Dezvoltarea constituțională a României-CONSTITUȚIA DIN 1866

Premisele adoptării Constituției din 1866

Constituția din 1866 este actul juridic și politic fundamental al
României adoptat după Unirea Principatelor Române.
După abdicarea la 11 februarie 1866 a lui Alexandru Ioan Cuza, atât liberalii, cât și
conservatorii înclinau, majoritatea, pentru aducerea unui prinț dintr-o dinastie străină
pe tronul României, fapt ce ar fi garantat siguranța stabilității politice și sociale.
Astfel, s-a perfectat aducerea în țară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,
care era văr din partea mamei cu Napoleon al III-lea și înrudit și cu regele Prusiei. Carol
a acceptat propunerea la 25 aprilie 1866, obține acordul tatălui său, al regelui Prusiei și al
cancelarului Bismarck pentru plecarea către România.
Prințul a călătorit până la Turnu Severin folosind un pașaport fals, din cauza
conflictului dintre Austria și Prusia. El a fost însoțit pe parcursul călătoriei sale de Ion C.
Brătianu. La 10 mai 1866, Carol I a intrat în București, fiind proclamat domn de către
Adunarea Legislativa, în clădirea Mitropoliei. Cu o lună înaintea venirii lui Carol I,
fusese aleasă Adunarea Legislativă, care s-a transformat după venirea acestuia în
Adunare Constituantă. Această Adunare Constituantă avea rolul de a discuta și a vota
proiectul unei Constituții. Noua lege fundamentală a fost promulgată de domn la 1 iulie
1866.
Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată
după modelul Constituției Belgiei din 1831.

Despre Constitutia din 1866, Titu Maiorescu scrie: „A voi să dai apriori unui
popor o constituție care, prin conținutul ei, ar putea fi mai mult sau mai puțin rațională
înseamnă a trece cu vederea tocmai momentul prin care o constituție este ceva mai mult
decât un simplu obiect al cugetării. Orice popor are, deci, constituția care i se potriveşte
şi care îi aparține.”
El nu ezită să acuze Constituția României de la 1866 de un „prematur liberalism”,
prematur, desigur, deoarece societatea românească nu era întru totul pregătită să se
manifeste în funcție de prevederile şi exigențele acesteia.
Şi tot Maiorescu observă: „Această Constituție (de la 1866) fiind primită
abstractă, toate legile următoare, prin o fatalitate grea, dar necesară, nu se pot face
decât pe aceeaşi cale abstractă şi acum cerințele poporului nostru sunt de a înțelege cât
se poate de iute ce voi esc aceste legi. Aşadar, când s-a introdus viața publică a statului
nostru de sus în jos, când mai toate formele noastre de viață sunt împrumutate din legile
stat elor de altă cultură, când la ’48 am ars regulamentul organic şi n-am voit să-l
amendăm, să dăm la o parte principiile cele rele şi să păstrăm pe cele bune , ci am voit să
primim în totul formele culturii apusene.
Se impunea, după Maiorescu, în modernizarea noastră – deci şi în elaborarea
Constituției de la 1866 – păstrarea şi continuarea a ceea ce este în consonanță cu
specificul unui popor, iar nu renunțarea la tot ce a fost în trecut.
Continuitatea era, cu alte cuvinte, obligatorie într-o construcție cultural-politică;
națiunile mici nu au resursele celor mari, şi nu pot suporta fără riscuri orice experiment.
Ideile lui Maiorescu se regăsesc şi la o serie de înaintaşi precum I. H. Rădulescu,
Al. Russo, I. Maiorescu, M. Kogălniceanu, Gh. Asachi
Constituția a fost adoptată în timpul regelui Carol I , fiind cea mai longevivă
constituție (1866-1923) și cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I.
La 1 iulie 1866, Carol I promulgă Constituția. Consulului belgian la Bucureşti,
domnitorul îi declara: „România nu are de urmat un model mai bun în toate privintele,
decât exemplul Belgiei. 12 zile mai târziu depunea jurământul : „Prin Constituția ce dăm
astăzi statului român, realizam aspirațiile legitime ale națiunii, garantând interesele
tuturor stărilor precum şi toate drepturile pe care cetățeanul trebuie să le găsească într-o
societate civilizată. Acest act pentru mine este cel mai însemnat al vieții mele, căci el este
pactul definitiv care mă leagă pentru totdeauna cu destinele noii mele țări, cu România...
Un guvern monarhic este aşezat. Să stăruim dar cu toți ca, prin leala şi sincera aplicare a
principiilor acestei Constituțiuni, ea să poată produce binefăcătoarele ei roade."
Ea transforma România în monarhie constituțională ereditară (în linie
coborâtoare directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-
Sigmaringen, din bărbat în bărbat. prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea
perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor - Art. 82) și prevedea principii democratice
precum: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți
cetățenești, dar menținea totodată votul cenzitar (persoanele puteau vota pe baza unei
sume de bani, astfel cei care votau erau adesea marii proprietari de pământuri, în
majoritate conservatori).
A fost prima constituție elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă,
devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de suzeranitatea
otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru
evoluția statului român pe baze moderne și democratice.
Constituția din 1866 și-a încetat aplicabilitatea la data intrării în vigoare a
Constituției din 1923.
Prevederi
Constituția din 1866 este organizata in opt titluri:
I. Despre teritoriul României
II. Despre drepturile românilor
III. Depre puterile statului
IV. Depre finanțe
V. Despre puterea armata
VI. Dispozițiuni genrale
VII. Despre revisuirea Constituțiunei
VIII. Dispozițiuni Transitorii şi suplimentare

In titlul 1. Despre teritoriul Romaniei, ca o măsură de protectie împotriva

posibilelor tendințe separatiste articolele1-3 prevad că: Principatele-Unite-Romane

constitue un singur Stat indivizibil, sub denumire de Romania., teritoriul Romaniei este
nealienabil. Limitele Statutului nu pot fi schimbate sau rectificate, de cat in virtutea
unei legi ca acesta nu se poate coloniza cu populatiuni de ginta straina. Din punct de
vedere administrativ teritoriul țării era împărțit în județe.
In titlul II Despre drepturile Românilor regasim drepturile conferite
cetățenilor de constitutie si anume:
 libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri
prevăzute de lege), libertatea întrunirilor (dreptul de a organiza adunări publice),
libertatea asocierilor (dreptul de a alcătui organizații: ex. partide, sindicate etc.),
libertate conştiinței (dreptul de a avea propriile, idei, credințe, dar respectând ordinea
publică şi bunele moravuri), libertatea presei (dreptul de a publica propriile idei);
 inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietății, inviolabilitatea
corespondenței (aceste prevederi care interzic pătrunderea în domiciliu fără acordul
persoanei sau fără mandat judecătoresc, preluarea unei proprietăți sau citirea
corespondenței private au rolul, în primul rând, de a apăra cetățeanul în fața abuzurilor
reprezentanților instituțiilor statului şi abia apoi în fața abuzurilor persoanelor fizice);
 libertatea învățământului; învățământul primar era gratuit şi obligatoriu.
Erau interzise pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii
În articolul 24 era garantata libertatea presei. Se specifica faptul ca ziarele nu
aveau nevoie de autorizație pentru a aparea, nu puteau fi puse sub regimul
avertismentelor, nici nu puteau fi supriamate sau suspendate. Nu se puteau vota legi
speciale în materie de presa. În aceasta Constituție exista o singura interdicție pentru
cetațenii români : de a nu intra în servicul altui stat fara consimțamântul guvernului, iar
sacțiunea era pierderea cetațeniei române (articolul 30) şi o singura discrimiare era
impusa cetațenilor straini : numai cei de rit creştin puteau cere cetațenia. (articolul 7).
Aceast articol a fost introdus în legea fundamentala româna din cazua unor
considerente de natura sociala şi economica pentru ca evreii constituiau o minoritate
numeroasa cu o mare pondere economica şi din rațiuni de ordin istoric pentru turci,
aceasta excludere fiind de altfel tradiționala în relațiile româno-otomane, masura ce
garantase pastrarea identitații naționale
Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită
avere, prevăzută de lege).
Populația era împărțită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I şi II votau
marii proprietari funciari, la colegiul III votau burghezii, liber profesioniştii şi ofițerii în
retragere, iar la colegiul IV votau țăranii. La colegiul IV votul era indirect,

prin reprezentanți (adică țăranii îşi alegeau dintre ei nişte reprezentanți şi doar aceia votau).

În 1884 s-a modificat legea electorală prin desființarea colegiului IV şi a votului indirect.
Votau toți cei care plăteau un impozit către stat.
In titlul III. Depre puterile statului se arata ca aceasta Constituție a avut ca
principiu de bază separarea puterilor în stat, alături de alte 2 principii: guvernarea
reprezentativă şi suveranitatea națiunii.
Constituția din 1866 introduce trei principii fundamentale: principiul
suveranității naționale, potrivit căruia toate puterile emanau de la Națiune, principiul
guvernării reprezentative, după care Națiunea nu poate guverna decât prin delegați şi
principiul separării puterilor în stat: legislativă, executivă şi judecătorească, ai căror
titulari erau independenți unii de alții. Puterea legislativă era exercitată de Parlament
(bicameral) şi de către rege.
Numai acordul de voință al celor trei segmente ale puterii legislative, Adunarea
Deputaților, Senat şi rege, asigura introducerea şi funcționarea legislației.
Astfel puterile statului sunt impartite in puterea legislativa, puterea executiva si
puterea judecatoreasca
Putere legislativă este exercitata colectiv de catre domn şi reprezentanța
naționala. Reprezenanța Naționala era formata din Adunarea Deputaților şi din Senat,
se adopta sistemul bicameral.
Fiecare lege trebuia sa primeasca acordul tuturor celor trei parți ale puterii
legislative pentru a intra în vigoare. Nicio lege nu putea fi supusa sancțiunii domnului
decât dupa ce era discutata şi votata liber de emajoritatea celor doua Adunari. (art. 32).
Inițiativa legislativa aparține domnului, Senatului, Adunarii Deputaților. Se prevede de
asemenea faptul ca orice lege referitoare la veniturile şi cheltuielile statului sau la
armata trebuie sa fie votata mai întâi de catre Adunarea Deputaților. (art. 33).
În constituție sunt prevazute atât imunitatea şi inviolabiliatea senatorilor şi
deputaților cât şi responsabilitatea ministeriala
Parlamentul era alcătuit din Adunarea Deputaților şi Senat. Membrii celor două
camere erau aleşi prin vot cenzitar; , alegatorii fiind împarțiți în colegii electorale în
funcție de venit, profesiune şi demnitați deținute. In Senat însă erau şi unii membrii de
drept: foşti parlamentari aleşi în două legislaturi, foşti miniştrii, generalii, mitropoliții şi
episcopii, reprezentanți ai universităților, membrii trimişi de Academia Română etc.
Atribuțiile Parlamentului erau următoarele: elaborarea proiectelor de legi,
votarea legilor, adoptarea bugetului țării (bugetul este reprezentat de banii ce revin într-
un an fiecărui minister din produsul intern brut);
Prin Constituție, regele era irevocabil, în sensul că puterile lui erau pe viață, şi
inviolabil, în sensul că nu era răspunzător nici pentru actele sale personale.
Principiul inviolabilității avea şi reversul său. Actele regelui nu aveau nici o
putere decât dacă erau contrasemnate de un ministru. În intenția legiuitorilor de la
1866, dar şi a acelora de mai târziu, regele urma a fi un element ponderator între cele trei
puteri, temperându-le excesele, un element care să reprezinte principiul colaborării
puterilor.
Regele era deasupra partidelor, deasupra pasiunilor politice.
Rațiunea de a fi a suveranului era astfel foarte limpede exprimată de constituția
de la 1866: asigurarea stabilității întregului sistem constituțional. Nu întâmplător

suveranul era străin, pentru a curma rivalitățile interne pentru domnie.

Şi nu întâmplător provenea dintr-o familie domnitoare din Europa (în cazul lui
Carol I, din familia Hohenzollern-Sigmaringen, ce se afla pe tronul Germaniei). Aceasta
fusese una din doleanțele cele mai însemnate ale divanurilor ad-hoc. din 1857.
Se spera ca un principe străin, dintr-o casă domnitoare din Apus, prin prestigiul
familiei din care provenea şi, de ce nu, prin sprijinul acesteia, va putea fi de folos în
dobândirea independenței şi în păstrarea ei. În momentele de criză din Europa anilor de
domniea lui Carol I, calculul oamenilor politici români s-a dovedit a fi exact. În aceeaşi
idee, a asigurării unei stabilități politice, Constituția de la 1866 introduce principiul eredității
în desemnarea monarhului (până atunci domnia fusese electivă, preferându-se, pe cât a fost cu
putință, acei pretendenți care aveau legături de rudenie cu fostul domn). Numai bărbații şi
descendenții acestor a puteau moşteni Tronul, prin ordinea de primogenitură, cu excluderea
femeilor şi a coborâtorilor lor. Dacă nu existau descendenți direcți pe linie masculină
ai regelui, atunci succesiunea revenea fratelui cel mai în vârstă al regelui sau moştenitorilor
lui. Puterea executivă era exercitată de guvern şi rege, care desemna primul ministru, aproba
lista miniştrilor, primea jurământul lor.Cu mandat regal, regele putea proroga sau dizolva
Parlamentul. Acesta din urmă, pe de altă parte, putea da vot de blam unui ministru sau
întregului guvern, cum s-a şi întâmplat la 12 februarie 1901 sau la 17 ianuarie
1922.Atribuțiile legislative ale regelui erau: sancționarea şi promulgarea legilor (regele îşi
dădea acordul, prin semnătură, pentru punerea în aplicare a legilor votate de
Parlament); dreptul de veto absolut asupra legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o
trimitea Parlamentului spre reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre votul
Parlamentului.Puterea executivă era deținută de Guvern şi rege.
Puterea executivă avea ascendent asupra celorlalte două (potrivit principiului
liberal al separării puterilor, cele trei puteri trebuiau să aibă o forță egală, pentru a evita
supremația uneia asupra celorlalte).
Ea era asigurată de suveran şi de miniştri (până la 15 martie 1881, când România s-
a proclamat regat, suveranul avea titlul de Domn). Inițial erau şapte miniştri: Interne,
Finanțe, Justiție, Externe, Culte şi Instrucțiune Publică, Război, Lucrări Publice. De la 1
aprilie 1883 apare şi Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului şi Domeniilor, care,
la 1 aprilie 1908, se desparte în două – Industria şi Comerțul, constituind un minister
separat.
Atribuțiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora proiecte de
legi. Miniştrii erau răspunzători pentru faptele lor în fața Parlamentului.
Atribuțiile executive ale regelui erau următoarele: numea şi revoca miniştrii,
numea şi confirmă în funcții publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata,
bătea monedă (emitea monedă cu chipul său), acorda grațiere (suspendarea pedepselor,
de obicei pentru cazuri umanitare). Cea mai importantă atribuție a regelui era cea de a
dizolva Parlamentul, dar regii României până la Carol al II-lea nu au exercitat-o.
Constituția prevedea că în caz de dizolvare a Parlamentului trebuiau organizate alegeri
parlamentare în cel mai scurt timp. Parlamentul putea fi dizolvat o singură dat într-un
an.
Constituția cuprindea prevederi referitoare la condițiile pe care trebuie sa le
îndeplineasca un ministru precum şi la atribuțiile acestora. Astfel, nu poate fi ministru
decât un cetațean român (prin naştere sau naturalizare).
Membrii familie regale nu pot face eparte din guvern. Miniştrii pot lua parte la
dezbaterile Adunarii chiar daca nu sunt membrii ai acesteia, iar prezența unui membru
al guvernului la dezbaterile Adunarii este necesara.
Ministrul nu este scutit de raspundere daca invoca un ordin verbal sau scris al
Domnului (art. 100). Miniştrii pot fi acuzați atât de catre Senat şi Adunarea Deputaților,
cât şi de catre domnitor, trimişi în fața Înaltei Curți de Casație şi Justiție.
La articolul 103 se prevedea faptul ca domnul nu putea sa ierte sau sa micşoreze
pedeapsa hotarâta miniştrilor de catre Înalta Curte de Casație şi Justiție decât daca se
face în prealabil o cerere din partea Adunarii care l-a pus sub acuzare.
Puterea judecătorească era formal independentă de celelalte două. Nicio
jurisdicție nu se putea crea decât în virtutea unei legi. Curtea de Casație avea dreptul de
a cenzura actele administrative la cererea unui recurent, proclamând, dacă era cazul,
ilegalitatea lor (ceea ce s-a întâmplat în martie 1912, când a fost respinsă
Legea
tramvaielor, adusă de guvernul P. P. Carp, obligându-l pe acesta să demisioneze).
Puterea judecătorească se exercita prin Curți de Judecată şi Tribunale. Cea mai
înaltă instanță era Curtea de Justiție şi Casație.
Hotarârile lor şi sentințele se pronunțau în virtutea legii şi se executau în numele
domunului. (art. 36).
În afara de curțile şi tribunalele ordinare mai erau înființate şi curțile cu juri, care
judecau crimele precum şi delictele politice şi de presa. Se interzicea prin constituție
înființarea de tribunale excepționale.
Totuşi, în Constituția din 1866 nu era prevazuta inamovibilitatea şi stabilitatea
judecatorilor, un regres fața de Convenția de la Paris. Aceasta nu era o omisiune a
legiuitorului, ci s-a evitat în mod intenționat sa se faca din inamovibiliatea judecatorilor
un principiu constituțional deoarece în România licențiații în drept erau foarte puțini.
Autoritațile au preferat sa legifereze progresiv aceasta situație, prin legi ordinare, pe
masura crearii unui personal competent
Institutiunile judetene si comunale erau reglementate de legi care aveau de baza
o decentralizare completa a administratiei si o independinta comunala.
In titlul IV. Depre finanțe sunt prevazute elementele fiscale ale vremii si
anume ca orice impozit este datorat numai in folosul Statului, judetului sau comunei ,
iar Statul nu poate percepe niciun impozit decat numai in puterea unei legi. Toate
impozitele se impuneau cu acceptul consiliului judeten. Nici o sarcina, nici un impozit
comunal nu se putea pune decat cu consimtimântul consiliului comunal. Impozitele
votate de consiliile judetene și comunale trebuiau să primescă confirmarea puterii
legiuitore și întărirea Domnului.
Nu se acordau privilegiuri in materie de impozit decat in baza legii.
La sfarșitul fiecărui an, Adunarea deputaților încheia socotelile și vota bugetul.
Toate veniturile sau cheltuelile Statului trebuiau trecute in buget și în socoteli.
Bugetul
se prezenta, întotdeauna cu un an înainte de punerea lui în aplicare. de către Adunarea
deputatilor si nu era definitiv decat dupa ce se era votat de aceasta și acceptat de Domn.
Dacă bugetul nu se vota în timp util, puterea executivă stabilea pentru serviciile publice
cuantumuri după bugetul anului precedent, fără a putea merge cu acel buget mai mult
de un an peste anul pentru care a fost votat.
Se stabilea pentru toată țara o singură Curte de Conturi.
Titlul V-Despre puterea armată conține referiri în legătură cu organizarea
armatei. Astfel Art. 118 specifica că Tot Romaanul face parte sau din armata regulată, sau
din miliții, sau din garda cetatenescă, comform legilor speciale., accentuanu-se astfel
obligația de fidelitate fata de țata și de apărare a acesteia în caz de necesitate

Militarilor nu se putea lua gradele, onorurile și pensiile, decât numai în virtutea

unei sentințe judecătorești și în cazurile determinate de lege.
Contingentul armatei se vota în fiecare an. Legea care fixeză acest contingent, nu
putea avea fi valabilă mai mult de un an.
Se menținea Garda cetațenească iar aceasta era organizată dupa o lege specială și
putea fi mobilizată numai în virtutea unei legi
De asemenea erau prevăzute mențiuni referitoare la armetele străine astfel încât
art 123 specifica "Nici ua trupa streina nu va putea fi admisa in serviciul Statului, nici
ocupa teritoriul Romaniei, nici trece pe el de cat in puterea unei anume legi". Se stipula
astfel inviolabilitatea spațiului teritorial românesc.
Titlul VI. Disposițiuni generale aduce informatii despre însemnele naționale
și despre capitala țării.
Astfel Art. 124. stabilește că "Colorile Principatelor-Unite urmeza a fi Albastru,
Galben si Rosu, iar Art. 125. stipuleaza că orașul București este capitala Statului Român
și reșsedința guvernului.
Se interzicea depunerea vreunui juramânt cu excepția celor prevăzute de lege
care hotărâște și formula lui.

Se stabilea deasemenea constituționalitatea legilor în sensul că nicio lege sau

regulament de administrare generală, județenă sau comunală nu pot fi obligatorii decât
după ce era publicată și se stipulează că Constituția nu putea fi suspendată parțial nici
în integralitatea ei..
Titlul VII. Despre revisuirea Constituțiunei stipula că puterea legiuitoare are
dreptul de a revizui anumite dispioziții din Constituție în caz de necesitate . Aceasta
hotărâre trebuia citită de trei ori din 15 în 15 zile în sedință publică și primită de ambele
Adunări, acestea fiind dizolvate de drept și se convoca altele în termenul prescris de art.
95.
Noile Adunări în acord cu Domnul puteau începe modificarea dispozițiilor
supuse reviziuirii. În acest caz Adunarile nu puteau delibera decât dacă cel puțin două
treimi din membri care le compuneau erau prezenți, și nicio schimbare nu se putea fi
adoptată dacă nu se întrunea cel puțin două treimi din voturi.
Conform Titlului VIII. Dispositiuni transitorii și suplimentare de la intarea
în vigoare a Constituției erau abrogate toate legile, decretele, regulamentele și alte acte
contrarii cu cele prevăzute în aceasta.
Se stipula încetarea activtății Consiliului de Stat deîntată ce constituția era votată
și stabilită o nouă autoritate iar atribuțiile Curții de Casație erau menținute.

Art. 132. din Constitutie prevedea elaborarea în cel mai scurt timp a unor legi
speciale privitore la decentralizarea administrativă, responsabilității miniștrilor și
celorlalți Agenți ai puterii executive, măsurile cele mai potrivite pentru prevenirea
abuzului, modificarea legii pensiilor, condițiilor de admisibilitate și de înaintare în
funcție în administația publică, dezvoltarii căilor de comunicație, exploatării minelor și
pădurilor, fluviilor și râurilor navigabile sau flotabile, organizării armatei, drepturilor de
înaintare, de retragere și asupra diferitelor poziții ale ofițerilor, justiției militare.
De asemenea se menționa că se vor revizui toate codicele și legile existente în
vederea armonizării acestora cu noua constituție.

Iar Art. 133. menținea prevederea de inalienabilitate a pământurilor foștilor

clăcași în timpul de 20 ani prevăzut prin legea rurală.
Revizuirea Constituției de la 1866
Carol I era total impotriva revizuirii, exprimând "Precum nu le dau dreptul să o
modifice în sens mai liberal... şi mie-mi refuz dreptul să o modific în sens mai restrictiv.Şi
modificări nu se fac decât acelea care decurg din tratatele internaționale, respectiv din
Tratatul de la Berlin".
Prima revizuire a Constitutiei are loc în 1879. Puterile semnatare ale Tratatului
de la Berlin condiționează recunoaşterea independenței României de modificarea art. 7
din Constituție privitor la dobândirea cetățeniei. La 17 ianuarie guvernul depune în
Parlament mesajul de revizuire a art. 7, în baza căruia urma să se acorde cetățenie
evreilor pământeni. Începe în Parlament şi în presă o vie dezbatere, chestiunea evreiască
unde una de mare acuitate. Atunci principele Carol scria: „nu fără îngrijorare privesc
viitorul căci problema evreiască se loveşte în Camere de o opoziție înverșunată, încât nu e
de prevăzut că se poate ajunge la un compromis. Europa aşteaptă prea mult şi Camerele
vor să dea prea puțin sau aproape nimic”.

La 20 februarie/4 martie 1879 are loc în Camera Deputaților prima citire a Legii
pentru schimbarea Constituției, iar dezbaterea începe a doua zi. Dezbaterea e aprinsă,
dar pe căi diplomatice şi în presă presiunea mai ales a Germaniei e mare. Şi, la 27
februarie/11 martie Adunarea Deputaților, acuzând presiunea externă, votează o
moțiune, prin care declară oportunitatea revizuirii art. 7 al Constituției României,
potrivit art. 44 al Tratatului de la Berlin (71 de voturi contra 19). A doua zi, Senatul
votează aceeaşi moțiune (41 de voturi contra 6). AStfel se amâna revizuirea.
Lăsând exagerările la o parte, revuzirea Constituției de către Parlament nu a fost
ușsoară. Revizuirea este aprobată de Adunarea Deputaților la 7/19 octombrie 1879, cu
133 voturi pentru şi 9 contra, iar de către Senat la 11/23 octombrie, cu 56 de voturi pentru
şi 2 contra (votul e aşa categoric pentru revizuire datorită presiunilor guvernului liberal
asupra parlamentarilor proprii). Modificarea e promulgată la 13/25 octombrie 1879).
Ea stabilea că diferența de credință religioasă nu constituia o piedică în
exercitarea drepturilor civile şi politice. Străinii, fără deosebire de religie, supuşi sau nu
unei protecții străine, puteau dobândi cetățenie română în urma unei cereri adresate
guvernului în care arătau capitalul de care dispuneau, profesia şi dorința de a se stabili
în România; 10 ani după aceasta urma a locui în țară, dovedind prin actele sale că e
folositor țării.
Erau dispensați de acest stagiu toți cei care făcuseră invenții utile , cei talentați
sau cei care înființau întreprinderi comerciale sau industriale, ca şi cei care se născuseră
în țară şi din părinți stabiliți în țară şi care nu fuseseră niciodată supuşi ai unei puteri
străine.
Primeau imediat cetățenia cei care participaseră la Războiul de Independență
(circa 900 de persoane). Naturalizarea nu putea fi făcută decât de Parlament, prin lege şi
individual. Cei care nu intrau în aceste prevederi erau românii aparținând altor state,
adică aflați în imperiile vecine. Dacă voiau să se stabilească în țară, li se recunoşteau
imediat toate drepturile pe care le aveau ceilalți cetățeni români.
Numai românii şi românii naturalizați puteau dobândi averi imobiliare rurale în
țară. Dar aceasta mu era decât o rezolvare parțială a chestiunii evreieşti, rpoblema

rămânând. Totuli, Marile Puteri vor accepta până la urmă această soluționare, dar nu
înainte ca România să fie de acord cu despăgubiri costisitoare în afacerea Strousberg
(cerere expresă a lui Bismarck, cel care îndemnase la încheierea tranzacției cu
Strousberg).
Constituția din 1866 nu acordă evreilor drepturi politice (în primul proiect al
Constituției li se acceptau drepturi, dar o manifestație antisemită în Capitală, susținută
de liberal-radicali, care au provoacat daune şi unei sinagogi abia construite, a schimbat
dispoziția membrilor Constituantei).
Oamenii politici români şi-au motivat rezistența prin îndărătnicia evreilor în a
rămâne „un corpus separatum” în societatea românească, cu metodele lor fără scrupul
în comerț, cămătărie, arendăşie ş.a., cu neîncetatele lor apeluri la străinătate pentru a
forța mâna României.
În plus, acordarea cetățeniei în bloc, în condițiile în care în Rusia această
cetățenie nu era acordată (In Rusia trăiau peste 5 milioane de evrei, supuşi deseori la
programe şi masacre), ar fi însemnat ipso facto încurajarea imigrației şi creşterea rapidă
a numărului lor în România.

Marile Puteri se mulțumesc până la urmă cu această rezolvare „à la roumaine”

(Germania fiind cea care a dat tonul). Alianța Israelită de la Paris, organizațiile politice şi
confesionale evreieşti din țară nu vor înceta însă să facă presiuni asupra statului român
ori de câte ori se va ivi prilejul (aceste presiuni sunt mari în 1900–1901, în timpul crizei
financiare, când vor contribui la neacordarea unui împrumut extern avantajos, şi în
1907, în timpul răscoalei țăranilor, considerată de presa favorabilă evreilor drept o
mişcare antisemită).
Şi, în bună măsură, din această cauză, imaginea României va avea de suferit în
opinia publică europeană şi americană.
Naturalizarea în bloc este recunoscută abia mai târziu, la sfârşitul Primului
Război Mondial, prin decretele din 7/20 decembrie 1918 şi 22 mai 1919.
La 2 decembrie 1882 se prezintă oficial în Parlament propunerea de revizuire a
Constituției. Toți voiau, desigur, ca revizuirea să reflecte schimbările survenite în
situația internațională a țării, dar, în afara acestora toți factorii constituționali voiau şi
satisfacerea unor revendicări proprii:liberali – o lărgire a dreptului de vot pentru a-i
bloca cu succes pe conservatori, aceştia din urmă intenționau să lase Constituția aşa
cum era şi în orice caz să-i împiedice pe liberali să lărgească şi mai mult prevederile
constituționale, iar regele urmărea creşterea rolului său în sistemul de putere, sporirea
listei civile şi a veniturilor Casei Regale şi o revizuire cât mai limitată pentru a nu
tulbura excesiv atmosfera politică
Urmează o perioadă lungă de tatonări politice, fiecare articol supus revizuirii
fiind redactat de delegații Camerei şi ai Senatului şi supus aprobării suveranului. La 22
decembrie 1882, Comisia parlamentară prezintă toate articolele ce trebuiau revizuite. În
total erau 24 la care se adăugau unele prevederi din Legea electorală.
Modificarea Constituției a fost aprobată în şedințele Camerei din 28 martie/5
iunie 1884, cele ale Senatului din 28 martie/7 iunie, şi e promulgată la 8 iunie acelaşi an.
Legea electorală s-a dezbătut în Cameră între 16 mai şi 6 iunie şi de Senat între 30 mai/7
iunie şi s-a promulgat la 9 iunie acelaşi an

Constituția astfel modificată în 1884 va rezista cu succes tuturor mişcărilor

politice până la primul război mondial. Monarhia constituțională se întăreşte. Regele
Carol rezolvă cu succes problema succesiunii la tron, prin pactul de familie din 21
noiembrie/3 decembrie1881, prin care nepotul său, Ferdinand de Hohenzolern, devine
moştenitor la tronul României (oficial la 30 martie 1889).
Intr-o societate in plina dezvoltare se impuneau noi reforme, iar cele mai
presante erau cele electorale si agrare. Pe fondul unor tensiuni politice in mai 1917 se
redactează un proiect de lege, prezentat la Cameră Supus apoi dezbaterii comitetelor de
secțiuni ale Camerei şi Senatului.
Proiectul e readus discuției în plen la 24 mai 1917 în Cameră, la 15 iunie la Senat,
cu lungi expuneri de motive.
Discuția generală a ținut de la 24 mai la 14 iunie 1917. Adesea s-au ținut două
şedințe pe zi. Numărul vorbitorilor a fost mare. Toți au evidențiat necesitatea
reformelor. Votarea reformelor în cele două corpuri legiuitoare se face fără surprize
(afară de încercarea eşuată a mai multor conservatori de a provoca o grevă a senatorilor,
care să împiedice votul la Senat).
Cu aceasta, cea de a doua fază a adoptării reformelor agrară şi electorală ia sfârşit.
Şi odată cu ea şi o nouă revizuire a Constituției de la 1866. Un nou capitol de viață
economică, socială şi politică se deschidea în dezvoltarea țării şi se încheia un capitol
vechi din viața şi programul partidelor politice. O altă Românie se întrezărea la sfârşitul
războiului.
Actul votării revizuirii Constituției e unul dintre primele care o pregătesc. Acestei
Românii noi îi va reveni menirea de a încorpora reformele anunțate şi votate acum
principial şi a le da o rezolvare în practica vieții sale. Va fi şi aceasta menirea revizuirii
constituționale din 1923, când s-a vorbit chiar de o nouă Constituție.
Bibliografie
www.cdep.ro
Gheorghe Sbarna, Cosntitutiile Romaniei -Studii- Institutul Revoluției
Române din Decembrie 1989 (www.isjmm.ro)
http://www.historia.ro
www.ro.wikipedia.org
www.ipedia.ro
Constituția din 1866 este actul juridic și politic fundamental al României adoptat după Unirea
Principatelor Române.
Până la venirea principelui Carol I de Hohenzollern, Consiliul de Stat a elaborat sub Locotenența
Domnească un nou proiect de constituție. Acest proiect a fost înaintat Adunării Deputaților prin
Mesajul din 1 mai 1866 și a fost readus în discuția Adunării din 16 iunie 1866. Timp de 13 zile
acest nou proiect de constituție a fost dezbătut și a fost votat, iar la 30 iunie 1866,
domnitorul Carol I și-a depus jurământul pe noua Constituție. Constituția a fost publicată
în Monitorul Oficial la 1 iulie 1866.[1]
Premisele adoptării Constituției din
1866[modificare | modificare sursă]
După abdicarea de la 11 februarie 1866 a lui Alexandru Ioan Cuza, atât liberalii, cât și
conservatorii înclinau, majoritatea, pentru aducerea unui prinț dintr-o dinastie străină pe tronul
României, fapt ce ar fi garantat siguranța stabilității politice și sociale.
Astfel, s-a perfectat aducerea în țară a lui Carol, care era văr din partea mamei cu Napoleon al
III-lea și înrudit și cu regele Prusiei. Carol a acceptat propunerea la 25 aprilie 1866, obține
acordul tatălui său, al regelui Prusiei și al cancelarului Bismarck pentru plecarea către România.
Prințul a călătorit până la Turnu Severin folosind un pașaport fals, din cauza conflictului dintre
Austria și Prusia. El a fost însoțit pe parcursul călătoriei sale de Ion C. Brătianu. La 10 mai 1866,
Carol I a intrat în București, fiind proclamat domn de către Adunarea Legislativă, în clădirea
Mitropoliei. Cu o lună înaintea venirii lui Carol I, fusese aleasă Adunarea Legislativă, care s-a
transformat după venirea acestuia în Adunare Constituantă. Această Adunare Constituantă avea
rolul de a discuta și a vota proiectul unei Constituții. Prima lege fundamentală a fost promulgată
de domn la 1 iulie 1866.
Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după modelul
Constituției Belgiei din 1831. Constituția a fost adoptată în timpul regelui Carol I , fiind cea mai
longevivă constituție (1866-1923) și cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I.
Ea transforma România în monarhie constituțională ereditară (în linie coborâtoare directă și
legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat. prin
ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor - Art. 82) și
prevedea principii democratice precum: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială,
drepturi și libertăți cetățenești, dar menținea totodată votul cenzitar (persoanele puteau vota pe
baza unei sume de bani, astfel cei care votau erau adesea marii proprietari de pământuri, în
majoritate conservatori).
A fost prima constituție elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă, devenind un act de
manifestare a independenței, făcând abstracție de suzeranitatea otomană și garanția colectivă a
celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru evoluția statului român pe baze moderne și
democratice.
Constituția din 1866 și-a încetat aplicabilitatea la data intrării în vigoare a Constituției din 1923.

Caracteristicile Constituției din

1866[modificare | modificare sursă]
 este prima constituție internă românească
 a fost promulgată fără a se cere acordul Marilor Puteri
 a fost elaborată după modelul Constituției Belgiene din 1831
 este un act de factură liberală
 proclama suveranitatea națională
 guvernarea era reprezentativă și responsabilă
 se instituia principiul separării puterilor în stat
 monarhia reprezenta forma de guvernământ în stat și era ereditară
 stabilea libertăți și drepturi cetățenești
 includea un nou sistem electoral, bazat pe votul cenzitar
 este prima realizare a lui Carol I
 a fost considerată una din cele mai democratice constituții din Europa
 cuprinde 8 titluri și mai multe articole
 instituțiile centrale ale statului erau:
o Monarhia era ereditară, în familie pe linie bărbătească, moștenitorii
tronului urmând să fie crescuți în religia ortodoxă
 o Guvernul reprezinta puterea executivă și era condus de primul ministru;
împarte puterea executivă cu monarhul. Avea ca sarcini prezentarea
proiectelor legii Parlamentului și punerea în practică a legilor votate de
Parlament
o Parlamentul reprezinta puterea legislativă și era format din Senat și
Camera Deputaților structura bicamerala ce fusese introdusa pentru
prima oara de A.I.Cuza in 1864 prin "Statutul dezvoltator al Conventiei de
la Paris"
Modificări aduse Constituției din 1866[modificare | modificare sursă]
 1879: modificarea Art. 7 ce condiționa cetățenia română de apartenența la rituri
creștine ( Legea Revisuitore a Art. 7 din Constitutiune, sanctionata prin Decretul-
Regal nr. 2186 din 12 octombrie 1879 (publicata in Monitorul Oficial nr. 323 din 13/25
octombrie 1879).
 1884: numărul colegiilor electorale se reducea de la 4 la 3 pentru Adunarea
Deputatilor ; astfel lărgindu-se dreptul de vot insa nu semnificativ.
 1917: se renunță la articolul ce declara proprietatea sacră și inviolabilă, se modifică
art. 57 și 67 pentru a se putea realiza reforma electorală (1918) și agrară (1918-
1921) ce prevedea împroprietărirea soldaților pe baza promisiunilor din 1917
Fragmente din Constituția din 1866, ilustrând noua organizare a
României[modificare | modificare sursă]
Titlul 1[modificare | modificare sursă]
DESPRE TERITORIUL ROMÂNIEI

 Art. 1. Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumirea
de România.
 Art. 2. Teritoriul României este inalienabil. Limitele statului nu pot fi schimbate sau
rectificate decât in virtutea unei legi [...]

Principiul separării puterilor în

stat[modificare | modificare sursă]
Puterea executivă (domn și guvern)[modificare | modificare sursă]
Prerogativele Domnului:

 numește și revocă miniștrii

 are drept de grațiere și de amnistie politică, însă acesta nu se aplică în cazul
miniștrilor
 numește și confirmă în toate funcțiile publice
 are drept de a bate monedă
 este liderul suprem al armatei
 are dreptul de a dizolva Parlamentul
 dispune de dreptul de veto
 acordă distincții și decorații
Puterea legislativă (Adunarea Deputaților și Senatul)
[modificare | modificare sursă]
Parlamentul:

 cu o structura bicamerala:senatori si adunarea deputatilor

  are drept de interpelare a miniștrilor ( de a cere socoteală în privința anumitor decizii,
etc.)
 are drept de inițiativă și sancțiune (aprobare) a legilor
 Adunarea Deputaților discută și votează bugetul de stat
Domnitorul:

 sancționează și promulgă legile

 are drept de veto absolut
Puterea judecătorească[modificare | modificare sursă]
Este exercitată prin Curți de judecată , Tribunale și prin instanța supremă: Înalta Curte de Justiție
si Casație.

 hotărârile și sentințele lor se pronunță în virtutea legii și se execută în numele

domnului.

Drepturi și libertăți cetățenești prevăzute în Constituția

din 1866[modificare | modificare sursă]
 libertatea conștiinței
 libertatea învățământului
 libertatea presei
 libertatea întrunirilor și asocierilor

https://ro.wikipedia.org/wiki/Constitu%C8%9Bia_Rom%C3%A2niei_din_1866