TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE -RAPORTUL JURIDIC CIVIL (III)-

Obiectul raportului juridic civil

Cuprins:

1. Noţiunea de obiect al raportului juridic civil.

2. Bunurile. Patrimoniul și universalitățile de fapt.

3. Clasificarea bunurilor

4. Teme de reflecție și grile recapitulative.

OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL.

1. Noțiunea de obiect al raportului juridic civile civil.

1.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea la
care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
În raporturile juridice patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea la lucruri, dar acestea nu pot fi
incluse în structura raportului juridic civil, ţinând cont de caracterul social al acestui raport. De regulă
însă, lucrul este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.
Terminologie: nu confundați obiectul raportului juridic civil cu obiectul actului juridic civil (care este
operațiunea juridică, precum vânzarea, schimbul sau locațiunea). Obiectul raportului juridic este
obiectul obligației, or actul juridic poate genera mai multe obligații, deci mai multe raporturi juridice.

1.2. Definiţia bunurilor. Corelaţia dintre bunuri, lucruri, universalități, patrimoniu

Codul civil întrebuinţează termenul „bun” într-un dublu sens. În sens larg, prin bunuri se desemnează
atât lucrurile, cât şi, prin asimilare a regimului juridic, drepturile privitoare la acestea. În sens restrâns,
riguros, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora există drepturi patrimoniale.
Putem defini bunul, în sens restrâns, cf. art. 535 C. civ., ca fiind orice lucru, corporal sau
necorporal, care face obiectul unui drept patrimonial. Din definiție rezultă că: ➢ nu orice lucru este
bun, ci doar cele care fac obiectul unui drept patrimonial; ➢ toate bunurile sunt lucruri, corporale sau
necorporale;
➢ dacă lucrul nu este apropriat, dar este apropriabil, el nu este bun (cazul lucrurilor fără stăpân);
➢ drepturile subiective nu sunt lucruri, deci nu ar fi bunuri (cf. M. Nicolae); ideea este discutabilă
 întrucât noțiunea de lucru este atât de largă încât nu poate să nu includă și drepturile
subiective...
Lucru (concept nedefinit de către lege) înseamnă orice obiect din lumea fizică, indiferent dacă are
sau nu o existență corporală (materială, fizică) și dacă are sau nu vreo valoare economică (de schimb)
sau nu. Conform art. 542 C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la
bunuri și drepturile asupra acestora, ceea ce înseamnă că legea nu le tratează ca bunuri propriu zise, ci
le asimilează bunurilor. Practic lucru ar putea fi orice, ce nu este persoană. ”- Ce vezi în jurul tău
studentule la drept? - Bunuri (lucruri) și persoane!”
O altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil, care este în strânsă legătură cu aceea de bunuri, este
cea de patrimoniu. Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care
aparţin unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul se compune din două laturi, anume, latura activă,
formată din drepturile patrimoniale, precum şi latura pasivă, alcătuită din obligaţiile patrimoniale.
Aşadar, între noţiunile de patrimoniu şi de bun există o relaţie de tipul întreg-parte, cu precizarea că
bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul câte unul, fie în mod global, ca o universalitate juridică
aparţinând unei persoane, în acest din urmă caz reprezentând însăşi latura activă a patrimoniului acelei
persoane.
Patrimoniul este o specie de universalitate de drept. Universalitatea de drept este o grupare, o masă
de drepturi și obligații patrimoniale, deci nu de bunuri, ci de prerogative și îndatoriri care pot să se refere la bunuri
sau doar la conduita unei persoane.
Universalitatea de drept nu trebuie confundată cu universalitatea de fapt, care este, conform art. 541 alin. (1)
C. civ., o grupare, un ansamblu de bunuri care aparțin aceleiași persoane și care au o destinație comună stabilită
prin voința proprietarului sau prin lege. Așadar, de această dată nu mai este vorba despre o grupare de abstracțiuni,
drepturi și obligații, ci de bunuri,. De exemplu,
- „fondul de comerț”- constând în bunurile imobile și mobile utilizate de către un profesionist cu scop lucrativ
în activitatea sa profesională (ansamblul compus din fabrica, materiile prime și mijloacele de transport folosite de
producătorul X).
- o colecție de 100 de ceasuri;
Bunurile din universalitatea de fapt își păstrează individualitatea, nu
formează, împreună, un alt bun, dar categoria de universalitate de fapt rămâne utilă pentru că facilitează
identificarea bunurilor pentru scopul de a încheia acte juridice cu privire la întreaga grupare; astfel înstrăinrea
se va putea face printr-o singură vânzare, iar nu prin 100 de vânzări (în cazul exemplului cu colecția de
ceasuri).

1.3. Clasificarea bunurilor

a) Bunuri imobile şi bunuri mobile

Această clasificare se face în funcţie de un criteriu mixt, anume natura bunurilor şi calificarea dată
de lege și este una summa divisio.
În dreptul nostru civil, BUNURILE IMOBILE (numite şi bunuri nemişcătoare) sunt de trei feluri: -
imobile prin natura lor; sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în
rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte
instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum (art. 537 NCC);
- imobile prin încorporare - ... şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent (art. 537 teza a 2 a C. civ);
- imobile prin accesorialitate – denumite tradițional prin destinaţia proprietarului; pentru a fi în
prezenţa unui imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite două cerinţe şi anume, pe de o parte, să existe un
raport de accesorietate (adică de afectare), fizică sau voliţională (în sensul că acest
raport este stabilit fie printr-o legătură materială, fie printr-o legătură intelectuală), între bunul mobil şi
imobilul prin natura lui la care serveşte, iar, pe de altă parte, ambele bunuri să aibă acelaşi proprietar
(art. 546 NCC).
Vor avea regimul juridic al bunurilor imobile (prin obiectul la care se aplică) şi drepturile reale
imobiliare (altele decât dreptul de proprietate).

BUNURILE MOBILE (numite şi bunuri mişcătoare) sunt toate bunurile care nu sunt calificate
imobile (clasificarea este summa divisio).
O categorie aparte sunt bunurile mobile prin anticipaţie care prin natura lor sunt imobile, dar pe care
părţile unui act juridic le privesc ca mobile în considera rea a ceea ce vor deveni în viitor (art. 540 NCC).
Sunt bunuri mobile prin anticipaţie, spre exemplu, fructele şi recoltele neculese încă, arborii, materialele
ce vor rezulta din demolarea unei construcţii, piatra din carieră, desigur pentru toate aceste bunuri numai
dacă sunt înstrăinate cu anticipaţie prin act juridic. Mobilele prin anticipaţie au un caracter mobiliar
relativ, în sensul că aceste bunuri sunt mobile numai în raporturile dintre părţile actului juridic respectiv.
Faţă de terţi însă, ele devin mobile numai după desprinderea efectivă de fond, cu excepția cazului în care
convenția le este opozabilă (ceea ce presupune înscrierea în cartea funciară).

b) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil

Această clasificare a bunurilor porneşte de la regimul circulaţiei lor juridice. Bunurile aflate în
circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte (sau fapte, cf. M. Nicolae)
juridice. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile prevăzute expres de lege (art.
553 alin. (4) teza I C.civ., art. 1.657 C.civ.). În cadrul acestei categorii putem distinge între:
- pe de o parte, bunurile care pot circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte, - bunurile care pot fi
dobândite, deţinute sau înstrăinate însă numai cu respectarea anumitor condiţii restrictive (de exemplu,
armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi substanţele toxice, obiecte de cult etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil translativ
sau constitutiv de drepturi reale (art. 1229 NCC). Ex. bunurile proprietate publică, iar din rândul celor
proprietate privată – art. 21 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 – până la soluționarea notificării realizate
de către cel deposedat de regimul comunist, imobilul notificat nu poate fi înstrăinat. Atenție, bunurile
pot deveni inalienabile și prin convenția părților, în condițiile strict reglementate de lege (art. 627 C.
civ.) .
Importanța clasificării: a) bunurile inalienabile (cel puțin cele lovite de inalienabilitate
convențională dar și o parte dintre bunurile inalienabile în puterea legii) sunt, ca regulă, și insesizabile;
b) înstrăinarea unui bun inalienabil atrage de regulă nulitate actului astfel încheiat.

c) Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic

După modul în care sunt determinate, deosebim bunurile determinate individual (numite şi bunuri
certe – res certa) şi bunurile determinate generic (numite şi bunurile generice sau de gen – res genera).
Bunurile determinate individual sunt acelea care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate de părţile
actului juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Includem în această categorie, spre
exemplu, unicatele, o casă indicată prin locul ei de situare (localitate, stradă, număr), un autoturism
individualizat prin seria motorului, a șasiului, prin numărul de înmatriculare etc.
Bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizează prin însuşirile speciei sau
categoriei din care fac parte. Aceste bunuri se indică, spre individualizare, prin număr, greutate, măsură
etc. Sunt asemenea bunuri: alimentele, banii etc.
În calificarea unui bun ca determinat individual sau generic, trebuie să se ţină cont nu numai de natura
bunului respectiv, ci şi de voinţa părţilor exprimată în actul juridic încheiat, deoarece un bun care prin
natura lui ar urma să fie socotit generic poate fi privit de părţile contractante ca determinat individual.
Genul poate fi nelimitat (toate merele roșii de calitate medie), sau limitat – ultimele 3 sticle de vin
de colecție aparținând unei categorii (Fetească Neagră de Huși 1923).

Importanța clasificării: a) momentul transferului proprietății – imediat în cazul celor individual

determinate, la momentul individualizării în cazul celorlalte; b) riscul contractului (dacă piere fortuit
bunul individual determinat debitorul este liberat, pe când în cazul bunului de gen, ca regulă debitorul
nu va fi liberat, chiar dacă au pierit toate bunurile sale, câtă vreme nu a pierit întregul gen
limitat/nelimitat); c) validitatea și locul plății.

d) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile, bunurile sunt
fungibile şi nefungibile.
Bunul fungibil este acela care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul, fără a fi
afectată valabilitatea plăţii.
Bunul nefungibil este acela care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii, aşa încât
debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat (art. 543 NCC). În principiu, bunurile
determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile determinate individual sunt bunuri nefungibile.
Însă, caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci poate fi dat
şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca două bunuri certe să fie
considerate fungibile.
Importanța clasificării: valabilitatea plății, când un bun este înlocuit cu altul.

e) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea
substanței ori înstrăinarea lor (art. 544 NCC) .
Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuințare să nu implice
consumarea substanței sau înstrăinarea lui. Spre exemplu, banii, alimentele, combustibili etc. sunt bunuri
consumptibile.
Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit în mod repetat, fără să fie necesară, pentru
aceasta, consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Ca exemple de bunuri neconsumptibile pot fi
menţionate: clădirile, terenurile, maşinile etc.
Deşi în majoritatea cazurilor, bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile sunt
nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci consumptibilitatea nu trebuie
 confundată cu fungibilitatea. Exemplul clasic de bun consumptibil şi nefungibil este acela al
ultimei sticle cu vin dintr-o recoltă de vin celebră. De asemenea, pot exista şi bunuri
neconumptibile, dar fungibile, spre exemplu-două cărţi din aceeaşi ediţie.
Importanța clasificării:
➢ în calificarea unor contracte – împrumutul de folosință (bunuri neconsumptibile) vs.
împrumutul de consumație (bunuri consumptibile);
➢ calificarea uzufructului – obișnuit sau quasiuzufruct; în cazul unui bun neconsumptibil,
uzufructuarul trebuie să restituie, la încetarea uzufructului, chiar acel bun, căruia trebuie să îi
conserve substanța (art. 703 și 713 C. civ.), în timp ce, în cazul uzufructului unor bunuri
consumptibile (cvasiuzufructul) acordarea folosinței înseamnă transmiterea proprietății, astfel
că uzufructuarul va trebui să restituie nu acele bunuri, pe care le-a consumat, ci bunuri de
aceeași cantitate, calitate etc.

f) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

După cum sunt ori nu producătoare de alte bunuri, numite fructe, bunurile se împart în frugifere
şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau
naştere altor bunuri, numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor produse, în mod periodic
şi fără consumarea substanţei lor.
Se disting trei categorii de fructe: fructe naturale, adică acele fructe care se produc fără vreo
intervenţie a omului; fructe industriale, adică acelea care se produc ca urmare a activităţii omului; fructe
civile, prin care desemnăm echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui bun (chiriile, dobânzile,
venitul rentelor; arendele etc.).
Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă importanță în ceea ce priveşte modul lor de
dobândire, în sensul că fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), iar
fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).
Fructele nu trebuie confundate cu productele, cu care formează, împreună, categoria de produse
ale bunurilor. Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale. Spre
exemplu, includem în categoria productelor: piatra dintr-o carieră, nisipul dintr-o albie etc.
Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică sub mai multe aspecte, de
exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar;
posesorul de bună-credinţă dobândeşte numai fructele (art. 948 NCC.), nu însă şi productele.

g) Bunuri corporale şi bunuri incorporale

Această clasificare are drept criteriu modul lor de percepere, adică după cum bunurile pot fi percepute
cu simțurile omului (inclusiv prin mijlocirea unor instrumente, cum ar fi detectarea unei radiații sau
a unor unde prin instrumente specifice), sau au o existență pur abstractă, intelectuală.
Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existență materială, fiind perceptibile simțurilor
omului. Ex: o casă, o pisică.
Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o existență ideală, abstractă.
Ex. de bunuri incorporale:
- titlurile de valoare, care au o formă dematerializată (care nu sunt încorporate într-un înscris). În
această categorie sunt incluse valorile mobiliare (acțiunile, obligațiunile, instrumentele financiare
derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această
categorie); desigur că evidența lor se poate să fie realizată material pe un suport, dar nu suportul sau
mențiunea în sine este titlu de valoare. A nu se confunda cu titlu la purtător, caz în care titlul (suportul),
încorporează însuși dreptul!
- o operă literară, sau o creație științifică, dacă ele pot exista de sine stătător de suportul material pe
care informația este reprodusă (aceasta putând fi reprodusă și pe un alt suport) și cu care nu se confundă
(suportul fiind un bun corporal).
- un drept de ipotecă asupra unei creanțe (creanța este o abstracțiune – legătura juridică creditor-
debitor, în virtutea căreia creditorul poate pretinde debitorului...).
Importanța clasificării: numai bunurile corporale pot fi dobândite prin posesie de bună credință (art.
937 C. civ), ocupațiune (art. 941 și urm.), uzucapiune (art. 930 și urm), pentru că numai ele sunt
susceptibile de posesie materială.

h) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

După cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunurile se clasifică în
divizibile şi indivizibile.
Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa
economică – art. 545 NCC. Ex. un teren de dimensiuni mari.
Bunul indivizibil este acela care, prin împărțire, îşi schimbă destinația economică. Spre ex. un
autoturism, o bicicletă (chiar dacă ele pot fi dezmembrate, rezultând valori economice, acestea au o altă
destinație – e.g. piese de schimb).
Importanța clasificării: a) la partaj bunul indivizibil nu poate fi atribuit decât unuia dintre
coproprietari (sau vândut și prețul împărțit), iar nu împărțit în materialitatea lui între copărtași; b) în
cazul obligațiilor plurale bunul indivizibil (o rochiță roz) va atrage indivizibilitatea obligației (chiar fără
ca părțile să prevadă aceasta), iar nu divizibilitatea;

j) Bunuri principale şi bunuri accesorii - art. 546 NCC.

Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de corelaţia dintre ele.

Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat a servi
la întrebuinţarea altui bun.
Bunul accesoriu este acela care este afectat întrebuinţării altui bun, principal. Ca exemple de bunuri
accesorii, cităm: cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta pentru caiet, prelata pentru autoturism
etc.
Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însuşirile fizice ale bunului, cât mai
ales din voinţa omului.
Pentru a fi în prezența unui bun accesoriu prin destinația lui, trebuie îndeplinite următoarele
condiții:
a) ambele bunuri să aibă același proprietar; de. ex., mașinile și uneltele aduse de arendaș ori închiriate
de proprietar pentru exploatarea terenului agricol nu sunt bunuri accesorii, b) proprietarul să fi afectat,
în mod efectiv, stabil și exclusiv, bunurile în vederea exploatării altui bun, socotit principal;
Regim juridic în raport de terți:
 – art. 546 alin. (4) C. civ. - dacă o persoană a dobândit drepturi asupra bunului principal, e.g. o ipotecă asupra
unui teren căruia îi sunt afectate animale de povară, și, în consecință, a dobândit acele drepturi și asupra
accesoriului, eventuala încetare a afectării sale economice pentru exploatarea bunului principal, nu poate aduce
atingere drepturilor terților (creditorul ipotecar) asupra fostului bun accesoriu (animalele de povară);
– art. 546 alin. (6) C. civ.- dacă o persoană a dobândit drepturi ( e.g. o ipotecă) asupra bunului principal (un
car cu boi), acea persoană nu poate fi afectată apoi de transformarea bunului în unul accesoriu altui bun principal
(un fond agricol căruia îi este necesar carul cu boi), care are alt regim juridic (ipoteca va subzista asupra bunului
mobil).

Importanța clasificării: dacă legea nu prevede altfel sau părțile n-au convenit în alt mod, bunul
accesoriu urmează situația juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau grevare a
bunului principal (accesorium sequitur principale).

k) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanță având ca obiect remiterea unei
sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plătește de bunăvoie, el va putea să treacă la
executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-și creanța din sumele obținute prin valorificarea
(vânzarea silită a ) acestora. Trebuie reținut însă că nu absolut toate bunurile debitorului pot forma obiect
al executării silite.
În consecință, vom deosebi, pe de o parte, bunurile sesizabile (regula, majoritatea bunurilor sunt
sesizabile), adică acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite, iar, pe de altă
parte, bunurile insesizabile, adică acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanțe
bănești. Ex. bunurile proprietate publică, bunurile de uz personal, cele necesare exercitării profesiei
persoanei, tablourile personale sau de familie etc.
Nu toate bunurile insesizabile sunt și inalienabile. Ex.: bunurile necesare exercitării profesiei
debitorului.
Importanta clasificării – bunurile insesizabile nu pot fi executate silite în mod valabil – executarea
fiind lovită de nulitate (invocabilă prin contestație la executare).

4. Teme de reflecție și grile recapitulative.

1. Ce sunt bunurile ?

2. Cum se clasifică bunurile imobile.

3. Având în vedere noțiunea legală de bun:

a) toate lucrurile sunt bunuri;

b) toate drepturile patrimoniale sunt propriu zis bunuri;

c) un lucru asupra căruia nu poartă un drept patrimonial nu este un bun.

4. Animalele de muncă aduse de un arendaş pentru a lucra pământul luat în arendă de la proprietar
sunt bunuri :
a) imobile;

b) mobile prin afectaţiune;

c) mobile prin natura lor.