Populaţia autohtonă după retragerea aureliană

Retragerea aureliană nu a fost urmată imediat de ocuparea militară a fostei

provincii de către anumite grupuri barbare sau popoare migratoare, efectul acestei
retrageri a fost prin urmare mai puţin unul militar. Consecinţele acestui act au fost
profunde din punct de vedere demografic, politic, economic şi social. Unele părţi ale
fostei provincii vor pierde definitiv contactul direct cu statul roman (în unele regiuni
administraţia romană a revenit temporar). Părăsirea Daciei de către populaţia civilă s-
a făcut din proprie iniţiativă. Cu toată această libertate de decizie efectul a fost foarte
important din punct de vedere demografic. Scăderea populaţiei a fost foarte mare în
zona centrelor urbane sau militare. Tocmai acest fapt a dat naştere unor teorii şi
speculaţii, de genul retragerii totale a populaţiei romanizate din fosta provincie Dacia.
Considerăm lipsită de suport această teorie.
Fenomenul de ruralizare a fostei provincii nu a fost unul brusc, imediat retragerii
aureliene. Este o realitate de necontestat, dovedită arheologic, faptul că în ariile
oraşelor romane de la nordul Dunării au continuat să locuiască persoane, e drept tot
mai puţine, chiar şi după invazia hunilor. În unele vetre ale fostelor oraşe se găsesc
vestigii din secolele V – VI. Este drept însă că nu putem vorbi decât de o locuire în
perimetrul vechilor oraşe, mai puţin despre o viaţă urbană în adevăratul sens al
cuvântului.
Adesea în clădirile oraşelor s-au adăpostit oameni nevoiaşi din imediata
vecinătate. Aşa este cazul unor locuinţe din Sarmizegetusa, unde în clădirile
Augustalilor se aflau astfel de persoane. În basilica de latura de vest de pildă, locuiesc
astfel de persoane ce au considerat încăperea mult prea încăpătoare aşa încât au
separat-o cu un zid (din piatră de râu şi pământ, fără mortar) . Această populaţie în
caz de nevoie se adăpostea în fostul amfiteatru, folosit acum ca fortăreaţă. La
Apulum, au fost descoperite mai multe obiecte romane de import datând din
perioada următoare retragerii romane (opaiţe de lut, unul fiind creştin, fibule, dar şi
un pahar de sticlă). O descoperire deosebit de interesantă din acest punct de vedere,
este aceea a unui cimitir cu mormite de înhumaţie. Mormintele au fost decoperite în
spaţiul unor foste terme din epoca romană şi sunt datate pentru prima jumătate a
secolului al IV-lea. Tot la Apulum sunt descoperite şi monede emise în perioada de la
Diocleţian la Graţianus (373-383). Astfel de descoperiri, ce fac dovada continuităţii
locuirii oraşelor din nordul Dunării, au fost făcute şi în celelalte foste oraşe romane.
Reamintim însă un fapt important şi anume acela că nu trebuie să confundăm această
locuire a fostelor arii urbane cu perpetuarea vieţii urbane în aceste aşezări. Caracterul
urban este pierdut de către aceste aşezări. O situaţie aparte au avut-o însă oraşele
Dierna şi Drobeta, unde stăpânirea romană a revenit făcând posibilă perpetuarea
modului de viaţă urban.
Situaţia este similară şi în cazul fostelor castre romane de trupe auxiliare. În
aceste cazuri descoperirile arheologice (locuinţe, ceramică, opaiţe, obiecte de metal,
inele, monede, piese paleocreştine) vorbesc despre o locuire până prin secolele IV –
VI. Aceste castre, cu excepţia câtorva din Banat şi Oltenia, nu au mai fost folosite
sistematic ca şi fortificaţii în perioada de după retragerea aureliană. Acestea ne apar
ca şi simple aşezări civile. În cazul aşezărilor rurale putem vorbi de o continuitate
neîntreruptă. Sunt numeroase cazurile aşezărilor rurale care nu cunosc nici un fel de
transformare în momentrul retragerii armatei şi administraţiei romane din Dacia.
Schimbări mult mai importante sunt percepute în momentul contactului dintre aceste
localităţi şi populaţiile migratoare ce sosesc în spaţiul carpato-dunărean. Ocupaţiile
cele mai importante ale daco-romanilor erau agricultura şi creşterea animalelor, în
special oieritul. Acestor ocupaţii li se adăugau diversele meşteşuguri tradiţionale
(torsul, ţesutul, prelucrarea pieilor, tâmplăria, fierăritiul, olăritul, mineritul), se
ocupau de asemenea de cultivarea pomilor fructiferi. Satul devine centrul lumii
postromane, autoritatea locală este, cu mici excepţii, singura care îşi păstrează
influenţa. Obştea sătească fiind forma principală de organizare a populaţiei
autohtone.
Pentru perioada ce a urmat retragerii aureliene nu dispunem de informaţii
privitoare la o eventuală stratificare socială sau la vreun fel de relaţii de dependenţă
personală ori colectivă. Dacă există o stratificare socială acesta este doar de natură
economico-profesională (ocupaţiile erau diferite – prin urmare şi rezultatele sau
satisfacţiile erau diferite). Pe fondul intervenţiei tot mai masive a popoarelor
migratoare, mai ales începând cu secolul al V-lea, asistăm la un proces de
uniformizare. Acest proces s-a datorat, susţin unii istorici, „barbarizării” spaţiului
nord-dunărean, involuţiei sociale şi economice ce a urmat retragerii aureliene

Mircea Brie O ISTORIE SOCIALĂ A SPAŢIULUI ROMÂNESC DE LA ÎNCEPUTURILE STATALITĂŢII

DACICE PÂNĂ LA ÎNTREZĂRIREA MODERNITĂŢII .