Cap. IV.

Constituţiile României
Constituţia reprezintă legea fundamentală a unui stat. Pe plan universal, prima
constituţie modernă a fost cea a Statelor Unite ale Americii, adoptată în anul 1787.
Necesitatea unei constituţii ca fundament al organizării instituţional-politice, s-a
conturat în societatea românească în condiţiile procesului de modernizare a întregii vieţi social-
economice, politice şi culturale de la cumpăna sec. XVIII-XIX, în contextul pătrunderii şi difuzării
ideilor Revoluţiei Franceze, afirma în 1938 N. Iorga, care desemna ideea de constituţie ca „cea
dintâi necesitate în statele româneşti”.
Un prim proiect de constituţie, Constituţia cărvunarilor, elaborat la Iaşi, în 1822, indica
tendinţa introducerii sistemului modern de guvernare, prin afirmarea indirectă a necesităţii
separaţiei puterilor în stat. Proiectele boierimii române din anii 1827-1828, vizând
îmbunătăţirea organizării instituţional politice a ţării, s-au finalizat în 1831, prin introducerea în
ŢR a Regulamentului Organic.
În România, prima constituţie a intrat în vigoare la 1 iulie 1866. Ea venea după alte acte
cu caracter constituţional, care au stat la baza organizării Principatelor Române:
- Cererile norodului românesc (1821)
- Constituţia cărvunarilor din 1822, redactată de Ionică Tăutu)
- Osăbitul act de numire a suveranului românilor (1838, redactat de Ion Câmpineanu)
- Proclamaţia de la Islaz (iunie 1848)
- Regulamentele Organice adoptate în 1831 în Ţara Românească şi 1832 în Moldova
(redactate de două comisii coordonate de consulul rus Minciacki)
- Convenţia de la Paris (impusă de Marile Puteri Garante în august 1858)
- Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (adoptat în urma unui plebiscit în mai 1864)
Evoluţia constituţională a României, de la Unirea Principatelor din 1859 până la
revoluţia din 1989, a cunoscut patru etape de evoluţie:
1. O etapă de aşezare a instituţiilor constituţionale (24 ian. 1859-1 iulie 1866)
2. O etapă de continuitate a instituţiilor constituţionale (1 iulie 1866-20 februarie 1938)
3. O etapă de instabilitate constituţională (20 feb. 1938-30 dec. 1947)
4. Etapa dictaturii comuniste (30 dec. 1947-dec. 1989)
Regulamentele Organice – În anul 1828, Principatele Dunărene au intrat sub ocupaţia militară
rusă până în 1834. Aşa cum s-a stabilit prin Tratatul de la Adrianopol (1829), în Principate
urmau să fie introduse regulamente privind organizarea internă. Textul lor a fost dezbătut la
Petersburg, supus aprobării Adunărilor Obşteşti de la Bucureşti şi Iaşi şi ratificat de Poartă.
Aceste prime acte constituţionale au pus bazele parlamentarismului în Principate şi au prevăzut
necesitatea unirii. Au fost primele legiuiri care au instituit adunări rezultate pe bază de vot
(sufragiu), care prin activitatea lor însemnau o limitare a puterii domnului. Cuprindeau reguli de
organizare a puterilor statului, norme de drept administrativ, financiar, civil, deoarece
urmăreau să pună capăt abuzurilor.
Revoluționarii de la 1848 au acționat pentru înlocuirea regulamentelor deoarece apreciau că
aveau prevederi care mențineau privilegiile boierimii și încălcau autonomia Principatelor. Au
fost în vigoare până în 1858.
Proclamația de la Islaz (9 iunie 1848) propunea: art.1 independența administrativă și legislativă
(autonomie), art.2-egalitatea drepturilor politice, art.4-adunare generală compusă din
reprezentanții tuturor stărilor, art.5-domn responsabil ales pe 5 ani și din toate straturile
societății, art.8-libertatea absolută a tiparului, art.11-garda națională.
Convenţia de la Paris – Statutul Principatelor a fost adus din nou în discuţia Marilor Puteri
garante care în 1858 au elaborat Convenţiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor
Dunărene ale M şi ŢR şi au pus la baza organizării Principatelor principiul separaţiei puterilor în
stat, concretizat pentru prima oară în Regulamentele Organice. În plus se prevedea votul
cenzitar, Adunarea electivă urmând să fie aleasă în fiecare Principat pe o durată de 7 ani care
adopta legile, alegea domnitorul, dar nu avea inițiativă legislativă. Principatele erau organizate
sub forma unei uniuni sub numele de Principatele Unite ale M şi Valahiei. Singurele puteri
constituite comune erau puterea Domnului, impus de Adunările Elective, Comisia Centrală şi
Înalta Curte de Casaţie , cu sediul la Focşani. Se desființau rangurile boierești. Convenția acorda
drepturi și libertăți: egalitatea moldovenilor cu munterii de rit creștin, libertatea individuală,
garantarea proprietății. Prevederile electorale erau restrictive. Dreptul de vot era censitar,
cetățenii erau împărțiți în alegători direcți și indirecți. Se stabilea necesitatea reglementării
raporturilor dintre proprietari și țărani.
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris – în anul 1864, a izbucnit un conflict între puterea
executivă –domn şi guvern, pe de o parte şi puterea legislativă pe de altă parte. După lovitura
de stat din 2 mai 1864, Cuza a organizat un plebiscit în zilele de 10/22 mai 1864 şi 14/26 mai
1864 prin care este aprobat un nou act constituţional şi o nouă lege electorală. Noul act
constituţional, introdus cu acordul Porţii şi Puterilor Garante, a menţinut principiul separaţiei
puterilor în stat, dar a prevzut modificări esenţiale în organizarea legislativului. Cuza a introdus
al doilea Corp legislativ, Senatul, numit şi Corp Ponderator, punându-se bazele sistemului
bicameral. Senatul era camera superioară, formată din membri de drept și membri numiți de
domn.Domnul avea atribuții extinse: era singurul care avea inițiativă legislativă, avea drept de
veto. Puterea legislativă era formată din Adunarea electivă care se alegea prin vot censitar, iar
președintele acesteia era numit de domn, și Senat. Proiectele de legi erau elaborate de Consiliul
de Stat ai cărui membri erau numiți de domn.
Constituţia de la 1866

Detronarea lui Cuza crea problem serioase Principatelor. S-a constituit o Locotenență
domnească formată din reprezentanți ai ȚR, M și armatei și un govern provizoriu. În anul 1866
au avut loc două evenimente semnificative pentru dezvoltarea şi evoluţia politică a României
moderne: înscăunarea unui prinţ străin (care fusese propusă de Adunările Ad-Hoc încă din
1857) în persoana principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen la 10 mai 1866 şi adoptarea
primei Constituţii interne româneşti de către Adunarea Constituantă.
Prima constituţie internă românească a intrat în vigoare la 1 iulie 1866 prin publicarea sa în
Monitorul Oficial. Avea ca model constituţia Belgiei din 1831. Cuprindea 8 tituluri şi 133 de
articole. Proiectul de Constituţie a fost elaborat de Consiliul de Stat şi apoi a fost discutat de
Adunarea Constituantă. Pericolele externe au determinat compromisul dintre liberali și
conservatori. Elaborată de un Parlament preponderant conservator, C 1866 avea mai degrabă
un character liberal. Dezbaterile au fost aprinse pe problem precum: componența Senatului pe
care moșierii o doreau moșierească, puterile domnului etc.
Domnul Carol I a sancţionat şi promulgat această primă lege fundamentală a României.
 Constituţia de la 1866 reprezenta de fapt un act de independenţă pentru că nu erau
menţionate raporturile statului român cu Imperiul Otoman sau cu Puterile Garante, deşi în
anul 1866 România se afla sub suzeranitatea Porţii şi garanţia colectivă a marilor puteri.
Astfel, în art. 1 se preciza: „Principatele Unite Române constituie un stat indivizibil sub
numele de România.”, iar în art. 2 „Teritoriul României” era declarat „inalienabil” (graniţele
nu puteau fi schimbate decât printr-o lege – art.123). Teritoriul României era împărţit în
judeţe, plase şi comune.
 Ca formă de guvernământ, România era o „monarhie constituţională ereditară în familia
principelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen pe linie masculină. Urmaşii vor fi crescuţi în
religia ortodoxă” (art. 82). Moştenirea tronului în România se baza pe principiul
primogeniturii.
 Constituţia de la 1866 afirma principiul suveranităţii poporului. Conform art. 31, „toate
puterile statului emană de la naţiune, care o poate exercita prin delegaţiune.”
 Principiul guvernării reprezentative (art. 38)
 Principiul separaţiei puterilor în stat funcţiona astfel:
a. Puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de către domn şi Reprezentaţiunea
Naţională (formată din 2 camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor). Pentru a intra în
vigoare, orice lege trebuia aprobată de cele trei instituţii.
Domnul:
- Numea şi revoca miniştrii; Domnul îl desemna pe primul-ministru, care îşi alegea apoi
cabinetul, pe care îl supunea aprobării principelui.
- Putea oferi amnistie politică
- Numea şi confirma în toate funcţiile publice
- Avea dreptul de a bate monedă
- Era comandantul suprem al armatei şi oferea decoraţii şi grade militare
- Controla politica externă, având dreptul de a declara război şi de a încheia pace
- În materie legislativă, domnul avea dreptul de a sancţiona şi a promulga legile.
- Avea drept de veto (putea respinge un proiect de lege); totuţi, dreptul de veto nu era
absolut întrucât domnul trebuia să ţină seama de părerea deputaţilor şi senatorilor şi nu
putea respinge definitiv un proiect de lege.
- Avea dreptul de a convoca/amâna/dizolva Parlamentul (în cazul dizolvării, domnul trebuia
să organizeze alegeri în termen de o lună).
- Actele emise de domn trebuiau contrasemnate de un ministru (art. 93-95). În acest fel,
persoana domnului era inviolabilă (nu putea fi trasă la răspundere pentru deciziile luate)
Parlamentul:
- putea acorda sau retrage încrederea Guvernului
- avea drept de iniţiativă şi sancţiune legislativă
- avea drept de interpelare a întregului guvern sau a unui singur ministru
- Adunarea Deputaţilor avea dreptul exclusiv de a vota bugetul pe anul următor
-Senatorii şi deputaţii puteau cere desfăşurarea unor anchete asupra activităţii ministeriale.
b. Puterea executivă aparţinea Domnului şi Guvernului; Guvernul avea ca principale
atribuţii elaborarea proiectelor de legi, care erau transmise spre discuţie în
Parlament şi gestionarea treburilor curente. Domnulîl desemna pe primul ministru,
care alegea cabinetul, pe care îl supunea probării domnului. Guvernul elabora
proiecte de legi pe care le trimite Parlamentului și gestiona treburile curente.
c. Puterea judecătorească aparţinea curţilor şi tribunalelor. Hotărârile judecătoreşti se
pronunţau în virtutea legii şi se executau în numele domnului (art. 36). Hotărârile
judecătoreşti se pronunţau în numele domului, singurul în măsură să anunţe
graţierile, mai puţin în cazul miniştrilor condamnaţi, pe care nici el nu-i putea absolvi
de vină. Se constituia juriul (curțile de jurați) pentru crime, delicte politice și de
presă. Judecătorii erau inamovibili.
 Principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (titlul II)
În Constituţia de la 1866 erau afirmate libertatea conştiinţei, libertatea învăţământului,
libertatea presei, libertatea de întrunire, de asociere, inviolabilitatea domiciliului etc. Totuşi,
conform art. 7, cetăţenia română se acorda, la cerere, doar creştinilor, fiind practic excluşi
evreii şi turcii. În art. 10 era afirmată egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii. În art. 19,
proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă.
Cetăţenilor români le era impusă o singură interdicţie: aceea de a nu intra în slujba unui guvern
străin. (art. 30). În caz contrar, statul român putea retrage cetăţenia română. Se prevedea
dreptul la educaţie, învăţământul primar fiind obligatoriu şi gratuit.
 Principiul votului cenzitar (pe bază de avere)
Pentru Adunarea Deputaţilor, alegătorii erau împărţiţi în patru colegii electorale, astfel:
-în primele două colegii votau proprietarii funciari
-în colegiul al treilea votau burghezii, ofiţerii, avocaţii, medicii şi profesorii
 -în colegiul al patrulea votau ţăranii
Dacă alegătorii din primele trei colegii votau în mod direct, ţăranii votau indirect, prin
delegaţi.
Pentru Senat, alegătorii erau împărţiţi în trei colegii. Censul pentru alegerea în Senat fiind foarte
ridicat (un venit anual între 300 și 800 galbeni) a făcut ca această Cameră să fie dominată de
moşieri.
Ţărănimea care reprezenta 80% din populaţie, nu avea drept de vot direct, iar femeile erau
lipsite de acest drept. Erau scutiți de plata censului cei cu profesiuni liberale, ofițerii în
retragere, profesorii, pensionarii statului.
Constituţia de la 1866 a fost percepută ca o manifestare de facto a independenţei
României şi a creat cadrul legislativ necesar funcţionării instituţiilor interne ale statului.
Constituţia de la 1866 a suferit mai multe modificări în timp:
- În octombrie 1879 a fost modificat art. 7, astfel încât cetăţenia română să poată fi acordată
şi pentru locuitorii de alte confesiuni. Astfel se răspundea cerinţei pe care Marile Puteri au
impus-o României prin Tratatul de Pace de la Berlin din 1878. În consecinţă, în anul 1880,
trei mari puteri au recunoscut independenţa României.
- În iunie 1884, a fost introdus în Constituţie articolul ce confirma transformarea României în
regat. În plus, a fost prevăzută şi modificarea sistemului electoral prin reducerea numărului
de colegii pentru Adunarea Deputaţilor de la 4 la 3. În acest fel, era extins dreptul de vot
pentru cei care absolviseră şcoala primară. (Liberalul radical C. A. Rosetti se pronunţase
chiar pentru crearea unui singur colegiu electoral).
- În iunie 1917, s-au adus modificări art. 57 şi 67 în sensul introducerii votului universal şi
adoptării unei reforme agrare.

Constituţia de la 1923

Anul 1918 a însemnat realizarea statului naţional unitar român, prin unirea Basarabiei,
Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României. Prin tratatele de pace de la Paris din 1919-1920,
România primea recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, dar trebuia să reglementeze
statutul minorităţilor naţionale aflate pe teritoriul său. În plus, în anul 1921 a fost pusă în
aplicare reforma agrară, prin care 1,4 milioane de ţărani au fost împroprietăriţi cu 6 milioane de
hectare. Pentru a confirma această situaţie şi pentru a realiza o integrare instituţională reală a
noilor provincii, era necesară adoptarea unei noi constituţii. Actul fundamental trebuia să fie în
acord cu noile condiții economice, politice, sociale și etnice. Problema minorităților devenise
mai complexă: apăruseră confesiuni importante numeric (greco-catolici, protestanți, catolici).
Prin tratatele de pace, România își luase mai multe angajamente. S-a desființat sistemul
rotativei guvernamentale.
 În ianuarie 1923, regele Ferdinand a dizolvat Parlamentul şi s-au organizat alegeri pentru
Adunarea Naţională Constituantă. Alegerile au fost câştigate de Partidul Naţional Liberal,
avându-l în frunte pe Ion I. C. Brătianu. Deoarece procedura nu era legală, partidele din opoziţie
au criticat iniţial proiectul noii constituţii, pentru ca mai apoi să guverneze pe baza lui.
Constituţia a fost votată în Cameră la 26 martoe 1923, iar în Senat la 27 martie 1923. La 28
martie 1923, regele Ferdinand a promulgat printr-un decret regal, noua Constituţie, iar la 29
martie 1923 aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial, nr. 282..
Constituţia de la 1923:
- a păstrat 76 de articole din Constituţia de la 1866
- Avea 8 titluri şi 138 de articole
- era tot o Constituţie de factură liberală
 Constituţia de la 1923 sublinia caracterul unitar şi naţional al statului. Astfel, în art. 1 se
prevedea că „Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil”, cu teritoriul
inalienabil.
 Forma de guvernare era monarhia constituţională.
 Se afirma principiul suveranităţii poporului. Spre deosebire de Constituţia de la 1866, în
Constituţia de la 1923 Parlamentul, ales pe baza votului universal, avea rolul principal.
Potrivit art. 42, „Membrii Adunărilor reprezintă naţiunea.”
 Principiul separaţiei puterilor în stat
a. Puterea executivă era exercitată de către Rege, prin intermediul Guvernului format din
ministri. Ministrii aveau o triplă răspundere: politică faţă de Parlament, penală faţă de
Inalta Curte de Casatie si Justitie si civilă faţă de orice parte vatamată. Conform art. 87,
persoana Regelui era inviolabilă.
Daca prerogativele regelui rămâneau aceleaşi ca cele din Constitutia de la 1866, în realitate
puterea regelui era diminuată în favoarea Parlamentului ales prin vot universal.
b. Puterea legislativă era exercitată colectiv de către Rege şi Parlament. În Senat erau
membri aleși, membrii desemnați de Consiliile locale, camera profesionale (comerț,
agricultură, industrie), de universitate și de membri de drept.
Parlamentarii aveau drept de anchetă a miniştrilor, pe care îi puteau interpela. Deputaţii şi
senatorii trimiteau petiţiile cetăţenilor şi puteau cere urmărirea miniştrilor şi trimiterea lor
înaintea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
c. Puterea judecătorească era exercitată de organele de judecată. Instanţa supremă era
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. O noutate era înfiinţarea Consiliului Legislativ care se
ocupa cu controlul preventiv al constituţionalităţii legilor. Se înfiinţa Contenciosul
Administrativ care trebuia să verifice legalitatea actelor Guvernului. Prin Constituţia de
la 1923, toţi judecătorii avea drept de inamovibilitate, nefiind traşi la răspundere
pentru sentinţele date (art. 104).
  Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti – În Constituţia de la 1923 era menţionată egalitatea în
drepturi a tututror cetăţenilor în faţa legii.
- Dreptul la proprietate era garantat de stat, proprietatea având o funcţie socială. Se puteau
face exproprieri în caz de utilitate publică (art. 17).
- Bogăţiile subsolului erau în proprietatea statului (art.19).
- Căile de comunicație, căile navigabile, spațiul atmospheric sunt incluse în domeniul public
(art.20)
- Erau prevăzute pentru prima dată asigurările sociale pentru muncitori în caz de accidente
la locul de muncă (art.21)
- Erau reconfirmate libertatea presei, a muncii, a educaţiei, a conştiinţei, a întrunirilor etc.
- Drepturile cetățenești erau definite în funcție de tendințele internaționale, fiind acordate
fără deosebire de origine etnică, limbă și religie (art 5,7,10,26,27). Se precizează egalitatea
între sexe, fără acordarea dreptului de vot femeilor. Art.6 prevedea că printr-o lege specială
votată de o majoritate de 2/3 se va reglementa dreptul de vot al acestora.
- Biserica ortodoxă era biserica dominant, dar se acorda un statut aparte bisericii Greco-
catolice (art.22).
 Principiul votului universal – Conform Constituţiei de la 1923, aveau drept de vot toţi
bărbaţii majori peste 21 de ani, cu excepţia magistraţilor şi a militarilor de carieră. Erau
eligibili pentru Adunarea Deputaţilor cetăţenii români peste 25 de ani, cu domiciliul în
România (art.66). Pentru Senat eligibilitatea era valabilă pentru cetăţenii români de peste
40 de ani (art. 75).
Constituţia de la 1923 a fost un act cu profund caracter democratic, necesar pentru a
confirma Marea Unire din 1918, dar şi introducerea votului universal. Constituţia de la 1923 a
contribuit la perfecţionarea sistemului de control al respectării drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti şi al regimului politic în stat. Contestată în perioada adoptării de către Partidul
Național Român și Partidul Țărănesc, C1923 a fost, după adoptare, aplicată de toți factorii
politici.
La 27 martie 1926 a fost adoptată legea electorală care introducea principiul „primei
electorale”. Partidul politic care căştiga peste 40% din voturi, beneficia de prima electorală,
adică de 50% din locuri în Parlament, iar restul de 50% se împărţeau proporţional între toate
partidele politice, inclusiv cel câştigător. Se introducea pragul electoral (2%), încălcând astfel
principiul dreptului de vot egal.

Constituţia de la 1938

În decembrie 1937 au avut loc alegeri parlamentare în urma cărora nici un partid politic
nu a obţinut peste 40% din voturi. În acest context, regele Carol al II-lea obţinea o largă
posibilitate de manevră pentru sporirea propriei puteri. Astfel, la 28 decembrie 1937, Regele l-a
desemnat ca prim-ministru pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional Creştin, partid
de mâna a doua, ce se clasase pe locul al patrulea la alegeri. Aducând la conducere un partid
slab, Carol al II-lea a urmărit să câştige timp pentru a instaura un regim de autoritate personală.
În noaptea de 10/11 februarie 1938, Regele Carol al II-lea a format un „guvern
consultativ”, condus de patriarhul Miron Cristea. La 20 februarie 1938, Regele a prezentat
poporului, printr-o „proclamaţie”, o nouă Constituţie. Prin referendum-ul din 24 februarie 1938,
Constituţia a primit acceptul poporului. În acel referendum, votul s-a făcut prin declarație
verbală care era consemnată pe liste separate pentru cei cu da și pentru cei cu nu.
Noua Constituţie a intrat în vigoare la 27 februarie 1938, prin promulgarea sa de către
Rege prin decretul regal nr. 1045 din 27 feb. 1938.. Textul noii Constituţii a fost elaborat de
reputatul jurist Istrate Micescu. Prin această nouă lege fundamentală se confirma de fapt
regimul de autoritate personală a regelui Carol al II-lea. C1938 se întemeia pe doctrina
corporatismului și critica regimului bazat pe partide.
Prevederi:
 Teritoriul României avea aceeaşi situaţie ca în Constituţia de la 1923
 Forma de guvernământ era monarhia autoritară. Astfel, potrivit art. 30, „Regele este
Capul Statului.”
 Principiul suveranităţii poporului era specificat doar formal în art. 29, întrucât puterea
reală era în mâinile Regelui.
 Principiul separaţiei puterilor în stat era exprimat doar formal, de fapt fiind desfiinţat.
 Astfel, puterea legislativă aparţinea Regelui prin Reprezentaţiunea Naţională.
Regele:
- avea iniţiativă legislativă,
- putea amâna sau dizolva Camerele Parlamentului, fără a avea un termen pentru o nouă
convocare
- sancţiona şi promulga legile
- avea dreptul de a guverna prin Decrete-legi atunci când Adunările erau dizolvate sau între
sesiuni
- avea drept de veto absolut, fără a mai motiva refuzul sancţionării legii
Reprezentaţiunea Naţională era formată din Senat (alcătuit din senatori de drept şi
senatori aleşi) şi Adunarea Deputaţilor (cu mandat de şase ani). Parlamentul avea drept de
interpelare a miniştrilor, dar şi drept de iniţiativă legislativă doar în cazul legilor de interes
obştesc.
 Puterea executivă aparţinea Regelui care o exercita prin Guvernul său. Miniştrii erau
răspunzători doar în faţa Regelui, fiind numiţi sau revocaţi doar de Suveran. Regele era
comandantul suprem al armatei, având dreptul de a acorda decoraţii şi grade militare.
 Puterea judecătorească aparţinea instanţelor de judecată.
 Drepturile şi îndatoririle românilor
 În Constituţiile de la 1866 şi 1923, românii aveau doar două îndatoriri: de a urma cursurile
şcolii primare şi de a face serviciul militar. În Constituţia de la 1938, în capitolul al II-lea era
rezervat un întreg subcapitol îndatoririlor românilor. În plus, era limitată libertatea de
exprimare. Astfel, potrivit art 7, nici un român nu putea propăvădui schimbarea formei de
guvernare. Se introducea pedeapsa cu moartea pe timp de pace pentru atentatele politice.
 Dreptul de vot
Constituţia de la 1938 a limitat dreptul de vot la cetăţenii români de peste 30 de ani.
Femeile puteau vota, dar nu puteau fi eligibile. Aşadar, era introdus dreptul de vot parţial
pentru femei. (Abia prin legea electorală din 1946 a fost impus votul integral pentru femei; prin
aceeaşi lege a fost desfiinţat Senatul;) Prin toate aceste modificări, scădea numărul alegătorilor
de la 4,6 milioane în anul 1937, la 2 milioane în 1939.
O dovadă în plus a autoritarismului regal era prevederea referitoare la revizuirea
Constituţiei. Această măsură putea fi aplicată doar din iniţiativa Regelui. Constituţia de la 1938
consacra principiul supremaţiei regelui şi suprima separaţia puterilor în stat. În plus, Constituţia
carlistă se întemeia pe „doctrina corporatismului”.
La 30 martie 1938 a fost dat decretul-lege privind dizolvarea partidelor politice. La 16
decembrie 1938 s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, care era de fapt singura formaţiune
politică în România. În august 1938, printr-o reformă administraţivă, teritoriul României a fost
împărţit în ținuturi, conduse de rezidenţi regali ce răspundeau în faţa Regelui.
La 9 mai 1939 a fost introdusă o nouă lege electorală prin care erau menţionate trei
categorii de senatori: senatori de drept, senatori numiţi de Rege şi senatori aleşi prin vot.
Potrivit noii legi electorale, toţi senatorii şi deputaţii trebuiau să depună jurământ de credinţă
faţă de Rege.
În anii 1938-1940, regimul personal al regelui Carolal II-lea a modificat raportul de forţă
dintre puterile statului, anulând dreptul de control reciproc şi a eliminat garanţiile care protejau
libertăţile individuale. Carol al II-lea a fost susţinut din umbră de către ministrul Casei Regale
dintre 138-1940, Ernesc Urdăreanu.
Constituţia carlistă a fost anulată în septembrie 1940, odată cu abdicarea lui Carol al II-
lea. La 14 septembrie 1940, România a fost proclamată Stat naţional-legionar.
Regimul antonescian care i-a urmat a făcut un pas mai departe. Preşedintele Consiliului
de Miniştri concentra toate puterile, devenind conducătorul statului, în vreme ce regele avea
doar o poziție formală. Antonescu guverna, legifera, avea dreptul de a încheia tratate și
convenții, de a declara război și de a încheia pace. Lipsa partidului unic și a mobilizării politice a
națiunii face ca regimul Antonescu să nu fie caracterizat ca totalitar, fiind mai degrabă
asemănător celor fascist-corporatiste create pe fondul autohton al antiparlamentarismului și
autoritarismului.
După lovitura de stat din 23 august 1944 prin care mareşalul Ion Antonescu a fost
înlăturat de la putere şi arestat, Constituţia de la 1923 a fost repusă, parţial, în vigoare.
 Constituţiile comuniste

Au fost întocmite după modelul Constituţiei Uniunii Sovietice din 1936. La sfârşitul celui
de-al doilea război mondial, puterea în România a fost preluată treptat de către comunişti. Între
anii 1944 şi 1958, teritoriul României s-a aflat sub ocupaţia forţelor militare sovietice.
La 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost forţat să abdice, iar prin Legea 363, România
a fost proclamată Republica Populară Română. Pentru legitimarea noului regim era nevoie de o
Constituţie. În martie 1948, după autodizolvarea vechiului Parlament, au fost organizate alegeri
pentru noul organ reprezentativ, Marea Adunare Naţională.
La 13 aprilie 1948, Marea Adunare Naţională a adoptat în unanimitate textul noii
Constituţii.
Principalele prevederi:
 Despre stat – Conform art. 1, „Republica Populară Română era un stat popular, unitar,
independent şi suveran”. Era o prevedere propagandistică în condițiile în care România era
dependentă de Moscova.
 Forma de guvernare era republica populară.
 Principiul suveranităţii poporului era menţionat formal în Constituţie. Potrivit art 3, „În
Republica Populară Română întreaga putere de stat emană de la popor şi aparţine
poporului.”
 Principiul separaţiei puterilor în stat nu mai funcţiona întrucât „organul suprem al puterii
de stat era Marea Adunare Naţională”.
Atribuţiile Marii Adunări Naţionale erau: alegerea Prezidiului Marii Adunări Naţionale,
formarea Guvernului, modificarea Constituţiei, votarea bugetului, fixarea impozitelor.
Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale era şeful statului. Prezidiul Marii Adunări
Naţionale convoca Marea Adunare Naţională, emitea decrete, oferea graţieri si acorda
decoraţii şi grade militare, reprezenta Republica Populară Română în relaţiile internaţionale,
ratifica sau denunţa tratatele cu alte state.
Primul preşedinte al Prezidiului MAN a fost profesorul Constantin I. Parhon, care oficial era
şeful statului.
Puterea executivă (în fapt singura putere reală în stat) aparţinea Consiliului de Miniştri.
Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale.
Puterea judecătorească era reprezentată de instanţele de judecată şi de Curtea Supremă,
dar independenţa justiţiei era practic desfiinţată prin intervenţia factorului politic.
În fapt, întreaga putere aparţinea partidului unic (Partidul Muncitoresc Român), din care
făceau parte atât membrii MAN, cât şi miniştrii. Partidul însă nu era menţionat în Constituţie.
 Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau menţionate în Constituţie, însă exercitarea lor era
posibilă doar dacă nu intra în contradicţie cu regimul politic. Astfel, femeia avea drepturi
 egale cu bărbatul, sănătatea publică era organizată de stat. Proprietatea privată „agonisită
prin muncă şi economisire” era garantată de stat. Teoretic erau proclamate libertatea
presei, a cuvântului şi a întrunirilor, meetingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor.
 Dreptul de vot universal pentru toţi cetăţenii majori de la 18 ani, iar dreptul de a fi eligibil
de la 23 de ani. Întreaga putere… emană de la popor și aparține poporului, care își exercită
puterea prin organe representative, alese prin vot universal, direct, secret.
Totuşi, prin art. 18, nu aveau drept de vot „persoanele interzise, lipsite de drepturi civile şi
politice” (aici erau vizaţi opozanţii regimului, acuzaţi de activităţi fasciste). Pe baza acestei
prevederi au fost privaţi de drepturi politice numeroşi cetăţeni, adversari ai regimului puşi
sub acuzaţia că desfăşoară activitate fascistă, hitleristă, ostilă URSS.
 Structura social-economică – În Constituţia de la 1948 era introdus pentru prima dată un
astfel de capitol. Astfel, conform primei constituţii comuniste româneşti, „în Republica
Populară Română mijloacele de producţie aparţin statului sau organizaţiilor cooperatiste
sau particulare” (art. 5). În acest fel, era deschisă calea naţionalizărilor. În plus, în
Constituţia din 1948, prevederile economice prevalau asupra celor politice, fiind
instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.
Astfel, art. 11 prevedea că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot
deveni proprietatea statului când interesul general o cere, iar articolul 14 prevedea că atât
comerţul intern cât şi cel extern trec sub controlul statului, iar articolul 15 prevede
planificarea economiei naţionale.

La 11 iunie 1948 a intrat în vigoare legea naţionalizării tuturor mijloacelor de producţie

industriale şi miniere. Între 3-5 martie 1949, Plenara Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român a decis transformarea socialistă a agriculturii, în fapt începutul
colectivizării.
Aceste transformări necesitau adoptarea unei noi Constituţii, fapt ce s-a materializat la 24
septembrie 1952, când Marea Adunare Naţională a votat „Constituţia construirii
socialismului”, prin care se făcea bilanţul transformărilor structurale ale societăţii româneşti.
Principiul suveranităţii naţionale este înlocuit cu o nouă formulă „Baza puterii populare în
RPR este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine
clasei muncitoare” (art.2). În art. 4, „În RPR puterea aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi
sate”.
Principiul separaţiei puterilor în stat nu mai era funcţional.
Conform Constituţiei din 1952, „organul suprem al puterii este Marea Adunare
Naţională ca unic organ legiuitor al Republicii Populare Române”.
„Organul suprem executiv este Consiliul de Miniştri constituit de Marea Adunare
Naţională”. Conform Constituţiei de la 1952, România era împărţită în 18 regiuni, raioane,
oraşe şi comune.
 Justiţia era asigurată de Tribunalul Suprem al RPR, tribunal ales de MAN pe 5 ani.
 Formal, erau respectate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti (dreptul la muncă, la odihnă, la
învăţătură, la asigurări sociale, libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea presei,
a întrunirilor etc.) Dar în articolul 86 se preciza faptul că „orice organizaţie cu caracter fascist
sau antidemocratic este interzisă.” În acelaşi timp, Partidul Muncitoresc Român era
declarat unica „forţă conducătoare a societăţii”. Aşadar, art. 86, alin. IV vorbea despre „rolul
conducător al partidului”.
 Se prevedea dreptul de vot universal de la 18 ani şi dreptul de a fi eligibil de la 23 de ani.
 În primul capitol al Constituţiei de la 1952, se vorbea despre orânduirea socială,
fiind menţionate trei forme de proprietate: de stat, cooperatistă şi particulară. Prevederi
noi erau proprietatea socialist (art.6), sistemul planificat al economiei, monopolul
statului asupra comerțului, rolul conducător al PMR (art.86, al 4).
 Erau subliniate monopolul statului asupra comerţului, dar şi planificarea
economică.
În concluzie, Constituţia de la 1952 a fost introdusă pentru a întări ideea aservirii României
faţă de Uniunea Sovietică, dar şi pentru a confirma începutul proceselor de naţionalizare şi
colectivizare precum si rolul conducator al PMR. Numită şi Constituţia construirii socialismului,
C 1952 făcea bilanţul transformărilor structurale ale societăţii româneşti, sub aspect economic,
social şi politic. Noua lege consacra rolul dominant al sectorului socialist în economia naţională.

Constituţia de la 1965

În martie 1965, Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă. În iulie 1965, a avut loc Congresul al IX-lea
al Partidului Comunist Român, congres în timpul căruia a fost ales ca secretar general Nicolae
Ceauşescu.
Definitivarea colectivizării şi continuarea detaşării României de interesele Uniunii Sovietice
trebuiau specificate şi de o nouă Constituţie. Astfel, la 21 august 1965, Marea Adunare
Naţională a aprobat în unanimitate textul Constituţiei Republicii Socialiste România.
Principalele trăsături ale noii legi fundamentale:
 Era subliniat caracterul socialist al statului. Conform articolului 1, „România este o
republică socialistă. Republica Socialistă România este un stat al oamenilor muncii de la
oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar. Teritoriul său este inalienabil şi indivizibil.”
Observăm astfel că prin noua Constituţie se schimba chiar denumirea statului (Republica
Populară Română devenea Republica Socialistă România.)
 Ca formă de guvernare, România era o republică socialistă, în care forţa politică
conducătoare a întregii societăţi era Partidul Comunist Român. (art. 3). Se poate sesiza şi
schimbarea denumirii partidului unic din Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist
Român.
 Formal, era afirmat principiul suveranităţii poporului, dar „Marea Adunare Naţională este
organul suprem al puterii de stat.” (art.42)
 Principiul separaţiei puterilor în stat nu era funcţional pentru că „Marea Adunare Naţională
este organul suprem al puterii de stat”, iar „Partidul Comunist Român este forţa politică
conducătoare a societăţii”. Consiliul de Miniștri era organul suprem al administrației de stat.
(Din anul 1961, locul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a fost luat de Consiliul de Stat,
format dintr-un preşedinte, trei vicepreşedinţi şi 13 secretari.) Conform Constituţiei de la 1965,
Consiliul de Stat era ales de Marea Adunare Naţională dintre membrii săi. Preşedintele
Consiliului de Stat era şeful statului. Consiliul de Stat avea aceleaşi atribuţii pe care le avusese
Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Între 1961—1965 preşedintele Consiliului de Stat a fost Dej,
iar între 1965-1967 a fost Chivu Stoica. Din 1967, preşedintele Consiliului de Stat a fost
Ceauşescu.
 În ceea ce priveşte structura economică a ţării, prin Constituţia de la 1965, în RSR nu exista
proprietate privată, ci doar proprietate de stat si proprietate cooperatistă. Aşadar,
Constituţia din 1965 consfinţea caracterul socialist (cooperatist) al proprietăţii (art. 6) şi al
economiei (art. 5). Statul era proprietarul bogăţiilor de orice natură ale subsolului, minele,
terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile
şi uzinele, căile de comunicaţie, mijloacele de transport, fondul de locuințe etc. Se prevedea
monopolul statului asupra comerțului exterior (art.8).
 Votul era universal, fiind eliminate restricțiile existente în C1948 și C1952 în cee ace privește
dreptul de vot.
 C1965 înscrie principalele libertăți și drepturi cetățenești, dar se sublinia că acestea nu pot fi
folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste. (art.29)
În concluzie, Constituţia de la 1965 a confirmat schimbarea denumirii ţării în Republica
Comunistă România şi în acelaşi timp a consacrat rolul politic conducător al Partidului Comunist
Român. România rămânea în continuare un stat totalitar, în cadrul căruia se încălcau
principiile de bază ale democraţiei. Astfel, după adoptarea Constituţiei din 1965, singurul
partid politic era PCR, iar proprietatea privată era restrânsă.
Spre deosebire de Constituţia din 1952 care exprima dependenţa României de Uniunea
Sovietică, Constituţia din 1965 asigura calea legală de distanţare a politicii externe româneşti
faţă de interesele Moscovei.
Constituţia de la 1965 a suferit o serie de modificări. În februarie 1968, s-a realizat o
reorganizare administrativă a ţării în judeţe, oraşe şi comune. Observăm astfel că au fost
desfiinţate raioanele care fuseseră de fapt nişte structuri administrative introduse în România
sub influenţa sovietică. Prin desfiinţarea raioanelor, România renunţa la încă un mijloc de
dependenţă faţă de Uniunea Sovietică.
 La 28 martie 1974, prin Legea nr. 1, Constituţia a suferit o nouă modificare, fiind introdusă
funcţia de preşedinte al RSR. Preşedintele Republicii Socialiste România era ales de Marea
Adunare Naţională şi avea printre atribuţii:
- Numea şi revoca pe membrii Tribunalului Suprem, emitea decrete prezidenţiale, numea şi
revoca miniştrii
- Era în acelaşi timp şi preşedinte al Consiliului de Stat şi al Consiliului Apărării, Era
comandantul suprem al armatei, Conferea decoraţii şi gradele militare de general, amiral şi
mareşal, proclama starea de necesitate în caz de urgenţă. Preşedinteşe RSR putea încheia
tratate internaţionale şi stabilea rangurle misiunilor diplomatice
Primul preşedinte al României a fost Nicolae Ceauşescu, iar măsura introducerii acestei
funcţii avea menirea de a spori prestigiul lui Ceauşescu în ţară şi în străinătate.
Inspirate de constituţia sovietică din 1936, cele trei constituţii republicane ale României
comuniste sunt asemănătoare, diferenţele dintre ele marcând evoluţia treptată a modului în
care controlul de partid s-a extins asupra întregii societăţi.
Constituţia din 1991

După evenimentele din decembrie 1989 în urma cărora în România a fost înlăturat regimul
comunist şi s-a revenit la principiile de bază ale unui stat democratic, era necesară adoptarea
unei noi Constituţii. La 21 noiembrie 1991, noua lege fundamentală a fost adoptată de către
Adunarea Constituantă, iar la 8 decembrie 1991, românii au aprobat-o printr-un referendum.
Trăsături:
 Caracterul statului – „România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil”.
 Forma de guvernământ era republica. „România este un stat de drept, democratic şi social,
în care drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi pluralismul politic sunt garantate.”
 Constituţia din 1991 afirma principiul suveranităţii poporului.
 Principiul separaţiei puterilor în stat –
i. Puterea executivă aparţine Preşedintelui României şi Guvernului.
Printre atribuţiile Preşedintelui menţionate în Constituţia din 1991, amintim:
- reprezintă statul român şi este garantul independenţei, unităţii şi integrităţii teritoriale.
(art.29)
- Este ales prin vot universal, având dreptul la maxim două mandate
- Desemnează un candidat pentru funcţia de premier şi numeşte Guvernul pe baza votului de
încredere dat de Parlament, poate dizolva Parlamentul
- Are dreptul de a promulga sau respinge un proiect de lege si poate emite decrete
prezidenţiale care trebuie contrasemnate de un ministru
- Poate acorda, la cerere, graţiere individuală
- Este comandantul Consiliului Superior de Apărare a Ţării, având dreptul de a oferi cele mai
înalte decoraţii ale statului român, dar şi de a institui starea de asediu
- Are atribuţii de politică externă, având dreptul de a încheia tratate şi de a acredita
reprezentanţii diplomatici
Guvernul
- Asigură realizarea politicii interne şi externe, conduce administraţia publică (art.30-31),
adoptă hotărâri şi ordonanţe
- Miniştrii trebuie să răspundă interpelărilor parlamentare
- Sub aspect politic, Guvernul răspunde doar în fața Parlamentului pentru actele sale.
ii. Puterea legislativă aparţine Parlamentului. Parlamentul este unica autoritate
legiuitoare, fiind organul reprezentativ suprem al poporului român. (art27-28)
Parlamentul se întrunește în două sesiuni ordinare: februarie-iunie și septembrie-
decembrie.
- Este format din două camere: Camera Deputaţilor şi Senatul (deputaţii şi senatorii sunt aleşi
prin vot universal). Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare
- Senatul numeşte pentru un mandat de patru ani pe Avocatul Poporului responsabil pentru
apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din
oficiu sau la cerere.
- Iniţiativa legislativă poate aparţine Guvernului, celor două camere ale Parlamentului, dar şi,
potrivit art. 73, electoratului (dacă se strâng 250.000 de semnături)
iii. Puterea judecătorească aparţine Curţii Supreme de Justiţie, instanţă formată din 9
judecători care dau sentinţe în numele legii. O componentă importantă este Consiliul
Superior al Magistraturii.
iv. Administrația publică cuprinde autoritățile publice centrale aflate în subordinea
guvernului, cât și autoritățile publice locale, județene, orășenești și comunale. Armata
este o instituție publică de interes national. Autonomia locală se asigură prin Consiliul
Local și primar. Autoritatea administrației publice care coordonează consiliile comunale
și orășenești este Consiliul Județean. Guvernul numește un prefect în fiecare județ și în
municipiul București.Acesta este reprezentantul guvernului în teritoriu și conduce
serviciile descentralizate ale ministerelor și ale altor autorități în teritoriu.
 În Constituţia de la 1991 sunt precizate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti: egalitatea în
faţa legii, dreptul la viaţă, la libertate, la liberă exprimare, la educaţie, la muncă, la
informaţie, la libera circulaţie (art. 25), la iniţiativă legislativă a electoratului (art.73) etc.
Proprietatea este sacră şi inviolabilă.
 Conform Constituţiei din 1991, în România se aplică dreptul de vot universal, pentru toţi
cetăţenii de la 18 ani, votul fiind „universal, egal şi direct, secret şi liber exprimat” (art. 59).
 Constituţia din anul 1991 a fost revizuită în anul 2003 pentru a pune legea fundamentală
în concordanţă cu noile realităţi impuse de viitoarea aderare a României la Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi la Uniunea Europeană.
La 18 octombrie 2003 s-a organizat un referendum pe baza căruia revizuirea Constituţie a
obţinut şi acordul electoratului. Printre noutăţile aduse Constituţiei prin revizuirea din 2003
menţionăm desfiinţarea obligativităţii serviciului militar, iar mandatul preşedintelui României se
mărea la 5 ani.