Sporirea autorităţii domneşti.

Studiu comparativ:

Alexandru Ioan Cuza – Carol I

Contextul Epocii Moderne a României aduce de la sine aspecte ce privesc transformarea cadrului
de funcţionare instituţională, de interes printre altele fiind şi studierea evoluţiei autorităţii instituţionale
atât în ansamblul ei cât şi în raport cu alte instituţii de legatură. Evenimentele ce s-au succedat la mijlocul
sec. XIX, atât pe plan internaţional cât şi intern (Războiul Crimeii, Tratatul de Pace de la Paris, Adunările
ad-hoc, Convenţia de la Paris) au pus bazele constituirii Unirii Principatelor1, eveniment ce s-a şi produs
ulterior iniţial sub forma unei uniri personale, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5 respectiv
24 ianuarie 1859, cunoscând treptat forma unirii fireşti, a unirii instituţionale2.

Domnia ca instituţie s-a aşezat în acest context pe noi baze juridice de funcţionare, date de
Convenţia de la Paris (1858), ce pentru tânărul stat român funcţiona asemenea unei constituţii 3 . O
întrebare mai degrabă de ordinul filosofiei istoriei ce va sta constant la baza studiului de faţă o reprezintă
măsura în care omul influenţează instituţia în fruntea căreia se află, iar instituţia poate modela, prin
normele ei juridice de funcţionare şi raportul cu alte instituţii, caracterul moderat sau impulsurile
autoritare ale acelei persoane. De la această idee pornind, studiul de faţă îşi propune să schiţeze o
evoluţie a autorităţii domneşti în timpul domniilor lui Alexandru Ioan Cuza respectiv Carol I, sub aspect
cronologic şi comparativ. Ca delimitări de ordin cronologic, în privinţa domniei lui Alexandru Ioan Cuza
se va evidenţia intervalul cuprins între începutul domniei şi lovitura de stat de la 2 mai 1864, iar în
privinţa lui Carol I, reperele cronologice vor fi începutul domniei, până la guvernarea conservatoare din
1871. Evenimentele ce au vizat instituţia Domniei în această perioadă au influenţat raportul de forţe
dintre instituţiile politice fundamentale, iar modificarea autorităţii domneşti a corespuns realităţilor
politice ale momentului.

Alexandru Ioan Cuza – Adunările ad-hoc din anul 1857 ce aveau ca scop consultarea populaţiei
privind viitoarea organizare a Principatelor, în privinţa domnitorului, au exprimat dorinţa aducerii unui
prinţ străin dintr-o familie domnitoare a Europei apusene. De acest deziderat nu s-a ţinut însă cont în
realizarea Convenţiei de la Paris, ce preciza alegerea domnitorilor, dintre autohtoni.

Caracterul lacunar al textului Convenţiei a făcut posibilă soluţia alegerii unui singur Domn în
ambele Principate4, cu o formulă consacrată deja în istoriografia română, Marile Puteri fiind puse în faţa
faptului împlinit. În fapt însă cercurilor diplomatice europene nu le era străină ideea posibilităţii ca
românii să recurgă la alegerea aceluiaşi domnitor în ambele Principate5. Prerogativele Şefului statului
cuprinse în articolele 14-15 ale Convenţiei 6 conturează similitudini cu cele ale unui monarh

1
Sorin Liviu Damean (coord.), Evoluţia Instituţiilor Politice ale Statului Român din 1859 până astăzi, Târgovişte,
Editura Cetatea de Scaun, 2014, p. 13.
2
Alexandru Al. Buzescu, Domnia în Ţările Române până la 1866, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1943, p.
281.
3
Andrei Rădulescu, Organizarea Statului în timpul domniei lui Cuza-Vodă, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
1932, p. 7.
4
Sorin Liviu Damean (coord.), op. cit., p. 18.
5
Ideea posibilităţii alegerii aceluiaşi domnitor în ambele Principate era avansată încă din noiembrie 1858 în
corespondenţe britanice şi franceze; Dan Berindei, Frămîntări politice şi sociale în jurul alegerii domnitorului Cuza
în Ţara Romînească, în Revista „Studii”, VIII (1955), nr. 2, p. 61.
6
Iulian Oncescu, Texte şi Documente privind Istoria Modernă a românilor 1774-1918, Târgovişte, Editura Cetatea
de Scaun, 2011, pp. 289-290.
1
constituţional, având la bază principiul inviolabilităţii şi iresponsabilităţii prin care orice act al Domnului
urma a fi contrasemnat de un ministru, ce îşi asuma astfel întreaga responsabilitate7.

Punerea principiului Unirii mai presus de voinţele partizane ale taberelor politice ce-şi aveau
candidaţii proprii8 a făcut posibilă dubla alegere, găsindu-se în persoana lui Cuza omul potrivit acestui
moment. Important pentru înţelegerea evenimentelor ulterioare din perspectiva Domniei este şi felul în
care era privită această urcare pe tron a lui Cuza, atât de către Puterile garante, dar, ca autopercepţie,
chiar şi de către Cuza. Pe de o parte exista constrângerea aplicată de către Marile Puteri în privinţa
recunoaşterii Unirii numai pe timpul vieţii domnitorului9, fapt ce atrăgea de la sine o optică aparte asupra
personalităţii lui Cuza. Pe de altă parte voinţa populaţiei exprimată în cadrul Adunarilor ad-hoc de
aducere a unui prinţ străin, nu putea fi ignorată, fiind un laitmotiv pe cuprinsul întregii domnii. De
această dorinţă Cuza ţine vădit cont, cel puţin la nivel declarativ, încă de la începutul exercitării funcţiei.
Sub acest aspect se conturează şi percepţia de provizorat a exercitării funcţiei domneşti de către Cuza,
apelul către dezideratul prinţului străin făcându-se în diferite contexte. Astfel chiar de la începutul
domniei, în luna aprilie a anului 1859, în contextul unor mulţumiri adresate Consiliului de miniştri, Cuza
avea să spună: „Desăvârşita Unire Principatelor şi supt un prinţ străin este una dintre cele mai vie dorinţă
a noastră, privind-o ca o tărie mântuitoare ţărilor surori. Am cerut noi în vreme acest bine de la puterile
garante precum am comunicat ştiinţă şi Adunărei şi nu ne vom opri a o cere la tot prilejul ce ne să va face
favorabil”, făcând spre finalul mesajului apel la prudenţă şi moderaţie în găsirea momentului favorabil
formulării acestui deziderat10.

Începutul domniei este unul caracterizat de moderaţie, nevrând a forţa lucrurile în sensul unirii
imediate, sfat ce îl va primi ulterior şi de la Napoleon al III-lea. Dacă în Moldova, unde mediul politic îi
era mai familiar lui Cuza, optează pentru un prim-ministru „naţionalist” (unionist, cu vederi progresiste),
în Ţara Românească va opta pentru un prim-ministru din partidul boieresc, găsind o formulă
guvernamentală de coaliţie, din dorinţa de a afişa un caracter neutru. Acestă formulă de coaliţie a avut
însă un efect învers, neîmpăcând taberele ci suscitând şi mai mult rivalităţile politice 11. Instabilitatea
politică se va perpetua până la momentul unirii administrative, în acest interval de trei ani succedându-se
opt guverne în Moldova şi nouă în Muntenia (fara a ţine cont de interimate şi remanieri)12.

Un moment important pentru instituţia Domniei îl reprezintă şi vizita lui Cuza la Constantinopol,
din sept. 1860. Primirea bună care i se acordă de către sultan, fără urme de înjosire, protocolul la care ia
parte, evenimente detaliate pe larg de către Bolintineanu, reprezintă momente de afirmare pe plan extern,
cât şi o impulsionare a sporirii autorităţii pe plan intern. Imediat după întoarcerea sa de la Constantinopol,
într-un conflict ce se iscase cu clerul şi mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, se reliefează caracterul
hotărât al domnului în a acţiona mai energic13. Momentul este descris şi de A. D. Xenopol, ce avea să
spună că: „Domnitorul se hotărî să dee capului bisericei o lecţiune care sa-l înveţe pe el si pe toţi cei ce
cugetau ca dînsul că dacă mitropolitul este suveran în trebile bisericesti, nu poate fi de cît ascultător şi
supus în cele lumeşti”14. Vizita domnului la Constantinopol fusese privită de unii drept un context de

7
Sorin Liviu Damean (coord.), op. cit., pp. 18-19.
8
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi Opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, pp. 51-59
9
Sorin Liviu Damean (coord.), op. cit., p. 18.
10
Dan Berindei, Elisabeta Oprescu, Valeriu Stan, Documente privind Domnia lui Alexandru Ioan Cuza - vol.1- 1859-
1861, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1989, pp. 33-34.
11
Mihai Ghiţulescu, Organizarea administrativă a statului român modern 1859-1918, Craiova, Editura Aius, 2011,
pp. 59-60.
12
Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre – 1995, București,
Editura Machiavelli, 1995, pp. 13-28.
13
Alexandru Al. Buzescu, op. cit, pp. 274-275.
14
A.D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă vol.I, Iaşi, Editura „Dacia” P. Iliescu & D. Grossu, 1903, p. 163.
2
negociere a suprimării Convenţiei de la Paris, şi înlocuirii acesteia cu o dictatură15. Aspecte exagerate cel
putin pentru moment, asemenea voci ce profilau o dictatură a lui Cuza fuseseră prezente încă de la
început, de pildă consulul Franţei la Iaşi, Victor Place, într-o corespondenţă cu Walewski privind crearea
taberei militare de la Ploieşti, avea să spună despre aceasta că este „un mijloc al Domnului de a sdrobi tot
ce s-ar împotrivi planurilor sale de dictatură”16.

Ca urmare a Conferinţei de la Constantinopol, din toamna anului 1861, firmanul de recunoaştere

a unirii din partea Porţii va veni, aşa cum s-a amintit anterior, având la baza ideea recunoaşterii doar pe
perioada domniei lui Cuza. Acest moment deschidea o nouă etapă atât a parcursului personal al lui Cuza,
cât şi a evoluţiei României Moderne, deoarece se crease, după o perioadă de aşteptări, contextul favorabil
începerii marilor reforme 17 . Desemnarea guvernului unic se va realiza la 22 ianuarie 1862, sub
conducerea lui Barbu Catargiu, iar 2 zile mai târziu, Cuza convoacă o singură Adunare Electivă 18 ,
conturându-se unirea administrativă ce va marca perioada de sporire a afirmării Domnului. Tensiunile
politice, opoziţia de principii dintre conservatori şi liberali puşi în faţa marilor reforme, paralizau
iniţiativele reformiste pe care Cuza, încă de la începutul domniei, le evidenţiase spre a fi realizate.
Conlucrarea cu guvernul conservator al lui Barbu Catargiu îşi aratase limitele (de pildă în privinţa
proiectului legii agrare). De asemenea soluţia în fruntea guvernului, a moderatului Nicolae Kretzulescu,
s-a dovedit a fi insuficientă pentru ambiţiile Domnului. Acest interval de timp marcat de incapacitatea
politică de a da curs reformelor dorite va avea ca efect sporirea convingerilor lui Cuza în privinţa
necesităţii întăririi puterii instituţionale, culminând ulterior cu domnia personală19.

Până la acel moment însă, evenimentele au facut ca personalitatea Domnului să se evidenţieze

într-un context internaţional, şi anume tranzitul armelor sârbeşti de la finele anului 1862. Armele, trimise
de către Rusia Serbiei, tranzitau în drumul lor şi teritoriul Principatelor. Prezenţa transportului pe teritoriu
românesc a fost sesizată, Turcia, temându-se că vor fi folosite împotriva ei, cere a fi sechestrate. Cuza
arată o mare abilitate în tergiversarea problemei, iniţial sechestrând o mică parte ca apoi să fie ridicat
sechestrul, deşi sub presiune din partea consulilor austriac, englez, francez, şi ulterior prusian, el cere,
pentru rezolvarea problemei, o adresă colectivă din partea reprezentanţilor la Constantinopol ai Puterilor
garante20. Turcii cer trimiterea unui comisar turc, pentru oprirea transportului, însă acest lucru necesita
acordul Puterilor garante, şi deci şi al Rusiei, care expediase armele. Ca urmare a evenimentului, relaţiile
româno-sârbe se vor consolida, între cele două ţări înfiinţându-se reprezentanţe diplomatice. Pe lângă
scrisoarea de mulţumire, Cuza va primi de la Principele Serbiei în dar o sabie21.

Revenind pe plan intern, cum procesul reformator înainta cu dificultate, Cuza acţionează în două
direcţii. Prima este reprezentată de încredinţarea puterii guvernului în mâna lui Kogălniceanu, omul ce
avea să se dovedească potrivit ambiţiilor reformatoare ale Domnului, şi deci indicat colaborării. A doua
direcţie este reprezentată de intenţia elaborării unui proiect de constituţie22. În această privinţă, într-o
corespondenţă cu Costache Negri, Domnul puncta ideea necesităţii sporirii puterii domneşti, ideea ce a
stat şi la baza proiectului de constituţie23. De altfel, ca urmare a conflictului continuu dintre Adunare şi
Domn, ideea nevoii sporirii puterii domneşti începea să se vehiculeze tot mai des şi în cercurile europene,
preponderent franceze, unde presa vremii contura expectativa unei lovituri de stat din partea lui Cuza.

15
Ibidem, p. 160.
16
Alexandru Al. Buzescu, op. cit, p. 273.
17
Ibidem, p. 281.
18
Istoria Românilor, Vol. VII - Tom I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2015, p. 550.
19
Ibidem, p. 550
20
A.D. Xenopol, op. cit., pp. 246-247
21
Fiind împodobită cu pietre preţioase, aceasta avea pe lama de oţel, scrisă cu litere de aur, inscripţia Amico certo
in re incerta (Prietenului sigur în vremuri nesigure). Constantin C. Giurescu, op. cit., pp. 146-148.
22
Andrei Rădulescu, op. cit., p. 21
23
Alexandru Al. Buzescu, op. cit, p. 286.
3
Limitele actului Convenţiei de la Paris în climatul politic al Principatelor reiese şi dintr-o corespondenţă
franco-britanică din 15 noiembrie 1863, unde se preciza că: „Situaţia în Principatele-Unite nu răspunde
speranţelor ce se întemeiau pe noua ordine constituită prin Convenţia de la Paris. Neînţelegeri grele au
îzbucnit între Domn şi Adunare (…) De va fi trebuinţă de o intervenire, spre a modifica constituţia lor,
guvernul imperial va fi plecat a se înţelege cu celelalte puteri spre a înlesni reformele ale căror
oportunitate ar fi recunoscută”.24

Proiectul de constituţie, trimis în septembrie 1863 la Paris şi Constantinopol, nu s-a materializat

într-o nouă constituţie. Cuza, alegând calea prudenţei, nu a insistat asupra acestui fapt. Contituţia,
inspirată după modelul celei franceze din 1852, proiecta un şef al statului cu puteri sporite şi un
parlament bicameral25 . Constatăm aşadar că ideea sporirii autorităţii domneşti se conturase treptat în
perioada ce a precedat Lovitura de stat de la 2 mai, ideea circulând în diferite medii interne şi externe.
Sfârşitul anului 1863, sub noul guvern, va aduce şi o primă măsură reformatoare cu un ecou deosebit, şi
anume secularizarea averilor mănăstireşti, proiectul secularizării prezentat de Kogălniceanu fiind adoptat
de Adunare26. Anul 1864 va aduce apogeul sporirii autorităţii domneşti, prin ceea ce în istoriografie a
rămas sub denumirea de Lovitura de stat de la 2 mai 1864. Contextul va fi dat de aceeaşi problema ce
stârnise discuţii în anii precedenţi, şi anume reforma agrară. Punctual, din conflictul dintre Executiv şi
Legislativ se ajunge la un vot de blam (13 aprilie 1864), şi la înaintarea demisiei lui Kogălniceanu, pe
care Cuza însă o va refuza. În plus, Cuza propune Adunării a se pronunţa asupra legii electorale. O nouă
moţiune este votată de Adunare, ce refuză a lua în discuţie proiectul legii electorale, moment prielnic
pentru Domn în a recurge la soluţia dizolvării Adunarii27. Se va intra astfel într-o nouă etapă a domniei
lui Cuza, una autoritară, marcată de noul fundament al afirmării instituţionale, ce a avut la bază Statutul
Dezvoltator al Convenţiei de la Paris. Inspirat de evenimentele franceze ce le-a avut drept model în
parcursul sau spre sporirea autorităţii domneşti, Cuza supune, printr-un plebiscit, modificarea Convenţiei
de la Paris şi adoptarea unei noi legi electorale. Noua constituţie, numită Statutul Dezvoltator al
Convenţiei de la Paris, încerca prin denumirea sa să inducă ideea continuităţii Convenţiei de la Paris din
1858, spre a nu atrage măsuri din partea Puterilor Garante 28. Modificarea vechii baze constituţionale
sporea în fapt, în sens autoritar, puterea Domnului29. Am observat astfel cum parcursul exercitării funcţiei
de către Alexandru Ioan Cuza va cunoaşte progresiv tendinţa sporirii autorităţii, determinată şi de
climatul politic al vremurilor, aceasta a culminat cu momentul 2 mai 1864.

Carol I – După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866, venirea lui Carol I pe
tronul României a reprezentat încă de la început un moment cu o încarcătura deosebită, pe mai multe
planuri. Un prim plan a fost reprezentat de aspectul, amintit şi anterior, al recunoaşterii unirii pe perioada
domniei lui Cuza. Cum Cuza abdicase, problema unirii putea fi din nou ridicată în dezavantajul
României. În încercarea de a caştiga timp pentru găsirea unei soluţii viabile, se optează iniţial pentru
aducerea pe tron a contelui Filip de Flandra, ce avea, oarecum previzibil, să refuze propunerea 30 .
Instituţia Domniei cunoaştea momente tensionate, în luna februarie a anului 1866 la Paris are loc o
Conferinţă prin care Puterile garante discutau situaţia României. Prin soluţia găsită în persoana prinţului
Carol lucrurile au început să se detensioneze, un plebiscit organizat în ţară urmând a confirma urcarea sa

24
A.D. Xenopol, op. cit. pp. 281-282.
25
Mihai Ghiţulescu , op. cit., p. 101.
26
Istoria Românilor, op. cit, p. 567.
27
Mihai Ghiţulescu , op. cit, p. 106.
28
Sorin Liviu Damean (coord.), op. cit., p. 19.
29
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 253.
30
Sorin Liviu Damean, Carol I al României. Un monarh devotat, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2016, p. 23.
4
pe tron31. Al doilea plan îl reprezintă legitimitatea urcării pe tron în concordanţă cu dezideratul românilor
exprimat în adunările ad-hoc din 1857, şi anume aducerea unui prinţ străin32, deziderat pe care Cuza, prin
prezenţa sa, nu-l putuse realiza.

Grija pentru autoritatea instituţională şi raporturile acesteia cu celelalte puteri ale statului reies
printre preocupările lui Carol, încă de la început. Constantăm astfel dorinţa acestuia privind funcţionarea
unui sistem bicameral, idee îmbrăţişată şi de conservatori spre deosebire de liberali, cât şi un deziderat la
care a ţinut mult, obţinerea dreptului de veto absolut, în locul celui suspensiv, Carol având să uzeze de
acest drept, în cei 48 de ani de domnie, doar de trei ori33.

Fară o tradiţie a monarhiei constituţionale şi cu obiceiul de a schimba Domnii foarte des, ţara
căreia îi preluase conducerea tânărul principe reprezenta pentru acesta, din punct de vedere al climatului
politic, o necunoscută34. Constituţia din 1866 de esenţă liberală, adoptată după model belgian, statea la
baza cadrului de funcţionare instituţională a Domniei, cadru pe care Carol s-a simţit obligat să nu-l
depăşească. Curând avea să ia contact însă cu maşinaţiunile politice şi cu instabilitatea politică în genere.
Prin mesajul Domnesc de deschidere a Corpurilor legiuitoare din 15 noiembrie 1866, el face apel la
depăşirea rivalităţilor politice şi la concentrarea spre obiectivele naţiunii. Asemenea lui Cuza însă,
începutul de domnie pentru Carol se va realiza într-un climat de instabilitate politică, în aceşti primi cinci
ani succedându-se nouă guverne, iar Corpurile legiuitoare fiind dizolvate de şase ori35.

Pe plan extern, după instabilitatea cauzată de abdicarea lui Cuza, recunoaşterea noului Domn de
către Puterea suzerană reprezenta un moment important în economia stabilităţii instituţionale. Acest lucru
se va şi întâmpla în toamna anului 1866, când Carol pleacă în acest sens în capitala otomană 36. Aceşti
primi ani tulburi vor cunoaşte apogeul spre finalul deceniului şapte şi începutul deceniului opt. Procesul
de modernizare a infrastructurii feroviare început de Cuza se dorea a fi continuat şi de către Carol, în
acest sens se ajunge la decizia concensionării unor drumuri de cale ferată către grupul prusian Strousberg.
Prin cursul evenimentelor negative ce au urmat legate de acestă decizie a concesionării către Strousberg,
situaţia transformându-se într-un scandal imens, persoana Domnului a fost atinsă, şi implicit a instituţiei
în fruntea căreia se afla37. Rezolvarea situaţiei Strousberg avea să dureze, de aceasta legându-se inclusiv
recunoaşterea independenţei României la finele războiului ruso-româno-turc din 1877-1878. Începutul
deceniului opt se conturează ca unul foarte dificil pentru Carol. Contextul războiului franco-prusac ce
debutase în vara anului 1870 facea presa liberală română să afişeze simpatii evidente faţă de cauza
Franţei. Treptat, spiritul efervescent al opoziţiei se accentuează tot mai mult trecând chiar la acţiuni de
intimidare a Domnului prin perspectiva unei eventuale detronări. O acţiune de acest fel, rămasă celebră în
istorie, a reprezentat-o manifestarea anti-monarhică de la 8 august 1870, cunoscută sub numele de
Republica de la Ploieşti, moment când Alexandru Candiano Popescu a proclamat detronarea Domnului şi
instituirea unei regenţe. Deşi Carol a privit-o ca pe o copilărie, momentul, în sensul intimidării
monarhului, a avut însemnătatea sa simbolică 38 . O altă acţiune au reprezentat-o protestele din Sala
Slătineanu, de la 10 martie 187139. Vestea achitării acuzaţilor ce participaseră la acţiunea Republicii de la

31
Istoria Românilor, op. cit. p. 609.
32
Alexandru Al. Buzescu, op. cit, p. 268.
33
Mihai Ghiţulescu, op. cit., pp. 121-122.
34
Mite Kremnitz, Regele Carol al României. Povestea unei vieţi, Bucureşti, Editura Corint, 2014, p. 18.
35
Sorin Liviu Damean, op. cit., pp. 138-139.
36
Ibidem, pp. 58-65.
37
Mite Kremnitz, op. cit., pp. 60-61.
38
Sorin Liviu Damean, op. cit., p. 147.
39
Ibidem, p. 146.
5
Ploieşti a fost primită cu mare dezamăgire de către Carol, gândindu-se pentru prima oară la perspectiva
abdicării40.

Toate aceste evenimente anti-monarhice ce se accentuau din ce în ce mai mult, cumulate cu

scandalul tot mai amplu privind afacerea Strousberg, prin care se dovedea că statul ieşea păgubit 41 ,
atingând prin aceasta imaginea lui Carol, ca de asemenea climatul politic ce continua a fi instabil, îl
determină pe Domn să caute soluţii în vederea unei implicări mai active în guvernare. Altfel spus, Carol
manifesta dorinţa de sporire a autorităţii domneşti, o autoritate ce simţea a fi prea îngrădită de constituţia
de la 1866 pentru a putea face faţă realităţii politice a momentului. În acest sens se conturează mai multe
opţiuni. O primă opţiune era soluţia unei lovituri de stat prin care să se înlăture constituţia, măsură
neagreată însă pe deplin de Carol. O alta viza revizuirea constituţiei, cum însă Legislativul era controlat
de liberalii radicali ce deţineau majoritatea, opţiunea devine irealizabilă. În final, a treia opţiune, la care şi
recurge, viza intervenţia Puterilor garante pentru sporirea prerogativelor constituţionale ale Domnului42.
O scrisoare confidenţială în acest sens va fi trimisă de către Carol Puterilor garante, cu excepţia Franţei,
învinsă în război43.

În plus, un Memoriu de mari dimensiuni (73 pagini) fusese pregătit de către Carol prin care
înfăţişa greutăţile acestor primi cinci ani de domnie, punctând de la aspecte sociale până la instabilitatea
politică cu care se confrunta. Cum însă răspunsurile la scrisoarea trimisă Puterilor garante nu a fost
încurajatoare, Domnul renunţă la trimiterea Memoriului44. Nemulţumirea lui Carol se manifestă şi printr-
un text cu mare impact, trimis de către acesta unui personaj fictiv. Prin acest text Carol evidenţia
discrepanţa dintre calitatea prea liberală a constituţiei în raport cu realitatea politică a societăţii
româneşti: „Aceşti oameni care şi-au făcut educaţia lor politică şi socială mai mult în străinătate, uitând
cu desăfârşire împrejurările patriei lor, nu caută altceva decât a aplica ideile de la care s-au adăpat
acolo, îmbrăcându-le în nişte forme utopice, fără a cerceta daca se potriveau sau nu. Astfel, nefericita
ţară, care a fost întotdeauna îngenunchiată sub jugul cel mai aspru, a trecut deodată şi fără mijlocire de
la un regim despotic la cea mai liberală Constituţie” 45. Se atinsese astfel apogeul tensiunii. Carol a cerut
convocarea locotenenţei domneşti din 1866, lui Lascăr Catargiu şi lui Nicolae Golescu, membrii ai
locotenenţei, Carol le anunţă retragerea sa de la domnie. Prin persoana lui Lascăr Catargiu în special, se
reuşeşte înduplecarea Domnului spre a nu da curs iniţiativei de abdicare. Tot Lascăr Catargiu avea să-şi
asume conducerea viitorului guvern în noaptea de 11 spre 12 martie 1871. Guvernul conservator format
în 1871 va fi cel mai stabil guvern de la venirea lui Carol, durând cinci ani 46 , şi reuşind să aducă
stabilitatea necesară ţării. Această probă a maturităţii prin care Carol a trecut în aceşti primi cinci ani
fusese depăşită cu succes, perioada ce a urmat fiind mai stabilă politic. Şocul perspectivei abdicării i-a
mai temperat inclusiv pe liberalii radicali, ce n-au mai iniţiat măsuri drastice împotriva lui Carol47.

Concluzionând, parcursul ambilor conducători spre sporirea autorităţii domneşti a avut unele
similitudini, dar şi diferenţieri, un rol în acest sens avându-l şi temperamentul, felul de a fi, a celor două
personalităţi, ce a făcut poate diferenţa în micile detalii ce puteau da un alt curs evoluţiei statale.

40
Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular. Vol II 1869-1875 (ediţie de Stelian Neagoe),
Bucureşti, Editura Scripta, 1993, p. 131.
41
Mite Kremnitz, op. cit., p. 68.
42
Sorin Liviu Damean, op. cit., pp. 149-150.
43
Istoria Românilor, op. cit. p. 633.
44
Sorin Liviu Damean, op. cit., pp. 151-159.
45
„Algemeine Ansburger Zeitung” din 27.01.1870, apud dr. Ion Rusu, Forma de guvernământ - Drept
constituţional, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997, pp. 86-87.
46
Istoria Românilor, op. cit. p. 634.
47
Sorin Liviu Damean, op. cit., pp. 166-168.
6