Eseu Constitutiile din Romania

Până la primele Constituţii, în sensul modern al cuvântului (lege fundamentală), actele cu

caracter constituţional s-au concretizat în documente care au rămas la stadiul de: declaraţii de
principii- Cererile norodului românesc (1821),  declaraţii de drepturi- Proclamaţia de la Islaz
(1848), proiecte de reformă: Constituţia cărvunarilor (1822), redactat de Ionică Tăutu,
Osăbitul Act de numirea suveranului românilor (1838), redactat de Ion Câmpineanu . Evoluţia
constituţională a României, de la Unirea Principatelor din 1859 până ia revoluţia română din
1989, a cunoscut patru etape distincte:

– o etapă de aşezare a instituţiilor constituţionale (24 ianuarie 1859 – 1 iulie 1866);

– o etapă de continuitate a instituţiilor constituţionale (1 iulie 1866 – 20 februarie 1938);

– o etapă de instabilitate constituţională (20 februarie 1938 – 30 decembrie 1947);

– etapa dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 – decembrie 1989).

A. Documente cu caracter constituţional înainte de anul 1866

A. 1. Regulamentele organice (1831-1832). În anul 1828 Principatele Dunărene au intrat sub

ocupaţia militară rusă până în anul 1834. Aşa cum s-a stabilit prin Tratatul de la Adrianopol, în
Principate urmau să fie introduse regulamentele privind organizarea internă. Textul lor a fost
dezbătut la Petersburg, supus aprobării Adunărilor Obşteşti de la Bucureşti şi Iaşi şi ratificat
de Poartă. Aceste prime acte constituţionale, puse în aplicare la 1 iulie 1831 în Ţara
Românească şi 1 ianuarie 1832 în Moldova, au pus bazele parlamentarismului în Principate şi
au prevăzut necesitatea unirii. Regulamentele au fost redactate de două comisii boiereşti, sub
preşedinţia consulului general rus Minciaki, conform indicaţiilor Curţii imperiale de la
Petersburg şi sub conducerea generalului Kisseleff, guvernatoprul militar al principatelor
române. Cele două regulamente erau aproape identice şl cuprindeau unele noutăţi în organizarea
statelor, asigurând modernizarea, între anumite limite, a Principatelor Române.

A. 2. Convenţia de la Paris (1858). Devenita chestiune europeana,  problema românească a fost

dezbătută de marile puteri în anul 1858 (puterile garante, care înlocuiau protectoratul rusesc –
Franţa, Anglia, Prusia, Sardinia, Austria, Rusia şi Imperiul Otoman). Reprezentanţii
acestora au redactat Convenţia de la Paris, care însă nu satisfăcea decât în parte dorinţa de unire
a  românilor.  Principatele erau organizate sub forma unei uniuni sub numele de Principatele
Unite ale Moldovei şi Valahiei. Singurele puteri comune erau Comisia Centrală şi înalta
Curte de Justiţie şi Casaţie, cu sediul la Focşani. Cuza a reuşit să transforme uniunea personală
într-o uniune reală, să formeze primul guvern unic şi primul Parlament unicameral.

A.3. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864). În anul 1864, a izbucnit un conflict
între puterea executivă – domn şi guvern, pe de o parte şi puterea legislativă pe de altă parte.
După lovitura de stat din 2 mai 1864, Cuza a organizat un plebiscit în zilele de 10/22 mai şi
14/26 mai 1864 prin care este aprobat un nou act constituţional şi o nouă lege electorală. Noul
act constituţional, introdus cu acordul Porţii şi Puterilor garante, a menţinut principiul separaţiei
puterilor în stat, dar a prevăzut modificări esenţiale în organizarea legislativului. Cuza a introdus
al doilea Corp legislativ. Senatul, numit şi Corp Ponderator, punând bazele sistemului
bicameral.

B. Constituţia din 1866

Venirera la tron a lui Carol I a corespuns unui proces de definire constituţională realizat prin
adoptarea modelului liberal al constituţiei belgiene. Principiile de bază erau separarea puterilor
în stat, suveranitate naţională şi guvernare reprezentativă. Statutul extern nu menţiona
dependenţa faţă de imperiul otoman şi menţiona sistemul dinastic pe principiul masculinităţii.
Puterile în stat erau separate în legislativă – domitorul şi parlamentul bicameral, executivă –
domitorul şi guvernul, juridică  – instanţele în frunte cu Inalta curte de justiţie şi casaţie.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau cele fundamentale şi specifice democraţiei de tip
occidental. Statul era o monarhie(regat din 1884), alegerile făcându-se prin vot cenzitar pe 4
colegii(3 din 1884)

C. Constituţia din 1923

Revizuirea propusă din 1917, s-a realizat după Marea Unire, adaptându-se la realităţile
economice, sociale, politice , etnice şi confesionale de după 1918. Noutăţile au constat în
apariţia sintagmei „stat naţional unitar şi indivizibil” în votul universal, egalitatea între sexe şi
cetăţeni indiferent de rasă, religie şi origine, acordarea de asigurări sociale muncitorilor,
proprietatea statului asupra resurselor subsolului, pecizarea rolului dominant al Bisericii
Ortodoxe Române şi a rolului privilegiat al Bisericii Greco-Catolice.

D. Constituţia din 1938

Impusă prin lovitura de stat a lui Carol al-II-lea ea, era una constrângătoare prevăzând întâi
obligaţii şi apoi drepturi, desfiinţând serpararea puterilor şi concentrând puterea executivă şi
legislativă în mâna regelui.Constituţia carlistă se întemeia pe critica regimului de partide (dintr-o
perspectivă reacţionară) şi pe doctrina corporatismului. „Noul regim” consfinţit de constituţia
carlistă se caracteriza prin poziţia fundamental diferită a şefului statului, care îşi asuma practic
guvernarea, prin întâietatea atribuită puterii executive, parlamentul bicameral devenind o simplă
anexă legislativă a acestei puteri, prin desfiinţarea partidelor politice (înlocuite cu alcătuiri
inconsistente de tipul Frontul Renaşterii Naţionale sau Partidul Naţiunii, puse sub conducerea
regelui),  prin anularea controlului parlamentar. Este cert astăzi că în anii 1938-1940, regimul
personal al regelui Carol II a modificat raportul de forţe dintre puterile statului, anulând dreptul
de control reciproc, şl a eliminat garanţiile care protejau libertăţile individuale. Regimul
antonescian a mers mai departe. Preşedintele Consiliului de Miniştri concentra toate puterile,
devenind conducătorul statului, în vreme ce regele, aruncat într-o poziţie strict ceremonială,
funcţionează în umbra sa. Generalul Antonescu a mai deţinut, în afara funcţiei legiferării şi
guvernării, şi dreptul de a încheia convenţii şi tratate (preluat din precedenta constituţie de la
şeful statului) şi acela, care se va arăta foarte important în condiţiile de atunci, de a declara
război şi încheia pacea. O caracterizare a regimului antonescian este legată de discriminarea
evreilor, suspendarea tuturor activităţilor politice, guvernarea prin decrete-legi, cultul
personalităţii. Lipsa partidului unic şi a mobilizării politice a naţiunii pot aşeza regimul
antonescian în categoria celor fascist-corporatiste alcătuite pe fondul autohton al
antiparlamentarismului şi autoritarismului.

E. Constituţia din 1948

La sfârşitul celui de al-II-lea război mondial, impunerea regimului comunist de către URSS, a
dus la abolirea democraţiei şi monarhiei şi crearea RPR, concomitent cu introducerea unei
constituţii de model stalinist, în care Marea Adunare Naţională devenea factorul dominant
politic, dar puterea reală revenea Consiliului de miniştri  şi local consiliilor populare.
Independenţa justiţiei dispărea, se introducea puterea monopartidică a PMR/PCR şi drepturile
cetăţeneşti deşi enunţate erau fictive.

F. Constituţia din  1965

Venirea la putere a lui Ceauşescu şi proclamarea RSR, modifica doar neesenţial constituţia , prin
reorganizarea administrativă (de la regiuni la judeţe), sporea după 1974 rolul
preşedintelui(prezida Consiliul de stat, Consiliul de miniştri  şi Consiliul apărarrii, putea da
decrete şi impune starea de necesitate; munmea şi revoca funcţionarii superiori ai statului şi
justiţiei).     

G. Constituţia din 1991

Restabilea o serie de principii fundamental democratice existente în constituţiile din 1866 şi

1923. A fost revizuită în 2003.