Introducere

„Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, pe 1 decembrie

2009, un ciclu complet de reforme care au început, de fapt, cu negocierile pentru
Tratatul de la Maastricht, a fost îndeplinit cu succes.“
Angela Merkel

Uniunea Europeană este astăzi gestionată de Tratatul de la Lisabona,

despre care s-a spus, la vremea lui, pe bună dreptate, că este un pas înainte spre
integrarea europeană, atât la nivel instituţional, cât şi uman, un tratat care reuşise,
în ciuda dificultăţilor, să mişte mai departe proiectul european care cumula în
contul său circa jumătate de secol.
Contestaţiile s-au făcut însă auzite de la început şi nu fără temei. Criticile
au fost o permanenţă şi venite din direcţii diverse, iar scepticismul în floare. S-a
spus despre Tratat că lasă lucrurile la jumătate de drum, că nu reprezintă nicio
decizie radicală şi de care Europa avea şi are atâta nevoie, că nu rezolvă crizele şi
dificultăţile interne – doar le amână.1
În ciuda lor, Tratatul ajunge să fie ratificat, dar slăbiciunile lui evidente
devin astăzi vizibile în faţa unei crize financiare şi economice care relevă, o dată
în plus, criza politică în care se află Europa ca atare şi proiectul european
integraţionist. În Europa, criza economic-financiară nu a generat criza/crizele
politice, însă, precum o hârtie de turnesol nemiloasă, le-a relevat şi dezvăluit în
toată amploarea lor.2 De aici vocile actuale care consideră Tratatul de la Lisabona
nu ca o soluţie la proiectul european, ci ca o problemă.
Ratificarea documentului – tensionată şi imprevizibilă – îi relevă lipsa de
aderenţă, dar şi disensiunile interne ale Europei pe care Tratatul de la Lisabona
dorea să le escamoteze. Germenii crizei de viziune politică au apărut mai
devreme, odată cu ratificarea Tratatului de la Nisa. În Irlanda, 54% din electorat
respinge, în iunie 2001, documentul, dar, la a doua încercare, ajunge să fie aprobe
cu 62,89%. Episodul irlandez este considerat un accident de parcurs, lumea

1
Dan Dungaciu, Cristina Arvatu Vohn, Uniunea Europeană după Tratatul de la Lisabona. Evoluţii şi tendinţe, Ed.
Institutului de Ştiinţe Politice şi relaţii internaţionale, Bucureşti, 2012, pag. 5;
2
Idem, pag. 6;

1
 respiră uşurată şi tot mai încrezătoare că UE are soluţii la orice şi poate depăşi
dilemele de etapă.1
Începe, după ratificarea Tratatului de la Nisa, lungul drum spre o
Constituţie Europeană. Tensiunile şi lipsa consensului sunt însă vădite. În mai
2000, chiar înainte de Consiliul European de la Nisa, Joschka Fischer, ministrul
de Externe german, „se declara favorabil unei Constituţii federale.“ Preşedintele
francez Jacques Chirac se pronunţa, la 27 iunie, înaintea Bundestagului, în
favoarea unei „Constituţii europene de natură interguvernamentală“. Lionel
Jospin, socialist, va adopta „conceptul de federaţie a statelor naţiune“ promovat
de Jacques Delors, pe când cancelarul Schroeder viza mai degrabă „conceptul de
State Unite ale Europei“.2 Totuşi, în decembrie 2001, parlamentele Franţei şi
Germaniei adoptă o rezoluţie comună în favoarea elaborării unei Constituţii
europene.
Convenţia însărcinată cu elaborarea de propuneri pentru o Constituţie
europeană, condusă de fostul preşedinte francez Valery Giscard d’Estaing, şi-a
deschis lucrările la 28 februarie 2002, în Parlamentul European de la Bruxelles.
Momentul era de un festivism maxim. Umbrele însă nu au lipsit, începând de la
disputele dintre „federalişti“ şi „interguvernamentalişti“ sau trecând prin
dezbaterea aprinsă legată de invocarea „moştenirii creştine“ în preambulul
textului constituţional şi care a generat dispute intense. Până la urmă, documentul
final a înlocuit sintagma „creştin“ cu „religios“, iar în ceea ce priveşte scheletul
conceptual a fost un compromis între cele două orientări majore, fără să
mulţumească, în realitate, nicio tabără, chiar dacă atmosfera şi alura documentului
tind mai degrabă spre interguvernamentalism.
Acordul Consiliului European a fost obţinut la 17-18 iunie 2004, iar statele
UE semnau, la 29 octombrie 2004, Tratatul constituţional al Europei (Constituţia
europeană).3 Festivitatea a avut loc la Roma pentru a marca continuitatea cu
Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, Parlamentul European a aprobat textul cu
o majoritate confortabilă, 500 pro, 137 contra şi 40 de abţineri. 4 Europa părea la
apogeu.

1
Francisco Aldecos Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, Ed. Polirom,
Iaşi, 2011, pag. 18;
2
Sergiu Gherghina, George Jiglau, Ovidiu Pecican, Flore Pop, Tratatul de la Lisabona. UE către reformă
instituţională şi consens, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008, pag. 22-23;
3
www.europa.eu
4
www.europedirect.europa.eu;

2
 Ratificarea a fost însă un eşec. Statele au început procesul prin procedee
parlamentare, care au funcţionat bine, deşi lipsa de dezbatere publică pe marginea
documentului a fost criticată nu o dată. Primul blocaj a apărut însă în Franţa, unde
în numele „Europei sociale“, percepută ca opusă „Europei Bruxellesului“, dar şi
cu ingrediente suveraniste specifice, votul popular a relevat, la 29 mai 2005, un
„nu“ în proporţie de 54,7%. A fost un şoc. A urmat Olanda, care a urmat trendul,
iar „nu“-ul a fost de 61,6%.1 Europa nu părea să reziste textului democratic, două
dintre statele fondatoare ale Comunităţii Europene rejectând, prin vot popular, un
document ce se dorea a fi Constituţia mult aşteptată a continentului! O Constituţie
a elitelor, însă. Au urmat o serie de bâlbe şi măsuri contradictorii. S-au aşteptat
alegerile, inclusiv apariţia unor noi lideri pe scenele naţionale europene –
cancelara Merkel şi preşedintele Sarkozy – care să dea un nou impuls Tratatului
European şi proiectului european, în general. Aşteptările au fost, parţial,
îndreptăţite.
În anul 2007, la doi ani de la respingerea Constituţiei, Consiliul European
adoptă ideea unui tratat simplificat, care să modifice tratatele anterioare, fără însă
să devină „simbolul unui stat european cu vocaţie federală.“2 În iunie 2007, pentru
raţiuni diverse, unele opuse, statele europene abandonează Constituţia din 2004.
Tratatul de la Lisabona este semnat la 13 decembrie 2007 şi se trece la ratificare.
Până în 2008, toate statele fac asta în Parlament (România la 4 februarie 2008), cu
excepţia – iarăşi! – a Irlandei, care, la 12 iunie 2007, răspunde încă o dată „nu“ la
referendum în proporţie de 54,4%. După garanţii şi insistenţe, Irlanda îl ratifică la
2 octombrie 2009, tot prin referendum.3
Ratificarea a fost finalizată de către toate cele 27 de state membre UE la
13 noiembrie 2009, iar Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie
2009.

Capitolul I
Contextul iniţierii şi semnării Tratatului de
la Lisabona
1
Ibidem;
2
www.fonduri-ue.ro – Ghidul dumneavoastră privind Tratatul de la Lisabona;
3
www.europedirect.europa.eu;

3
 1.1. Evoluţia ideii de tratat „constituţional“ sau
„instituţional“

Ideea redactării şi adoptării unui Tratat Constituţional pentru Europa a fost

dezbătută încă din 1996 în cadrul seminariilor de la Institutul Universitar
European de la Florenţa (Italia). Alte grupuri de reflecţie şi numeroşi cercetători
au preluat această idee, ea făcându-şi cu timpul loc în dezbaterea publică.
Un alt pas înainte a fost „Declaraţia pentru viitorul Uniunii Europene“,
adoptată la Laeken, în 2001, cu intenţia vizibilă de a purcede la reorganizarea
tratatelor, la „topirea“ lor într-un text unic1, pentru a asigura o mai mare coerenţă,
coeziune şi eficacitate a integrării şi a extinderii Uniunii la alte 12 state.
Jose Maria Aznar, fostul prim ministru al Spaniei, a dat avalul – la 28
februarie 2002 – unei noi Convenţii europene, condusă de fostul preşedinte al
Franţei, Valery Giscard d’Estaing, cu scopul de a pregăti Conferinţa
interguvernamentală din 2004.2 Toţi aceşti paşi mărunţi s-au concretizat până la
urmă în parcursul de succes al acestei Convenţii Europene (cu rezultate doar
parţiale în campania ulterioară de ratificări), în iulie 2003, şi în prima tranşă a
ultimului val de extindere – la alte 10 state, la 1 mai 2004.3
Înainte de aceasta, însă, Summit-ul de la Nisa, în ciuda compromisului
realizat în ultimul moment, a scos la iveală limitele metodei interguvernamentale,
ceea ce a dat de gândit elitelor politice europene. Astfel, această metodă trebuia
înlocuită cu o largă dezbatere democratică, între toate componentele de bază ale
societăţii europene. O mutaţie era astfel pe cale să se producă, adepţii opţiunii
federaliste, supranaţionale, având de ce să spere într-o realizare concretă, de mare
amplitudine, pe baza metodei convenţionale comunitare, prin asocierea şi
participarea directă a tuturor mediilor interesate: politice, parlamentare, opinia
publică – societatea civilă, grupurile de reflecţie şi cercetare, acest proces
democratic fiind garantul impulsionării şi succesului integrării europene.
Menţinerea în vigoare a trei tratate diferite, cu toate revizuirile succesive,
într-un interval de timp atât de lung a fost mai degrabă rezultatul reticenţei unor

1
Sergiu Gherghina, George Jiglau, Ovidiu Pecican, Flore Pop, op. cit., pag. 26;
2
Idem, pag. 27;
3
www.bookshop.europa.eu;

4
 state – ca Regatul Unit al Marii Britanii, Spania, uneori chiar Franţa, - de a adera
la ideea unui super-stat federal, cu ambiţii vădit supranaţionale, pentru care
opiniile publice respective şi o bună parte a elitelor politice din aceste ţări nu erau
încă pregătite.1 Era de altfel de dorit evitarea unui eşec de amploare în acel
moment, care ar fi mînat pentru multă vreme procesul integraţionist european. Pe
de altă parte, trebuie reţinut că eşecurile precedente (refuzul ratificării, în etapa
iniţială a integrării, de către Adunarea Naţională Franceză a Tratatului asupra
Comunităţii Europene de Apărare în 1954, neadoptarea în 1961 a Planului
Fouchet privind cooperarea politică interguvernamentală, eşecul tentativei din
1985 de inserare în Actul Unic European a unei părţi a reglementării referitoare la
cooperarea poliţienească dintre ţările membre, necesitatea revizuirilor succesive,
în grade diferite, ale mecanismelor instituţionale ale Comunităţilor din ultimii ani)
au dus, conjunctural sau nu, la realizări alternative, permiţând punerea pe picioare
a unui model exemplar de integrare economică, proiectul de cooperare politică,
precum şi cel al politicii de securitate fiind reluate cu succes mai târziu. De aceea,
aşa-zisul „eşec de la Bruxelles“ din decembrie 2003, când Uniunea era
confruntată cu o dublă provocare: extinderea spre Est, deci lărgirea Uniunii
începând cu 2004, şi adoptarea în perioada următoare a unui Tratat Constituţional,
prin „topirea“ textelor existente într-un text unic, n-a fost, din fericire, supralicitat
(în ciuda declaraţiilor formale, la cald) şi n-a contat, până la urmă, foarte mult în
economia aprofundării integrării europene. Absenţa, la Bruxelles – în 2003, a unui
rezultat concret, a unui pas înainte, a fost până la urmă preferată unui compromis
decepţionant, care să amintească de cel de la Nisa.2
Aşa-zisul eşec de la Bruxelles a pus pentru o clipă sub semnul îndoielii
rezultatul eforturilor Convenţiei, prin scoaterea la lumină a neajunsurilor
proiectului de Tratat Constituţional. Aceste neajunsuri au fost înlăturate progresiv
prin propunerile de amendamente avansate de către guvernele statelor membre,
textul final aprobat la sfârşitul lui octombrie 2004 fiind mulţumitor, iar – pe de
altă parte – metoda convenţională a fost reţinută ca bază a reformelor următoare şi
consacrată prin Tratatul Constituţional. 3 Se caută astfel punerea în valoare a
resurselor şi disponibilităţilor pentru dialog între partenerii procesului de

1
Francisco Aldecos Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit, pag. 31;
2
Gabriela Drăgan, Tratatul de la Lisabona – un nou pas în crearea unei Europe unite?, în Sfera Politicii, vol. XVIII,
nr. 5 (147), mai 2010;
3
Gabriela Drăgan, op.cit.;

5
 integrare, pentru realizarea unui compromis pozitiv ori de câte ori apare riscul
unui impas – şi promovarea interesului european, nu neapărat în dauna celui
naţional, dar în tandem cu acesta.
În acest context, problema care se punea era aceea a momentului propice
pentru adoptarea şi semnarea noului proiect, ţinând cont de pretenţiile unor ţări ca
Finlanda şi Polonia de a se proceda la aplicarea unor amendamente importante
textului iniţial al proiectului constituţional, în timp ce în alte ţări era nevoie de un
interval de timp mai mare pentru realizarea procedurilor şi consultărilor interne.
Consiliul European din zilele de 24 şi 25 martie 2004 stabilea aproape imperativ
că un acord asupra proiectului de tratat constituţional să aibă loc înaintea
Consiliului European din iunie acelaşi an, având în vedere că, spre mijlocul lunii
iunie, urmau să aibă loc alegeri pentru stabilirea noului Parlament European. 1 Dar,
în ciuda tuturor presiunilor, mai întâi ale preşedinţiei italiene a Consiliului Uniunii
– care au dus în cele din urmă la insuccesul Conferinţei interguvernamentale din
decembrie 2003, apoi ale preşedinţiei irlandeze – începând cu ianuarie 2004, care
nu a reuşit (în ciuda unor reuniuni informale ori consultări bilaterale cu unii dintre
participanţii la conferinţa interguvernamentală) să profite decât parţial de situaţia
favorabilă creată după alegerile parlamentare din Spania (se ştie că fostul guvern
condus de Aznar se opunea puternic schimbării ordinii stabilite la Nisa, în mod
particular în zona procesului decizional, ponderea voturilor stabilită aici fiind
apărată şi de Polonia, în numele „statelor mici“, prin vocea premierului de atunci
– Leszec Miller), au condus la ideea necesităţii prelungirii discuţiilor şi realizării
amendamentelor considerate esenţiale, înainte ca un consens să fie obţinut. 2
Astfel, un câştig important a fost consolidarea convingerii generale a necesităţii
unei „Constituţii“ europene, în contextul în care Uniunea Europeană se dorea
percepută – atât de către cetăţenii ei, dar şi în exterior – ca un actor global, nu
numai în domeniul economic, ci să vorbească cu o singură voce, alături de marile
puteri mondiale, şi în domeniul politic şi militar, pentru a ieşi definitiv din cadrul
peiorativ al expresiei „uriaş economic, pitic politic şi licurici militar.“ 3 Cu toate
aceste vicisitudini, după cum se ştie, ca urmare a aprobării de principiu a textului

1
Sergiu Gherghina, George Jiglau, Ovidiu Pecican, Flore Pop, op. cit., pag. 29;

2
Dan Dungaciu, Cristina Arvatu Vohn, op.cit., pag. 11;
3
Gabriela Morariu, Dimensiunea militară a Uniunii Europene prin prisma Tratatului de la Lisabona, pentru detalii
a se vedea Constantin Moştoflei, Perspective ale securităţii şi apărării în Europa, vol. II, Bucureşti, Ed.
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2009, pag. 43;

6
în cadrul CIG din iunie, şi după realizarea amendamentelor propuse, textul
definitiv a fost aprobat la 27 octombrie 2004, moment din care începe odiseea
ratificărilor naţionale ca manifestare de esenţă a unui proiect politic european
coerent, deoarece textele comunitare şi revizuirile lor succesive nu trebuie privite
doar din punctul de vedere al conţinutului lor. Integrarea europeană trebuie văzută
în acelaşi timp în lumina ratificărilor de către statele membre a acestor „acte
fundamentale“, chiar dacă de regulă, în realitate, aceste procese trec aproape
neobservate, mai puţin, ce-i drept, în cazurile excepţionale ale refuzului ratificării
pe cale referendară (sau şi mai rar, ordinară), de exemplu cazul irlandez, de dată
mai recentă, vizavi de Tratatul de la Nisa. Astfel, în momentul în care Tratatul de
la Nisa, tocmai amintit, era ratificat de mai bine de doi ani şi intrase în vigoare,
europenii reflectau deja şi militau în continuare pentru o nouă revizuire a
tratatelor, mai mult, chiar la o operaţiune de anvergură, ratificarea unei noi
propuneri, revoluţionare, aceea a Tratatului Constituţional pentru Europa, ce
venea în întâmpinarea necesităţilor majore de viitor, după extinderea Uniunii la 27
de state.1 Doar că procedurile naţionale de ratificare a Tratatelor, de o importanţă
decisivă pentru realizarea cu succes a proiectului politic european, au arătat, între
altele şi limitele unui asemenea proiect, în ciuda problematicii fundamentale
pentru viitorul Uniunii, pe care toate textele comunitare de o oarecare anvergură
tind să o promoveze. A fost nevoie de o reflecţie aprofundată, de o reluare a
discuţiilor şi de o redactare a unui nou text, de data aceasta mai scurt, mai concis,
mai tehnic, dar care a întrunit în cele din urmă adeziunea tuturor guvernelor, text
devenit, după semnarea lui la 13 decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona.

1.2. Tratatul de la Lisabona – un tratat de reformă a

vechilor tratate

Din punct de vedere formal, Tratatul de la Lisabona este un tratat

internaţional „clasic“ prin care se revizuiesc textele tratatelor europene existente,
adică ale Tratatului Uniunii Europene şi, respectiv, ale Tratatului de instituire a

1
www.europa.eu;

7
 Comunităţii Europene. Se poate spune că este un tratat „clasic“, deoarece apare în
forma unui text juridic care cuprinde reforma anumitor articole din cele două
tratate citate.1 Se confirmă, astfel, statutul său de tratat internaţional şi se
abandonează calea deschisă de Tratatul Constituţional, adică cea a unui text
integral nou ce consolida juridic şi abroga tratatele anterioare, înlocuindu-le.
Fiind un „ tratat de revizuire“, nu este suficient să fie parcurs textul
Tratatului de la Lisabona pentru a observa şi întelege dreptul originar comunitar,
ci este necesară şi integrarea dispoziţiilor sale în textul tratatelor existente. Prin
urmare, pentru a avea o imagine completă a noilor reglementări juridice , este
necesar textul consolidat, modificat, al vechilor tratate, adică Tratatul Uniunii
Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (care se va numi în
continuare Tratatul privind funcţionarea Uniunii), modificări conforme, desigur,
cu dispoziţiile adoptate la Lisabona. Această tehnică de modificare a tratatelor a
fost folosită dintotdeauna în construcţia europeană, de exemplu pentru redactarea
Actului Unic European, dar şi a Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa. 2
Spre deosebire de toate acestea, Tratatul Constituţional aducea cu adevărat ceva
nou, abrogând tratatele existente în timp ce, aşa cum a mai fost subliniat, Tratatul
de la Lisabona nu le abrogă, ci doar le perfecţionează.
Una dintre diferenţele dintre Tratatul Constituţional şi cel de la Lisabona
constă în dimensiunea politică. Tratatele clasice sunt tratate încheiate între state şi
se adresează acestora şi instituţiilor comune. În schimb, Tratatul Constituţional a
fost gândit de către Convenţia Europeană ca un text juridic simplificat, pe
înţelesul cetăţenilor, care „să ajungă, astfel, uşor la aceştia.“ 3 Tocmai din cauza
dificultăţii înţelegerii tratatelor clasice de către marea masă a cetăţenilor,
Parlamentul European a solicitat publicarea, cât mai curând posibil, a textelor
consolidate ale TUE şi TFUE, cuprinzând modificările introduse, astfel încât să
existe nişte texte cât de cât accesibile cetăţenilor europeni.4
Tratatul de la Lisabona conţine un total de şapte articole, plus un număr
considerabil de protocoale şi declaraţii. Primele două articole, de o lungime
considerabilă, conţin revizuirile Tratatelor Uniunii Europene (art. 1) şi ale
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (art. 2). În ceea ce priveşte cadrul

1
Francisco Aldecos Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., pag. 39;
2
Idem, pag. 40;
3
Gabriela Drăgan, op. cit.;
4
www.fonduri-ue.ro – Ghidul dumneavoastră privind Tratatul de la Lisabona;

8
 constituţional existent în Tratatul Constituţional, remarcăm absenţa Cartei
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cea care făcea obiectul părţii a
doua a Tratatului Constituţional.1 Tratatul de la Lisabona atribuie Cartei un
caracter obligatoriu juridic, dar o lasă – ca text integral – în afara corpului
tratatelor, aceasta devenind, mai degrabă, obiectul unei norme de acceptare.
Articolul 1 prevede, prin urmare, modificările Tratatului Uniunii
Europene, substanţiale, de altfel, în privinţa structurii şi conţinutului material.
Titlurile tratatului sunt modificate, nemairămânând practic aproape nimic din
structura anterioară a TUE. Noua structură a Titlurilor reflectă filosofia noii
organizări a tratatelor, pentru că la Lisabona există:2
- un tratat de bază (TUE);
- un tratat de funcţionare (TFUE), care dezvoltă dispoziţiile generale ale
TUE.

În ceea ce priveşte TUE, atrage atenţia, în primul rând, dispariţia

structurii pe piloni şi deci consolidarea UE, înţeleasă ca organizaţie politică.
Dispar astfel articolele 8, 9 şi 10, care cuprindeau, începând cu Tratatul de la
Maastricht, modificările tratatelor Comunităţii Economice Europene,
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi respectiv a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice. Efectul principal al acestei decizii este acela că se
renunţă la structura de templu grec, rezultată din negocierile CIG, ce a stabilit
forma Tratatului de la Maastricht. Se consolidează, în schimb, structura de
arbore, conform căreia există, pe de o parte, o singură organizaţie politică,
Uniunea Europeană – care reprezintă trunchiul acestui arbore – şi, pe de alta,
există diferite domenii şi, respectiv, procesul decizional, iar acestea se grupează
şi se separă din trunchi în forma unor ramuri, de unde rezultă reprezentarea
modelului federal/interguvernamental, aşa cum susţineau autorii spanioli
Francisco Aldecos Luzarraga şi Mercedes Guinea Llorente în lucrarea lor
„Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona“.
Articolul 2 din Tratatul de la Lisabona include modificările fostului
Tratat de instituire a Comunităţii Europene. În concordanţă cu decizia de
desfiinţare din punct de vedere juridic a Comunităţii Europene şi de înlocuire a
1
www.europedirect.europa.eu;
2
Sergiu Gherghina, George Jiglau, Ovidiu Pecican, Flore Pop, op. cit., pag. 52;

9
 sa cu Uniunea Europeană, prima modificare se referă chiar la schimbarea
numelui tratatului. Se dispune astfel ca vechiul Tratat de instituire a Comunităţii
Europene să se numească de aici înainte „Tratat de funcţionare a Uniunii“, rolul
său fiind, aşa cum este stabilit printr-un nou articol (1bis), acela de a organiza
funcţionarea Uniunii şi de a identifica domeniile specifice, dar şi de a delimita
competenţele şi de a stabili condiţiile de exercitare ale acestora. Se mai prevede
că TUE şi TFUE „reprezintă tratatele care stau la baza Uniunii“, având aceeaşi
valoare juridică, adică fără a exista o ierarhie normativă între ele. 1 Atâtea
modificări au fost operate în TCE, încât este practic de nerecunoscut în formula
TFUE adoptată la Lisabona, modificări operate atât în structura, cât şi în
conţinutul său.
Sub titlul „Dispoziţii finale“, articolele 3-7 stabilesc diferite clauze şi
condiţii cu privire la concluziile, forma, durata şi efectele Tratatului de la
Lisabona.2 Astfel, art. 3 prevede că este încheiat pentru o perioadă nelimitată.
Art. 4 face referire la faptul că, în Protocolul 1, anexat Tratatului, se regăsesc
modificările protocoalelor anexate la TUE şi TCE. De asemenea, Protocolul 2,
anexat Tratatului de la Lisabona, include modificările ce urmează a fi operate în
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Art. 5 prevede
instrucţiuni cu privire la renumerotarea articolelor, după modificare, cu scopul
de a facilita înţelegerea Tratatelor.
Art. 6 are o importanţă politică majoră pentru noi, deoarece conţine
condiţiile de ratificare şi intrare în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Ca
urmare a dispoziţiilor din art. 48 din TUE privind revizuirea tratatelor, se
prevede că, pentru intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, acesta trebuie
să fie ratificat de către Înaltele Părţi Contractante, adică statele membre, în
conformitate cu normele lor constituţionale, şi că instrumentele de ratificare se
depun în faţa Guvernului Republicii Italiene. Se mai prevede că tratatul va intra
în vigoare la 1 ianuarie 2009, cu condiţia ca toate instrumentele de ratificare să fi
fost depuse până la acea dată. Dacă nu, tratatul intră în vigoare în prima zi a
lunii următoare depunerii ultimului instrument de ratificare. În fine, art. 7
conţine prevederi cu privire la versiunea autentică a tratatului, stabilind ca fiind
oficiale versiunile existente în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.

1
Sergiu Gherghina, George Jiglau, Ovidiu Pecican, Flore Pop, op. cit., pag. 72-73;
2
Idem, pag. 78-79;

10
 Tratatul de la Lisabona include un total de 11 protocoale, anexe ale
Tratatului Uniunii Europene, ale Tratatului privind funcţionarea Uniunii şi chiar
ale Tratatului de instituire a Comunităţii Energiei Atomice.1 Aceste 11
protocoale au fost elaborate fie de către Convenţie, fie de către CIG-2003 – în
scopul anexării lor la Tratatul Constituţional - , iar altele au fost elaborate de
către CIG-2007 şi cuprind elemente ale renegocierii constituţionale. Protocoalele
acoperă domenii diverse, unele de mare importanţă politică, precum cele ce
descriu noile proceduri instituţionale referitoare la aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proportionalităţii.2
Protocoalele se referă, de asemenea, la rolul parlamentelor naţionale în
Uniunea Europeană, la aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii,
la Eurogrup, la cooperarea structurată permanentă, la aderarea Uniunii la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, la
piaţa internă şi la concurenţă, la punerea în aplicare a Cartei Drepturilor
Fundamentale în Polonia şi Regatul Unit, la exercitarea competenţelor comune,
la serviciile de interes general, la decizia Consiliului cu privire la sistemul său
decizional şi la dispoziţiile instituţionale tranzitorii.
În plan secundar, Tratatul de la Lisabona include, de asemenea, două
protocoale anexate acestuia, referitoare la modificările efectuate protocoalelor şi
anexelor vechilor tratate. Aceste vechi protocoale modificate, împreună cu cele
anterioare, sunt anexate la TUE sau la TFUE. 3 De asemenea, se include o anexă
la Tratatul de la Lisabona care constă într-un tabel de corespondenţă care
cuprinde renumerotarea articolelor din TUE şi din TFUE după modificare, cu
scopul de a facilita lectura acestor Tratate consolidate.4
În sfârşit, Actul Final include 5, de asemenea, un număr considerabil de
declaraţii. În primul rând, există 43 de declaraţii ale Conferinţei
Interguvernamentale privind dispoziţiile tratatelor. De asemenea, sunt incluse
şapte declaraţii cu privire la dispoziţiile cuprinse în protocoale. Aceste declaraţii
nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic, dar, în măsura în care reflectă
voinţa Conferinţei Interguvernamentale, sunt un ghid util în interpretarea sferei
de aplicare a tratatelor şi protocoalelor. Acestor declaraţii comune li se adaugă
1
www.bookshop.europa.eu;
2
www.europedirect.europa.eu;
3
Sergiu Gherghina, George Jiglau, Ovidiu Pecican, Flore Pop, op. cit., pag. 80;
4
www.fonduri-ue.ro – Ghidul dumneavoastră privind Tratatul de la Lisabona;
5
Francisco Aldecos Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., pag. 51-52;

11
 declaraţiile unilaterale sau multilaterale ale unuia sau mai multor state membre,
ce prezintă poziţia acestora cu privire la o anumită prevedere concretă a
tratatelor sau a protocoalelor. Însumând un total de alte 15 declaraţii, acestea
reprezintă documente „de care CIG ia notă“ şi, prin urmare, nu au semnificaţia
politică a declaraţiilor anterioare.

1.3. Diferenţe formale între Tratatul de la Lisabona şi

Tratatul Constituţional

Tratatul de la Lisabona conţine o mare parte a reformelor şi inovaţiilor

pe care Convenţia Europeană şi CIG le-au inclus în Tratatul Constituţional.
Pentru salvarea conţinutului a fost însă sacrificată forma, după cum a fost
subliniat până acum, dacă se priveşte, în mod formal, la revizuirea vechilor
Tratate. Trebuie recunoscut faptul că simpla denumire de Constituţie a Tratatului
la care s-a renunţat, avea în sine o puternică şi explicită încărcătură politică şi
federală, care a fost eliminată prin formulele tratatului clasic.1
Diferenţa de formă şi structură între Tratatul Constituţional şi Tratatul de
la Lisabona este evidentă.2 Astfel, primul a fost redactat „de la zero“, adică au
fost rescrise toate textele de bază europene în scopul declarat de a se realiza un
tratat simplificat şi accesibil cetăţeanului european. Tratatul Constituţional avea
patru părţi: prima dintre acestea, cu peste 60 de articole, reglementa modelul
constituţional; cea de-a doua conţinea Carta Drepturilor Fundamentale în
Uniunea Europeană; cea de-a treia parte, cea mai extinsă, dezvolta principiile
primei părţi şi, în plus, conţinea toate dispoziţiile referitoare la politicile şi
funcţionarea instituţiilor; în sfârşit, a patra parte reglementa dispoziţiile generale
şi finale, prevederile legale referitoare la abrogarea tratatelor anterioare,
succesiunea organizaţiilor, domeniul de aplicare, revizuirea, intrarea în vigoare
şi durata.
Această structură logică şi raţională a fost sacrificată prin renunţarea la
Constituţie şi respectiv, prin decizia de a se realiza o reformă clasică, o reformă
1
Sergiu Gherghina, George Jiglau, Ovidiu Pecican, Flore Pop, op. cit., pag. 83;
2
Gabriela Drăgan, op. cit.;

12
 a tratatelor existente. Schimbarea unei structuri formale cu alta are consecinţe
politice majore, dintre care:1
- pierderea caracterului politic explicit
- modificarea adresabilităţii tratatului dinspre cetăţeni spre statele
membre
- abandonarea simplificării şi a clarităţii structurale
- dispariţia unităţii de tip constituţional
- renunţarea la Preambulul Constituţiei şi revenirea la cele ale tratatelor
de la Maastricht şi Roma
- diluarea ideii „Europei unice“.

1.3.1. Pierderea explicitării politice

Abandonarea logicii constituţionale, excluderea textului Cartei

Drepturilor Fundamentale din Tratate şi dispariţia simbolurilor Uniunii dăunează
explicitării Uniunii, înţeleasă ca sistem politic unic.2 Calificarea Tratatului
Uniunii drept unul „constituţional“ demonstra cetăţenilor europeni intenţia
politică şi atrăgea atenţia asupra naturii politice şi federale a Uniunii.

1.3.2. Renunţarea la redactarea de tip constituţional, adresată

cetăţenilor, şi revenirea de la cea specifică tratatelor internaţionale,
adresată statelor

Există diferenţe importante de redactare între Tratatul Constituţional şi

Tratatul de la Lisabona. În ceea ce priveşte stilul de redactare a articolelor
Tratatului de la Lisabona, acestea reproduc – aproape fără a le modifica –
articolele Tratatului Constituţional, care era un tratat în sine, în timp ce Tratatul
de la Lisabona este un tratat clasic, ce consolidează tratatele existente. Tratatul
Constituţional a fost redactat cu ideea că va trebui să se adreseze cetăţenilor, în
timp ce Tratatul de la Lisabona se adresează statelor membre. Una dintre
consecinţele adresării mai degrabă statelor membre decât cetăţenilor o constituie

1
Francisco Aldecos Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., pag. 59;
2
Francisco Aldecos Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., pag. 62;

13
 faptul că diferite articole din tratatele reformate prin Tratatul de la Lisabona şi-
au pierdut titlurile pe care le aveau în Tratatul Constituţional, titluri ce le
descriau conţinutul şi care ajutau enorm la înţelegerea lor.1

1.3.3. Abandonarea simplificării şi a clarităţii structurale

Tratatul de la Lisabona şi modificările introduse în TUE şi TCE pierd

mult din claritate comparativ cu Tratatul Constituţional. Deşi Tratatul de la
Lisabona îşi propune o raţionalitate similară prin divizarea temelor între Tratatul
privind Uniunea Europeană şi Tratatul de Funcţionare a Uniunii, această
raţionalitate nu este întotdeauna realizată. Astfel, nu pare logic faptul că PESC
continuă să fie reglementată în TUE sau faptul că anumite prevederi rămân în
afara titlului corespunzător doar pentru a-şi păstra locul din vechea formă a
tratatului. Pierderea clarităţii structurale conduce la lipsa de lizibilitate,
prejudiciind, prin urmare, cetăţeanul în înţelegerea bazelor juridice ale Uniunii.2
Această abandonare a structurii constituţionale are importante consecinţe
politice, modelul politic al Uniunii pierzând în vizibilitate în comparaţie cu
Tratatul Constituţional. Cu toate acestea, dacă se face totuşi comparaţie cu
vechiul Tratat al Uniunii Europene, se câştigă în vizibilitatea Uniunii.

1.3.4. Dispariţia unităţii de tip constituţional

Trebuie subliniate problemele de lizibilitate şi înţelegere a fundamentelor

juridice ale Uniunii pe care le-a presupus trecerea de la un text constituţional
unic la două tratate clasice.3 Pe lângă această pierdere a unităţii de tip
constituţional, este regretabil şi faptul că nu a fost inclus formal în tratate, nici
măcar prin intermediul unui protocol, textul Cartei Drepturilor Fundamentale.
Dispariţia textului Cartei din tratate atenuează aspectul constituţional pe care
acesta îl avea. Formula aleasă – a referinţelor încrucişate – diminuează
vizibilitatea Cartei şi ascunde, în spatele „vălului“, angajamentul Uniunii cu
privire la drepturile fundamentale.4

1
Idem, pag. 63;
2
Francisco Aldecos Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., pag. 64-65;
3
www.fonduri-ue.ro – Ghidul dumneavoastră privind Tratatul de la Lisabona;
4
Dan Dungaciu, Cristina Arvatu Vohn, op.cit., pag. 42;

14
 1.3.5. Renunţarea la Preambulul Constituţiei şi revenirea la cele ale
tratatelor de la Maastricht şi Roma

O altă diferenţă de formă vine din faptul că Tratatul de la Lisabona

renunţă la Preambulul Tratatului Constituţional. Acesta fusese redactat de către
Convenţie şi CIG şi avea o puternică încărcătură politică, simbolică, idealistă şi
constituţională, exprimând un ideal – cel federalist. Din acest preambul este
păstrat doar un singur paragraf, inclus în actualul preambul al Tratatului privind
Uniunea Europeană. Se revine astfel la preambulul Tratatelor de la Maastricht şi
Roma, acestea răspunzând logicii internaţionaliste a tratatelor şi concentrându-se
mai degrabă pe obiectivele comune de cooperare decât pe idealurile desăvârşirii
comunităţii umane din viziunea monnetiană la care făcea referire Preambulul
Constituţional.1

1.3.6. Diluarea ideii unităţii europene

Tratatul de la Lisabona nu este altceva decât o revizuire a textelor

existente în tratatele anterioare. Se remarcă faptul că, faţă de Tratatul
Constituţional, textele consolidate ale TUE nu fac referire, atunci când se
vorbeşte de fondatorii UE, la cele 27 de state membre, ci doar la cele 12 state ce
făceau parte din Comunitatea Europeană în anul 1992, pentru că Tratatul privind
funcţionarea Uniunii să facă referire doar la 6 state – cele 6 state care, în anul
1957, puneau bazele CEE.2 Prin contrast, Tratatul Constituţional, total nou, se
referea la toţi membrii săi existenţi la momentul elaborării, inclusiv la candidaţii
de atunci, Bulgaria, România şi Turcia, care fuseseră invitaţi să semneze Actul
Final.3
În concordanţă cu „profilul politic“ mai scăzut al Tratatului de la
Lisabona, ce doreşte să transmită cetăţenilor că guvernele lor au uitat de
pretenţia de a oferi Europei o constituţie, se pierd vizibilitatea şi caracterul
explicit politic al Uniunii.

1
Francisco Aldecos Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., pag. 71;
2
www.bookshop.europa.eu;
3
www.europa.eu;

15
 În general, Tratatul de la Lisabona sacrifică forma constituţională şi
avantajele acesteia pentru a salva conţinutul reformelor, considerându-se că
modestia formei – dată de existenţa „vălului“1 – va uşura ratificarea şi intrarea în
vigoare a Tratatului.

1.4. Dificila ratificare şi intrarea în vigoare a

prezentului tratat

Tratatul de la Lisabona prevedea intrarea sa în vigoare la 1 ianuarie

2009, dacă cele douăzeci şi şapte de state membre ar fi ratificat şi, respectiv,
depozitat instrumentele lor de ratificare înainte de această dată. Rezultatele
negative ale referendumului din iunie 2008 desfăşurat în Irlanda au făcut
imposibilă respectarea acestei prevederi.2 Pe de altă parte, în diferite alte state şi
din diferite motive (Germania, Polonia, Republica Cehă) se prelungea
ratificarea, deşi se realiza pe calea parlamentară, mai rapidă şi mai puţin
dificilă.3
Între iunie 2008 şi noiembrie 2009 se trăia o reală incertitudine cu
referire la destinul final al Tratatului. Această incertitudine nu era cauzată doar
de posibilitatea unui nou rezultat negativ la cel de-al doilea referendum din
Irlanda, ce urma să se organizeze după ce Irlanda primea garanţiile pe care le
solicitase. La acestea se adaugă poziţia preşedintelui Republicii Cehe, care a
menţinut suspansul până în ultimul moment, bazându-se, între altele, pe o alianţă
cu conservatorii britanici, dispuşi să împiedice intrarea în vigoare a Tratatului.
În final, Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, mai târziu cu
unsprezece luni decât era prevăzut. „Dacă privim astfel, nu pare mult, dar dacă
avem în vedere că au fost necesari opt ani pentru negocierea şi punerea în

1
Dan Dungaciu, Cristina Arvatu Vohn, op.cit., pag. 45;
2
www.europa.eu;
3
www.europedirect.europa.eu;

16
 aplicare a acestei reforme, lucrurile nu mai par la fel“ subliniau autorii Francisco
Aldecos Luzarraga si Mercedes Guinea Llorente în aceeaşi operă, evidenţiind
faptul că reflecţia politică cea mai evidentă este că „într-o Europă de douăzeci şi
şapte de membri sau mai mulţi, o asemenea procedură de revizuire a Tratatelor,
bazată pe o dublă unanimitate, nu este viabilă.“
Întârzierea intrării în vigoare a Tratatului ridica unele probleme legate de
schimbările instituţionale ce trebuiau făcute în 2009, având în vedere că se
sfârşea legislatura Parlamentului European. Consiliul European din decembrie
2009 a adoptat o serie de declaraţii referitoare la intrarea în vigoare a Tratatului
de la Lisabona şi la modificările instituţionale. 1 Aceste declaraţii stabilesc
dispoziţiile tranzitorii în unele cazuri şi, în altele, au fost obiect de adevărate
negocieri din partea unor state ce au văzut aici ocazia unor noi negocieri şi a
obţinerii de noi avantaje. A fost adoptată o declaraţie referitoare la exercitarea
preşedinţiilor odată intrat în vigoare Tratatul. Această declaraţie dispune că
preşedinţia care există în momentul intrării în vigoare să continue să prezideze
toate reuniunile Consiliului, ca şi reuniunile cu terţe state. Următoarea
preşedinţie va lua măsurile necesare referitoare la organizarea exercitării
preşedinţiilor în general şi a celei de afaceri externe, în special. Se înţelege,
astfel, că se reduce vizibilitatea pe care o avea exercitarea preşedinţiilor, dar se
menţin activităţile lor în privinţa agendei şi a organizării reuniunilor. Această
clauză se aplică cu începere de la preşedinţia spaniolă, adică primul semestru al
anului 2010.2
Trebuia decis, de asemenea, numărul deputaţilor, având în vedere că
alegerile s-au disputat în baza Tratatului de la Nisa, dar, odată aleşi deputaţii,
intră în vigoare cel de la Lisabona, care făcuse unele modificări în privinţa
numărului de eurodeputaţi.3 Astfel, şefii de stat şi de guvern au decis ca, după
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, statele care aveau un număr de
eurodeputaţi mai mare decât cel de la Nisa să îi încorporeze pe aceştia în PE de-
a lungul anului 2010. Pe de altă parte, statele care au un număr mai mic de
eurodeputaţi prin aplicarea Tratatului de la Lisabona îşi pot menţine numărul
anterior toată legislatura. Rezultatul, odată intrat în vigoare Tratatul şi întreaga
legislatură 2009-2014, PE va fi de 754 de deputaţi, cifră care se va reviza cu
1
www.europa.eu;
2
Francisco Aldecos Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., pag. 89;
3
Dan Dungaciu, Cristina Arvatu Vohn, op.cit., pag. 48;

17
 ocazia unor eventuale extinderi, estimându-se că Islanda şi Croaţia ar putea
adera în 2012, adică înainte de a se încheia această legislatură.1
În fine, Consiliul European a adoptat o scurtă declaraţie în care se afirma
că procesul de numire în viitoarea Comisie se va iniţia odată ce au avut loc
alegerile pentru PE. Această dispoziţie nu s-a aplicat tel quel deoarece, după
alegerile din iunie 2009, au început consultările privind numirea Preşedintelui
Comisiei. Consiliul European din iunie 2009 reuşeşte să-l propună în
unanimitate pe Jose Manuel Durao Barroso ca preşedinte al Comisiei. Acesta
fusese anterior desemnat candidat al PPE, câştigătorul alegerilor pentru PE, ceea
ce reprezenta o aplicare anticipată a Tratatului de la Lisabona. 2 În acelaşi
moment se decidea să nu se continue cu numirea de comisari până nu se ştia
baza juridică care se va aplica. Adică să se aştepte rezultatul referendumului
irlandez.
După multe negocieri, Barosso primea votul pozitiv al PE în 16
decembrie 2009. Ceea ce nu se reuşea era numirea unei noi Comisii, fapt ce
ridica numeroase probleme. Aplicând strict Tratatul de la Nisa, trebuia aplicată
regula potrivit căreia se reducea numărul de comisari. În plus, era dificilă
integrarea ulterioară a noului Înalt Reprezentant creat prin Lisabona, care este şi
vicepreşedinte al Comisiei. Statele membre nu doreau separarea numirii
preşedintelui permanent al Consiliului European de a noului Înalt Reprezentant,
înţelegând că fac parte, împreună cu noul Secretar General al Consiliului, din
acelaşi „pachet instituţional“ de negocieri. Astfel, s-a decis prelungirea
mandatului Comisiei dincolo de 31 octombrie 2009 până la intrarea în funcţiune
a noii Comisii, numită conform Tratatului de la Lisabona.3
Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, era urgent
abordarea a două chestiuni. În primul rând, numirea primului preşedinte
permanent al Consiliului European şi a noului Înalt Reprezentant/vicepreşedinte
al Comisiei. Preşedinţia turnantă suedeză a condus negocieri dificile în acest
sens, atât în ceea ce priveşte profilul pe care trebuie să-l aibă cele două noi
funcţii, cât şi asupra persoanelor ce urmau a fi numite. S-a stabilit că Consiliul
European să fie atribuit PPE, unui fost prim-ministru al unui stat membru. 4 În

1
Idem, pag. 50;
2
Francisco Aldecos Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., pag. 95;
3
Ibidem;
4
Dan Dungaciu, Cristina Arvatu Vohn, op.cit., pag. 55;

18
 schimb, Înaltul Reprezentant era atribuit Grupului Reformist şi Democrat, adică
PSE. Era de asemenea clar că un post mergea la un stat mare şi altul la unul mic.
Încet-încet se extindea ideea că unul să fie atribuit unei femei.1
Pentru a se face numirile, ce aveau nevoie de majoritate calificată,
preşedinţia suedeză a convocat un Consiliu European extraordinar la Bruxelles
în 19 noiembrie 2009. În paralel, statele membre propuneau candidaţi pentru
comisari astfel încât în decembrie să fie numită o nouă Comisie. Reuniunea
extraordinară a Consiliului European a produs o decizie rapidă care a surprins
atât pe participanţi, cât şi pe cei din afară: a fost numit belgianul Herman Van
Rompuy, prim-ministru belgian, ca preşedinte al Consiliului European şi
Catherine Ashton, comisar, ca Înalt Reprezentant.2
Presa europeană a criticat în unanimitate numirile, fiind vorba despre
persoane puţin cunoscute şi fără „talie politică“, ceea ce reducea a priori
aspiraţiile internaţionale ale UE. Din perspectiva politicii europene, poate că nu
este aşa lipsită de ambiţii această strategie a UE şi, oricum, trebuie să i se dea
Uniunii timp pentru a se aprecia aportul politic al numirilor. La prima vedere
există elemente pozitive. În cazul lui Rompuy, profilul său corespunde celui de
chairman, cineva care se centrează pe coordonarea muncii instituţiei sale pentru
obţinerea consensului în loc de un protagonist dornic să fie pe prima pagină ca
„preşedinte al Europei.“3 Trebuie reamintit că acesta era modelul impus de către
Convenţie şi care era, în plus, cel mai puţin interguvernamental.
Numirea lui Ashton poate fi de asemenea apreciată ca pozitivă în ciuda
puţinei sale experienţe diplomatice. În primul rând, trebuie văzută ca o măsură
de a lega Marea Britanie de UE, ceea ce poate fi important dacă se are în vedere
că poate Cameron, cu tezele sale antieuropene, va ajunge prim-ministru al Marii
Britanii. În plus, poate fi elementul-cheie pentru a încorpora Marea Britanie în
PESC, ceea ce ar fi deosebit de important, ţinând seama că vine din Comisie,
ceea ce poate ajuta în direcţia unei bune coordonări cu preşedintele Comisiei, ca
şi pentru viitoarea configurare a SEAE. Nu în ultimul rând, trebuie subliniată
experienţa sa drept Comisar de comerţ, ceea ce poate fi un avantaj pentru

1
Idem, pag. 56-57;
2
www.europa.eu;
3
Dan Dungaciu, Cristina Arvatu Vohn, op.cit., pag. 87;

19
 dezvoltarea internaţională a unei UE care, înainte de toate, este şi rămâne o
putere civilă.1
Prin semnarea Tratatului la 13 decembrie 2007 se deschidea perioada de
ratificări naţionale, pe care fiecare stat membru o realiza conform procedurilor
lor constituţionale. Toate statele membre, cu excepţia Irlandei, optaseră pentru
ratificarea parlamentară aşa cum se angajaseră odată, fiind abandonat conceptul
constituţional. Irlanda ratifică reformele tratatelor europene mereu prin
referendum deoarece noile tratate europene implică reformarea Constituţiei sale.
La puţine zile de la semnarea Tratatului, unele state membre începuseră
deja procesul de ratificare: între acestea, noile state membre. Viteza cu care se
ratifică demonstra voinţa politică de a se pune capăt crizei ce prejudicia întregul
Uniunii.2 La rândul său, PE sprijinea noul Tratat printr-o decizie aprobată cu o
majoritate consistentă. În iunie, momentul referendumului irlandez, erau deja
ratificările încheiate în Ungaria, Slovenia, Malta, România, Franţa, Bulgaria,
Austria, Portugalia, Danemarca, Letonia, Lituania, Finlanda, Estonia şi Grecia.
Germania terminase ratificarea parlamentară şi depindea doar de promulgarea
legii de ratificare de către preşedinte, care, la rândul său, aştepta rezultatul a
două sesizări ce fuseseră făcute Curţii Constituţionale Federale.3
După declanşarea crizei irlandeze, doar preşedinţii a două state ce încă
nu ratificaseră Tratatul l-au declarat „mort“: cel al Poloniei şi Republicii Cehe.
Restul statelor ce încă nu îl ratificaseră se angajau să continue procesul început
pe aceleaşi baze, indiferent de rezultatul referendumului irlandez. Un moment
deosebit de important l-a constituit ratificarea Tratatului de către Marea Britanie
la doar o săptămână de la refuzul irlandez, ceea ce a demonstrat ataşamentul
Marii Britanii faţă de angajamentele europene asumate prin tratate. În cazul
Spaniei, dizolvarea Cortesurilor (cele două camere legislative ale Regatului
Spaniei, Congresul Deputaţilor şi Senatul) în vederea alegerilor legislative din
martie 2008, iar Senatul s-a reunit într-o sesiune specială in iulie 2008 ca să
termine ratificarea. În plină criză determinată de răspunsul negativ irlandez,
Spania a dorit să transmită un mesaj pozitiv, ca şi celelalte state membre ce au
continuat ratificarea cu acelaşi spirit de loialitate: Slovacia, Cipru, Belgia,

1
Sergiu Gherghina, George Jiglau, Ovidiu Pecican, Flore Pop, op. cit., pag. 110;
2
www.eubusinesslaw.wordpress.com;
3
Gabriela Drăgan, op. cit.;

20
 Olanda, Luxemburg, Italia şi Suedia.1 La finele lui 2008, rămăseseră patru state
ce nu ratificaseră Tratatul: Irlanda, Germania, Polonia şi Republica Cehă.
Climatul politic era, şi el, diferit de cel ce existase în prima fază a noului
Tratat. Falimentul Băncii americane Lehman Brothers din 15 septembrie 2008
făcea vizibilă prima criza economică mondială cauzată de spargerea „bulelor“
financiare şi imobiliare. State membre foarte deschise la exterior şi expuse în
special în raport cu economia americană, precum Irlanda, sufereau efectele
crizei în mod deosebit.2
După o primă debandadă generalizată, s-a pus pe picioare progresiv o
cooperare intraeuropeană care să permită statelor membre să adopte măsuri
comune de salvare pentru ca băncile sau industriile afectate să facă faţă crizei.
Alături de necesitatea de a coordona răspunsurile naţionale de ieşire din criză, se
impunea de asemenea convingerea necesităţii de a se pune în mişcare un sistem
de regularizare şi supraveghere la scară globală care să împiedice o nouă criză
de acelaşi tip. Astfel, la iniţiativa europeană, a fost convocată la Washington
prima reuniune a G-20 la nivel de şefi de stat şi de guvern, cu intenţia de a studia
soluţia pentru ieşirea din criză.3 A fost o primă reuniune internaţională la care
statele membre şi instituţiile comune s-au prezentat cu o poziţie comună, ceea ce
nu este puţin lucru.
Prima criză a globalizării evidenţia valoarea construcţiei europene.
Percepţia era că apartenenţa la UE şi, în special, la zona Euro reducea din
efectele devastatoare ale crizei. Exemplul l-a constituit Islanda, care, având un
sistem bancar expus la exterior, a intrat în colaps, ceea ce a făcut ca, în
primăvara lui 2008, să solicite aderarea la UE.4 Solicitarea islandeză este un
strălucit exemplu al succesului UE, în general, şi al zonei Euro, în special, care
demonstrează cum pot fi protejate economiile europene de crizele mondiale.

1
Francisco Aldecos Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., pag. 99;
2
www.eubusinesslaw.wordpress.com;
3
www.fonduri-ue.ro – Ghidul dumneavoastră privind Tratatul de la Lisabona
4
Francisco Aldecos Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., pag. 103.

21
22