CONSTITUŢIA DIN 1866 ŞI REVIZUIREA ACESTEIA

Constituţia din 1866 a fost promulgată la 1 iulie 1866, fiind adoptată de către Adunarea
Electivă la 29 iunie acelaşi an. Aceasta nu s-a supus votului Corpurilor Ponderatoare prevăzut
în Statutul dezvoltător al lui Cuza de teama ca acestea să nu fie ostile noului rege şi să nu fie
respinsă.

Constituţia din 1866 era considerată a fi una dintre cele mai democratice legi
fundamentale din perioada respectivă şi era inspirată după constituţia Belgiei din 1831.
Cuprindea 133 de articole, grupate în 8 titluri, care se refereau la puterile statului, organizarea
şi funcţionarea instituţiilor statale, caracterele statului, drepturile cetăţeneşti, principiile de
organizare a activităţilor economico-sociale. Constituţia consacra o serie de principii cum ar
fi: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului repreyentativ, principiul
separaţiei puterilor, al monarhiei ereditare, în persoana Principelui Carol de Hohenzollern-
Sigmarigen şi a moştenitorolor săi, principiul irevocabilităţii monarhului, al responsabilităţii
ministeriale, Supremaţia Constituţiei asupra legilor, principiul proclamării drepturilor publice
şi libertăţilor civile înscrise în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa, din 23
august 1789.

Constituţia de la 1866 a fost supusă unor critici dure după intrarea ei în vigoare chiar de
către Domnitorul Carol I pe motiv că are în conţinutul său o serie de prevederi fără
aplicabilitate, străine de spiritul românilor.

Constituţia din 1866, va fi modificată în mai multe rânduri:

 în 1879 sunt făcute unele modificări în planul drepturilor civile şi politice;

În februarie 1879 Guvernul condus de Ion C.Brătianu depune proiectul de modificare
a art.7 din Constituţie ce face referire la ,,încetăţenirea iydraeliţilor,, şi după lungi
dispute, la 13 octombrie 1879 va fi promulgat în Parlament. Se îndeplinea una din
condiţiile Tratatului de la Berlin privind recunoaşterea independenţei României de
către puterile europene.
 în 1884 sunt modificate dispoziţiile privitoare la regimul electoral, la titlul ,,Capul
Statului”, la întinderea teritorială, regimul presei şi altele; La 9-21 iunie 1884,
Camera a votat o nouă lege electorală, cu 63 de voturi pentru, 11 contra, şi o
abţinere iar o zi mai târziu a fost votată şi în Senat. În esenţă se unificau
 Colegiile I şi II ale Adunării Deputaţilor, iar la Senat rămâneau două colegii din
trei. Caracterul repreyentativ al noii legi electorale era destul de redus, creşterea
nr. alegătorilor a fost foarte mică. În acelaşi timp s-a votat şi Legea privind
crearea Domeniului Coroanei.
Cum Carol I nu avea copii, principesa Maria, singurul copil, a murit la vârsta de
4 ani, în 1874, la 9-21 noiem. 1880 şi 17 decem. 1886, principele Leopold de
Hohenzollern, fratele lui Carol, şi Wilhelm, fratele său mai mare au renunţat la
calitatea de moştenitori preyumtivi, la 14 martie 1889, al doilea fiu al lui
Leopold, principele Ferdinand, a fost declarat oficial mostenitor al Coroanei
României. În acelaşi timp, pentru a lega cât mai strâns familia domnitoare
de ,,solul ţării’’ guvernanţii i-au creat o situaţie materială mai bună, astfel, la 4-
16 iunie 1884, pe lângă lista civilă prevayută pentru fiecare domnie şi care era
fixată de Constituţia din 1866, s-a instituit şi Domeniul Coroanei, alcătuit din 12
moşii, cu o suprafaţă de 132 110 ha. Monarhul devenea astfel, unul din marii
agricultori ai ţării. Carol I se va implica în activităţi industriale, ajungând
acţionar la fabrici de postav, bere, conserve, ciment, brânzeturi, la diverse
rafinării sau bănci. Atribuţiile monarhului şi sub noua sa titulatură de rege au
rămas cele stabilite anterior de Constituţie.
Art.93 făcea referire la politica externă şi la faptul că regele nu putea incheia
conventii cu statele străine ,, necesare pentru comerţ, navigaţie şi alte asemenea, până
nu erau supuse puterii legislative şi aprobate de ea. Nu era prevăyute convenţiile
politico-militare, si prin urmare erau contrasemnate de ministrul de resort, adică
ministrul de externe, P.P.Carp.
 la 14/29 iunie 1917, intervine o nouă modificare cu privire la problema rurală şi cea a
votului făcându-se posibilă exproprierea terenurilor rurale pentru împroprietărirea
ţăranilor cu pământ şi se acorda votul universal;
Astfel, prin modificarea art.19,57 şi 67 ale Constituţiei se prevedea exproprierea
pentru cauyă de utilitate naţională, a unor terenuri în întregime, precum şi a 2
milioane ha din domeniile proprietăţii particulare, în total aproximativ 2 326
000 ha, faţă de exproprierea a unui milion ha, pentru care se pronunţase P.N.L.
în ajunul izbucnirii războiului. D e asemenea se prevedea, comunerea Adunării
Deputaţilor din deputaţi aleşi de către cetăţeni majori, prin vot universal, egal,
direct, obligatoriu şi cu scrutin secret, pe baza reprezentării proporţionale, faţă
de formula vagă a colegiului unic, din 1913. În ceea ce priveşte Senatul, se
 menţiona doar că se va compune din senatori aleşi şi senatori de drept. O lege de
expropriere şi una electorală urmau să concretizeze aceste prevederi înscrise în
Constituţie.
 în 1918, se extind dispoziţiile Constituţiei şi în teritoriile româneşti ce au revenit la
Patria-mamă: Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Părţile Ungureşti, Banat, Crişana,
Maramureş, Sătmarul, iar din 1913 dispoziţiile Constituţiei au fost extinse şi asupra
Cadrilaterului.
 Începând cu 10 mai 1881 România devine Regat.
Concluzionând putem spune că legea fundamentală din 1866 a condus la
modificarea formei de guvernământ, în sensul că România se transforma dintr-o
monarhie electivă într-o monarhie ereditară. Termenii de ,,ereditară’’
şi ,,străină’’ erau consideraţi a fi condiţiile necesare şi suficiente care să evite
declanşarea în viitor, a unor posibile dispute politice şi dinastice la succesiunea
tronului. Noua formă de guvernământ se fundamenta pe principiul că toate
puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât
prin ,,delegaţiune,, în conformitate cu principiile şi regulile preciyate în
Constituţie. Totodată, acest aşeyământ constituţional se întemeia pe principiul
separaţiei puterilor în stat, în sensul că puterea legislativă era exercitată colectiv
de către ,,domn,, şi de către ,,repreyentanţa naţională,, cea executivă fiind
încredinţată Domnului, în timp ce puterea judecătorească era exercitată de către
curţi şi tribunale.
Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare, specificându-se
totodată, faptul că acesta nu putea exercita alte atribuţii decât acelea date de
Constituţie. Se introducea, de asemenea, răspunderea ministerială, cu interdicţia
ca Domnul să poată apăra şi exonera de răspundere pe un ministru, prin ordin
verbal sau scris.
Este important de subliniat că într-o societate în care, la nivelul deceniului
şapte al secolului al XIX-lea, sistemul partidelor politice se afla abia la începutul
închegării sale, formal, cele două partide liberal şi conservator nefiind încă
constituite, monarhul ocupa o poziţie importantă în acţiunea de ,,temperare’’ a
disputelor politice, având în practica politică posibilităţi de intervenţie majoră.
Este incontestabil că liberalii şi conservatorii, deschizând o luptă acerbă pentru
putere, au urmărit să atragă de partea lor instituţia monarhului.
 Preconizând o monarhie cu puteri limitate, după modelul englez, liberalii
radicali au încercat, fără rezultat, să voteze Constituţia înaintea venirii lui Carol
I. În ideea limitării puterii Domnului, proiectul de constituţie prevedea că
acesta să aibă numai ,, dreptul suspensiv’’ în materie legislativă, pe când
Constituţia a prevazut ,,dreptul de veto absolut’’ al monarhului. Pentru
înscrierea în Constituţie a acestei atribuţii, Carol I a intervenit personal, fiind
sprijinit de conservatori, interesaţi în întărirea atribuţiilor Domnului pentru ca
prin intermediul instituţiei monarhice să poată să temporizeze ritmul accelerat
al reformelor ce se impuneau pentru modernizarea societăţii româneşti.
Încercarea de a defini forma de autoritate reprezentată de monarhia
constituţională prin Legea fundamentală din 1866 ne conduce la constatarea că
ea se poate încadra într-unul din cele trei tipuri ideale de autoritate identificate
de istoricul şi sociologul german Max Weber, şi anume cel de ,,autoritate
tradiţională’’. Acest tip s-a bazat în principal pe convingerea şi credinţa
românilor în validitatea conducerii statului de către un rege constituţional
ereditar şi pe competenţa legitimă a acestuia de a aplica legile în mod echitabil
faţă de toţi supuşii, fiind echidistant în disputele politice interne. Practic, pentru
români tradiţia a fost cea care a conferit legitimitate monarhului,
fundamentându-se pe o relaţie personalizată, în cadrul căreia ascultarea faţă de
rege a fost principala datorie a cetăţenilor.