Lucrurile.

Posesia
Lucrurile
Lucrul (res) era pentru romani tot ce se afla în natură. Iar
pentru juriştii Romei cuvântul desemna numai acele
lucruri la care se referea un raport juridic şi pe care noi le
numim bunuri.
In terminologia latină, termenul res avea un înţeles larg –
lucru în genere – şi un sens mai restrâns, lucru ce cade
sub incidenţa unui raport juridic, adică „bun”.
Juristul Gaius în lucrarea „Instituţiile” şi apoi împăratul
Iustinian în manualul său cu acelaşi nume, împart
lucrurile în lucruri patrimoniale (res inpatrimonio) şi
nepatrimoniale (res extra patrimonium).
 Lucrurile patrimoniale

Lucruri mancipi şi necmancipi

Lucrurile mancipi constituiau mijloacele de bază ale
producţiei agricole romane sclavagiste; ele urmăreau
dezvoltarea şi prosperitatea acestei economii
În opoziţie cu lucrurile mancipi se găseau cele nec
mancipi, pe care romanii le priveau ca bunuri
inferioare. Destinate să fie consumate sau folosite
pentru schimb, ele nu constituiau un element constant
al patrimoniului.
Lucruri mobile şi imobile
Primele sunt lucrurile care pot fi mişcate de la un loc la altul sau
care se mişcă singure (res se moventes) cum ar fi sclavii,
animalele, iar cele imobile sunt obiecte nemişcătoare ca de pildă:
pământul, clădirile, plantaţiile. Această distincţie prezintă
importanţă practică în materie de uzucapiune, în domeniul
interdictelor etc
Lucruri determinate în gen (geness) şi lucrurile determinate
în speţă (species)
Primele sunt lucruri determinate prin caracterele genului din care
fac parte: vinul, untdelemnul, grâul, aurul etc., iar celelalte prin
propria lor individualitate: sclavul Stichus, fondul Cornelian etc.
 Lucruri consumptibile şi neconsumptibile
 Lucrurile consumptibile sunt cele ce nu pot fi folosite decât o singură dată
(res quae usu consumuntur, minuuntur tolluntur), pe când cele
neconsumptibile pot fi folosite de mai multe ori.
 Lucruri divizibile şi indivizibile
 Lucrurile divizibile îngăduie împărţirea lor materială în subdiviziuni, fără ca
prin aceasta să se schimbe destinaţia lor economică, ca de pildă un teren, o
bucată de sfoară etc. Dimpotrivă, lucrurile indivizibile nu îngăduie o astfel de
împărţire, fără o compromitere a destinaţiei lor economice, cum sunt,
hainele, sclavii etc. Această deosebire prezintă importanţă, în materie de
obligaţii cu pluralitate de creditori sau debitori.
 Lucruri simple, compuse şi colective
 Sub raportul gradului de coeziune, romanii împărţeau lucrurile corporale în
trei categorii, lucruri simple (un sclav, o scândură), compuse (o corabie, o
casă) şi colective sau universalităţi de lucruri (o turmă, un roi de albine).
 Fructele şi produsele
 Fructele (fructus) sunt lucruri pe care un alt lucru le produce în
mod periodic, în conformitate cu destinaţia lui economic. Aşa sunt
recoltele de cereale, vinul, lâna, prăsila de animale etc. Spre
deosebire de fructe, produsele nu au caracterul de periodicitate,
cum este cazul materialului lemnos exploatat în pădure, prasila
sclavilor etc
 Lucruri corporale şi incorporale
 Lucrurile corporale sunt cele care cad sub simţurile noastre datorită
materialităţii lor (quae tangi possunt), adică pot fi pipăite, cum
sunt: un sclav, un animal, un imobil etc. Dimpotrivă, lucrurile
incorporale nu cad sub simţurile noastre şi constau într-un drept
(consistunt in iure) ca de pildă, o moştenire, o creanţă.
Lucrurile nepatrimoniale
 Lucruri comune tuturor (res omnium communes)
 Se numesc astfel lucrurile care nu aparţin nimănui şi a căror folosinţă
este îngăduită tuturor oamenilor. Acestea sunt: aerul, apa curgătoare
şi marea; de aici rezultă libertatea de a pescui şi a naviga. Juriştii
romani adăugau şi ţărmul mării, ca fiind o dependentă a mării.
 Lucrurile publice (res publicae)
 Sunt cele care aparţin statului roman. Într-un sens restrâns, din
această categorie fac parte numai lucrurile care aparţin domeniului
public cum sunt: fluviile, porturile, teatrele, drumurile publice etc.
Într-un sens mai larg, pot fi socotite lucrurile publice şi bunurile care
formează domeniul privat al statului (pecunia populi) ca: sclavii
publici, ogorul public (ager publicus), sumele provenite din impozite
etc
 Lucruri ale cetăţilor (res universitas)
 Din această categorie fac parte lucrurile ce aparţin în special
oraşelor (municipii, colonii etc.). Aceste lucruri nu pot fi însuşite,
datorită destinaţiei lor, de către persoane private şi rămân afectate
membrilor respectivei cetăţi: teatrele, stadioanele etc.
 Lucruri destinate cultului religios (res divini iuris)
 Acestea sunt templele, statuile zeilor, mormintele, urnele
funerare etc. Romanii deosebeau aşa-numitele lucruri sacre (res
sacrae) destinate cultului zeilor de sus, de cele religioase
(religiosae) consacrate zeilor subpământeni. Tot din această
categorie făceau parte şi cele care se aflau în ocrotirea zeilor (res
sanctae) porţile şi zidurile cetăţii, hotarele ogoarelor etc.
Posesia
 Posesiunea este stăpânirea de fapt asupra unui lucru corporal; deşi
numai o putere (potis) şi nu un drept, posesiunea îngăduie titularului
său să dispună de lucru aşa cum dispune un proprietar. Aproape
întotdeauna posesiunea însoţeşte proprietatea, dar uneori este desprinsă
de proprietate; în asemenea situaţii proprietarul nu este posesor, iar
posesorul nu este proprietar.
 Instituţia posesiunii apare în legătură cu folosirea ogorului public, care
aparţinea statului roman, dar era în folosinţă, în schimbul unei arenzi a
persoanelor particulare, mai ales a patricienilor
 Dreptul roman socoteşte posesori pe cei ale căror interese datorită
poziţiei lor sociale, meritau a fi ocrotite. Din această categorie făceau
parte proprietarii, creditorii gajisti, posesorii de bună-credinţă care au
dobândit ilegal un bun străin, arendaşii pe termen lung al căror drept
era modelat după cel al proprietarilor etc.
Elementele posesiunii
Posesiunea necesită pentru a avea efecte juridice două
elemente: unul material (corpus) şi altul intenţional
(animus).
Corpus este stăpânirea de fapt asupra lucrului. La început
acest element a fost înţeles într-un sens pur fizic (luarea în
stăpânire directă a bunului imobil, instalarea într-un bun
imobil etc.)
Animus este intenţia sau voinţa de a stăpâni (animus
possidenti). Este vorba de intenţia de a se comporta ca
proprietar (animus domini) sau potrivit unei alte opinii o
simplă intenţie de a avea lucrul şi de a-l păstra (animus
tenendi).
 Dobândirea posesiunii
 Posesiunea se dobândeşte când o persoană obţine asupra unui lucru stăpânirea
de fapt, cu intenţia de a o exercita în interesul său propriu, cu alte cuvinte, prin
întrunirea celor două elemente animus şi corpus.
 În epoca veche, dobândirea elementului corpus se realiza prin aprehensiunea
materială a lucrului, luarea cu sine a bunului mobil (loco movere), intrarea în
stăpânirea fondului respectiv (inducere in fundum)
 Cât priveşte animus, adică intenţia de a poseda, acesta este prezumat dacă
dobânditorul se afla în una din acele cauze recunoscute de lege ca temei pentru
recunoaşterea posesiunii (causae possessionis). Şi deoarece animus nu este, un
element pur subiectiv, ci o voinţă determinată de dreptul obiectiv, nimeni nu
poate să-şi aroge o altă intenţie decât aceea pe care legea i-o îngăduie.
 Chiriaşul simplu detentor şi nu posesor, nu poate prin simpla sa voinţă să se
transforme în posesor, deoarece nimeni nu poate să-şi schimbe cauza în
temeiul căruia stăpâneşte lucrul.
Pierderea posesiunii
În momentul în care unul sau ambele elemente
constitutive ale posesiunii încetează de a mai exista,
posesiunea se pierde. Posesiunea se pierde prin
dispariţia elementului material (corpore solo), când
intervine un obstacol care împiedică pe posesor să
dispună de lucru după voinţa sa.
Posesiunea se pierde, de asemenea, odată cu pierderea
elementului animus (solo animo). Voinţa de a nu mai
poseda (nolle possidere) nu este simpla renunţare la
lucru, ci o voinţă clar exprimată
Tipurile de posesiune
Posesiunea propriu-zisă se numeşte posesiune
interdictală (ad interdicta) sau pretoriană deoarece
ocrotirea ei este asigurată prin mijlocirea interdictelor
de către pretor
În opoziţie cu posesiunea, este detenţiunea (in
possessione esse, tenere), care consta în stăpânirea
materială a lucrului, (corpus) fără intenţia de a stăpâni
în nume propriu (animus possidendi).
 Posesiunea drepturilor
 Analizând elementele componente ale posesiunii, jurisconsulţii romani
au dedus în mod logic, că posesiunea nu poate avea ca obiect decât
lucrurile corporale, care se pot afla în patrimoniul privat al unei
persoane. Pot fi posedate numai lucrurile corporale, deoarece cele
incorporale nu pot fi stăpânite materialmente (corpore): se cere apoi ca
ele să fie susceptibile de a fi obiect de proprietate privată, deoarece
numai asupra lor posesorul poate exercita o stăpânire în nume propriu
(animus possidendi).
 Noţiunea de posesiune a fost extinsă, printr-o analogie similară şi
asupra exerciţiului dreptului de cetăţenie, precum şi asupra calităţii de
om liber, calitate care posedată de bună-credinţă de un sclav vreme de
20 ani, face din acesta un om liber. De aici, derivă printr-o evoluţie
firească noţiunea de posesiune de stare civilă.
 Ocrotirea posesiunii
 Pretorul acorda posesorilor o apărare eficientă prin mijlocirea
interdictelor (interdicta). Pentru a obţine apărarea posesiunii lor,
posesorii nu aveau nimic de dovedit. Faptul că posedau şi că au fost
tulburaţi în stăpânirea lucrurilor în cauză, constituie elemente
îndestulătoare pentru a declanşa apărarea posesorie.
 Faptul că cel care posedă este ocrotit fără să fie obligat să facă vreo
dovadă, constituie una din marile avantaje ale ocrotirii posesorii.
Ocrotind posesiunea, ordinea juridică apără indirect pe proprietar şi
pe alţi deţinători ai mijloacelor de producţie (arendaşii pe termen
lung, creditorii gajişti, posesorii de bună credinţă etc.).
 Interdictele erau ordine pe care pretorul le dădea în favoarea celui
care posedă şi, implicit împotriva celui care tulbura posesiunea.
 Primul interdict este cel privind violenţa (unde vi) şi se referă numai la
imobile. Acest interdict se acordă celui care a fost expulzat de partea
adversă din imobilul pe care îl posedă.
 Al doilea interdict pentru redobândirea posesiunii era interdictul privind
precariul (de precario). Acest interdict este acordat persoanei care a dat cu
împrumut (precarium) un lucru altei persoane cu condiţia ca aceasta să i-l
restituie la cerere.
 Al treilea interdict din această categorie se referă la posesiunea imobiliară
dobândită pe ascuns (de clandestina possessione). Pretorul îl dădea în
favoarea celui care a pierdut posesiunea unui imobil însuşit pe ascuns, în
lipsa posesorului, de către o terţă persoană.
 A doua mare categorie de interdicte erau acelea care urmăreau să menţină
pe posesor în posesia lucrului. Aceste interdicte sunt prohibitorii,
deoarece opresc să se aducă vreo modificare unei stări actuale de fapt.
Coposesiunea
Posesiunea asupra unor bunuri neîmpărţite aparţine,
afară de cazuri excepţionale, coproprietarilor. Fiecare
din ei are o cotă parte (proindiviso) din întreaga
posesiune, corespunzătoare cotei părţi ce i se cuvine
din proprietatea indiviză.