Pîrjă Georgiana

Facultatea de Istorie
Grupa H113

Condiția femeii în lumea greacă

Femeile au devenit în ultimul timp obiectul de studiu al istoricilor și sociologilor. În

Europa, se dezvoltă o literatură proprie ce avea în prim plan femeile și sunt efectuate anchete
pentru a explica, justifica sau combate poziția minoră, care a aparținut mereu „celui de-al doilea
sex” în cursul istoriei umanității. În cadrul societății grecești, femeile au avut bineînțeles locul
lor, ele fiind cele care asigurau reproducerea speciei. Cu toate că au existat unele femei care și-
au depășit condiția (Elena-„femeia adulteră”, Penelopa-„femeia fidelă”, Sapho-„intelectuala”
care preferă iubirea femeilor, soția lui Socrate-„regina” sau Aspasia-„curtezana de rang înalt”),
în societatea greacă (un adevărat „club al bărbaților”) acestea au avut un rol minor sau marginal
în raport cu cel al bărbaților.
Am ales această temă, deoarece doresc să scot în evidență rolul femeii în societatea
greacă, locul pe care îl ocupă în această societate, dar și poziția acesteia în cadrul familiei. Cu
siguranță nu putem studia condiția femeii în Grecia antică fără să ținem cont de societatea în
care aceasta a trăit, dar și de contextul economic, social, politic și cultural.

Femeia în societatea greacă primitivă

Democrația ateniană este una masculină. Ea suferă, față de femei ca și față de sclavi, de
o gravă discriminare. Însă nu mereu a fost așa; în societatea greacă primitivă, aceasta era foarte
venerată. În uniune cu bărbatul, femeia avea egalitate, ba chiar întâietate. Nu trebuie să vorbim
de pereche, pe atunci neexistând căsătoria monogamică, ci uniri succesive și temporare, în care
femeia îl alegea pe cel ce-i putea oferi un copil. În plus cele mai mari divinități erau feminine
și vegheau asupra fecundității. Ulterior grecii adoptă cel puțin două dintre ele: Cybele (Marea
Mamă) și Demeter.
Însă literatura începe să prezinte o imagine deformată a femeii. O adevărată notă de misoginie
străbate poezia greacă. În poezia lui Simonide din Amorgos, apare femeia-vulpe, toată numai
șiretenie; femeia guralivă; femeia leneșă; femeia-măgăriță care este încăpățânată, lacomă și
desfrânată; femeia-nevăstuică, rea și hoață; femeia maimuță. După toate acestea, la final apare
și femeia-albină, care nu mai are nicio importanță după toate reprezentările precedente. Această
poezie brutal antifeminină, reflectă răsturnarea profundă a rolurilor celor două sexe. Odată cu
apariția căsătoriei monoganice, bărbatul devine stăpân, femeia pierzându-și aproape toate
drepturile.

Femeia în cadrul oikos-ului -în societatea homerică

Termenul grec „oikos” are un sens complex. Oikos reprezintă un domeniu funciar, o
unitate de producție esențial agricolă, dar mai mult decât atât desemnează un grup uman mai
mult sau mai puțin complex, de întindere mai mică sau mai mare. Cu alte cuvinte, termenul
„oikos” înseamnă casă, locuință, în cadrul căreia femeia are putere deplină. În oikos-ul lui
Isomachos de exemplu, munca în interiorul casei este plasată sub controlul soției, stăpâna casei,
acest control relevând o autoritate care este de natură „regală”.
Penelopa, Elena, Clymnestra, Andromeda. Ele sunt primele regine, prințese sau soții de
eroi. Și dacă tot ce ține de eroi are legătură cu abundența aurului, splendoarea palatelor sau a
festinelor, putem lua parte la scene din viața cotidiană a acestora, unde regăsim o realitate
concretă, foarte prețioasă pentru istorici. Iar această realitate este mai întâi cea a femeilor.

1
Despre aceste femei nu cunoaștem decât grupele sociale diferite: soțiile sau fiicele de eroi pe
de o parte și servitoarele pe de altă parte. Totuși trebuie să punem de-o parte acest grup al
captivelor, care au în general origine nobilă, dar pe care războiul le-a făcut însă să cadă în
mâinile inamicilor taților lor. De altfel, regalitatea pusă de-o parte, ele nu trebuiau în rolul lor
în cadrul oikos-ului și al societății, să se diferențieze de soțiile eroilor care îndeplineau o triplă
funcție: ele erau soții, regine și stăpânele casei.
Cu privire la căsătorie, sunt evidențiate două aspecte: aspectul moral și aspectul afectiv,
iar practicile prin care se realiza mariajul erau diverse. Cea mai răspândită se înscrie în sistemul
schimburilor pe care antropologii o definesc ca fiind de tipul „dar contra dar”. Tatăl tinerei fete
își alege viitorul său ginere din motive ce nu se legau de starea materială, dar este adevărat că
dintre mai mulți pretendenți el îl va alege pe cel al cărei hedna (prețul plătit pentru fată) are
valoare mai mare.
Intervine însă problema monogamiei. Eroii au o singură soție, fie că erau greci
(Agamemnon, Ulise, Menelau), fie troieni ( Paris, Hector). Apare tipul femeii adultere, Elena,
care părăsește casa soțului său, dar în același timp, se bucură de statutul de soție legitimă a lui
Paris, locuind în casa acestuia. Acest dublu statut este și mai surprinzător, deoarece Elena
rămâne și soția lui Menelau și aspiră să reintre în casa acestuia. Dar acesta este un caz limitat
și în general bărbatul are doar o singură soție, chiar dacă împarte patul și cu alte femei. Însă
femeile care-și trădează bărbații sunt condamnate. Adulterul femeilor era acceptat în măsura în
care este vorba de prezervarea legitimității copiilor. Și dacă adulterul la femei era condamnat,
cel al bărbaților nici nu era luat în considerare. Dar soțiile eroilor erau râvnite și de alții (de
exemplu Hera, care pentru a deveni zeiță, se folosește de șarmul său pentru a-l seduce pe Zeus).
Acestea se bucurau de afecțiunea soților lor și într-o oarecare măsură, deoarece ei dețineau
puterea regală, participau și ele la această regalitate.
Al treilea aspect sub care sunt prezentate soțiile eroilor în poezia homerică, este cu rolul
de stăpână a casei. Poemele le pun în scenă pe femei, îndeplinindu-și sarcinile casnice ( Elena
la Troia sau Andromeda) cum ar fi: pregătirea lânii, țesutul stofelor, dirijarea muncii servitorilor
sau primirea vizitatorilor străini. Totodată, acestea aveau grijă de cufărul în care sunt depozitate
bunurile locuinței.

Femeia în cadrul orașului -epoca clasică

1.Femeia în Atena
Femeia din Atena, este fiica sau soția cetățeanului atenian. Calitatea de cetățean implică
exercitarea unei funcții politice, imposibilă de obținut pentru femei. Cuvântul „minor” definește
cel mai bine statutul juridic al ateniencelor, această minoritate afirmându-se prin necesitatea de
a avea toată viața un tutore (un kirios), care era mai întâi tatăl său, iar mai apoi soțul. Ideea unei
femei necăsătorite era de neconceput.
Mariajul este deci fundamentul statutului femeii. Actul prin care un bărbat și o femeie
se unesc legitim se numește engyesis. Acesta reprezintă un angajament oral, mai mult decât o
logodnă, făcut în fața martorilor, prin care tatăl încredințează fata viitorului soț. Dar un lucru
este evident: mariajul nu reprezintă niciodată alegerea liberă a tinerei fete. Această libertate este
încă și mai îngrădită în cazul femeilor epiklere, care sunt obligate să se căsătorească cu cea mai
apropiată rudă din linia paternă. Nici nu poate fi vorba ca o fată nemăritată să facă cunoștință
cu tineri necăsătoriți, atât timp cât îi este interzis să părăsească gineceul (apartamentul rezervat
femeilor). Toată învățătura pe care o capătă tânăra fată (deprinderi casnice ca bucătăria,
prelucrarea lânii sau țesutul) provine de la mama sau bunica ei. Iar dacă femeilor măritate li se
mai poate întâmpla să mai iasă în oraș, fetele nemăritate abia dacă-și fac apariția în curtea
interioară, deoarece ele trebuie să trăiască departe de privirile bărbaților, chiar dacă sunt din
propria familie.

2
 Se pare că unele superstiții, îi făceau pe greci să aleagă pentru căsătorie perioadele cu
lună plină, iarna; căsătoriile erau numeroase în luna Gamelion (ianuarie), care era consacrată
Herei, zeița căsătoriilor. Cel mai important ritual al mariajului, un ritual de purificare, este baia
pe care o face logodnica și pentru care un întreg alai mergea să ia apă dintr-o anumită fântână,
faimoasa Callirhóe. Însă dintre toate ritualurile căsătoriei, niciunul nu pare să consfințească
simbolic legătura dintre soți, totul orientându-se spre prosperitatea oikos-ului ca și spre
procrearea copiilor. Cu toate că principala obligație pe care o avea femeia era procrearea
urmașilor, în familiile grecești copiii nu erau numeroși. Acest lucru se întâmplă din diverse
motive: egoism, teama de dispersare a patrimoniului familial. Avortul era admis de lege doar
cu acordul soțului și doar dacă se practică de îndată. În caz contrar se practică expunerea nou-
născutului, abandonat într-un vas de lut. El putea fi luat și crescut de către alte familii, pentru a
deveni sclav.
Căsătoria nu pune însă capăt vieții sedentare pe care o duc femeile în casă. Cu toate
acestea e bine să facem distincția între clasele sociale. Atenienii săraci, cu o singură locuință,
le îngăduiau mai ușor femeilor să plece de acasă. Ele erau obligate deseori să muncească pentru
a asigura întreținerea familiei: multe dintre ele deveneau vânzătoare la piață. Din contră,
atenienii din clasa mijlocie și cei din clasa avută, erau mai severi în această privință. Dacă însă
aceste femei din înalta aristocrație, trebuiau să-și cumpere un obiect de uz personal, ele nu
ieșeau singure în oraș ci erau însoțite de una dintre sclave.
Darurile nu mai erau obligatorii și nu dădeau legitimitate mariajului. În cazul unui divorț
darurile erau returnate tatălui sau tutorelui fetei, putând servi unui alt mariaj. În cazul unei
rupturi unilaterale, puteau exista confllicte. În cele mai multe cazuri, decizia venea din partea
soțului. În acest caz el trimitea atât fata cât și darurile socrului său. Femeia care voia să-și
părăsească soțul, trebuia să se prezinte la magistrat, asta pentru a-i da soțului ocazia de
reconciliere cu soția. Anularea mariajului din inițiativa femeii era deci posibilă și se întâmpla
de obicei din cauza înfidelităților soțului.
Dacă adulterul la bărbați, era un lucru firesc, în cazul femeilor lucrurile stau diferit.
Soțul care-și surprindea soția în compania amantului, avea dreptul să-l omoare pe acesta, fară
vreun proces anume, dar de obicei nu se ajungea până în acel punct. Femeia adulteră era aspru
pedepsită. Trebuia să-i fie private toate drepturile civice și i se interzicea să mai participe la
cultele orașului. De altfel, aceasta era și singura activitate civică a femeilor. Există însă un caz
aparte,care nu poate fi socotit ca fiind adulter. În cazul în care un bărbat mai în vârstă era
căsătorit legitim cu femeie foarte tânără, acesta poate accepta ca soția lui să întrețină relații
sexuale cu un alt bărbat; singurul scop era acela al procreării urmașilor.
Se pare că mariajul avea un loc esential în cadrul orașului, prin intermediul său
transmițându-se cetățenia dar și proprietatea bunurillor ce constituiau oikos-ul. Raporturile
femeii cu proprietatea funciară se plasează însă la două nivele. Pe de o parte, este adevărat că
femeia poate fi o sursă de proprietate, ea transmițând această proprietate prin căsătorie. Cu toate
acestea, femeia nu poate administra liber bunurile transmise sau primite în dar prin moștenire.
Cazul femeii epiklere este unul mai aparte: fata care nu are nici frați, nici descendenți ai fraților,
ar trebui să moștenească averea părinților. Dar numele său ne indică clar statutul fetei în acest
caz. Ea nu este moștenitoare, ci este „cea legată (epi) de moștenire (kleros)”. Căsătorindu-se cu
ruda sa cea mai apropiată, ea are obligația de a transmite această moștenire copiilor săi

Curtezana
Categoria juridică a acestora era aceea a femeilor străine ce locuiau în Atena cu statutul
de metece. Aceste femei aveau o viață asemănătoare cu cea a femeilor cetățenilor: îngrijeau
locuința, pregăteau lâna, țeseau sau se îngrijeau de munca servitorilor. Cele mai sărace
deveneau prostituate (pornai) care munceau în locuințe din Atena sau Pireu. Unele erau
cumpărate și intrau în categoria sclavilor. Dar pe lângă acestea, erau și curtezanele (hétaïres),

3
cu rol de a „satisface plăcerile” bărbaților. Trebuie specificat faptul că acestea erau singurele
femei cu adevărat libere din Atena clasică. Ele puteau ieși liber în oraș, puteau participa la
banchete alături de bărbați, sau puteau intra în salonul locuinței dacă aveau norocul să fie
întreținute de bărbați de rang înalt. Cel mai cunoscut exemplu de curtezană, este Aspasia.
Aceasta era originară din Milet, un oraș de pe coasta occidentală a Asiei Minore, care avea
legături strânse cu Atena. Pericle s-a îndrăgostit de ea, fapt pentru care și-a repudiat soția
legitimă. Împreună cu Aspasia a avut un copil pe care a reușit să-l introducă în registrele civice,
încălcând legea (a cărui autor era el însuși) care recunoștea ca și copii legitimi doar pe cei
nâscuți din părinți de aceeași cetățenie. Cazul Aspasiei este desigur unul excepțional.
Un discurs de-al lui Demostene („Contra Nerei”) ne ajută să completăm imaginea
curtezanei ateniene. Nera și tovarășele sale nu erau prostituate ci curtezane de rang înalt. Ele
participau la banchete, asistau la petrecerile Eleusine sau la Marile Panatenee, în compania
amanților din acel moment. Totuși ea continuă să ofere unele favoruri contra unor sume de bani.
Acesta este și motivul pentru care doi amanți de-ai Nerei au decis să o cumpere contra unei
sume de 3 mii de drahme. Este un preț considerabil pentru cumpărarea unei sclave. Astfel Nera
avea un dublu statut: de sclavă și prostituată, chiar dacă aparent nu era nici una nici alta.

Sclava
Sclavia era o caracteristică esențială a societății antice. Sclavii se definesc prin
caracterul lor de obiecte ale proprietății, de marfă, pe care o cumpărau, o vindeau, o recrutau în
funcție de circumstanțe. Dacă un bărbat sclav putea fi agricultor, agent comercial, grefier,
polițist, etc, femeile sclave aveau funcții domestice. Majoritatea erau servitoare, sub comanda
stăpânei casei. Una dintre activitățile esențiale ale femeii sclave era reprezentată de îngrijirea
copiilor, dădaca fiind un personaj destul de important.
În Atena secolului al IV-lea, existau ateliere ale femeilor sclave, unde condițiile de lucru
erau mult mai dure decât cele ale sclavelor implicate în munca casnică. Dar, muncă casnică sau
manuală, sclavele erau implicate direct în prepararea alimentelor și fabricarea stofelor. Evident,
aceste femei nu aveau viață de familie. Totuși sclavele aveau uneori copii, adesea născuți în
cadrul oikos-ului și care erau rezultatul relațiilor dintre sclavă și stăpânul său. Sclava, tânără
servitoar în particular, era mereu la dispoziția celui care a cumpărat-o și care putea să-i impună
întreținerea unor relații sexuale. Cât despre alte femei sclave, emanciparea lor nu depinde de
bunătatea stăpânului, decizia acestuia putând fi dictată de afecțiune, uneori de recunoștință.

2.Femeia în Sparta
Cu privire la femeile spartane, acestea sunt diferite de toate celelalte femei din Grecia:
ele trăiesc în exterior, se antrenează la curse și la luptă, rivalizând din acest punct de vedere
bărbații și demonstrând că au aceleași caracteristici ca și ei.Ca și ateniencele, spartanele aveau
același rol principal și anume procrearea. Marea provocare pentru spartane era maternitatea. Se
începea cu stabilirea exercițiilor fizice pentru femei, dar și pentru bărbați, apoi organizau curse
și probe de forță între femei și bărbați, crezând că dacă părinții erau mai viguroși, vor avea copii
mai robuști.Așadar, avem o viață opusă „celorlalți greci”, care își închideau femeile și le obligau
să practice munci casnice, o viață la exterior în care nimic nu distinge femeile de bărbați.
Cu privire la nuditatea spartanilor, aceasta nu avea nimic șocant, căci reprezenta
nuditatea atletului. Chiar Plutarh afirmă că „nuditatea tinerelor fete nu avea nimic indecent, căci
pudoarea o acompania și tot libertinajul era absent”. Pe de altă parte această nuditate reprezenta
și un mijloc de exercitare al mariajului.
Un lucru era cert: în lumea spartană, celibatul era interzis. La spartani, căsătoria ia forma
unei răpiri, ceremonialul nunții fiind destul de complex: tânăra fată răpită era încredințată unei
femei numită nympheutria care îi tăia părul, o îmbrăca în haine bărbătești și o culca pe un pat
din paie, singură și în întuneric. Tânărul soț, intră apoi și își ia soția pentru a o duce în pat. După

4
ce petrece cu ea un timp destul de scurt, el se retrage să doarmă în compania altor tineri, după
cum prevede obiceiul.
În ceea ce priveste proprietatea pământurilor, două cincimi din teritoriul țării aparțineau
femeilor, deoarece erau numeroase moștenitoare unice (epiklere). Acum însă acestea puteau să-
și aleagă liber viitorul soț, iar dacă aceata moare, tutorele schimbă succesiunea pentru ca fata
să se căsătorească cu cine își dorea. Plutarh susține că această bogăție a femeilor spartane, este
egală cu influența politică a acestora. Femeia spartană trece la rangul de proprietară, trăiește în
lux, dispune de bunurile sale și joacă în oraș un rol politic. Sparta însă, nu era decât un mic oraș
peloponesiac, constrâns de apărarea împotriva hiloților și a acordării libertății și cetățeniei
acestora.

Femeia și religia
Religia a avut un rol foarte important în viața femeilor din Grecia, fiind un factor esențial
în integrarea lor în societate. Dacă femeile erau private de toate activitățile politice, ele practicau
în cadrul orașului funcții religioase. De fapt, femeile sunt cele care dau un număr mare de
preotese cetății, intervenind în mai mult de patruzeci de culte. Ele nu se limitează doar la cultul
marilor zeițe (Atena Polias sau Demetra), ci intervin și în cultul marilor zei (Apollo Delphinios
sau Dionysos Limnaios).
Participarea la aceste culte este o îndatorire, dar și o onoare, adesea rezervată marilor
familii. Într-adevăr, femeile participau mai ales la sărbători exclusiv sau în primul rând feminine
precum: Areforiile (sărbătoare în cinstea Atenei), Skiroforia (sărbătoare în cinstea Demetrei, a
Atenei și a lui Poseidon), Tesmoforiile (sărbătoare dedicată Demetrei) sau Adoniile (sărbătoare
închinată lui Adonis). Și chiar dacă participă alături de bărbați la marile sărbători ale cetății,
precum Panateneele, rămân în propriul lor domeniu, al producției textile și al sexualității,
deoarece argastinele țes peplosul zeiței, în timp ce areforele poartă obiecte sacre reprezentând
simboluri sexuale.
Totuși aceste culte sunt indispensabile cetății, fecunditatea și fertilitatea fiind elemente
esențiale ale binecuvântărilor divine. Importanța femeilor în reprezentarea religioasă este
evidențiată de prezența acestora în cadrul frizei Parthenonului, unde Atena este reprezentată
primind peplosul oferit de cetate.

Femeia și iubirea
Ce loc ocupa iubirea și sexualitatea în viața femeilor din Grecia? Nu este ușor să
răspundem la această întrebare, dar stim că grecii erau mai puțin discreți decât noi în ceea ce
privește sexualitatea. Reprezentarea organelor sexuale masculine și feminine era un lucru banal,
drept mărturie având pictura vaselor si sculptura. Pe de altă parte, unele culte religioase, în
cinstea zeului Dionysos erau acompaniate de o procesiune falică, femeile pregătind prăjituri de
forma organelor sexuale masculine și feminine, ce serveau drept ofrandă zeului.
Dar dacă grecii vorbesc cu ușurință despre iubirea fizică, ei erau mult mai puțin
confesionali, atunci când vine vorba de sentimentele de iubire. Iar când o făceau, de cele mai
multe ori, era pentru a evoca legăturile ce unesc partenerii de același sex. Și asta nu se întâmpla
doar în cazul bărbaților, ci și al femeilor. Este important deci să stabilim rolul relațiilor
homosexuale în Grecia antică. Despre homosexualitatea feminină, avem foarte puține
informații, printre care poemele lui Sapho și câteva picturi pe vase. Dar știm cu certitudine că
aceste relații existau și între bărbați.
Pe de altă parte însă, iubirea, dorința, pasiunea, jucau un rol destul de important în
relațiile dintre bărbați și femei, în cadrul vieții conjugale. Femeile din Grecia antică, nu erau
deci simple ființe, ce trebuie să le dea soților lor copii legitimi, moștenitorii averii.
Un exemplu, ar fi descrierea „ritualul” de pregătire al femeii ce se pregătește să ajungă
în patul soțului său: se dă cu ulei pe corp și își piaptănă părul. Se îmbracă apoi cu o rochie

5
divină, oferită chiar de zeița Atena, la care adaugă cât mai multe accesorii. În talie își pune o
centură, iar fața și-o acoperă cu un voal, în picioare purtând cele mai frumoase sandale. Iar
această femeie este chiar Hera, soția lui Zeus, stăpânul zeilor și al oamenilor totodată.

Reprezentările femeii în imaginarul grecilor

1.Tragedia
În Atena secolului al V-lea, se dezvoltă tragedia și se impun trei mari autori deveniți
celebri: Eschil, Sofocle și Euripide. Fără niciun dubiu, acest teatru acordă femeilor un loc
aparte. Fiicele lui Danaos în „Solicitanții”, mama lui Xerxes în „Perșii”, Clymnestra în
„Orestia” lui Eschil, Antigona și Electra în piesele cu aceleași nume a lui Sofocle, sunt doar
câteva exemple. Cât despre Euripide, doar în operele sale protagonistele sunt soții de eroi:
Medeea, Andromeda, Ifigenia, Electra și bineînțeles fenicienele, troienele și bachantele. Dar
aceste eroine ale lui Euripide, nu mai sunt fidele statutului lor de stăpână a casei. Acestea apar
ca fiind independente, în opoziție cu imaginea tradițională a femeilor.
În prima tragedie a lui Eschil, apare tipul fetei care refuză să se căsătorească, acest refuz
reprezentând un act de revoltă, deoarece femeia nu-și mai duce existența în interiorul casei
tatălui sau soțului său, așa cum prevede tradiția.
În tragedia „Orestia” însă, este abordată o problemă mai complexă. Personajul Clymnestra,
este unul ambiguu, reprezentând femeia ce-și revendică locul soțului său; căci după plecarea
lui Agamemnon, ea este veritabila stăpână a palatului. Dar această femeie care-și revendică
atributele soțului, nu este un model în ochii poetului; dacă la plecarea soțului, se prezenta ca
fiind fidelă acestuia, ea nu era tipul de femeie care-și așteaptă soțul plecat departe.

2.Comedia
Aristofan este cel mai important autor de comedii din Grecia secolului al V-lea. Din cele
11 comedii de-ale sale, trei pun în scenă femeile, ce joacă un rol esențial în aceste scrieri:
„Lisistrata”, „Tesmoforiile” și „Ansamblul femeilor”.
Comedia „Lisistrata” este reprezentată în 411, atunci când are loc războiul dintre Atena și
Sparta. Atenianca Lisistrata le propune atunci tuturor femeilor din Grecia să facă „greva
iubirii”, gândind că bărbații nu vor supraviețui până la sfârșitul războiului. Această situație este
un pretext al unor glume, dar care nu au fost prezentate ca o oarecare afirmare a „puterii
feminine”.
„Tesmoforiile” ne prezintă o sărbătoare dedicată Demetrei și fiicei sale Persefona, la care
participau doar ateniencele măritate. Timp de trei zile, cât dura sărbătoarea, bărbații nu aveau
voie să-și întâlnească soțiile, care celebrau cultul zeiței. Aristofan îsi imaginează că la această
sărbătoare, ateniencele au jurat să se răzbune pe Euripide și pe atacurile lui asupra femeilor.
Poetul și-a convins unul din părinți să se deghizeze în femeie pentru a putea intra în sanctuarul
unde aveau loc Tesmoforiile. Acesta este punctul de plecare al unei intrigi care îi dă lui
Aristofan ocazia de a-l parodia și batjocori pe Euripide.
În a treia comedie feminină a lui Aristofan, problema este puțin mai complexă. Dacă în
„Lisistrata”, femeile ocupă Acropola doar pentru a-i convinge pe bărbați să recurgă la pace, în
„Ansamblul femeilor” are loc o adevărată revoluție politică: ateniencele, deghizate în bărbați,
împart puterea și instaurează în oraș un „regim comunist”. Astfel, pământurile, banii, bunurile
de toate tipurile „aparțineau tuturor”. Autorul a vrut să realizeze o satiră a teoriei ce a fost
dezvoltată la Atena și care a reprezentat o schimbare ce se opunea imaginii orașului ideal descris
de Platon în „Republuca”. Astfel, Aristofan ne propune o imagine diferită de cea pe care tradiția
a impus-o după Homer și Hesiod.

În concluzie, femeile fie că sunt ele soții de eroi, stăpânele casei, curtezane, „regine”,
sau sclave, au avut un rol foarte important în societatea greacă. În ciuda faptului că nu

6
îndeplineau aproape nicio funcție în cadrul societății, acestea au avut totuși un rol important
atât pentru familie cât și pentru societate, ele fiind cele ce asigurau procrearea copiilor.
Minore, deci marginale, ele sunt excluse din acest „club al bărbaților”, care este orașul, la a
cărui viață nu iau parte, exceptând doar manifestările religioase. Și totuși ele constituie, după
cum afirmă și Aristotel, jumătate din populația orașului. Această jumătate considerată
inferioară, indispensabilă, este însă în ciuda „amorului grec”, iubită și dorită de către bărbați.

Bibliografie:
1. Bonnard André, Civilizația greacă, I, De la Iliada la Parthenon, traducere, cuvânt
înainte și note de I. Stoian, Ed. Științifică, București, 1967.
2. Buttin Anne-Marie, Grecia clasică, traducere de L. Decei, Ed. Bic All, București,
2002.
3. Flacelière Robert, Viața de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, traducere de
L.Lupaș, Complexul Editorial „Basarabia”, Chișinău, 1991.
4. Lévy Edmond, Grecia în secolul V de la Clisthene la Socrate, traducere de Doina
Ignat, Ed. Teora, București, 1998.
5. Mossé Claude, La Femme dans la Grèce antique, Éd. Complexe, Paris, 1991.