoca
Iluminismului, în secolul al XVIII-lea, monarhia absolutǎ și biserica erau criticate și s-a încercat astfel
demolarea modelului bizantin, imaginea iluminiștilor despre Bizanț căpătând trăsături negative,
considerând perioada bizantină ca una de declin a istoriei romane. Imperiul Bizantin a fost denigrat,
apărând concepte de „bas empire”și „bizantinism”. Charles le Beau (1701 - 1778) a scris o lucrare în
27 de volume, Istoria Imperiului Târziu, iar Edward Gibbon (1737 - 1794) a scris „Istoria declinului și
prăbușirii Imperiului Roman”.Imaginea Bizanțului a fost reabilitată în etapă romantică, odată cu
amploarea interesului manifestat pentru studierea evului mediu. Mișcarea de emancipare a grecilor a
fost privită cu simpatie de occident, masacrul grecilor din insula Chios fiind condamnat. Imaginea
Bizanțului s-a idealizat treptat. Au fost reeditate operele autorilor bizantini-Corpusul de la Bonn,
operele fiind însoțite de traduceri în latină și de note [Link] bizantină a fost privită ca o
parte a istoriei grecilor, fiind prezentată în culori luminoase și idealizante. George Finlay (1799 -
1875) a scris Istoria Greciei-de la cucerirea romană până în vremurile noastre. Karl Hopf (1832 -
1973) a scris O Istorie a Greciei de la începutul evului mediu până în vremurile noastre. Jean Sabatier
a scris „Descrierea monedelor bizantine”, punând bazele numismaticii bizantine, iar G. Schumberger
a pus bazele sigilografiei bizantine în 1884.

În epoca științifică-informatică, au fost înființate primele școli de bizantologie, prima fiind fondată de
Karl Krumbacher (1856 - 1909). A apărut prima revistă despre bizantologie. A doua școală de
bizantologie a fost înființată în Rusia de Alexander Vasilievski (1867 - 1953) în care se preda
ideologia imperială bizantină și cea socială. În Franța apare cea de-a treia școală de bizantologie,
fondată de Charles Diehl (1859 - 1944). Cea de-a patra școală de bizantologie apare în Anglia, fondată
de John Bury care a reeditat lucrarea lui Eduard Gibbon, fiind preocupat de istoria târzie a Imperiului
Bizantin de după 1204. Au apărut școli și în statele din sud-estul Europei: în Grecia, Bulgaria,
Iugoslavia, România unde Nicolae Iorga a pus bazele Institutului de Studii Sud-Est-Europene și
Gheorghe Brătianu care a abordat istoria socio-economică bizantină. Alte școli au apărut șPeriodizare
și componente
Istoria Bizanțului cuprinde patru componente:

 Componenta romană: pe plan instituțional, militar și juridic, bizantinii se considerau „romanii”

Evului Mediu. Limba latină era vorbită în cancelaria imperială și era utilizată pentru
redactarea documentelor oficiale până în secolul al VI-lea, iar
împărații Teodosiu și Iustinian au sistematizat justiția după modelul roman.
 Componenta greacă: 95% din lucrările bizantine erau scrise în limba greacă în secolele IV-VI.
Corpusul lui Iustinian cuprindea trei părți în latină și o parte în limba greacă. Între secolele VI-
XI s-a desfășurat un proces de „grecizare” a imperiului bizantin, Asia Mică fiind baza
imperiului și cea mai dominată de greci dintre provinciile orientale. Până în secolul al VII-lea,
limba greacă a fost limba oficială a imperiului, fiind utilizată în cultură și în redactarea
documentelor oficiale.
 Componenta orientală: s-a manifestat în artă și în ceremonialul palatial între secolele IV-VI,
iar din secolul al VII-lea a câștigat teren în domeniul dreptului. Între secolele VIII-IX,
influență orientală a pierdut teren în urma venirii la putere a dinastiei macedonene.
 Componenta creștină: De la Edictul de la Milano și oficializarea religiei creștine în timpul lui
Teodosiu, majoritatea populației imperiului răsăritean era de religie creștină. În secolul al VII-
lea, termenul de „creștin” se confunda cu termenul de „roman”

Orașul bizantin în secolele IV-X.

 Constantinopolul a fost centrul politic, administrativ, economic, religios și cultural al Imperiului
Bizantin. A fost fondat de Constantin cel Mare în noiembrie 324, la două luni după victoria sa asupra
lui Licinius. A ales fosta colonie megarianǎ, Byzantion, drept locul unde avea să pună bazele noului
oraș. Pornind de la istoria Romei, bizantinii au modelat istoria acestui oraș, fiind fondat de pe urma
unui conflict dintre doi frați coloniști megarieni. Când a fost atacat de macedonenii lui Filip al II-lea,
câinii din oraș au lătrat, iar locuitorii orașului au fost alertați și au respins asaltul. În secolul al II-lea,
orașul a fost asediat de romani în timpul domniei împăratului Septimius [Link] a ales
această cetate datorită unei inspirații divine, legendele târzii având un rol ideologic și propagandistic.
Alegerea acestui oraș avea un rol strategic și comercial, Byzantion fiind amplasat la intersecția celor
două mari axe comerciale: una verticală care unea bazinul pontic prin Marea Marmara și Marea Egee
de Marea Mediteranǎ, și cealaltă, terestră, care unea Europa de Asia. Constantinopolul a prosperat
datorită așezării. Centrul imperial a fost deplasat din occidentul aflat în declin în orientul încă
[Link]șul se afla în apropierea a două frontiere în care se desfășurau conflicte: frontieră
dunăreană atacată de goți și frontieră orientală atacată de sasanizi. Constantinopolul a fost mai ușor de
apărat, fiind înconjurat de apă din trei părți, fiind ușor accesibil pe uscat doar dinspre vest, împărații
construind multe fortificații pentru apărarea orașului, ca Zidul lui Teodosius al II-lea sau Zidul lui
Anastasius, cu scopul de a-i respinge pe barbarii dinspre Dunăre să pătrundă în oraș.Mutarea centrului
de greutate și stabilirea reședinței imperiale de la Roma în alte orașe ca Mediolanum sau Antiohia s-a
manifestat de multe decenii datorită declinului Romei. Legăturile cu provinciile orientale erau mult
mai întărite [Link]ările de construire a orașului au început în noiembrie 324 și s-au încheiat
în 336, orașul fiind inaugurat pe 11 mai 330. Pe 11 mai, anual, se desfășurau festivități de celebrare a
construirii orașului, manifestate prin jocuri la hipodrom, procesiuni în jurul unui car alegoric ce
transporta statuia împăratului, înălțată pe coloana de porfir, construită pe timpul împăratului
Constantin. Noul oraș avea să devine o copie a vechii Rome, orașul fiind construit pe șapte coline.
Orașul a fost denumit ca „Noua Roma” sau „A doua Roma”/ Constantinopolis-„orașul lui
Constantin”.Orașul a fost împărțit în 14 cartiere și era străbătut de râul Lykos. Împăratul a clădit o
serie de edificii ale căror modele erau preluate după cele ale Romei: palatul imperial de dimensiuni
mici aflat în sud-estul orașului, hipodromul construit în vecinătatea palatului imperial, piața publică-
forumul lui Constantin etc. Pe parcursul secolului IV, Constantinopolul a fost doar reședința imperială
și nu capitală. Abia din timpul lui Teodosius, poziția și drepturile Constantinopolului au fost puternic
susținute.
În 381, importanța orașului a fost recunoscută, al doilea conciliu ecumenic desfășurându-se în
acest oraș. Prin canonul al III-lea se recunoștea poziția Episcopului de Constantinopol.
În 395, orașul a devenit oficial capitala Imperiului Roman de Răsărit. În 451 s-a desfășurat cel de-
al IV-lea conciliu ecumenic la Calcedon, iar prin canonul al XXVIII-lea, se stabilea ca primul loc
aparținea vechii Rome, dar părinții acordau onoruri egale religioase și politicii și noii Rome-
Constantinopolul, acesta bucurându-se de prezența împăratului și a senatului. În lucrarea „Istoria
Nova”, Zosimos i-a reproșat lui Constantin că prin fondarea Constantinopolului nu făcea altceva decât
să grăbească declinul Romei și dezbinarea imperiului. În realitate, s-au emis medalii de aur și argint
care reprezentau două femei: simbolurile Romei și a Constantinopolului, ținând împreună un scut
simbolic al Deși Eusebiu de Cezareea a susținut că senatorii s-au aflat la înmormântarea lui Constantin
cel Mare, istoric, Senatul a fost creat de Constanțiu al II-lea, fiul acestuia. În 359 a fost menționată
prefectura orașului ce avea atribuții similare cu cele ale prefectului vechii Rome, fiind denumit și
eparh al Constantinopolului. Poporul imperial era o altă instituție, locuitorii Constantinopolului
reprezentând poporul imperial, fiind împărțit în:

 Dema albaștrilor-elită aristocrației senatoriale, susținători ai ortodoxiei

 Dema verzilor-populația activă a orașului, negustori, meșteșugari, fierari, susținători ai
monofozismului.
Deseori au avut loc ciocniri între cele două deme, precum cele din 445 ce au fost extrem de
violente, începute la hipodrom și continuate pe străzile orașului. Demele participau la desemnarea și
aclamarea împă[Link] de întâlnire dintre împărat și poporul imperial era hipodromul, deși
aceștia nu prezentau rezultatele politicii. Demele s-au mai răsculat și coalizat în 532 împotriva lui
Iustinian, iar în 610, o altă coaliție de deme l-au adus pe Heraclius la tron. Hipodromul a fost construit
de Constantin cel Mare. În timpul răscoalei Nika din 532, hipodromul a fost grav avariat. Cursele de
cai se desfășurau în jurul spinei care se mai păstrează și azi. Hipodromul avea o intrare principala în
partea nordică, partea monumentală. De o parte și de altă erau grajdurile unde erau ținuți caii. În
momentul în care începea cursa, porțile erau închise. Deasupra intrării monumentale erau cai de bronz
auriți. Caii de bronz se află în prezent în Piața San Marco.
Demografic, Constantin trebuia să populeze orașul, scutindu-l de plata impozitelor. A adus
aristocrația din Asia Mică să clădească palate în noul oraș. În 326, pentru a organiza aprovizionarea
orașului, a fost organizat un transport anual de cereale din Egipt în luna septembrie.
A instituit „Annona”, distribuind gratuit pâine, stabilind un număr de 80 000 de rații de pâine
distribuite zilnic. În anii 360, rezultatele politicii lui Constantin au fost evidente. Succesorii săi și-au
stabilit reședința la Constantinopol, venind din toate colțurile imperiului persoane dornice să ocupe
funcții administrative, militare și [Link] începutul domniei lui Teodosius, orașul s-a prezentat
ca un șantier, iar creșterea accelerată a numărului locuitorilor a făcut ca populația să se întindă în afara
zidurilor orașului, fiind astfel clădit un nou zid de apărare între [Link] Byzantion, refăcut de
Septimus Severus, avea o suprafață de 200 de hectare și o populație de 20-30 000 de locuitori. După
construirea zidului lui Constantin, orașul avea 700 de hectare și o populație de 100-150 000 de
locuitori către sfârșitul secolului IV. După construirea zidului lui Teodosius, suprafața orașului s-a
dublat, ajungând la 14 000 de km², populația crescând în continuare. În 430, populația
Constantinopolului depășise populația Romei, având 250 000 de locuitori.
În timpul lui Iustinian, populația s-a dublat, ajungând la 500 000 de locuitori. După secolul VII,
populația a scăzut la 250 000 de locuitori. În secolul X, populația a crescut la 400-500 000 de
locuitori. Din secolul XIII, populația a intrat într-un declin demografic îndelungat, iar în secolul XV,
populația era estimată la numărul de 40 000 de locuitori și 7000 de soldați.
Ideologia Imperialǎ Secolele IV-IX

Ideea imperială a unui imperiu infinit în spațiu-timp a fost de origine orientală, fiind preluată de la
greci de către romani, apoi de către bizantini. Eusebiu de Cezareea a fost considerat ca fiind
teoreticianul ideologiei imperiale bizantine. El și dascălul său au fost victime ale persecuțiilor creștine
din timpul lui Dioclețian. A fost închis, însă a fost eliberat în timpul lui Galerius și a devenit unul
dintre consilierii apropiați ai lui Constantin cel Mare.A participat la Conciliul Ecumenic de la Niceea
din 325și a încercat o formulă de compromis care nu a avut succes, fiind adoptată formula episcopului
Alexandrei.
Eusebiu de Cezareea a scris multe lucrări și o cronică universală în care a introdus dimensiunea
cronologică. A inaugurat genul istoriei ecleziastice. A scris „Vita Constantini” și discursul festiv rostit
în 336 cu prilejul aniversării de 30 de ani de domnie a împăratului Constantin. Consideră că existența
imperiului roman era expresia voinței lui Dumnezeu și a împărăției divine, ierarhia terestră fiind
preluată după cea cerească. Romanii se considerau a fi noul popor ales al lui Dumnezeu. Imperiul era
unic și universal și stăpânea [Link] avea limite spațiale și cuprindea întreaga lume cunoscută.
Orice expansiune era justificată prin impunerea credinței creștine asupra tuturor popoarelor. Nu avea
limite temporale, finalitatea fiind intrarea imperiului terestru în planul [Link] împăratului era
legitimată de Dumnezeu, împăratul fiind reprezentantul și alesul lui Dumnezeu pe pământ. Orice act al
împăratului era inspirat de divinitate, fiind un imitator al gesturilor lui Hristos. Avea ca misiune
providențială încredințată de divinitate de a face ca creștinismul să domnească asupra întregului
pământ. Împăratul era considerat un nou Moise desemnat de Dumnezeu pentru a conduce noul popor
ales. Împăratul era considerat cel de-al treisprezecelea apostol, având o putere sacră. Împărații
bizantini erau reprezentați cu aura specifică sfinților încă din timpul vieții și tot ce dețineau era sacru,
de la Palatul Imperial la domeniile imperiale. Deși era considerat alesul lui Dumnezeu, era ales de
senat, armata și poporul imperial. Rolul revenea armatei în perioadele tensionate, ceremonia având loc
în tabăra militară din oraș. În cadrul ceremoniei, bizantinii preluau de la romani ridicarea pe scut în
mijlocul armatei a celui ales ca împărat ce purta o diademă, urmând gratificarea senatului și
aclamațiile poporului.

Nicefor al III-lea, cu Arhanghelul Mihail în stânga sa, primește o carte de predici de la Sf. Ioan Gură
de Aur
În perioadele stabile, rolul cel mai important revenea senatului, fiind respectate și celelalte rituri.
Senatul desemna noul împărat, ceremonia având loc tot în tabăra militară și încheindu-se cu
aclamațiile poporului. Din secolul V intervenea și Biserica în desemnarea împăratului, prin actul
încoronării religioase menite să întărească ideea alegerii împăratului ca rezultat al voinței divine.
Primul împărat încoronat de patriarhul Constantinopolului a fost Leon I, ceremonia desfășurându-se la
Biserica Sf Ștefan din cadrul Palatului imperial. Împăratul primea însemnele puterii imperiale:
coroana, mantia de purpură și încălțămintea de purpurǎ-mătasea roșie ce avea un atribut al puterii
imperiale. În timpul ceremoniei religioase însă, împăratul se încorona singur.
După secolul V, Biserica a căpătat cât mai multă putere, împăratul Anastasius I fiind nevoit să
semneze un jurământ-promissio. Acesta a ajuns la tron după ce s-a căsătorit cu văduva fostului
împărat, însă era cunoscut ca fiind eretic. Era obligat să semneze că va renunță la monofizism. În
timpul dinastiei macedonene, nu mai era recunoscut pe tron decât cel care organiza ceremonia de
încoronare ce se desfășura la Biserica Sf. Sofia din secolul VIII. Împăratul era comandantul suprem al
armatei, avea atribuții legislative, era protectorul bisericii și avea o putere absolută, teoretic. În
practică însă, erau o serie de factori ce limitau puterea imperială, împăratul fiind reprezentantul unei
grupări care ajungea pe tronul imperial și trebuia să țină cont de interesele acesteia, putând da legi, dar
nu putea încălca una existentă. Biserica îi recunoștea împăratului anumite privilegii, anumite drepturi
care îl ridicau deasupra supușilor. I se recunoștea să respecte instituția imperială și să fie un model
pentru supușii săi. Au fost patriarhi care s-au opus împăraților care nu mai respectau principile.
Nu există o regulă clară privind moștenirea tronului, deci nu întotdeauna primul născut primea
tronul. Tronul revenea celui mai capabil fiu și au fost cazuri în care au primit ambii copii, existând
astfel riscul izbucnirii unui război civil. Inspirat de Dumnezeu, împăratul își desemna urmașul încă din
timpul vieții, iar dacă nu avea fii, se asocia la tron cu o altă rudă sau o persoană în funcție de propriile
merite, această persoană fiind declarată co-împărat. În cazul desemnării unui co-împărat, erau
respectate aceleași rituri ca și în desemnarea împăratului, doar că în cadrul ceremoniei religioase,
împăratul îl încorona pe co-împărat. Moștenitorul tronului primea demnitatea de Cezar, ce își va pierde
din importanță în secolul VII. De la sfârșitul secolului VII a fost acordat și altor persoane care nu
aveau însă să urmeze la tron. Titulatura imperială s-a menținut din perioada romană, prin care
împăratul primea pe viață anumite puteri excepționale și epitete cu caracter onorific ce îi glorificau
victoriile. Titlul oficial era cel de „Imperator”. În secolul VII, protocolul a fost modificat în timpul lui
Heraclius. Din 629, titlul oficial al împăratului bizantin era cel de „Basileus” după ce titlul de
„imperator” nu mai avea o semnificație deosebită pentru populația grecizată.După 800, în urma
încoronării lui Carol cel Mare ca împărat al romanilor, izbucnind rivalitatea titulaturilor dintre apus și
răsărit, bizantinii au modificat protocolul și titlul oficial al împăraților devine cel de „Basileu al
romanilor/romeilor”, susținând că împăratul bizantin era adevăratul împărat roman și continuator al
politicii imperiale romane, titulatura fiind menținută până la sfârșitul Imperiului Bizantin. Din secolul
X își adaugă titlul de Autokrator după ce țarul Bulgariei s-a proclamat basileu în 927. Împăratul arată
că era stăpânul absolut al imperiului și că nu depindea de nimeni pe plan extern, fiind singurul
reprezentant al lui Dumnezeu.
Secolele IX-XV
La mijlocul sec IX, Bizanțul își adaptează teoria politică la noile realități, cu precizarea că
Imperiul Bizantin renunță la universalism. Din contră, se revine la această teorie. Imperiul este privit
în continuare ca neavând limite în timp și spațiu, iar puterea împăratului este universală, absolută și de
origine divină. Această idee poate fi analizată în una dintre lucrările lui Constantin VII
Porphyrogenetul ( lucrarea Despre administrarea Imperiului). Astfel că toți locuitorii pământului
trebuie să se închine în fața împăratului bizantin.În sec IX, Bizanțul evoluează într-un nou context și
este nevoit să își adapteze ideologia la noile realități: apariția unor state creștine ( un imperiu în
Occident; un stat bulgar creștin la frontieră Imperiului; un regat armean creștin și Principate creștine
ale sârbilor).Din acest motiv, Bizanțul nu mai putea susține universalismul în termenii formulați de
Eusebiu din Cezareea. Principalul element de noutate este familia de principi, care era în viziunea
bizantină o familie spirituală alcătuită de principii creștini, această fiind condusă de împăratul de la
Constantinopol, care avea calitatea de părinte spiritual și era singurul în măsură să legitimeze puterea
tuturor principilor creștini. Împăratul din Occident era considerat fratele împăratului din
Constantinopol. Țarul Bulgar era considerat „fiul preaiubit al împăratului”. Urmau „prietenii”
împăratului de la Constantinopol (Dogele Veneției, conducătorii Genovei, regii Angliei etc.) iar la
baza piramidei se aflau supușii, douloi, în această categorie intrând principii sârbi sau
româ[Link]ătorul fiecărui stat creștin era integrat în familia de principi în funcție de cât de mult
putea fi de folos imperiului, de gradul de independențǎ pe care îl avea statul pe care îl conducea, de
atitudinea și resursele de care dispunea fiecare conducător în parte.În sec. X, episcopul de Cremona,
Liutprand, a fost trimis de Otto cel Mare la împărat pentru a obține recunoașterea titlului de împărat
pentru Otto, și a fost profund indignat când a fost așezat la masă în urma reprezentantului țarului
bulgarÎmpăratul, ca urmare a poziției pe care o deținea în familia de principi, era singurul reprezentant
al lui Dumnezeu pe pământ. Împărații binzantini nu au evidențiat acest lucru în titulatură, deoarece se
consideră că acest lucru era de la sine de înțeles. De asemenea, împărații erau singurii în măsură să
legimiteze puterea principilor creștini și acordau privilegii acestora ( nu încheiau tratate de pe picior de
egalitate), erau singurii care puteau acorda chrysobule ( Bule de Aur), putea folosi cerneală roșie și
purpura ( nu era produsă în atelierele din Constantinopol; era produsă numai în atelierele de la curtea
imperială și era folosită numai de către împărat și curtea imperială; putea face cadou unui principe
străin bucăți de purpura). Pe lângă toate acestea, împăratul putea realiza panouri un mozaic ( mozaicul
era un atribut al puterii imperiale; vor apărea în sec XII și în Sicilia, fiind realizate de normanzi fără
aprobarea împăratului). Orice revoltă împotriva împăratului era considerată o revoltă îndreptată
împotriva lui Dumnezeu, iar conducătorul revoltei era considerat apostat.

Manuel al II-lea Paleologul și familia imperială

Erau și alte aspecte care țineau să evidențieze poziția împăratului. O descriere amplă a ceremoniilor
de la curtea imperială bizantină o face Constantin VII în lucrarea sa Despre ceremoniile curții
bizantine. Potrivit acestei surse, ceremonialul bizantin este atât de strict reglementat deoarece are ca
scop evidențierea măreției imperiului și a împăratului, a caracterului maiestuos și inaccesibil al
împăratului bizantin. În cadrul acestui ceremonial, fiecare persoană își cunoștea locul în cadrul
ceremoniei și se păstra o tăcere solemnă.În timpul ceremoniilor nimeni nu putea veni în contact direct
cu persoana împăratului care avea un caracter sfânt. Chiar atunci când o persoană primea un obiect,
acesta era transmis prin mâna unor intermediari, iar dacă era primit direct de la împărat, își acoperea
mâinile cu poală mantiei pentru a nu veni în contact direct cu mâinile împă[Link] a rezolva
problema succesiunii la tron, de la mijlocul sec. IX se impune principiul ereditar. Împărații din dinastia
macedoneană, Leon VI Înțeleptul introduce instituția porphyrogenetilor ( cei născuți în camera de
purpură dobândeau drepturi de neconstestat la moștenirea tronului). Porphynogeneții apar și înainte de
acest moment, însă în sec IX va apărea această instituț[Link] care va beneficia de acest drept și care
a fost născut în camera de purpură a fost Constantin VII Porphyrogenetul ( cu toate că tatăl sǎu
avusese mai multe căsătorii, Biserica l-a acceptat pe Constantin ca împărat; întotdeauna biserica
acceptând compromisuri care au ca rezultat bunăstarea statului).Misiunea împăratului este adaptată la
noile realități.
O expunere magistrala referitoare la misiunea împăratului o face patriarhul Constantinopolului,
Photios, într-o culegere de legi din timpul lui Vasile I Macedoneanul. Primul titlu al acestei culegeri de
legi este dedicat împăratului, definit ca autoritate legitimă, țelul împăratului fiind de a asigura
menținerea bunurilor imperiului, de a recupera bunurile pierdute și de a dobândi prin victoriile sale
bunurile care îi lipsesc. Această este ideea care justifică de acum înainte acțiunile de recucerire ale
imperiului, fiind obligația împăraților bizantini să își extindă stăpânirea la nivelul întregului
pămâ[Link] „Constantinian” era cel care stătea la baza afirmării superiorității împăratului
bizantin, care era privit de supușii săi drept stăpânul întregii lumi. Acest principiu este expus de același
împărat, Constantin VII în lucrarea Despre administrarea imperiului, făcând referire la însemnele
primului împărat creștin ( aceste însemne nu trebuiau lăsate în seama nimănui). Puteau fi realizate
căsătorii cu francii, având în vedere că erau creștini și formau un [Link] la titulatura
imperială, din 812 a început să fie folosit titlul de „Basileu al romeilor”. În sec X apare o modificare a
protocolului imperial ( pusă în legătură cu recunoașterea țarului Petru), apărând titlul de Basileu al
bulgarilor, Petru fiind introdus în familia de principi. După recunoașterea acestui titlul lui Petru,
împărații bizantini au adoptat în titulatura lor titlul de „Autokrator”, care avea o dublă semnificație:
puterea absolută pe plan intern, iar pe plan extern, împăratul nu depinde de nimeni altcineva în afară
de [Link] avea să fie preluat ulterior în 1016 de țarul bulgar. În spațiul românesc a fost
preluat sub forma de „singur stăpânitor”. Evident că toate aceste prerogative puteau fi uzurpate atunci
când un principe dorea să își afirme ieșirea din familia de principi, preluând unele dintre semnele
puterii împăratului bizantin și chiar titlul imperial. Așa au procedat Simeon în sec X și Petru Asan.
Această teorie nu a fost în realitate contestată până în sec XV.[1]