Guvernul Lascăr Catargiu (1)

Primul guvern Lascăr Catargiu a funcţionat între 11 mai 1866 - 13 iulie 1866. A fost primul guvern
numit de noul domnitor al Principatelor Unite Române, Carol I. A fost un guvern de coaliţie, de orientare
conservatoare, moderată şi radicală.

Încă de la primul discurs susţinut în faţa Adunării, Lascăr Catargiu anunţa că scopul acestui executiv este
acela de a-l susţine pe „alesul nostru Carol I”.

În seara zilei de 10 mai 1866, după depunerea jurămânului în calitate de domn al românilor, Carol I a
numit un nou Consiliu de miniştri care să reunească reprezentanţi ai tuturor formaţiunilor politice.

Deşi I. C. Brătianu fusese primul român pe care principele îl cunoscuse, acesta a decis să nu îi acorde
preşedinţia guvernului deoarece i se dezvăluise ca un om „îmbibat de ideile parlamentarismului modern
[...] voind să conceadă influenţa în conducerea treburilor publice unor pături sociale cât se poate de
largi”.

Pe de altă parte, conform memoriilor sale, Lascăr Catargiu făcuse asupra tânărului principe „cea mai
bună impresie”, prin firea potolită, moderată şi pragmatică.
Activitatea guvernamentală

Criza de la sud de Dunăre

Prima misiune a cabinetului a fost aceea de a pune ţara în stare de apărare în urma atitudinii ostile
exprimate de Imperiul Otoman. În decembrie 1861, Poarta a recunoscut „faptul împlinit” la 24
ianuarie 1859, însă numai pe durata domniei lui Cuza. Cum acesta fusese îndepărtat de la putere, Turcia
şi-a concentrat forţe militare însemnate în câteva puncte importante la sud de Dunăre. Exista astfel
temerea reală a unei invazii, iar preocuparea guvernului era aceea de a pune ţara în stare de apărare.

Principatele Unite se aflau atât sub suzeranitate otomană, cât şi sub garanţia colectivă a Marilor Puteri.
Acestea se opuneau vehement atitudinii exprimate de Turcia, însă guvernul român avea datoria de a
proteja graniţele statului. În acest sens, la 19 mai, Ministerul de Război primeşte finanţarea necesară
pentru a pune armata pe picior de război şi sunt mobilizate câteva unităţi importante pe linia Dunării.
Adoptarea Constituţiei (vezi Constituţia din 1866)

Cel mai important eveniment din viaţa politică internă a fost dezbaterea cu privire la adoptarea noii
Constituţii. Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui
misiunea redactării şi elaborării unei noi legi fundamentale, care să facă din domnia sa un regim
democratic şi constituţional.

Noua lege fundamentală a fost adoptată de Adunarea Constituantă la 29 iunie, sancţionată şi promulgată
de Carol I la 30 iunie şi publicată în „Monitorul oficial” nr. 142 din 1 iulie 1866. Era alcătuită după model
belgian, fără aprobarea Marilor Puteri, având şi caracterul de prima constituţie internă românească.

Pe plan extern, ea a fost percepută ca o manifestare a independenţei, căci prevedea ereditatea domniei
şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale.
În acelaşi timp, legea fundamentală nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă
a puterilor europene.

Principiile Constituţiei erau separarea puterilor în stat, suveranitatea naţională, guvernarea

reprezentativă şi responsabilă în faţa cetăţenilor, monarhia ereditară prin drept de primogenitură.
Garanta drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, precum egalitatea în faţa legii, libertatea învăţământului, a
presei, a asocierilor şi întrunirilor, şi declara proprietatea sacră şi inviolabilă.

Noua constituţie includea şi un sistem electoral bazat pe votul cenzitar. Pentru Adunarea Deputaţilor
erau stabilite patru colegii după criteriul averii. Primele două colegii cuprindeau pe marii proprietari
funciari, iar al treilea burghezia şi liber-profesioniştii. Dacă cetăţenii aparţinând acestor trei colegii votau
direct, la colegiul IV ţăranii votau indirect prin reprezentanţi.

Prin Constituţia din 1866, Principatele au devenit monarhie constituţională. Puterea executivă era
exercitată de un Consiliu de miniştri, puterea legislativă de Reprezentanţa Naţională, bicamerală, care
printre alte atribuţii avea drept de interpelare a guvernului, iar puterea judecătorească era încredinţată
instanţelor de judecată.

Domnul era şeful statului, comandatul suprem al armatei, având atât prerogative executive, cât şi
legislative. El putea convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga
regile, având şi drept de veto absolut, declara război şi încheia pacea. De asemenea, putea iniţia proiecte
legislative dacă erau contrasemnate de ministrul de resort.

La 6 iulie, înainte de a fi dizolvată, Adunarea Constituantă a votat proiectul de lege electorală (vezi Legea
electorală din 1866). Aceasta completa prevederile electorale menţionate în Constituţie.
Sfârşitul guvernării

Consiliul de miniştri prezidat de Lascăr Catargiu a avut viaţă scurtă din cauza prăpastiei ideologice dintre
membrii săi: pe de o parte, liberalii radicali (C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu), reprezentând stânga politică,
pe de altă parte, conservatorii în frunte cu primul ministru, reprezentând spectrul politic al dreptei. Acest
fapt a alimentat un permament sentiment de neîncredere.

Criza ministerială este agravată de respingerea măsurilor preconizate de radicali pentru ameliorarea
finanţelor (moneda-hârtie) şi de atitudinea pe care urma să o adopte România în cazul izbucnirii unui
conflict între Prusia şi Austria. În urma demisiei celor doi radicali, guvernul şi-a depus mandatul.
Guvernul Lascăr Catargiu (2)

Guvernul Lascăr Catargiu (2) a funcţionat între 11 martie 1871 - 31 martie 1876. A fost caracterizat
de Titu Maiorescu drept „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiunii de la 1866”.

A fost primul guvern stabil după 1866 cu măsuri luate în toate domeniile. Se remarcă tentativele de
soluţionare a problemei căilor ferate şi acţiunile în plan economic, în special Convenţia cu Austro-Ungaria
din 1875.

Pe fondul scandalului legat de afacerea Strousberg şi a definitivării procesului de unificare a

Germaniei în dauna Franţei, manifestările antidinastice şi republicane s-au intensificat. În urma
incidentului de la sala Slătineanu, când o răscoală a populaţiei Capitalei faţă sărbătorirea cu mult fast a
zilei de naştere a împăratului Wilhelm de către colonia germană din Bucureşti s-a sfârşit în sânge, Carol
a fost la un pas să abdice.

A fost convins să nu facă acest gest de conservatorul Lascăr Catargiu, promiţându-i domnului „un guvern
tare” care să restabilească ordinea.
Activitatea guvernamentală

Pentru a deţine majoritatea în Adunarea Deputaţilor, aceasta este dizolvată pe 16 martie. Alegerile au
loc între 2/8 mai 1876 şi au avut ca rezultat o majoritate zdrobitoare a conservatorilor. În Cameră nu au
putut pătrunde decât trei radicali, cinci fracţionişti şi doi liberali moderaţi.
Problema căilor ferate

Printre primele măsuri ale guvernului se numără anularea concesiunii Strousberg. Deţinătorii de
obligaţiuni s-au constituit într-o societate pe acţiuni preluând toate drepturile şi îndatoririle
concesionarilor. Cu sprijinul Germaniei, noua societate înfiinţată se angaja să termine lucrările prevăzute
în vechea concesiune, beneficiind de dreptul de a emite noi obligaţiuni pentru terminarea lucrărilor, cu o
dobândă mai mică de 4%. De această situaţie au profitat magnaţii financiari germani, în special bancherii
Gerson Bleichroder şi A. Hansemann, care au preluat majoritatea obligaţiunilor.

Însă, era clar că această societate cu caracter financiar nu avea experienţa necesară exploatării şi
construcţiei unei reţele feroviare. În acest sens, în februarie 1872, aceasta încheie o convenţie cu
societatea feroviară privată Staatsbahn, cu sediul la Viena, pentru exploatarea reţelei terminate şi a celei
ce va fi terminată. Lucrul se reia, astfel că pe 1 septembrie 1872 se deschide, în mod oficial, magistrala
Roman - Bucureşti - Piteşti, cu prelungirea Tecuci - Bârlad, iar în iarna aceluiaşi an se face racordul cu
staţia Bucureşti Nord.

În continuare căile ferate au iscat discuţii aprinse în Parlament, deşi majoritatea conservatoare era
zdrobitoare. Compania londoneză G. B. Crowley a reuşit să obţină concesiunea construcţiei liniei Ploieşti
- Predeal cu doar şapte voturi mai mult în Cameră decât majoritatea absolută de 55. Asupra acestui vot
au existat suspiciuni de corupţie deoarece o societate de capitalişti români oferiseră condiţii mai bune
pentru construirea aceleiaşi linii. De altfel, în decembrie 1876, Crowley va întrerupe lucrările,
concesiunea va fi anulată, iar linia va fi preluată de un capitalist francez, costul total rezultat fiind cu 8
milioane de lei mai puţin de cât pretinsese afaceristul londonez.

În 1874 reapare pe ordinea de zi problema Strousberg, deoarece Societatea acţionarilor îşi termină
fondurile şi nu mai putea face plăţilor curente. Soluţia de salvare propusă a fost ipotecarea întregii reţelei
exploatate. După lungi tratative, s-a ajuns la concluzia că puterea financiară a statului era insuficientă,
dar nici falimentul societăţii nu era de dorit, căci s-ar fi produs adevărate complicaţii internaţionale. În
problema căilor ferate erau implicate persoane influente din aristocraţia germană ceea ce putea afecta
raporturile româno-germane în contextul crizei orientale.

Au loc tratative diplomatice, cu implicarea directă a cancelarului german Bismarck, în cele din urmă
România acceptând o răscumpărare parţială de 220 de km. Situaţia se mai remediază după terminarea
ultimei linii Piteşti - Vârciorova în vara anului 1875. Această ultimă linie costase 70 de milioane de lei,
iar de completări, finisări şi mici refaceri se ocupa consorţiul Staatsbahn.
Acţiuni în planul economic

În domeniul agriculturii se adoptă o nouă lege a învoielilor agricole şi, după o îndelungată discuţie şi mai
multe amendamente, la 9 martie 1873 este aprobat proiectul de înfiinţare a Băncii Agricole. De
asemenea, a existat şi o propunere de înfiinţare a unei bănci naţionale, însă realitatea politică, România
nu era un stat independent, a împiedicat avansarea discuţiilor pe acest subiect.

Pentru a rupe regimul dependenţei economico-comerciale faţă de Poartă şi în contextul afirmării

independenţei României, la 10 iunie 1875 este semnată o Convenţie comercială cu Austro-Ungaria,
aprobată de Parlament două săptămâni mai târziu. Convenţia stabilea tarife vamale mult diminuate
pentru produsele din ambele ţări. Chiar dacă prin acest act statul român putea exporta produse agricole
pe teritoriul dublei monarhii, ea a frânat dezvoltarea unei industrii naţionale deoarece produsele
româneşti nu puteau concura pe piaţă cu produsele austriece de o calitate mult superioară.

Convenţia a fost socotită de Vasile Boerescu drept un succes al politicii externe româneşti deoarece prin
firmanul de învestitură a lui Carol din 23 octombrie 1866 România nu putea să încheie nici o convenţie
directă cu vreo putere străină şi Poarta percepea un drept vamal de 8% pentru toate articolele importate
în Principate. Acum, o mare putere recunoştea emanciparea economică a României de sub suzeranitate
Porţii.
Sfârşitul guvernării

Deşi la alegerile de la sfârşitul lunii aprilie 1875 conservatorii obţin majoritatea absolută a mandatelor în
Cameră, o lună mai târziu, pe scena politică apare primul partid modern al României intitulat Partidul
Naţional Liberal. Acesta reunea gruparea radicală condusă de Brătianu şi Rosetti, fracţioniştii lui N.
Ionescu, şi cele două facţiuni moderate conduse de Ion Ghica, respectiv Mihail Kogălniceanu. În numai
un an acesta reuşeşte să se organizeze, astfel că poziţia dominantă a conservatorilor se vedea
ameninţată.

În martie 1876, Senatul se opune la două proiecte de lege pentru acoperirea deficitului anului precedent,
iar guvernul primeşte vot de blam. Carol dizolvă Senatul pentru lămurirea situaţiei, iar în alegerile
din 26/30 martie Partidul Naţional Liberal obţine 36 mandate faţă de cele 23 ale conservatorilor. Ca
urmare, Lascăr Catargiu îşi depune mandatul.
 Lascăr Catargiu
În timpul Regatului României[modificare | modificare sursă]

După ascensiunea Prințului Carol I al României, în mai 1866, Lascăr Catargiu devine președintele consiliului de miniștri (prim-
ministru), dar neputând coopera cu colegii săi liberali, Ion Brătianu și C.A. Rosetti, demisionează în iulie.

După încă opt funcții ministeriale, culminând cu agitația anti-dinastică din 1870 - 1871, Catargiu a format, pentru prima dată în
istoria română, la 22 martie 1871 un cabinet conservator stabil, care va rămâne la putere până în aprilie 1876. La 12 aprilie 1876
Catargiu a demisionat, fiind urmat în funcție la 9 mai de către Manolache Costache Epureanu.[1] La începutul anului 1876, guvernul
conservator condus de Lascăr Catargiu căuta căi de folosire a crizei orientale în scopul obținerii independenței României. La 16
ianuarie 1876, Lascăr Catargiu a dat instrucțiuni agenților diplomatici români din străinătate să facă sondaje pe lângă guvernele
străine pentru a afla care ar trebui să fie rolul României în criză și dacă aceste guverne ar fi receptive față de o declarație unilaterală
de independență a României. Catargiu era pregătit să colaboreze pe plan militar cu puterile aliate într-un război în Europa de Sud-
Est, împotriva Turciei, doar dacă aceste puteri ar fi garantat integritatea teritorială a României și independența politică. Gheorghe
Costaforu, agentul României la Viena în convorbirile sale cu ambasadorul german și cu alți diplomați i-a informat că românii erau
hotărâți să rupă legăturile cu Turcia și să se proclame independenți cât mai curând posibil. [1] Puterile aliate au primit cu răceală
inițiativa lui Catargiu.

Prin politica sa, care a prevenit o revoluție și a revitalizat popularitatea coroanei, a fost considerat ca nepatriot și reacționar de
liberali, care au ajuns la putere în 1876; o propunere de a demite întreg cabinetul Catargiu a fost retrasă în 1878. În anul 1884
Catargiu a unit partidul său cu o grupare liberală dizidentă, condusă de Gheorghe Vernescu, pentru a forma Partidul Liberal
Conservator, în care Catargiu și Petre Carp își disputau conducerea partidului.

Pentru a realiza această fuziune, Catargiu a fost nevoit să adere la anumite principii liberale: descentralizarea administrativă și
libertatea presei. Noul partid va constitui cel mai important element al așa-numitei "Opoziții Unite", față de guvernul liberal
Brătianu, dar conservatorii s-au dovedit ineficienți în parlament între 1883 și 1888.

Catargiu a rămas în opoziție până în 1889, când a format un nou cabinet, fiind ministru al internelor, dar acest cabinet a căzut
după doar șapte luni. În guvernul Florescu din martie 1891, a ocupat aceeași poziție, iar din noiembrie 1891 va deveni din nou
președinte al așa-numitului "mare guvern conservator" care reprezenta un partid conservator unificat ( prin unificarea dintre
liberal-conservatori și conservatorii "puri" conduși de Nicolae Filipescu), păstrându-și funcția până în 1896. În această perioadă a
fost responsabil pentru câteva reforme utile, mai ales financiare și comerciale. A murit la București la data de 11 aprilie 1899.