CREȘTINAREA FRANCILOR.

DOMNIA LUI CLOVIS

relatarea lui Grégoire de Tours
Decem Libri Historiarum/Historia Francorum

(…) În timpul acelui război un mare număr de biserici au fost jefuite de armatele lui
Clovis, pentru că acest prinț era mereu cufundat în întunericul greșelii. Într-o zi, soldații săi
scoaseră dintr-o biserică, alături de alte ornamente care serveau cultului, o urnă de o măreție și de
o frumusețe magnifică. Episcopul trimise deputați la rege pentru a cere cel puțin această urnă,
dacă nu voia să-i înapoieze celelalte vase sfinte din biserica sa. Regele le răspunse trimișilor:
“Urmați-mă până la Soissons pentru că acolo trebuie să se facă împărțirea întregii prăzi. Dacă
soarta mi-a dat această vază voi îndeplini dorința Tatălui.”

Când sosiră la Soissons, și când întreaga pradă a fost adunată la un loc, regele luă
cuvântul: “Războinici viteji, vă rog să-mi dați acest vas, spuse el arătând urna, în afară de partea
care-mi revine din pradă.” Nimeni nu se grăbi să-i răspundă căci era stăpânul a tot; căci ei înșiși
îi aparțineau și el putea bine să facă tot ceea ce-i plăcea, fără a se teme de opoziția nimănui. Dar
un războinic, mai dezinvolt, mai puțin calm, sau mai puțin curtenitor decât alții, ridică toporul
său de luptă lovind urna, spunând cu o voce puternică și răsunătoare: “Tu nu vei avea nimic de
aici decât ceea ce soarta îți va da în mod legitim.” Toată lumea a fost cuprinsă de uimirea unei
asemenea îndrăzneli. Regele se abținu și nu păru deloc tulburat de această insultă; însă el păstră
resentimentul în adâncul sufletului său. El luă urna și o înapoie trimisului episcopului. Un an
după aceea el porunci tuturor armatelor sale să se strângă la Champ-de-Mars, pentru a verifica
dacă erau gata și în stare bună.

Când el fu înconjurat de toată trupa, el se apropie de soldatul care lovise urna și îi spuse:
“Nici un războinic nu a adus aici arme mai murdare ca ale tale. Nici lancea, nici sabia, nici
securea ta de luptă nu sunt în stare bună.” La aceste cuvinte el luă securea soldatului și aruncă la
pământ. În momentul în care acesta se aplecă puțin pentru a o lua, regele, ridicând toporișca sa
de luptă, îi lovi capul spunând: “Astfel ai lovit tu urna la Soissons.” Soldatul căzu fără viață, și
armata, la ordinul regelui, se retrase în liniște. Acest exemplu îi umplu de frică pe acești
războinici indisciplinați, și el știu să profite în continuare pentru a-i conduce în numeroase lupte
și către mari victorii.

În al zecelea an al domniei sale el atacă și supuse Thuringia. Gondeuch, regele

burgunzilor, avusese patru fii: Gondebaud, Gondégisile, Chilperic și Gondomar. Gondebaud făcu
să piară de sabie fratele său Chilperic, și făcu ca soția sa să fie aruncată în apă cu o piatră de gât.
El le condamnă pe cele două fiice ale sale la exil; cea mai în vârstă se numea Mucuruna și cea
mai tânără Clotilde. Ele trăiau amândouă în singurătate și schimbaseră hainele de curte cu
veșminte de doliu.
 Ambasadorii pe care Clovis îi trimise în Burgundia avură ocazia să o vadă pe tânăra
Clotilde; ei îi admirară gingășia și înțelepciunea; și aflând că este de viță regală, ei îi împărtășiră
descoperirea lor lui Clovis. De îndată acesta trimise să-i ceară lui Gondebaud nepoata în
căsătorie. Regele burgunzilor nu îndrăzni să refuze; el o dădu pe tânără trimișilor lui Clovis, care
se grăbiră să o conducă la stăpânul lor. La vederea Clotildei, Clovis fu încântat de bucurie, și
curând el o luă de soție. El avea deja, de la o concubină, un fiu numit Theodoric (mai cunoscut
sub numele de Thierry).

Regina Clotilde avu ca prim născut un fiu pe care dorea să-l boteze. Cu această ocazie ea
nu încetă să facă asupra soțului său cele mai vii stăruințe, pentru a-l face să renunțe la cultul
idolilor, și să-l îmbrățișeze pe acela al adevăratului Dumnezeu; însă Clovis nu era deloc mișcat
de discursul soției sale, și se mulțumea să-i răspundă că zeii săi sunt mult mai puternici și mult
mai nobili decât cei ai creștinilor.

Cu toate acestea regina pregăti totul pentru botezul fului său; ea făcu ca biserica să fie
ornată cu draperii și cu ghirlande, sperând că strălucirea acestei sărbători religioase va atinge mai
ușor sufletul soțului ei, ceea ce nu au putut face toate vorbele ei. Copilul fu botezat și numit
Ingomer; dar el muri în timp ce purta încă veșmintele albe pe care le primise pentru această
ceremonie.

Regele, viu mișcat de această întâmplare, adresă reproșuri amare reginei. “Dacă copilul
nostru, spuse el, ar fi fost consacrat zeilor mei, el ar fi trăit cu siguranță; însă pentru că l-ați
botezat în numele Dumnezeului vostru noi l-am pierdut.” “Pentru mine, răspunse regina, îi
mulțumesc Dumnezeului meu, suveranul creator al tuturor lucrurilor, care nu m-a considerat
nedemnă de a fi numărată printre aleșii Săi, chemați să împartă regatul Său, un copil căruia i-am
dat viață. Astfel durerea pe care mi-o provoacă pierderea sa este îndulcită și bine ștearsă de acest
gând consolant că toți cei care mor cu mulțumirea botezului, și îmbrăcați încă cu mantia
inocenței, se bucură de vederea Domnului și de viața veșnică.” Ea aduse pe lume un al doilea fiu
care fu și el botezat, primind numele de Clodomer. La un timp după aceea el se îmbolnăvi, și
Clovis îi spuse reginei: “Este imposibil să nu i se întâmple tot atât cât și fratelui său, și să nu
moară curând, pentru că a fost botezat în numele Hristosului vostru.” Regina nu răspunse nimic;
ea adresă rugăciuni fierbinți lui Dumnezeu care îi dădu vindecare fiului ei.

Totuși regina își dublă stăruințele pe lângă soțul ei pentru a-l determina să-l recunoască
pe adevăratul Dumnezeu și să abandoneze idolii. Toate eforturile sale fură inutile și nu putură să-
l urnească; dar evenimentul despre care vom vorbi îl va forța în sfârșit să recunoască puterea
supremă pe care el o negase până atunci.

Într-un război în care era angajat împotriva alamanilor el dădu o mare bătălie. Cele două
armate luptau cu cea mai mare îndârjire; carnagiul era înfricoșător; francii nu dădeau înapoi, însă
erau rupți în bucăți și erau pe punctul de a pieri. Clovis la această priveliște ridică ochii spre cer,
și, cu inima frântă de durere, cu ochii plini de lacrimi, strigă: „O, Iisuse Hristoase, Tu cel pe care
Clotilde îl numește Fiul Dumnezeului cel viu, Tu, care se spune, dai ajutor celor îndurerați, Tu
care dai biruință celor care cred în Tine, implor fierbinte ajutorul Tău glorios. Dacă Tu
binevoiești să-mi acorzi victoria asupra acestor dușmani, și dacă simt binefacerile acestei puteri
pe care poporul Tău Ți le atribuie, voi crede în Tine și mă voi boteza în numele Tău. Am invocat
zeii mei, însă văd bine că nu am nici un ajutor de așteptat de la ei. Eu îi cred deci neputincioși
pentru că ei nu mai vin în ajutor celor care-i invocă. Tu ești cel pe care îl implor acum, Tu ești
cel în care vreau să cred, cu condiția ca să mă smulgi din primejdia în care mă aflu.”

În timp ce făcea această rugăciune, alamanii începură să întoarcă spatele și o luară la

fugă. Curând regele lor este ucis; atunci nu mai intenționară să mai reziste, aruncară armele,
merseră la Clovis și îl implorară să-i cruțe, ca fiind de aici înainte, nu dușmanii, ci supușii săi.
Regele puse de îndată capăt războiului și se întoarse triumfător în fruntea armatei sale
povestindu-i Clotildei cum, pentru că invocase numele lui Hristos, obținuse victoria.

Regina purtată de bucurie făcu să vină în secret Sfântul Remi, episcop de Reims, pentru
a-l ruga să vorbească cu regele și a-l învăța. Era un prelat plin de știință și de elocvență, și
încununat de atâtea virtuți încât îl egala pe Sfântul Silvestru în sfințenie. Încă există o carte din
viața sa în care se povestește că a înviat un mort. De îndată ce sosi, el vorbi în particular cu
regele. El îi vorbi despre un Dumnezeu adevărat și despre puterea Sa infinită și îl convinse să
creadă în El și să renunțe la idolii care nu pot nimic nici pentru ei înșiși nici pentru cei care îi
adoră. Clovis răspunse: “Ascult cu plăcere cuvintele tale, o tatăl meu, însă un singur lucru mă
neliniștește, mi-e teamă că poporul meu nu va dori să-și abandoneze zeii; însă îi voi vorbi și îi
voi repeta ceea ce mi-ai spus tu însuți.” Imediat îi adună pe franci; însă în momentul în care
mergea pentru a li se adresa, printr-un efect al puterii divine care l-a împiedicat, întreg poporul
strigă într-un singur glas: “Noi nu mai dorim zeii noștri muritori și suntem gata să ascultăm
vocea Dumnezeului nemuritor pe care îl anunță Remi.” La această veste, umplut de o vie
bucurie, sfântul prelat pregăti cristelnițele. Interiorul bisericii era ornat de draperii de o lucrătură
admirabilă, și de voaluri strălucind de albeață. Se răspândește în apa cristelnițelor ulei sfințit și
balsam, și templul, limpezit de lumina lumânărilor frumos mirositoare, este umplut de un parfum
care se răspândește din baptisteriu. Toți cei care asistă, pătrunși de recunoștința lui Dumnezeu,
erau ca răpiți de ceruri, și credeau că respiră tămâia care fumegă în fața tronului lui Dumnezeu.
Regele ceruse prima dată să primească botezul din partea Papei.

El se îndrepta, noul Constantin, spre baia sacră pentru a se spăla de lepra veche care-l
acoperea, și a face să dispară în această apă binefăcătoare toate petele care-l murdăreau. În
momentul în care intră în baptisteriu, sfântul îi adresă aceste cuvinte cu o voce gravă și solemnă:
“Apleacă cu umilință capul, mândru sicambru; adoră ce ai ars, arde ce ai adorat.” Regele
mărturisind că recunoaște un singur Dumnezeu Atotputernic întreit în persoană, fu botezat în
numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, și primi ungerea Sfântului Mir cu semnul crucii.
După el, mai mult de 3000 de oameni din armata sa au fost de asemenea botezați.