Tătar Antonia

Cls. IX-Turism

Scrierea în Egiptul Antic

Scrierea în Egiptul Antic a constat în înregistrări de texte în limba egipteană sub
două forme de scriere în timpurile protodinastice (hieroglife și hieratică).
Începând cu secolul al XIII-lea î.Hr. diferite variante cursive de hieroglife au fost
cele mai folosite, pentru ca din anii 3500 î.Hr. să se dezvolte scrierea demotică din
cea hieratică.
În Egiptul antic scrisul a fost inventat prin modalități diferite de cele
din Mesopotamia, mai ales din cauze istorico-politice. Egiptul, încă de la apariția
sa, avea o monarhie capabilă să unifice țara și să impună o unitate politică care a
lipsit mult timp în Mesopotamia. Scrierea era necesară monarhiei egiptene pentru
a înregistra acțiunile faraonului și astfel să-și consolideze puterea. Apariția scrierii
a fost o consecință a atenției deosebite pe care o manifestau [preoții] egipteni
ceremoniilor funerare; conservarea cadavrelor având o însemnătate
nemaiîntâlnită la alte civilizații și ducând la un sistem elaborat de mumificare.
Textele scrise, care erau considerate magice, îi însoțeau pe morți în mormânt,
devenind astfel un element principal al ritualului funerar. Apariția scrierii în Egipt
poate fi considerată bruscă, etapele anterioare ale prescrierii nefiind
documentate ca în Mesopotamia. Hieroglifele sunt structurate încă de la apariția
lor într-un sistem lingvistic ce alătură ideograma (semn-cuvânt) și semnul fonetic
(semn-sunet). Chiar dacă au existat un număr mic de semne alfabetice suficiente
pentru a scrie orice, nu au fost folosite pentru crearea unui alfabet propriu-zis.
Hieroglifele egiptene erau sistemul de scriere formal folosit în Egiptul Antic.
Hieroglifele combinau elemente logografice, silabice și alfabetice, cu un număr de
aproximativ 1.000 de caractere diferite.
Cuvântul hieroglifă vinde de la adjectivul grecesc ἱερογλυφικός (hieroglyphikos),
[2]
 compunere dintre ἱερός (hierós)[3] și γλύφω (glýphō).
Champollion avea ca definiție a sistemului hieroglific, "un sistem complex, o
scriere figurativă, simbolică și fonetică, în acelasi timp, într-un același text,
aceeași frază, uneori același cuvânt.".
În funție de context, un același caracter poate avea un sens:

 figurativ (ideografic), caracterul exprimă ceea ce reprezintă el;

  simbolic, caracterul exprimă o idee diferită de ceea ce reprezintă el;
 fonetic, caracterul este utilizat ca și literă într-un cuvânt, fără altă valoare în
afara sunetului care îi corespunde în ansamblul de sunete al cuvântului.

Apariția hieroglifelor este considerată a fi către 3500 î.e.n. Inițial exclusiv

figurativă, având în jur de 700 de caractere, scrierea
hieroglifică s-a îmbogățit în timp, ajungând la nu mai
puțin de 5.000 caractere în epoca greco-romană.
Istoria scrisului cuprinde diferite sisteme de scriere,
primele apărute în epoca bronzului (sfârșitul
mileniului al IV-lea î.Hr.). În general este acceptat
faptul că adevărata scriere a limbii (nu doar a
numerelor) a fost inventată în mod independent în
cel puțin două locuri: Mesopotamia (în special
în Sumerul antic) în 3200 î.Hr. și
în Mesoamerica în 600 î.Hr.. 12 scrieri
mesoamericane sunt cunoscute, cea mai veche fiind
cea olmecă sau cea zapotecă, ambele din Mexic.
În unele cazuri
cercetătorii
civilizațiilor antice
consideră scrierea
drept elementul
de diferențiere
între „oraș” și „sat”. Acești cercetători definesc
„satul” ca fiind așezarea în care nu au avut loc
schimburi de informații scrise, în timp ce
„orașul” este așezarea în care este folosită
scrierea pentru schimburi de informații și
pentru înregistrarea acestora.