II.

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

(1) II.1.NOŢIUNE, CARACTERE, STRUCTURĂ

II.1.1. Noţiunea de raport juridic civil.

Raporturile juridice reprezintă acele raporturi care sunt reglementate de lege (de norme juridice).
Dintre acestea sunt raporturi de drept civil acele raporturi patrimoniale şi personale(nepatrimoniale) care
sunt reglementate de norme de drept civil (raporturi de proprietate, de succesiune, de rudenie etc.).

II.1.2.Caracterele juridice ale raportului juridic civil.

 raport social deoarece se încheie între oameni, nu între om şi lucru;
 raport cu caracter voliţional deoarece:
1. este reglementat de lege (legea exprimă voinţa societăţii organizate în stat, manifestată
prin voinţa raprezentanţilor aleşi ai cetăţenilor cu drept de vot);
2. se naşte prin voinţa părţilor raportului juridic.
 raport caracterizat prin poziţia juridică de egalitate a părţilor ( nesubordonarea unei părţi faţă
de cealaltă).

II.1.3. Structura raportului juridic civil.

 Subiecţii (sau părţile), adică persoanele (fizice sau juridice) între care se leagă raportul
juridic ;
 Conţinutul, adică drepturile subiective şi obligaţiile civile pe care le au părţile raportului
juridic;
 Obiectul, adică prestaţia (acţiunea sau inacţiunea) pe care o parte a raportului juridic este
îndreptăţită să o pretindă celeilalte si pe care aceasta din urmă este obligată să o execute.

(2) II.4. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC. BUNURILE ŞI CLASIFICAREA LOR.

II.4.1. Obiectul raportului juridic.

II.4.1.1.Noţiunea de obiect al raportului juridic. Constituie obiect al raportului juridic acţiunea la care este
îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv al raportului juridic. Când prestaţiile
subiecţilor se referă la transmiterea unui drept asupra unui lucru, se spune că are ca obiect un lucru (exterior).

II.4.2.Bunurile şi clasificarea lor.

II.4.2.1.Noţiunea de bun. Constituie bun, în sensul dreptului civil, o valoare economică utilă omului pentru
satisfacerea nevoilor sale materiale sau spirituale şi care este susceptibilă de apropriere sub formă de
drepturi patrimoniale.

II.4.2.2.Clasificarea bunurilor. Noţiunea de bun este susceptibilă de mai multe clasificări, în funcţie de mai multe
criterii. Astfel:
1. după regimul juridic al circulaţiei lor:
 bunuri nesusceptibile de apropriere- res nullius- ex: aerul, spaţiul cosmic etc;
 bunuri scoase din circuitul civil- nu pot face obiectul unor acte juridice translative de drepturi: cele
prevăzute de art. 135 alin 4 Constituţia României;
 bunuri momentan fără stăpân, dar susceptibile de apropriere, în anumite condiţii: ex: lucrurile
abandonate, vânatul sălbatic etc;
 bunuri incluse în circuitul civil, dar care au un regim juridic special: ex. bunurile din patrimoniul
cultural naţional.
‫ ٭‬importanţa clasificării: pentru consecinţele juridice pe care le antrenează nerespectarea regulilor
speciale stabilite pentru fiecare categorie de bunuri;
2. după însuşirile lor fizice:
 bunuri corporale- cele care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor omului;
 bunuri incorporale- cele care au o existenţă ideală, abstractă: drepturile patrimoniale;
‫ ٭‬importanţa clasificării: o serie de reguli juridice nu se aplică decât bunurilor corporale (de ex. cele privind
prescripţia achizitivă a imobilelor sau "prescripţia instantanee" a mobilelor potrivit art. 1909 C. civ., precum şi toate
regulile juridice privitoare la posesie, detenţie etc.);
3. după clasificarea dată de Codul Civil:
 bunuri imobile - prin natura lor: terenurile şi bunurile care, în mod natural sau artificial, sunt
încorporate lor (art 463 C. Civ.);
- prin destinaţie: bunuri
mişcătoare, dar fie că sunt ataşate în mod
perpetuu unui imobil, fie că servesc exploatării unui imobil, fiind privite ca accesorii ale acelui
imobil:ex: arborii din parc, băncile dintr-o sală
 de curs etc. (art. 468-470 C. Civ.);
- prin obiectul la care se aplică: drepturile reale asupra bunurilor imobile şi acţiunile
în justiţie privitoare la asemenea bunuri (art. 471 C. Civ.);
 bunuri mobile- prin natura lor, cele care se pot deplasa singure sau cu ajutorul unei forţe exterioare
(art. 473 C. Civ.);
- prin determinarea legii, adică drepturile reale asupra bunurilor mobile, drepturile de
creanţă şi acţiunile în justiţie referitoare la bunurile mobile sau la drepturile asupra lor (art. 474 C.
Civ.);
- prin anticipaţie, adică bunurile legate de sol, dar care se poate desprinde în
viitor, fiind privite cu anticipaţie ca fiind mişcătoare;
‫ ٭‬importanţa clasificării:
-simpla posesie de bună-credinţă a unui bun mobil valorează titlu de proprietate (art. 1909 C.
civ.), în timp ce posesia bunurilor imobile (chiar dacă este de bună-credinţă) duce la dobândirea proprietăţii
prin uzucapiune numai dacă durează o perioadă mai mare de timp (10-20 de ani, dacă posesia este de
bună credinţă şi are la bază un "just titlu", respectiv 30 de ani în celelalte cazuri);
- înstrăinarea bunurilor mobile este, în principiu, consensuală (adică se face valabil prin simpla
existenţă a consimţământului părţilor, fără nici o formalitate), pe când înstrăinarea imobilelor este, de
regulă, solemnă şi necesită şi îndeplinirea unor măsuri speciale de publicitate;
- dreptul real accesoriu de ipotecă nu poate avea ca obiect decât bunuri imobile, în timp ce gajul
(amanetul) nu poate avea ca obiect decât lucruri mişcătoare (cu câteva excepţii expres prevăzute în lege);
- bunurile comune ale soţilor, dacă sunt imobile, pot fi înstrăinate sau grevate numai cu
consimţământul expres al ambilor soţi, pe când dacă sunt mobile pot fi înstrăinate şi de către unul singur
dintre soţi, acesta fiind prezumat de lege a avea şi mandatul tacit al celuilalt (art. 35 C. fam.);
- competenţa de soluţionare a litigiilor referitoare la imobile revine, de regulă, instanţei de la locul
de situare a imobilului, în timp ce litigiile privitoare la mobile se judecă de instanţa în a cărei circumscripţie
se află domiciliul (sediul) pârâtului;
- executarea silită asupra bunurilor imobile se face după reguli diferite de cele care reglementează
executarea asupra bunurilor mobile;
- în dreptul internaţional privat, de regulă, imobilele sunt cârmuite de legea ţării pe a cărui
teritoriu se află situat imobilul, în timp ce mobilele sunt cârmuite fie de legea personală a proprietarului ( lex
patriae sau lex domicilii), fie de legea contractului referitor la bunul respectiv (Legea nr. 105/1992); etc.
4. după modul în care sunt determinate:
 bunuri certe- se individualizează prin însuşiri proprii, specifice, deosebindu-se de astfel de bunuri
asemănătoare:ex:o construcţie identificată prin stradă, număr, localitate;
 bunuri generice- bunuri care se individualizează prin caracterele comune categoriei din care fac
parte şi se individualizează prin diferite procedee ( numărare, măsurare, cântărire);
‫٭‬importanţa clasificării: regimul juridic diferit aplicabil bunurilor dintr-o categorie sau din cealaltă. Astfel,
la vânzarea unui bun cert (individual determinat), dreptul de proprietate se transmite dobânditorului în chiar
momentul încheierii acordului de voinţe, chiar dacă bunul n-a fost predat dobânditorului (art. 1295 alin. 1
C. civ.); în schimb, la vânzarea unui bun generic, dreptul de proprietate se transmite cumpărătorului numai în
momentul individualizării bunului prin numărare, cântărire, măsurare etc. (art. 1300 C. civ.). De ex.: dacă
se vinde o tonă de grâu, până ce nu s-au cântărit cele 1000 kg. din depozitul de sute de tone al vânzătorului,
nu se poate şti care este grâul efectiv vândut, acesta confundându-se în masa celorlalte bunuri identice. Tot
astfel, dacă bunul datorat de debitor creditorului piere din cauză de forţă majoră (un incendiu, o inundaţie
etc.), debitorul este eliberat de obligaţia de a-l preda, dacă bunul datorat (şi pierit) era un bun cert, individual
determinat - căci obligaţia nu mai are obiect; dacă însă bunul datorat era un lucru generic (100 l. vin, de
pildă), pieirea unei cantităţi de 100 litri de vin din pivniţa debitorului nu-l exonerează de obligaţia de predare,
căci debitorul poate avea, în altă pivniţă, alt vin, sau îşi poate procura din altă parte vinul datorat spre a-şi
îndeplini obligaţia şi deci executarea obligaţiei nu este imposibilă; se spune, de aceea, că bunurile generice nu
pier din punct de vedere juridic (genera non pereunt). În fine, plata (adică executarea obligaţiei de a da un
lucru) se face la locul situării acestuia, când e vorba de un lucru cert, dar se face la domiciliul debitorului , când
e vorba de lucruri de gen (care trebuie individualizate).
5. după cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile:
 bunuri fungibile- pot fi înlocuite cu alte bunuri, în cadrul executării unor obligaţii, fără consecinţe asupra
valabilităţii plăţii;
 bunuri nefungibile- nu pot fi înlocuite cu altele în cadrul executării unor obligaţii, debitorul putând fi
eliberat numai după predarea bunului datorat;
‫٭‬importanţa clasificării: în materia executării obligaţiilor civile;
6. după cum folosirea lor implică sau nu consumarea ori înstrăinarea lor:
 bunuri consumptibile- cele a căror întrebuinţare obişnuită implică distrugerea, consumarea sau
înstrăinarea lor: ex: banii, alimentele;
 bunuri neconsumptibile: cele care pot face obiectul unor acte de întrebuinţare multiple şi repetate ,
fără a-şi consuma substanţa de la prima întrebuinţare (pământul, locuinţele, maşinile etc.);
consumptibilitatea depinde, în general, de natura bunului; ea poate rezulta însă şi din voinţa părţilor
sau din raporturile dintre ele.
‫٭‬importanţa clasificării: prin regimul diferit în materie de împrumut şi de uzufruct. Astfel, la
împrumutarea unui bun neconsumptibil, obligaţia de restituire poartă asupra bunului împrumutat însuşi
 (contractul este un "împrumut de folosinţă" sau "comodat"), pe când la împrumutarea unui bun
consumptibil (de ex. bani, alimente etc.) obligaţia de restituire poartă asupra unui alt bun identic în gen şi
cantitate (iar contractul este un "împrumut de consumaţie" sau "mutuum"). La dreptul de uzufruct, titularul
are dreptul de a se folosi de bunul ce face obiectul dreptului său, dar cu obligaţia de a-i conserva
substanţa şi de a-l restitui la încetarea uzufructului; când însă e vorba de bunuri consumptibile, dreptul este
doar un quasi-uzufruct, al cărui titular poate consuma bunul, fiind obligat a restitui un altul, identic.
7. după cum pot fi sau nu împărţite, fără să-şi schimbe destinaţia lor :
 bunuri divizibile- sunt susceptibile de a fi împărţite, fără consecinţe asupra destinaţiei lor: ex: o bucată
de stofă, o sumă de bani etc;
 bunuri indivizibile- - nu sunt susceptibile de a fi împărţite, fără consecinţe asupra destinaţiei lor
economice: ex:o maşină, un anumal viu etc;
‫٭‬importanţa clasificării: această clasificare prezintă interes în raporturile juridice cu o pluralitate de
subiecţi. De pildă, între mai mulţi coproprietari, un bun divizibil (de ex. o suprafaţă de teren) se poate
împărţi în natură, dar un bun indivizibil (de pildă o maşină) nu se poate împărţi decât fie prin atribuirea lui
în întregime unuia dintre coproprietari (celorlalţi atribuindu-li-se alte bunuri de valoare egală, sau
compensaţii (sulte) în bani), fie prin vânzarea bunului şi împărţirea între foştii coproprietari a preţului
obţinut. Tot astfel, dacă mai mulţi debitori datorează creditorului un cal viu, oricare dintre ei este ţinut să dea
un cal viu, neputându-se elibera de obligaţie predând fiecare câte o jumătate sau o treime de cal; dar dacă ei
datorează o sumă de bani, fiecare poate fi obligat să plătească numai cota-parte ce-i revine. Părţile
contractante pot stipula însă că obligaţia este indivizibilă, chiar dacă prin natura sa bunul datorat ar fi
susceptibil de împărţire (această stipulare a indivizibilităţii este un mijloc de garantare a creditorului împotriva
insolvabilităţii unuia dintre debitori, la fel ca stipularea solidarităţii pasive).
8. după corelaţia dintre ele:
 bunuri principale- au o întrebuinţare independentă şi nu servesc la întrebuinţarea altui bun;
 bunuri accesorii- servesc la întrebuinţarea altui bun, de care sunt strâns legate: ex: beţele pentru
schiuri, arcuşul pentru vioară etc;
‫٭‬importanţa clasificării: decurge din regula juridică potrivit căruia bunul accesoriu urmează soarta
bunului principal (accessorium sequitur principalem), dacă părţile n-au convenit altfel. Aşa fiind, vânzarea
unei viori implică şi obligaţia de a preda cumpărătorului cutia şi arcuşul viorii (dacă părţile n-au convenit
expres că vând şi respectiv cumpără numai vioara);
9. după cum sunt sau nu producătoare de fructe:
 bunuri frugifere- produc, fără consumarea substanţei lor, alte bunuri, denumite fructe, în mod periodic;
C. Civil deosebeşte trei categorii de fructe: naturale ( care se produc fără intervenţia omului- fructe de
pădure), civile ( venituri băneşti sau în natură obţinute din folosirea unui bun-chirii) şi industriale ( se
produc ca rezultat al muncii omului- recoltele);
 bunuri nefrugifere- nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la fructe, fără consumarea substanţei lor;
‫٭‬importanţa clasificării: în materie de posesie: cel care posedă un lucru cu bună-credinţă (crezându-
se proprietar) dobândeşte în proprietate fructele naturale şi civile produse de acel lucru, putându-le păstra
pentru sine, chiar dacă trebuie să restituie bunul însuşi adevăratului proprietar; el nu dobândeşte însă
productele, ci trebuie să le restituie odată cu restituirea bunului din a cărui substanţă s-a consumat la
producerea lor. Pe de altă parte, fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin faptul şi din
momentul culegerii lor, iar fructele civile se dobândesc zi cu zi, în timp ce productele se dobândesc prin
separarea lor de bunul din care provin. De asemenea, în materie de uzufruct, titularul dreptului (uzufruc-
tuarul) dobândeşte fructele, dar nu dobândeşte productele (tocmai fiindcă el are obligaţia de a
conserva substanţa bunului).

(3) II.2.SUBIECŢII RAPORTULUI JURIDIC CIVIL29

II.2.1.Noţiune.
Constituie subiect al raportului juridic civil orice titular de drepturi şi obligaţii care alcătuiesc
conţinutul raportului juridic.
Există două mari categorii de subiecte de drept civil:
1 persoanele fizice;
2 persoanele juridice.
Raportul juridic se stabileşte, de regulă, între doi subiecţi:
1 subiect activ, titular de drepturi (creditor- în raportul juridic de obligaţii);
2 subiect pasiv, titular de obligaţii (debitor- în raportul juridic de obligaţii).

II.2.2.Pluralitatea subiecţilor raportului juridic civil.

Majoritatea cazurilor existente în circuitul civil sunt cele în care raportul juridic se stabileşte între un subiect
activ şi un subiect pasiv; există însă şi raporturi juridice între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca
subiecte pasive. Asemenea situaţii se înfăţişează sub forma pluralităţii de subiecţi. Pluralitatea poate fi:
1 activă- există mai mulţi subiecţi activi;
2 pasivă- există mai mulţi subiecţi pasivi;
3 mixtă- există mai mulţi subiecţi activi şi mai mulţi subiecţi pasivi.
 Regula, în cazul pluralităţii de subiecţi, este divizibilitatea, adică drepturile şi obligaţiile civile se divid
între subiecţi.

EXEMPLU

A şi B împrumută, cu 100 000 lei pe C şi D; în lipsă de stipulaţie contrarie A şi B nu poate cere decât 5 000 de lei
fiecare, respectiv, C şi D nu pot fi obligaţi decât la restituirea a 5 000 lei fiecare.

Excepţiile de la regula divizibilităţii sunt:

1 indivizibilitatea care poate să-şi aibă izvorul în:
‫ ٭‬convenţia părţilor (s-au înţeles ca prestaţia să nu poată fi executată decât integral);
‫ ٭‬natura bunului care formează obiectul obligaţiei(bunul este, prin natura sa, indivizibil);
2 solidaritatea care poate să-şi aibă izvorul în:
‫ ٭‬convenţia părţilor ;
‫ ٭‬legea (impune ca obligaţia să fie executată nedivizat).

II.2.3.Determinarea subiecţilor.
De regulă, subiecţii unui raport juridic sunt determinaţi din chiar momentul naşterii raportului juridic
respectiv, dar uneori unul dintre subiecţi este nedeterminat, putându-se individualiza ulterior:
 în cazul raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi absolute, este determinat numai subiectul activ
care este titularul dreptului subiectiv civil; subiectul pasiv este nedeterminat, fiind format din toate celelalte
subiecte de drept (raportul juridic care are în conţinutul său dreptul de proprietate);
 în cazul raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi relative, este determinat atât subiectul activ,
cât şi subiectul pasiv (raportul juridic care se naşte din contractul de mandat).

II.2.4.Schimbarea subiecţilor raportului juridic civil

Problematica schimbării subiecţilor într-un raport juridic, se prezintă diferit, în funcţie de conţinutul
raportului juridic:
 în cazul raporturilor civile nepatrimoniale, nu se pune problema schimbării subiectului activ sau a celui
pasiv întrucât drepturile nepatrimoniale sunt inalienabile, iar subiectul pasiv este nedeterminat ;
 în cazul raporturilor juridice patrimoniale situaţia diferă astfel:
‫ ٭‬se poate schimba numai subiectul activ dintr-un raport juridic real (proprietarul A vinde
bunul său lui B, care devine proprietar);
‫ ٭‬se poate schimba atât subiectul activ( creditorul) cât şi cel pasiv( debitorul) într-un
raport juridic de obligaţii.
Procedeul de schimbare a subiecţilor într-un raport juridic poartă denumirea de cesiune:
-de drepturi - schimbare de subiect activ;
-de datorii - schimbare de subiect pasiv.
Cesiunea de drepturi poate fi:
 cu titlu particular-se transmite unul sau mai multe drepturi determinate din patrimoniul cedentului
către cesionar- şi se realizează prin diverse acte juridice: contract de vânzare-cumpărare, contract
de donaţie, contract de închiriere etc;
 cu titlu universal-se transmite o cotă-parte ideală (1/2,2/3) din patrimoniul cedentului către
cesionar;
 universală-se transmit toate drepturile şi obligaţiile cedentului către cesionar.
Cesiunea de datorii (cu titlu particular)nu este reglementată în mod expres, dar o asemenea transmisiune se
poate realiza prin alte procedee: novaţia, delegaţia, stipulaţia pentru altul.30

II.2.5.Capacitatea civilă de folosinţă.

Aceasta reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile
(art.5 alin 2 din Decretul nr. 31/1954).
Capacitatea de folosinţă:
 este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice, fără nici o discriminare;
 este generală (cuprinde toate drepturile subiective şi toate obligaţiile civile recunoscute de dreptul
obiectiv);
 este egală pentru toate persoanele fizice;
De asemenea:
 nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă (decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute
de lege);
 nimeni nu poate renunţa la capacitatea de folosinţă(se poate renunţa la un drept subiectiv civil, sau
chiar la toate, dar nu se poate renunţa la aptitudinea de a fi subiect de drept).
Începutul şi sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este stabilit de Decretul nr. 31/1954, în art.
7:”Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”. Referitor la
dobândirea de drepturi, capacitatea de folosinţă începe chiar din momentul concepţiei, cu condiţia să se nască
viu.
Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice începe odată cu înfiinţarea, sau după caz, odată cu
 recunoaşterea, autorizarea sau înregistrarea persoanei juridice şi încetează odată cu desfiinţarea sau încetarea
existenţei sale prin comasare, divizare sau dizolvare.
Conform prevederilor art. 34 alin 1 din Decretul nr. 31/1954 persoana juridică poate avea numai acele
drepturi şi obligaţii care corespund scopului ei, stabilit prin lege, prin actul de înfiinţare sau prin statut.
Întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este deci limitată potrivit principiului specialităţii, fiind
astfel diferită de la o persoană juridică la alta.

II.2.6. Capacitatea civilă de exerciţiu.

Aceasta reprezintă aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini
obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile ( art.5 alin 3 din Decretul nr. 31/1954).
Vis-a-vis de persoanele fizice, capacitatea de exerciţiu este condiţionată de existenţa discernământului,
astfel:
 capacitate de exerciţiu deplină:
‫ ٭‬dobândesc persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani( au o voinţă conştientă şi dispun de
discernământul necesar aprecierii însemnătăţii şi consecinţelor actelor juridice pe cere le săvârşesc);
‫ ٭‬dobândesc persoanele minore care se căsătoresc 31;
 capacitate de exerciţiu restrânsă dobândesc persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani; aceasta
le permite să încheie ei înşişi acte juridice, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a
tutorelui;
 sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu:
‫ ٭‬minorii până la împlinirea vârstei de 14 ani( legea prezumă lipsa discernământului);aceştia vor fi
reprezentaţi în încheierea de acte juridice, în sensul că actele juridice vor fi încheiate în numele minorului
incapabil de către reprezentanţii lor legali, părinte sau tutore;
‫ ٭‬interzişii (persoanele care suferă de alienaţie sau de debilitate mintală, fiind lipsite astfel de
discernământ, sunt puse sub interdicţie printr-o hotărâre judecătorească) vor fi şi ei reprezentaţi în
încheierea de acte juridice de către tutori.
Vis-a-vis de persoanele juridice, acestea îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile prin organele lor,
adică prin persoanele fizice încredinţate cu conducerea lor, potrivit legii, actului de înfiinţare sau statutului:
 actele juridice încheiate de organele persoanei juridice, vor da naştere la drepturi şi obligaţii în
numele persoanei juridice( dacă au fost încheiate în limita puterilor conferite);
 faptele (licite sau ilicite) săvârşite de organe obligă însăşi persoana juridică (dacă au fost
săvârşite cu prilejul exercitării funcţiei lor);
 faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celor ce le-au săvârşit, atât faţă de persoana
juridică, cât şi faţă de terţi.32

(4) II.3.CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

II.3.1.Consideraţii generale.

II.3.1.1. Noţiunea de conţinut al raportului juridic civil. Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit
din drepturile şi obligaţiile părţilor (drepturile subiectului activ şi obligaţiile subiectului pasiv).
Fiecărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie corelativă, nu există drept fără obligaţie corelativă.

EXEMPLU

Într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul are dreptul de a pretinde şi a primi preţul bunului vândut, drept
căruia îi corespunde obligaţia corelativă a cumpărătorului da a plăti acel preţ; pe de altă parte, vânzătorul are obligaţia de a
transmite cumpărătorului proprietatea lucrului vândut şi obligaţia de a garanta pe cumpărător împotriva evicţiunii şi împotriva
viciilor ascunse ale lucrului, iar cumpărătorul are dreptul corelativ de a dobândi proprietatea lucrului şi de a fi garantat.

II.3.1.2. Definiţia şi caracterele juridice ale dreptului subiectiv. Prin drept (civil) subiectiv înţelegem
posibilitatea juridică a titularului (subiect activ) de a desfăşura o anumită conduită, garantată de lege
prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumită comportare corespunzătoare, care poate fi
impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. 33
În ceea ce priveşte obligaţia corelativă, aceasta reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al raportului
juridic de a avea o anumită comportare, corespunzătoare conduitei subiectului activ - adică de a da, de
a face sau nu a face ceva - comportare care îi poate fi impusă la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Caracterele juridice ale drepturilor subiective:
1 presupune întotdeauna existenţa unei obligaţii corelative în sarcina altei persoane, implicând deci, existenţa unui
raport juridic;
2 conferă titularului posibilitatea de a pretinde o conduită corespunzătoare din partea subiectului pasiv (să dea, să
facă, să nu facă ceva);
3 conferă titularului posibilitatea de a desfăşura o anumită conduită, conduită căreia îi corespunde o anumită
comportare corelativă din partea subiectului pasiv;
4 titularul dreptului poate apela la concursul forţei de constrângere a statului (când dreptul său este încălcat ori
nesocotit, nerespectat);
5 ia fiinţă din momentul naşterii raportului juridic, chiar dacă titularul nu a început să-l exercite (dreptul este o
 posibilitate juridică a unei conduite).

II.3.2.Clasificarea drepturilor civile subiective şi a obligaţiilor corelative acestora.

II.3.2.1. Clasificarea drepturilor civile în absolute şi relative. După sfera persoanelor obligate şi după
conţinutul obligaţiilor corespunzătoare, drepturile sunt :
 absolute;
 relative.
Drepturile subiective absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia generală a tuturor
persoanelor de a se abţine a le încălca.
Se caracterizează prin:
‫ ٭‬raportul juridic care dă naştere unui drept absolut se stabileşte între titularul dreptului, subiect
activ, determinat ca atare( de pildă proprietarul) şi toate celelalte persoane ca subiecte pasive;
‫ ٭‬conţinutul obligaţiei corelative, care revine subiecţilor pasivi, îl constituie obligaţia generală şi negativă de a
se abţine de la orice act sau fapt, care ar putea să stânjenească pe titularul dreptului în exercitarea prerogativelor
sale;
‫ ٭‬drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes).
Sunt drepturi asbolute:
1 drepturile personale extrapatrimoniale( dreptul la nume, la reputaţie etc, drepturile rezultând din raporturile
conjugale şi din raporturile de familie; drepturile nepatrimoniale de autor, de inventator şi cele conexe lor; etc.);
2 drepturile reale(dreptul de proprietate, de uzufruct, de uz şi abitaţie, servitute, drepturile reale de folosinţă, de
administrare directă, etc).
Drepturile relative sunt cele cărora le corespunde obligaţia unei sau mai multor persoane,
determinate din chiar momentul stabilirii raportului juridic de a da, de a face, sau de a nu face ceva.
Se caracterizează prin:
‫ ٭‬raportul juridic care dă naştere unui drept relativ se stabileşte între titularul dreptului, subiect activ,
determinat ca atare şi una sau mai multe persoane determinate, ca subiect pasiv;
‫ ٭‬conţinutul obligaţiei corelative, care revine subiectului pasiv, îl constituie obligaţia de a da, de a face
sau de a nu face ceva;
‫ ٭‬drepturile relative sunt opozabile numai faţă de persoana( sau persoanele) care constituie subiectul
pasiv determinat al raportului juridic respectiv.
Sunt drepturi relative drepturile de creanţă, adică cele care rezultă din acte juridice sau din fapte juridice în
temeiul cărora o persoană determinată (sau mai multe), în calitate de creditor, are dreptul de a pretinde (şi obţine)
de la una sau mai multe persoane determinate, în calitate de debitor, îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, de a
face sau a nu face ceva.

II.3.2.2. Clasificarea drepturilor civile în drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale. În funcţie de

conţinutul lor economic, drepturile subiective sunt:
 patrimoniale;
 nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, evaluabil în bani. Dintre acestea,
unele pot fi:
-absolute-opozabile erga omnes( drepturile reale);
iar altele
-relative-opozabile numai debitorului( drepturile de creanţă).
Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale) sunt cele care nu au un conţinut economic şi
deci nu pot fi evaluate în bani. Aceste drepturi sunt întotdeauna absolute, opozabile erga omnes.

II.3.2.3.Clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Drepturile

patrimoniale, la rândul lor se împart în:
 reale;
 de creanţă.
Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale în virtutea cărora titularul lor îşi poate
exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altor persoane.
Se caracterizează prin:
‫ ٭‬raportul juridic care dă naştere unui drept real se stabileşte între titular, ca subiect activ, şi tote
celelalte persoane, ca subiect pasiv universal, nedeterminat;
‫ ٭‬titularul dreptului îşi poate exercita prerogativele dreptului direct asupra lucrului la care se referă;
‫ ٭‬sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative, dreptului real îi corespunde o obligaţie generală şi
negativă, de non facere, adică de abţinere a tuturor de a aduce atingere dreptului real;
‫ ٭‬drepturile reale sunt absolute, opozabile erga omnes;
‫ ٭‬dreptul real conferă titularului un drept de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar afla în mod
nelegitim şi un drept de preferinţă faţă de alţi creditori cu privire la acel bun, în sensul că bunul îi va fi restituit cu
preferinţă faţă de oricare persoană care l-ar pretinde în baza unui drept personal;

EXEMPLU
 Astfel, dacă o creanţă de 100.000.000 lei este garantată prin constituirea în favoarea creditorului a unui drept real de
ipotecă asupra apartamentului debitorului, în cazul când debitorul nu-şi achită datoria la scadenţă, creditorul poate proceda la
executarea silită asupra bunului (apartamentului), obţinând vânzarea lui la licitaţie; din preţul obţinut, se va achita mai întâi
creanţa creditorului ipotecar, şi abia apoi - dacă preţul obţinut a fost mai mare - se vor achita, integral sau proporţional, alte
datorii ale debitorului, faţă de alţi creditori care n-au avut prudenţa să-şi garanteze creanţa cu un drept real de ipotecă.

‫ ٭‬drepturile reale sunt limitate ca număr la cele expres reglementate de lege, astfel:
- drepturi rele principale:
-dreptul de proprietate:
- de stat( domeniul public şi domeniul privat);
- cooperatist-obştească;
- privată;
- dreptul de administrare directă( al regiilor autonome şi al instituţiilor de stat asupra
bunurilor proprietate de stat);
- dreptul de concesiune asupra unor bunuri din domeniul public al statului;
- dreptul de uzufruct;
- dreptul de uz;
- dreptul de abitaţie;
- dreptul de servitute;
- dreptul de superficie;
- drepturi rele accesorii:
- gajul;
- ipoteca;
- unele privilegii.
Drepturile de creanţă sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ, numit
creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Se caracterizează prin:
‫ ٭‬raportul juridic care dă naştere unui drept de creanţă se stabileşte între una sau mai multe
persoane determinate, ca subiect activ şi una sau mai multe persoane determinate, ca subiect pasiv;
‫ ٭‬conferă titularului posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv să dea, să facă, să nu facă ceva;
‫ ٭‬sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative, dreptului de creanţă îi corespunde îndatorirea
debitorului de a da( a constitui sau transmite un drept real asupra unui lucru), de a face( de a săvârşi anumite acte
sau acţiuni, lucrări sau servicii) sau de a nu face ceva( de a se abţine de la un act sau de la o acţiune pe care altfel
era îndreptăţit să o săvârşească);
‫ ٭‬drepturile de creanţă sunt relative, deci opozabile numai debitorului;
‫ ٭‬drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.

- II.3.2.4. Alte clasificări ale drepturilor civile.

A. După corelaţia dintre ele:

 drepturi principale: cele care au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând de vreun alt
drept;
 drepturi accesorii: cele a căror soartă juridică depinde de existenţa altui drept subiectiv civil, cu rol de
drept principal.
B. După gradul de siguranţă pe care îl oferă titularului lor:
 drepturi pure şi simple: cele care conferă maximă certitudine titularului său, putând fi exercitate de
îndată după naşterea lor necondiţionat;
 drepturi afectate de modalităţi: cele a căror existenţă depinde de un element viitor- termen, condiţie
sau sarcină;
 drepturi eventuale: cele care conferă un grad şi mai redus de siguranţă, fiind momentan lipsite fie de
obiect, fie de subiectul titular;
 drepturi viitoare: cele cărora le lipseşte momentan atât obiectul cât şi subiectul activ.
II.3.2.5. Clasificarea obligaţiilor civile corelative drepturilor subiective.
A. În funcţie de obiectul lor:
 obligaţii de - a da;
- a face;
- a nu face;
 obligaţii - pozitive;
- negative;
 obligaţii - de prudenţă şi diligenţă(sau
de mijloace);
B. În funcţie de tăria sancţiunii lor juridice:
 obligaţii - civile(perfecte);
- naturale( imperfecte);
C. În funcţie de opozabilitatea lor:
 obligaţii - obişnuite( opozabile numai
debitorului);
- opozabile şi terţelor persoane
( scriptae in rem);
- obligaţii reale( propter rem).