Dreptul civil

1. Bunurile – obiecte ale raportului juridic civil.

Articolul 285. Bunurile

(1) Bunuri sînt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile
patrimoniale.
(2) Lucruri sînt obiectele corporale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
Articolul 286. Circuitul civil al bunurilor
Bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor cînd circulaţia lor este limitată sau interzisă prin
lege.
Articolul 287. Animalele
(1) Animalele nu sînt lucruri. Ele sînt ocrotite prin legi speciale.
(2) În privinţa animalelor se aplică dispoziţiile referitoare la lucruri, cu excepţia cazurilor stabilite
de lege.
Articolul 288. Bunurile imobile şi mobile
(1) Bunul poate fi imobil sau mobil.
(2) La categoria de bunuri imobile se raportă terenurile, porţiunile de subsol, obiectele acvatice
separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de
pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat durabil în acestea, adică
bunurile a căror deplasare nu este posibilă fără a se cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor.
(3) Rămîn bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un teren, pentru a fi
reîntrebuinţate, atît timp cît sînt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui bun
imobil care sînt detaşate provizoriu de acesta dacă sînt destinate reamplasării. Materialele aduse
pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile.
(4) Prin lege, la categoria de bunuri imobile pot fi raportate şi alte bunuri.
(5) Bunurile care nu sînt raportate la categoria de bunuri imobile, inclusiv banii şi valorile
mobiliare, sînt considerate bunuri mobile.
Articolul 289. Prevederile aplicabile drepturilor reale
Prevederile referitoare la bunurile imobile şi mobile se aplică în modul corespunzător şi drepturilor
reale asupra acestor bunuri.

În sens larg, prin bunuri se desemnează atît lucrurile, cît şi drepturile privitoare la acestea. În sens
restrîns, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale.
Putem defini bunul, în sens restrîns, ca fiind valoarea economică ce este utilă pentru satisfacerea
nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care este susceptibilă de apropriere (însuşire) sub forma
drepturilor patrimoniale. O altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil, care este în strînsă legătură
cu aceea de bunuri, este cea de patrimoniu. Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul se compune din
două laturi, anume, latura activă, formată din drepturile patrimoniale, precum şi latura pasivă,
alcătuită din obligaţiile patrimoniale. Aşadar, între noţiunile de patrimoniu şi de bun există o relaţie
de tipul întreg-parte, cu precizarea că bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul cîte unul, fie în
mod global, ca o universalitate juridică aparţinînd unei persoane, în acest din urmă caz reprezentînd
însăşi latura activă a patrimoniului acelei persoane.

3. Clasificarea bunurilor
Codul civil, clasifică bunurile după cum urmează:
1. bunuri aflate în circuit civil, bunuri scoase din circuit civil şi bunuri limitate în circuit civil (art. 286);
2. bunuri imobile şi bunuri mobile (art. 288);
3. bunuri divizibile şi bunuri indivizibile (art. 291);
4. bunuri principale şi bunuri accesorii (art. 292);
5. bunuri fungibile şi bunuri nefungibile (art. 293);
6. bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic (art. 294);
7. bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile (art. 295);
8. bunuri ale domeniului public şi bunuri ale domeniului privat (art. 296);
9. bunuri complexe (art. 297);
10. universalităţi de bunuri (art. 298).
Pe lângă aceste categorii de bunuri, doctrina clasifică bunurile în: bunuri corporale şi bunuri incorporale;
bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere; bu¬nuri sesizabile şi bunuri insesizabile.
1. Bunurile aflate în circuitul civil, bunurile scoase din circuitul civil şi bunurile limitate în
circuitul civil
Art. 286 din Codul civil prevede că bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor când circulaţia lor este
limitată sau interzisă prin lege. Această normă instituie prezumţia conform căreia orice bun poate circula
liber, adică poate face obiectul oricărui act juridic civil, dacă nu există o interdicţie stabilită de lege. Este
important ca limitarea circulaţiei bunurilor, precum şi interzicerea circulaţiei lor să fie stabilite doar prin
lege.
Din art. 286 se desprind trei categorii de bunuri după regimul circulaţiei:
a) bunuri care se află în circuitul civil general;
b) bunuri supuse unui regim special de circulaţie;
c) bunuri care nu se află în circuitul civil.
Bunurile care se află în circuitul civil general sunt bunuri care pot fi dobândite şi înstrăinate prin acte
juridice. După cum s-a spus, regula constă în faptul că bunurile se află în circuitul civil, prin urmare legea
(şi numai legea) trebuie să prevadă, în mod expres, excepţiile. Bunurile aflate în circuitul civil sunt toate
bunurile alienabile, care pot fi urmărite de creditori şi se pot dobândi şi pierde prin prescripţie. în
conformitate cu prevederile art. 296 alin. (1) din Codul civil, şi bunurile din domeniul privat al statului
fac parte din cele care se află în circuitul civil. Din categoria bunurilor aflate în circuitul civil fac parte
bunurile de consum, bunurile de uz casnic şi gospodăresc etc.
Bunurile supuse unui regim special de circulaţie sunt bunuri care, deşi se află în circuitul civil, au un
regim special de circulaţie, cu alte cuvinte, au o circulaţie limitată. Bunurile limitate în circuitul civil pot
fi dobândite, deţinute, folosite şi înstrăinate în condiţiile prevăzute de lege. In principiu, restricţiile care
privesc circulaţia bunurilor se pot referi la subiectele de drept, care le pot dobândi şi înstrăina, ori la
condiţiile de încheiere a actelor juridice cu aceste bunuri. De exemplu, conform prevederilor art. 8 din
Legea nr. 110-III din 18 mai 1994 cu privire la arme, dreptul de proprietate asupra armelor şi muniţiilor
aferente (anume acestea având o circulaţie limitată) poate fi dobândit de persoanele fizice care au atins
vârsta de 18 ani şi cărora nu le este contraindicată, din punct de vedere medical, mânuirea armelor. La fel
au circulaţie limitată monumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural.
Bunurile care nu se află în circuitul civil sunt bunuri care nu pot face obi¬ectul actelor juridice. Bunurile
scoase din circuitul civil sunt inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate. Sunt scoase din circuitul civil:
 lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de apropiere, sub forma dreptului de proprietate
sau a altor drepturi reale, cum ar fi: aerul, apele curgătoare, spaţiul cosmic etc;
 bunurile domeniului public în conformitate cu prevederile art. 296 alin. (4) din Codul civil;
 alte categorii de bunuri care, prin lege, sunt scoase din circuitul civil.
2. Bunurile imobile şi bunurile mobile
Codul civil prevede, la art. 288, că bunul poate fi imobil sau mobil. Divizarea cea mai importantă, asupra
căreia se insistă în acest articol, fiind în bunuri imobile şi bunuri mobile. în principiu, această clasificare
se face în funcţie de natura bunurilor.
Imobile sunt bunurile care au o aşezare fixă şi stabilă, cum ar fi pământul, clădirile şi, în genere, tot ceea
ce este durabil legat de sol.
Mobile sunt bunurile care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la
altul, fie prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine.
Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile se întemeiază, în principiu, pe diferenţa de natură fizică
existentă între bunurile mobile şi cele care se caracterizează prin fixitate. Spunem în principiu, fiindcă
imobile, după natura lor, sunt în cea mai mare parte doar bunurile enumerate expres la art. 288 alin. (2). în
categoria bunurilor imobile, conform prevederilor art. 288 alin. (3) şi (4), intră şi alte bunuri care, de fapt,
după natura lor, sunt mobile.
3. Bunurile divizibile şi bunurile indivizibile
Noţiunile de bun divizibil şi de bun indivizibil se conţin în art. 291 din Codul civil.
Este divizibil bunul care poate fi împărţit în natură fără a i se schimba des¬tinaţia economică, de exemplu
o bucată de stofă, un teren.
Este indivizibil bunul ale cărui părţi, în urma divizării, pierd calităţile şi destinaţia lui, de exemplu, un
automobil.
Clasificarea bunurilor în divizibile şi indivizibile se face pe criteriul posibilităţii împărţirii bunurilor fără a
se schimba utilitatea sau destinaţia lor economică. Este necesară precizarea că divizibilitatea bunurilor
urmează să fie privită sub două aspecte: fizic şi juridic. Sub aspect fizic, sunt divizibile numai bunurile
corporale, dat fiind faptul că materia în sine este întotdeauna divizibilă.
Divizibilitatea fizică presupune existenţa a trei condiţii:
 părţile componente ale bunului să posede calităţile individuale ale întregului;
 părţile să rămână proprii destinaţiei economice ale întregului;
 părţile să nu sufere o depreciere valorică disproporţionată. Existenţa acestor condiţii depinde de
însuşirile naturale ale bunului.
Cu toate acestea, conform prevederilor art. 291 alin. (3), un bun divizibil din punctul de vedere al
însuşirilor lui naturale poate fi considerat indivizibil. Prin urmare, divizibile sunt bunurile susceptibile de
împărţire fără a li se schimba destinaţia şi indivizibile sunt bunurile care nu se pot împărţi fără a li se
schimba destinaţia.
4. Bunurile principale şi bunurile accesorii
Clasificarea bunurilor în principale şi accesorii se face în raport cu corelaţia dintre ele. Codul civil, în art.
292 alin. (1), conţine o noţiune legală doar a bu¬nurilor accesorii, stipulând: „Bunul destinat în mod
permanent întrebuinţării economice unui alt bun (principal) şi legat de acesta prin destinaţie comună este
un bun accesoriu atâta timp cât satisface această întrebuinţare”. Referindu-se la bunurile principale, Codul
civil precizează că „toate celelalte bunuri sunt prin¬cipale”. Pornind de la prevederile legale, bunurile
principale şi accesorii se pot defini astfel: Principale sunt bunurile care au o existenţă de sine stătătoare, o
destinaţie economică proprie, adică pot fi folosite independent, fără a servi întrebuinţării unui alt bun. Şi,
invers: Accesorii sunt bunurile destinate să servească întrebuinţării unor bunuri principale.
Pentru a fi în prezenţa bunului principal şi a bunului accesoriu trebuie ca ambele bunuri să se afle în
proprietatea uneia şi aceleiaşi persoane, cu alte cu¬vinte, ele trebuie să aibă acelaşi proprietar. Pentru a
determina caracterul de bun accesoriu şi de bun principal, urmează a fi îndeplinite următoarele condiţii:
 ambele bunuri să fie în proprietatea aceluiaşi proprietar;
 titularul dreptului de proprietate trebuie să stabilească prin voinţa lui un raport cu destinaţia comună a
ambelor bunuri.
Referitor la cea din urmă condiţie, în art. 292 alin. (2) este stipulată regula că destinaţia comună a ambelor
bunuri poate fi stabilită de proprietarul lor. Această regulă poartă un caracter dispozitiv, dând părţilor unui
contract posi¬bilitatea să deroge de la ea prin voinţa lor comună.
Importanţa juridică a clasificării bunurilor în principale şi accesorii constă în faptul că bunul accesoriu
urmează soarta bunului principal dacă părţile nu au convenit altfel, fapt confirmat expres prin dispoziţia
alin. (3) din art. 292: Bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului principal dacă părţile nu convin
altfel. Dacă bunul principal va fi înstrăinat (vândut, schimbat, donat), această soartă o va avea şi bunul
accesoriu, fiind şi el înstrăinat. în situaţia de accesoriu se află toate raporturile de garanţie personală
(fideiusiunea) şi rapor¬turile reale (gajul).
Bunul accesoriu, separat temporar de bunul principal, va avea aceeaşi cali¬tate, de bun accesoriu, dacă
ulterior îşi va relua locul, fiindu-i aplicabile reguli¬le bunului accesoriu. La art. 292 alin. (5) nu se
specifică perioada în care bunul accesoriu, separat de bunul principal, îşi păstrează calitatea de bun
accesoriu deoarece, în fiecare caz concret, termenul va fi diferit. Important este faptul ca, ulterior
separării, bunul accesoriu să revină la bunul principal.
5. Bunurile fungibile şi bunurile nefungibile
Codul civil consacră art. 293 acestor categorii de bunuri. Clasificarea bunu¬rilor în fungibile şi
nefungibile se face în funcţie de utilitatea lor. Fungibilitatea ori nefungibilitatea este determinată de faptul
dacă bunul poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii. Drept exemplu pot servi 100 kg de grâu
care pot fi înlocuite cu 100 kg de grâu de aceeaşi calitate. Fungibile sunt bunurile care pot fi înlocuite
unele cu altele în executarea unei obligaţii. Nefungibile sunt bunurile care nu se pot înlocui unele cu altele
în executarea unei obligaţii, în acest caz, se va considera că debitorul a executat obligaţia doar dacă a
res¬tituit bunul datorat. De exemplu, în categoria bunurilor fungibile intră: banii, alimentele de un anumit
fel, mesele, scaunele, pixurile, caietele etc. Din catego¬ria bunurilor nefungibile fac parte: casele,
pământul, câinii de rasă etc. Natura juridică a bunurilor fungibile presupune că ele au aceeaşi valoare
pentru credi¬tor din punctul de vedere al plăţii datorate, astfel încât acestuia îi este indiferent ce bun va
primi. în principiu, bunurile fungibile sunt şi bunuri determinate generic, fapt prevăzut expres la art. 294
alin. (2). Spunem în principiu, fiindcă într-o ipoteză se poate admite ca un bun determinat generic să fie
nefungibil, adică să nu poată fi înlocuit în executarea unei obligaţii cu un altul similar.
Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile se poate face nu numai după natura lor (art. 293 alin.
(1)), ci şi din voinţa părţilor contractante (art. 293 alin. (2)). Prin urmare, părţile unui act juridic pot stabili
ca bunurile ne¬fungibile să fie fungibile şi invers. Deşi, conform art. 293 alin. (2), părţile unui act juridic
pot, prin voinţa lor, să considere că un bun este fungibil ori nu, unele bunuri însă, precum sunt banii,
cerealele, vor fi considerate aproape în¬totdeauna fungibile. Fungibilitatea monedei este şi o necesitate
practică, fiind¬că este imposibil să restitui aceleaşi bancnote pe care le-ai primit ori aceeaşi materie
primită. Din aceste considerente caracterul fungibil al bunurilor impune o corelaţie cu consumptibilitatea
lor. Aşadar, fungibilitatea evocă o altă calitate a bunurilor, şi anume consumptibilitatea. între bunurile
fungibile şi cele consumptibile există o strânsă legătură, deoarece de cele mai dese ori bunurile
consumptibile sunt şi fungibile. între aceste două categorii de bunu¬ri însă nu trebuie să se pună semnul
egalităţii, căci există cazuri când unele bunuri fungibile nu pot fi consumptibile şi invers. De exemplu, o
carte este în principiu un bun atât consumptibil, cât şi fungibil, dar dacă este într-un singur exemplar, ea
nu mai poate fi considerată fungibilă.
6. Bunurile determinate individual şi bunurile determinate generic
Noţiunea legală a bunului determinat individual şi a bunului determinat generic se conţine în art. 294 alin.
(1) şi (2) din Codul civil.
 Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se in¬dividualizează prin semne,
însuşiri caracteristice doar lui.
 Se consideră determinat generic bunul care posedă semnele caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi
gen şi care se individualizează prin numărare, mă¬surare, cântărire.
Clasificarea bunurilor în bunuri determinate individual şi bunuri determi¬nate generic se face după
criteriul naturii lor (alin. (1) şi (2) art. 294), precum şi după voinţa părţilor contractante. La art. 294 alin.
(3) se prevede caprin act juridic, bunurile determinate individual pot fi considerate determinate generic,
iar bunurile determinate generic pot fi considerate determinate individual.
Determinat generic este bunul care se caracterizează prin elementele co¬mune bunurilor de gen şi care se
individualizează prin numărare (10 mese, 5 scaune, 30 de cărţi, 20 de telefoane), măsurare (20 de metri de
stofă, 8 m de cablu electric), cântărire (5 kg de roşii, 1 tonă de mere). Deşi, după regula generală, bunurile
determinate generic sunt considerate fungibile, fapt expres prevăzut la art. 294 alin.(2), trebuie totuşi să se
ţină cont că aceste două catego¬rii de bunuri determinate generic şi fungibile nu sunt întotdeauna
identice. De exemplu, o carte este un bun generic şi totodată fungibil, adică poate fi înlocu¬it, în
executarea unei obligaţii, cu un alt exemplar. Pot exista însă situaţii când împrumutătorul insistă să se
restituie anume cartea împrumutată, căci poartă semnătura autorului. în acest caz nu mai poate fi vorba de
un bun generic şi fungibil, ci de un bun determinat, diferit de alte bunuri din aceeaşi categorie.
7. Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile
Codul civil consacră art. 295 acestor categorii de bunuri. Bunurile se cla¬sifică în consumptibile sau
neconsumptibile, după cum folosirea lor obişnuită implică ori nu înstrăinarea sau consumarea substanţei
lor.
Consumptibile sunt bunurile a căror întrebuinţare obişnuită implică în¬străinarea sau consumarea
substanţei lor. Aceste bunuri nu se pot întrebuinţa decât consumându-se fie material, fie juridic prin
înstrăinare şi ieşire din patrimoniu, într-un singur act de folosire. în această categorie de bunuri se includ
produsele alimentare, materia primă, grânele, banii, care îşi îndeplinesc funcţiile prin înstrăinare. Bunurile
consumptibile nu trebuie confundate cu bunurile comestibile, corelaţia dintre ele fiind de gen – specie.
Toate bunurile comestibile sunt şi consumptibile, însă nu toate bunurile consumptibile sunt şi comestibile
(benzina, motorina).
Neconsumptibile sunt bunurile care pot fi întrebuinţate continuu, fără a li se consuma substanţa ori fără
implicarea înstrăinării. Din această categorie fac parte bunuri ca terenurile, construcţiile, automobilele etc.
Importanţa juridică a acestei clasificări constă în faptul că numai asupra bunurilor neconsumptibile se pot
constitui drepturi care permit titularului lor să exercite o folosinţă îndelungată, după care bunul
neconsumptibil să fie restituit proprietarului. O asemenea situaţie se întâlneşte în cazul dreptului de
uzufruct şi al contractului de comodat şi împrumut. în cazul uzufructului, conform prevederilor art. 395,
uzufructuarul va folosi bunul străin neconsumptibil (iar în unele cazuri şi bunuri consumptibile) pe o
perioadă deter¬minată sau determinabilă cu obligaţia de a-1 restitui la sfârşitul uzufructului.
8. Bunurile domeniului public şi bunurile domeniului privat
Bunuri ale domeniului public sunt bunurile care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi
care sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Bunuri ale domeniului privat sunt bunurile care aparţin persoanelor fizice sau persoanei juridice, inclusiv
statului şi unităţilor administra¬tiv-teritoriale, şi care sunt alienabile, prescriptibile şi sesizabile.
Afectarea bunului către domeniul public se face prin lege ori prin natura lui care îl face să fie de uz sau de
interes public. Astfel, conform prevederilor Legii nr. 828/1991 (Codul funciar), art. 56, terenurile
destinate ocrotirii na¬turii (terenurile rezervaţiilor, parcurilor naţionale, parcurilor dendrologice şi
zoologice, grădinilor botanice, braniştilor, monumentelor naturii, terenurile zonelor de protecţie şi zonelor
sanitare) fac obiectul proprietăţii publice. La fel, urmează a fi atribuite categoriei de bunuri publice
terenurile destinate ne¬cesităţilor de apărare şi trupelor de grăniceri – fâşia de protecţie a frontierei
(Legea nr.828/1991, art. 55). O altă lege care enumera un bun din categoria bunurilor publice este
Legea nr.918/2000 privind terenurile proprietate publi¬că şi delimitarea lor. O a doua categorie care face
parte din domeniul public o reprezintă bunurile care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Sunt
de uz public bunurile accesibile tuturor persoanelor, cum ar fi parcurile naturale, străzile, pieţele etc. Sunt
de interes public bunurile care, deşi nu pot fi folosite de orice persoană, au destinaţia de a fi folosite în
activităţi care in¬teresează pe toţi membrii societăţii, cum ar fi muzeele, teatrele, şcolile etc. Re¬feritor la
proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale a se vedea Legea nr.523/1999.
În Codul civil la art. 296 alin.(3) este reprodus alin. (4) al art. 127 din Con¬stituţie, unde sunt principalele
categorii de bunuri care fac obiectul exclusiv al domeniului public. Această enumerare nu poate fi
considerată exhaustivă, deoarece în cuprinsul normei se stipulează că şi alte bunuri stabilite de lege fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
9. Bunurile complexe.
Codul civil consacră art.297 acestei categorii de bunuri. Bunurile pot fi simple atunci când formează o
unitate indivizibilă şi sunt supuse în mod na¬tural unui regim juridic omogen, şi complexe atunci când
mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat folosinţei comune atribuite de natura unificării.
Este complex, conform prevederilor art. 297, bunul format din mai multe bu¬nuri, ca un tot întreg,
destinat folosinţei comune atribuite de natura unificării. Bunul complex se caracterizează prin faptul că:
 este format din mai multe bunuri, ca un tot întreg (o bibliotecă, o tur¬mă, un serviciu de veselă);
 bunurile care îl formează nu sunt legate între ele (spre deosebire de automobil, care, deşi este format
din mai multe piese, nu este conside¬rat un bun complex, ci unul simplu, un serviciu de cafea, format din
mai multe piese, este considerat un bun complex);
 totalitatea de bunuri care îl formează este destinată folosinţei comune;
 fiecare parte a lui poate fi utilizată de sine stătător în acelaşi scop (de exemplu, o cană sau o farfurie
dintr-un serviciu de cafea poate fi folo¬sită de sine stătător).
Importanţa evidenţierii bunurilor complexe constă în faptul că toate bu¬nurile componente ale unui tot
întreg (bun complex) sunt considerate ca un singur bun. Din aceste considerente, în cazul încheierii unui
act juridic al că¬rui obiect este un bun complex care trebuie transmis, urmează să fie transmise toate
bunurile lui componente. Această prevedere din art. 297 alin. (2) poartă un caracter dispozitiv, părţile
fiind în drept să deroge de la ea. în unele cazuri, şi legea poate deroga de la regula conform căreia actul
juridic produce efecte juridice asupra tuturor părţilor componente ale bunului complex.
10. Universalitatea de bunuri
Codul civil consacră art. 298 acestei categorii. Universalitatea este o masă de bunuri, în care acestea, ca
elemente constitutive, sunt supuse unor reguli identice. Codul civil distinge: universalitatea de fapt şi
universalitatea de drept.
Prin universalitate de fapt, conform prevederilor alin. (1), se înţelege o pluralitate de bunuri corporale
omogene considerate ca un tot întreg.
Prin universalitate de drept se înţelege o pluralitate de bunuri corporale şi in¬corporale de orice fel care,
privite împreună, sunt considerate ca un tot întreg.
Universalitatea de fapt este o totalitate de lucruri corporale omogene considerate ca un tot întreg (o
bibliotecă, o turmă, un serviciu de veselă, un set de mobilă, etc.). Valoarea economică a acestei
universalităţi trebuie pusă în legătură cu reunirea elementelor constitutive. Un exemplu de universalitate
de fapt se invocă la art. 406 alin. (2) din Codul civil, care prevede că „arborii care se scot din pepinieră
fără degradarea acesteia nu fac parte din uzufruct decât cu obligaţia uzufructuarului de a se conforma
dispoziţiilor legale şi uzanţelor locale în ceea ce priveşte înlocuirea lor”.
11. Bunurile corporale şi bunurile incorporale (bunurile sesizabile şi bunurile insesizabile
Codul civil nu cuprinde o normă expresă dedicată bunurilor corporale şi bunurilor incorporale, aşa cum o
face în cazul bunurilor descrise mai sus. O asemenea clasificare însă poate fi dedusă din conţinutul art.
285, care prevede că bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi
drepturile patrimoniale.
Corporale sunt bunurile care au o existenţă materială, fiind percepute prin simţurile omului. Bunurile
corporale pot fi văzute, atinse, dominate în fapt şi po¬sedate. Sunt bunuri corporale lucrurile care pot fi în
formă solidă, lichidă sau sub formă de gaze (un teren, o casă, un automobil, motorina, gazele naturale
etc.).
Incorporale sunt bunurile care nu pot fi percepute cu simţurile omului, neavând o existenţă materială. Din
categoria bunurilor incorporale fac parte drepturile, atât cele patrimoniale, cât şi cele nepatrimoniale.
12. Bunurile frugifere şi bunurile nefrugifere
În funcţie de faptul dacă sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se clasi¬fică în frugifere şi
nefrugifere.
Frugifere sunt bunurile care, periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere la alte bunuri, numite
fructe.
Nefrugifere sunt bunurile care nu au însuşirea de a produce fructe.
Codul civil, la art. 299, utilizează termeni ca: fruct al lucrului, fruct al drep¬tului şi fruct al lucrului şi
dreptului. În particular, fruct al lucrului sunt venitul, sporul şi productele pe care le dă acest lucru, fruct al
dreptului este venitul şi beneficiile dobândite în urma folosirii acestui drept, iar fruct al lucrului şi al
dreptului se consideră, de asemenea, veniturile şi beneficiile pe care acest lucru sau drept le asigură prin
intermediul raporturilor juridice.
Doctrina evidenţiază trei categorii de fructe:
 naturale;
 industriale;
 civile.

2. Apărarea onoarei , demnității și reputației profesionale.

Articolul 16. Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei

profesionale
(1) Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale. (2) Orice
persoană este în drept să ceară dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională dacă cel care a răspîndit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii. (3) La cererea
persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei şi demnităţii unei persoane fizice şi după moartea
acesteia.
(4) Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este răspîndită printr-
un mijloc de informare în masă, instanţa de judecată îl obligă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică,
pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii
judecătoreşti.
(5) În cazul în care un document emis de o organizaţie conţine informaţii care lezează onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională, instanţa de judecată o obligă să înlocuiască documentul.
(6) În alte cazuri decît cele prevăzute la alin.(4) şi (5), modalitatea de dezminţire a informaţiilor
care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională se stabileşte de către instanţa de
judecată.
(7) Persoana lezată în drepturile şi interesele sale, ocrotite de lege, prin publicaţiile unui mijloc de
informare în masă, este în drept să publice replica sa în respectivul mijloc de informare în masă pe
contul acestuia.
(8) Orice persoană în a cărei privinţă a fost răspîndită o informaţie ce îi lezează onoarea, demnitatea şi
reputaţia profesională este în drept, pe lîngă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului material şi
moral cauzat astfel. Cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral trebuie sa fie rezonabil şi să se
determine ţinîndu-se cont de:
a) caracterul informaţiilor răspîndite;
b) sfera de răspîndire a informaţiilor;
 c) impactul social asupra persoanei;
d) gravitatea şi întinderea suferinţelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate;
e) proporţionalitatea între acordarea despăgubirilor şi gradul în care reputaţia a fost lezată;
f) gradul de vinovăţie al autorului prejudiciului;
g) măsura în care această compensare poate aduce satisfacţie persoanei vătămate;
h) publicarea rectificării, replicii sau dezminţirii pînă la pronunţarea hotărîrii judecătoreşti;
i) alte circumstanţe relevante pentru cazul dat.
[Art.16 al.(8) modificat prin LP262-XVI din 28.07.06, MO126-130/11.08.06 art.641]
(9) Dacă identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională a unei alte persoane este imposibilă, aceasta din urmă este în drept să adreseze în instanţă de
judecată o cerere în vederea declarării informaţiei răspîndite ca fiind neveridică.

3. Condițiile de valabilitate a actului juridic civil.

Articolul 199. Consimţămîntul

(1) Consimţămînt este manifestarea, exteriorizată, de voinţă a persoanei de a încheia un act juridic.
(2) Consimţămîntul este valabil dacă provine de la o persoană cu discernămînt, este exprimat cu
intenţia de a produce efecte juridice şi nu este viciat.
Articolul 200. Momentul de producere a efectelor consimţămîntului
(1) Manifestarea de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte produce efecte în momentul în
care parvine acesteia, indiferent de faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei.
(2) Manifestarea de voinţă nu produce efecte în cazul în care celeilalte părţi i-a parvenit anterior
sau îi parvine în acelaşi timp o declaraţie de retractare.
(3) Valabilitatea manifestării de voinţă nu este afectată de decesul persoanei care şi-a exprimat
voinţa, sau de lipsirea ei de capacitate de exerciţiu, dacă aceste evenimente au avut loc după
exprimarea voinţei.
Articolul 201. Imposibilitatea determinării esenţei consimţămîntului
Actul juridic se consideră neîncheiat în cazul în care esenţa consimţămîntului nu poate fi
determinată cu certitudine nici din exprimarea exteriorizată şi nici din alte circumstanţe ale încheierii
sale.
Articolul 202. Acordul terţului la încheierea şi executarea actului juridic
(1) Dacă efectul unui act juridic care trebuie îndeplinit faţă de altcineva depinde de acordul unui
terţ, acordul sau dezacordul poate fi exprimat atît faţă de o parte, cît şi de cealaltă.
(2) Acordul nu necesită formele stabilite pentru actul juridic.
Articolul 203. Acordul prealabil pentru încheierea actului
Acordul prealabil este revocabil pînă la încheierea actului juridic în măsura în care nu reiese
altfel din raportul juridic în a cărui bază a fost dat acordul prealabil. Revocarea poate fi exprimată atît
faţă de o parte, cît şi de cealaltă.
Articolul 204. Acordul ulterior pentru încheierea actului juridic
(1) Acordul ulterior (confirmarea), în lipsa unor dispoziţii contrare, are efect retroactiv din
momentul încheierii actului juridic.
(2) Prin retroactivitate nu se desfiinţează actele de dispoziţie pe care cel care a dat confirmarea le-a
făcut anterior confirmării sau care au avut loc în cursul executării silite, al îndeplinirii măsurii
sechestrului ori au fost luate de administratorul insolvabilităţii.
Articolul 205. Efectele actului de dispoziţie al celui
neîndreptăţit
(1) Un act de dispoziţie încheiat cu privire la un lucru de o persoană neîndreptăţită produce efecte
dacă este încheiat cu încuviinţarea celui îndreptăţit.
(2) Actul de dispoziţie al celui neîndreptăţit produce efecte dacă cel îndreptăţit îl confirmă sau dacă
cel care încheie actul dobîndeşte ulterior bunul sau îl moşteneşte de la cel îndreptăţit şi răspunde
nelimitat pentru obligaţiile succesorale. În cazul dobîndirii sau moştenirii, dacă au fost încheiate
succesiv mai multe acte de dispoziţie incompatibile între ele, produce efecte doar actul care a fost
încheiat primul.
Articolul 206. Obiectul actului juridic
(1) Obiect al actului juridic este obligaţia persoanei care a încheiat actul juridic.
(2) Obiectul actului juridic trebuie să fie licit, să se afle în circuit civil şi să fie determinat sau
determinabil cel puţin în specia sa.
(3) Pot constitui obiect al actului juridic şi bunurile viitoare.
Articolul 207. Cauza actului juridic
(1) Actul juridic civil încheiat fără cauză ori fondat pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici
un efect.
(2) Cauza actului juridic se prezumă pînă la proba contrară.
(3) Este ilicită cauza care contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.
Articolul 208. Forma actului juridic
(1) Actul juridic poate fi încheiat verbal, în scris sau în formă autentică.
(2) Forma este o condiţie de valabilitate a actului juridic numai în cazurile expres prevăzute de
lege.
(3) Actul juridic care poate fi încheiat verbal se consideră încheiat şi în cazul în care
comportamentul persoanei arată vădit voinţa de a-l încheia. (actiuni concludente)
(4) Tăcerea se consideră exprimare a voinţei de a încheia actul juridic în cazurile prevăzute de lege
sau de acordul părţilor.
(5) Orice modificare adusă unui act juridic trebuie să îmbrace forma stabilită pentru acel act.
(6) Promisiunea de a încheia un act juridic nu trebuie să îmbrace forma cerută pentru acel act.
Articolul 209. Forma verbală a actului juridic
(1) Actul juridic pentru care legea sau acordul părţilor nu stabileşte formă scrisă sau autentică poate
fi încheiat verbal.
(2) Actul juridic care se execută chiar la încheierea lui poate fi încheiat verbal. Excepţie fac actele
juridice pentru care se cere formă autentică sau actele juridice pentru care forma scrisă este cerută
pentru valabilitate.
Articolul 210. Forma scrisă a actului juridic
(1) Trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele
juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice dacă valoarea obiectului actului juridic
depăşeşte 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului.
(2) În cazul în care, conform legii sau învoielii între părţi, actul juridic trebuie încheiat în scris, el
poate fi încheiat atît prin întocmirea unui singur înscris, semnat de părţi, cît şi printr-un schimb de
scrisori, telegrame, telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat.
(3) Utilizarea mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic este permisă în cazul şi în modul
stabilit de lege ori prin acordul părţilor.
(4) Dacă, din cauza unei deficienţe fizice, boli sau din alte cauze, persoana nu poate semna cu
propria mînă actul juridic, atunci, în baza împuternicirii date de ea, actul juridic poate fi semnat de o
altă persoană. Semnătura terţului trebuie să fie certificată de notar sau de o altă persoană
împuternicită prin lege, arătîndu-se cauza în a cărei virtute cel care a încheiat actul juridic nu a putut
semna cu propria mînă.
Articolul 211. Efectele nerespectării formei scrise a actului juridic
(1) Nerespectarea formei scrise a actului juridic face să decadă părţile din dreptul de a cere, în caz
de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic.
(2) Nerespectarea formei scrise a actului juridic atrage nulitatea lui numai în cazul în care acest
efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul părţilor.
Articolul 212. Forma autentică a actului juridic
Forma autentică a actului juridic este obligatorie:
 a) dacă actul juridic are ca obiect înstrăinarea bunurilor imobile, cu excepţia cazurilor prevăzute
expres de lege;
b) în cazurile prevăzute prin acordul părţilor, chiar dacă legea nu cere formă autentică;
c) în alte cazuri stabilite de lege. Articolul
213. Efectele nerespectării formei autentice
(1) Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic.
(2) Dacă una dintre părţi a executat total sau parţial actul juridic pentru care se cere formă
autentică, iar cealaltă parte se eschivează de la autentificarea lui notarială, instanţa de judecată are
dreptul, la cererea părţii care a executat total sau parţial actul juridic, să îl declare valabil dacă el nu
conţine elemente care contravin legii. În cazul acesta, nu se cere autentificarea notarială ulterioară a
actului juridic.
(3) Partea care s-a eschivat neîntemeiat de la autentificarea notarială a actului juridic este obligată
să repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat prin întîrzierea autentificării.
Articolul 214. Înregistrarea actului juridic
(1) Actul juridic ce are ca obiect bunuri imobile urmează să fie înregistrat în modul stabilit prin
lege.
(2) Poate fi stabilită prin lege condiţia înregistrării unor alte acte juridice.
Articolul 215. Efectele eschivării de la înregistrarea actului juridic
(1) Dacă actul juridic ce urma să fie înregistrat este încheiat în forma cerută de lege, însă partea
obligată se eschivează de la înregistrarea acestuia sau dacă a expirat termenul stabilit de lege pentru
înregistrare, instanţa de judecată, la cererea părţii interesate, este în drept să dispună prin hotărîre
înregistrarea actului juridic. În cazul acesta, actul juridic se înregistrează în baza hotărîrii instanţei de
judecată.
(2) Partea care s-a eschivat neîntemeiat de la înregistrarea actului juridic este obligată să repare
celeilalte părţi prejudiciul cauzat prin întîrzierea înregistrării actului juridic.

4. Nulitatea actului juridic civil.

Articolul 216. Actele juridice nule şi anulabile

(1) Actul juridic este nul în temeiurile prevăzute de prezentul cod (nulitate absolută).
(2) Actul juridic poate fi declarat nul, în temeiurile prevăzute de prezentul cod, de către instanţa de
judecată sau prin acordul părţilor (nulitate relativă).
Articolul 217. Nulitatea absolută a actului juridic
(1) Nulitatea absolută a actului juridic poate fi invocată de orice persoană care are un interes născut
şi actual. Instanţa de judecată o invocă din oficiu.
(2) Nulitatea absolută nu poate fi înlăturată prin confirmarea de către părţi a actului lovit de
nulitate.
(3) Acţiunea în constatare a nulităţii absolute este imprescriptibilă.
Articolul 218. Nulitatea relativă a actului juridic
(1) Nulitatea relativă a actului juridic poate fi invocată doar de persoana în al cărei interes este
stabilită sau de succesorii ei, de reprezentantul legal sau de creditorii chirografari ai părţii ocrotite pe
calea acţiunii oblice. Instanţa de judecată nu poate să o invoce din oficiu.
(2) Nulitatea relativă poate fi acoperită prin voinţa expresă sau tacită a persoanei în al cărei interes
este stabilită nulitatea. Voinţa de a confirma actul juridic lovit de nulitate trebuie să fie certă şi
evidentă.
(3) Pentru confirmarea actului juridic lovit de nulitate relativă, voinţa nu trebuie să fie exprimată în
forma cerută pentru încheierea actului juridic respectiv.
(4) Dacă fiecare parte poate invoca nulitatea actului juridic sau dacă mai multe persoane pot cere
declararea nulităţii, confirmarea actului juridic de către o persoană nu le împiedică pe celelalte să
invoce nulitatea.
 Articolul 219. Efectele nulităţii actului juridic
(1) Actul juridic nul încetează cu efect retroactiv din momentul încheierii. Dacă din conţinutul său
rezultă că poate înceta numai pentru viitor, actul juridic nu va produce efecte pentru viitor.
(2) Fiecare parte trebuie să restituie tot ceea ce a primit în baza actului juridic nul, iar în cazul
imposibilităţii de restituire, este obligată să plătească contravaloarea prestaţiei.
(3) Partea şi terţii de bună-credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul juridic
nul.
Articolul 220. Nulitatea actului juridic ce contravine legii,
ordinii publice sau bunelor moravuri
(1) Actul juridic sau clauza care contravin normelor imperative sînt nule dacă legea nu prevede
altfel.
(2) Actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sînt nule.
(3) Nulitatea clauzei nu atrage nulitatea întregului act juridic dacă se poate presupune că acesta ar fi
fost încheiat şi în lipsa clauzei declarate nulă.
Articolul 221. Nulitatea actului juridic fictiv sau simulat
(1) Actul juridic încheiat fără intenţia de a produce efecte juridice (actul juridic fictiv) este nul.
(2) Actul juridic încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic (actul juridic simulat) este nul.
Referitor la actul juridic avut în vedere de părţi se aplică regulile respective.
(3) În cazul trecerii bunului dobîndit în baza unui act juridic fictiv la un terţ de bună-credinţă, se
consideră că trecerea a avut loc în baza unui temei juridic valabil.
Articolul 222. Nulitatea actului juridic încheiat de o persoană
fără capacitate de exerciţiu
(1) Actul juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu este nul.
(2) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte
părţi prin încheierea actului juridic nul dacă se demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă
parte nu are capacitate de exerciţiu.
Articolul 223. Nulitatea actului juridic încheiat de un minor
în vîrstă de la 7 la 14 ani
(1) Actele juridice încheiate de un minor în vîrstă de la 7 la 14 ani, cu excepţia celor stipulate la
art.22 alin.(2), sînt nule.
(2) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat minorului
dacă nu demonstrează că nu a ştiut şi nu trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de exerciţiu
necesară încheierii actului juridic.
Articolul 224. Nulitatea actului juridic încheiat de un minor
în vîrstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană
limitată în capacitatea de exerciţiu
(1) Actul juridic încheiat de un minor în vîrstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană limitată în
capacitatea de exerciţiu fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului, dacă acest acord este
cerut de lege, poate fi declarat nul de instanţa de judecată, la cererea părinţilor, adoptatorilor sau a
curatorului.
(2) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte
părţi dacă se demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de
exerciţiu necesară încheierii actului juridic.
Articolul 225. Nulitatea actului juridic încheiat de o persoană
fără discernămînt sau care nu îşi putea dirija
acţiunile
Actul juridic încheiat de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină într-un moment în care nu
putea să conştientizeze acţiunile sale ori să le dirijeze poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
Articolul 226. Nulitatea actului juridic încheiat cu încălcarea
limitei împuternicirilor
 În cazul în care atribuţiile persoanei privind încheierea actului juridic sînt limitate prin contract, iar
împuternicirile organului persoanei juridice – prin actul de constituire, în comparaţie cu cele stipulate
prin mandat, lege sau cu cele deduse din circumstanţele în care se încheie actul juridic, acesta,
încheiat fără respectarea limitelor impuse, poate fi declarat nul numai în cazul în care se
demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre limitări.
Articolul 227. Nulitatea actului juridic afectat de eroare
(1) Actul juridic încheiat în baza unei erori considerabile poate fi declarat nul de instanţa de
judecată.
(2) Eroarea este considerabilă dacă la încheiere a existat o falsă reprezentare referitor la:
a) natura actului juridic;
b) calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic;
c) părţile actului juridic (partenerul sau beneficiarul), în cazul în care identitatea acestora este
motivul determinant al încheierii actului juridic.
(3) Eroarea asupra motivului este considerabilă doar în cazul în care motivul este inclus în obiectul
actului juridic.
(4) Eroarea imputabilă celui al cărui consimţămînt este viciat nu poate servi temei pentru anularea
actului juridic.
(5) Persoana în al cărei interes a fost declarată nulitatea este obligată să repare celeilalte părţi
prejudiciul cauzat, dar nu mai mult decît beneficiul pe care aceasta l-ar fi obţinut dacă actul juridic nu
ar fi fost declarat nul. Prejudiciul nu se repară în cazul în care se demonstrează că cel îndreptăţit la
despăgubire ştia sau trebuia să ştie despre eroare.
(6) Actul juridic încheiat sub influenţa erorii nu poate fi contestat dacă cealaltă parte este de acord
să-l execute în conformitate cu dorinţa părţii care intenţionează să conteste actul.
Articolul 228. Nulitatea actului juridic încheiat prin dol
(1) Actul juridic a cărui încheiere a fost determinată de comportamentul dolosiv sau viclean al
uneia din părţi poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazul în care autorul dolului
estima că actul juridic este avantajos pentru cealaltă parte.
(2) Dacă una dintre părţi trece sub tăcere anumite împrejurări la a căror dezvăluire cealaltă parte nu
ar mai fi încheiat actul juridic, anularea actului juridic poate fi cerută numai în cazul în care, în baza
principiului bunei-credinţe, se putea aştepta ca cealaltă parte să dezvăluie aceste împrejurări.
(3) În cazul în care dolul este comis de un terţ, actul juridic poate fi anulat numai dacă se
demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre dol.
Articolul 229. Nulitatea actului juridic încheiat prin violenţă
(1) Actul juridic încheiat în urma constrîngerii prin violenţă fizică sau psihică poate fi declarat nul
de instanţa de judecată chiar şi în cazurile cînd violenţa a fost exercitată de un terţ.
(2) Violenţa este temei de anulare a actului juridic numai în cazul în care se demonstrează că este
de natură să determine o persoană să creadă că ea, soţul, o rudă sau o altă persoană apropiată ori
patrimoniul lor sînt expuşi unui pericol iminent.
(3) În sensul prezentului articol, nu există violenţă atunci cînd autorul ei nu a utilizat vreun mijloc
ilicit.
Articolul 230. Nulitatea actului juridic încheiat prin leziune
(1) Actul juridic pe care o persoană l-a încheiat din cauza unui concurs de împrejurări grele de care
a profitat cealaltă parte, în condiţii extrem de nefavorabile, poate fi declarat nul de instanţa de
judecată.
(2) Instanţa de judecată poate menţine actul juridic dacă pîrîtul oferă o reducere a creanţei sale sau
o despăgubire pecuniară echitabilă.
Articolul 231. Nulitatea actului juridic încheiat în urma
înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei
părţi şi cealaltă parte
(1) Actul juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă
 parte poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
(2) Cererea de anulare, în cazul prevăzut la alin.(1), poate fi depusă în termen de un an de la data la
care cel interesat a aflat sau trebuia să afle despre încheierea actului juridic.
Articolul 232. Nulitatea actului juridic încheiat cu încălcarea
interdicţiei de a dispune de un bun
Actul juridic prin care s-a dispus de un bun referitor la care, prin lege sau de instanţa de judecată,
sau de un alt organ abilitat, este instituită, în favoarea unor persoane, o interdicţie cu privire la
dispoziţie poate fi declarat nul de instanţa de judecată la cererea persoanelor în favoarea cărora este
instituită interdicţia.
Articolul 233. Termenul înaintării acţiunii privind anularea
actului juridic
(1) Persoana îndreptăţită are dreptul să ceară anularea actului juridic pentru temeiurile stipulate la
art.227, 228 şi 230 în termen de 6 luni de la data cînd a aflat sau trebuia să afle despre temeiul
anulării.
(2) În temeiul stipulat la art.229, cererea de anulare poate fi depusă în termen de 6 luni de la data
cînd a încetat violenţa.

5. Suspendarea termenului de prescriție extinctivă.

1. Termenul de prescripţie extinctivă – termenul în cursul căruia se poate pretinde realizarea

forţată a dreptului încălcat prin intermediul organului jurisdicţional. Termenul de prescripţie, ca
regulă, curge neîntrerupt. În perioada indicată pot apărea împrejurări care în mod obiectiv împiedică
persoana cointeresată să înainteze acţiunea în limitele termenului de prescripţie. Temporar se pierde
posibilitatea apărării dreptului încălcat sau interesului protejat de lege.

Împrejurările, care împiedică persoana la timp să înainteze acţiunea în apărarea dreptului său încălcat
trebuie să aibă caracter obiectiv, adică să se manifeste independent de voinţa persoanelor cointeresate.
Dacă împrejurările apărute se recunosc de către lege întemeiate, curgerea termenului de prescripţie se
suspendă pe toată perioada acţiunii lor. Un astfel de eveniment în dreptul civil poartă denumirea de
suspendare a termenului de prescripţie. Suspendarea cursului prescripţiei înseamnă că timpul, cît
acţionează împrejurările, recunoscute de lege ca temei de suspendare a curgerii termenului de prescripţie,
nu se ia în calculul termenului de prescripţie. Se suspendă curgerea termenului de prescripţie care a
început, dar care încă nu s-a scurs. Suspendarea îndepărtează momentul expirării termenului de
prescripţie. După finisarea acţiunii împrejurărilor, care au servit temei pentru suspendarea termenului de
prescripţie, acesta continuă să curgă mai departe. 2.
Împrejurările apărute, recunoscute de lege ca temei pentru suspendarea curgerii termenului de prescripţie,
înseamnă că pentru reclamant a apărut imposibilitaea de a-şi apăra dreptul său pe calea acţiunii. La aceste
împrejurări se referă :

forţa majoră, adică împrejurările particularităţile cărora sunt următoarele: caracterul excepţional,
neîntrerupt, de neînvins. Împrejurările de forţă majoră nu depind de voinţa părţilor în raport şi se referă la
evenimente, care nu au legătură cu activitatea lor. Forţa majoră se examinează ca o forţă de neînvins, dacă
ea este neobişnuită, ce exclude posibilitatea posibilitatea prevenirii. Forţa majoră se caracterizează ca o
forţă obiectivă de neînvins, adică lipsa în astfel de condiţii a mijloacelor necesare, cu ajutorul cărora s-ar
putea preveni efectele condiţionate de forţa majoră. Legea nu explică ce trebuie de avut în vedere prin
forţă majoră. Acestea pot fi de două tipuri : calamităţi distructive ale naturii şi unele evenimente
sociale. La primele se referă inundaţiile, alunecările de teren, cutremurile. La evenimente sociale se referă
acţiunile militare, grevele, epidemiile şi alte evenimente sociale. De reţinut este că pentru a produce
suspendarea prescripţiei, potrivit art. 274 al.1 lit. “a”, este nevoie ca în situaţia de forţă majoră să fi fost
“cel împotriva căruia prescripţia curge”, adică titular al dreptului la acţiune (şi nu cel în favoarea căruia
curge prescripţia), care a fost împiedicat să facă actele de întrerupere a prescripţiei, adică să formuleze
cererea de chemare în judecată. Prin cauză de forţă majoră trebuie înţeleasă acea situaţie pe care partea nu
o poate prevedea şi înlătura , chiar dacă ar fi luat toate măsurile de prevenire.

Moratoriu ( de la lat. “moratorius” – cel care încetinează, acordă timp suplimentar). În dreptul civil sub
moratoriu se subînţelege suspendarea executării obligaţiei, care se stabileşte pe o perioadă determinată
sau pînă la finisarea cărorva evenimente excepţionale ( război, calamitate naturală). Moratoriul duce la
imposibilitatea pentru creditori de a-şi realiza drepturile sale pe calea înaintării acţiunii despre executarea
forţată. Timpul pentru care se declară suspendarea executării obligaţiei nu se include în termenul de
prescripţie. Temei pentru declararea de către Guvern a moratoriului este survenirea căruiva eveniment
excepţional în viaţa ţării. Moratoriul ca suspendare a executării obligaţiilor se întîlneşte foarte rar.
Declararea moratoriului este posibilă atît pe teritoriul întregii ţări, cît şi în teritoriile unelor raioane ale
ţării în legătură cu situaţiile excepţionale. Moratoriul ca temei de suspendare a termenului de prescripţie
are o răspîndire practică în relaţiile economice externe. Astfel de moratorii Guvernul poate să declare pe
perioada aplicării faţă de unele state a sacţiunilor economice la hotărîrea ONU.

Creditorul sau debitorul face parte din rindul fortelor armate puse pe picior de razboi. Situaţia de
război – un regim juridic deosebit în ţară sau în unele sectoare ale acesteia, care se stabileşte, de obicei,
prin hotîrîrea organului superior al statului în situaţii excepţionale (răyboi, calamitate naturală, altele). În
cazul situaţiei de război, toate funcţiile ale organelor puterii de stat pe problemele apărării, ordinii publice
şi securităţii de stat trec la organelle militare. Legea limitează suspendarea curgerii termenului de
prescripţie doar la situarea creditorului sau debitorului în rîndul forţelor armate puse pe picior de război.
Chemarea creditorului sau debitorului în timp de pace în rîndurile forţelor armate nu serveşte drept temei
al suspendării termenului de prescripţie. De reţinut că simpla participare la forţele armate ale ţării ( ca
militar activ ori pentru satisfacerea stagiului military) nu este cauză de suspendare a prescripţiei
extinctive, condiţia impusă de lege este aceea ca forţele armate ale ţării să fie puse pe picior de război. De
reţinut că pentru a produce suspendarea prescripţiei, potrivit art. 274 CC RM alin.1 lit “c”, este nevoie ca
într-o asemenea situaţie (participarea în forţele armate care sînt puse pe picior de război), trebuie să fie
“creditorul” sau “debitorul”. Suspendarea va avea loc şi în ipoteza în care, atît creditorul, cît şi debitorul,
în acelaşi timp, fac parte din forţele armate ale ţării puse pe picior de război.

Creditorul este incapabil sau este limitat in capacitatea de exercitiu si nu are un reprezentant
legal, cu exceptia cazurilor in care creditorul are capacitate de exercitiu procesuala. Capacitatea de
exerciţiu procesuală – posibilitatea ca prin acţiunile proprii de a realiza drepturile într-un process concret
(de a înainta acţiunea, de a rechema cererea, a modifica temeiul sau obiectul acţiunii, a mări sau micşora
cuantumul pretenţiilor, de a încheia tranzacţia de împăcare, ş.a.), de a împuternici ducerea dosarului
reprezentantului. Creditorii minori în vîrstă dintre 16 la 18 ani posedă capacitatea deplină de exerciţiu
procesuală din momentul încheierii căsătoriei sau emancipării, cît şi în cazul, cînd ei se ocupă de
activitatea de întreprinzător (art. 26 CC RM) sau sunt membri ai cooperativelor (alin.4 art. 21 CC RM).
Posedă capacitate de exerciţiu procesuală parţială cetăţenii în vîrsta dintre 16 la 18 ani, cît şi minorii
limitaţi în capacitatea de exerciţiu. După regula generală interesele lor sînt apărate în instanţa de judecată
de către reprezentanţii lor legali (părinţii, adoptatorii, tutorele). Dar instanţa este obligată în aşa cazuri să
invite la process şi nemijlocit minorii sau persoanele limitate în capacitatea de exerciţiu. Cu toate acestea
persoanele între 14 şi 18 ani personal îşi apără interesele în cazurile prevăzute de lege. Este vorba de
raporturile ce se nasc din relaţii civile, de muncă, de familie sau alte relaţii, cît şi din actele juridice, legate
de dispunerea de veniturile primite sau accumulate ca rezultat al activităţii de antreprenoriat. Atragerea
părinţilor, tutorilor, adoptatorilor, la participare în aşa cazuri, în scopul acordării de către aceştia de ajutor,
depinde de discreaţia instanţei. În cazul în care creditorul posedă capacitate de exerciţiu procesuală (
alin.4 şi 5 art.58 CPC RM) curgerea termenului de prescripţie nu se suspendă.

este suspendat actul normativ care reglementeaza raportul juridic litigious. Sistemul actelor
normative ale RM, care reglementează relaţiile sociale pe calea stabilirii de drepturi şi obligaţii, este
reprezentată de următaorele tipuri : legi şi hotărîri ale parlamentului, decretele preşedintelui, hotărîrile şi
ordonanţele guvernului, ordinele şi instrucţiunile ministerelor şi departamentelor, hotărîrile cu caracter
normative ale organelor administraţiei publice locale, ordineşe şi regulamnetele conducătorilor
întreprinderilor, organizaţiilor, care conţin norme de acţiune internă. Elaborat în modul stabilit de lege,
de către organul împuternicit al statului, actul normative are limite de acţiune : în timp, spaţiu, cercul de
persoane şi obiecte . Suspendarea acţiunii actului normative, care reglementează raportul litigios,
înseamnă imposibilitatea temporară de aplicare a normelor acestuia, condiţionată de împrejurările
obiective. Suspendarea aplicării actului normative duce la nefucnţionarea reală a normelor incluse în el.
Prin actul normative, care suspendă acţiunea actului juridic normative, ce reglementează raportul
litigious, se stabilesc limitele suspendării, care de asemenea pot fi exprimate în timp, spaţiu, obiect de
reglementare şi cercul de subiecţi asupra cărora actul juridic suspendat nu se va aplica. În actul normativ
suspendat se conţin indicaţii la faptul, că regulile conţinute în actul normativ suspendat, nu vor acţiona în
limitele unui raion, oraş, asupra tuturor localităţilor, situate într-o zonă anumită, faţă de toţi cetăţenii sau
organizaţiile, aflate pe acest teritoriu. Acţiunea legii civile poate fi suspendată şi faţă de raporturile
reglementate de el, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile. La survenirea împrejurărilor, cu care se
leagă încetarea suspendării acţiunii actului normative, care reglementează raportul litigious, se reîncepe
forţa lui juridică. Temeiul indicat pentru suspendarea termenului de prescripţie cu certitudine ne vorbeşte
şi despre faptul că dacă prin hotărîrea organului competent este suspendată acţiunea actului normative,
care reglementează raportul letigios, atunci nu există temeiuri juridice pentru pretenţiile bazate pe acest
act normative.

activitatea autoritatilor judecatoresti de a caror competenta tine solutionarea litigiului dintre parti
este suspendata. Acesta este un temei nou pentru suspendarea prescripţiei, necunoscut anterior de
legislaţia civilă. Cu toate acesta este cert, că dacă prin hotărîrea organului competent este suspendată
activitatea organelor judiciare în competenţa cărora intră soluţionarea litigiului dintre părţi, atunci drept
ieşire din situaţia dată ne poate servi prevederea subpunctului “g” aliniatul 2 art.43 CPC RM, care
prevede dreptul instanţei de a transmite dosarul spre examinarea altei instanţe în cazul, în care ca rezultat
al împrejurărilor excepţionale instanţa de judecată, în competenţa căreia se referă dosarul, nu poate
funcţiona timp îndelungat.

3. În sensul alin.1 art.274 CC lista temeiurilor de suspendare a termenului de prescripţie este exhaustivă.
Cu toate acestea, în cazul actelor juridice cu element de extranietate, legislaţia civilă a RM reiese din
dreptul părţilor de a-şi alege de sine stătător dreptul aplicabil. În afară de aceasta, potrivit art. 1624 CC
RM, termenul pe prescripţie referitor la dreptul la acţiune se determină după legea aplicabilă dreptului
subiectiv. Respectiv alegerea de către părţi a dreptului străin în calitate de drept aplicabil actului juridic,
practic înseamnă că părţile au convenit asupra faptului aplicării altor temeiuri de suspendare a curgerii
termenului de prescripţie, dacă astfel sunt prevederile dreptului străin respectiv.

Analiza legislaţiei civile a RM indica asupra faptului că, de către alte legi pot fi stabilite şi alte temeiuri
de suspendare (în afară de cele indicate în p.1. art. 274 CC RM) a termenului de prescripţie. În calitate
de exemplu, poate fi indicat alin.2 art. 100 CC RM, în conformitate cu care perioada, în cursul căreia
persoana juridică n-a existat, se suspendă curgerea termenului de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul la
acţiune a persoanei juridice respective sau faţă de aceasta.

Alte cazuri de suspendare a curgerii termenului de prescripţie legea numeşte suspendarea curgerii
prescripţiei în cazul raporturilor de familie (art. 275 CC RM) şi suspendarea în cazul administrării
cu patrimoniul altei persoane ( art. 276 CC RM).

Suspendarea termenului de prescripţie este prevăzută pentru acţiunile despre repararea

prejudiciului. Repararea prejudiciului este întotdeauna legată de stabilirea cuantumului acestuia. De
aceea în cazul, cînd între persoana obligată să repare prejudiciul şi pătimitului se poartă negocieri,
curgerea termenului de prescripţie se suspendă pînă în momentul în care una din părţi nu va refuza de la
negocieri (alin.2 art. 1424 CC RM). Art. 392 CNMC indică asupra altei împrejurări, care duce la
suspendarea termenului de prescripţie. În acest articol este indicat că dacă calcularea sumei pretenţiilor
depinde de calculul daunelor în cazul accidentului general, curgerea termenului de prescripţie se suspendă
pe perioada din ziua emiterii hotărîrii despre existenţa unui accident general şi pînă la primirea dispaşei
de către persoana cointeresată.

Împrejurările enumerate poartă un caracter obiectiv. Acţiunea lor are loc independent de voinţa părţilor.
În p.2 art. 274 CC RM este stabilit, că împrejurările enumerate mai sus se iau în considerare, dacă ele au
avut loc în ultimele şase luni ale termenului de prescripţie, iar dacă acest termen este egal cu şase luni sau
este mai mic decît şase luni – în decursul termenului de prescripţie. Piedicile indicate trebuie să apară sau
să continuie acţiunea sa în intervalul de timp, care nemijlocit împiedică curgerea termenului de
prescripţie. După încetarea împrejurărilor, care au servit ca temei de suspendare a curgerii termenului de
prescripţie, pînă la expirarea acestuia rămîn mai puţin de şase luni, de aceea termenul de prescripţie se
prelungeşte pînă la şase luni, iar dacă termenul de prescripţie a fost mai mic de şase luni, atunci partea
rămasă se prelungeşte pînă la durata completă a termenului de prescripţie. De exemplu : agenţia de
transport era împiedicată în înaintarea acţiunii pe parcursul ultimei luni a termenului de prescripţie de
faptul că debitorul se afla în rînduriel forţelor armate pe picior de război. Deoarece termenul de
prescripţie pentru categoria dată de litigii este de şase luni ( p.3 art.66 al Regulelor de transportare de
călători şi bagaje, aprobate de Hotărîrea Guvernului nr. 1348 din 10.10.2003), partea rămasă a termenului
se prelungeşte pînă la şase luni. Dacă în decursul ultimelor şase luni din nou va apărea un temei de
suspendare a termenului de prescripţie, atunci după ce el va decade, pentru înaintarea acţiunii din nou se
deţin 6 luni sau un alt termen de prescripţie respectiv.

Articolul 275. Suspendarea cursului prescriptiei extinctive in cazul raporturilor familiale

Cursul prescriptiei extinctive se suspenda:

a) pentru cererile dintre soti - pe durata casatoriei;

b) pentru cererile dintre parinti si copii - pina la atingerea majoratului de catre copii;

c) pentru cererile dintre tutori sau curatori si persoanele aflate sub tutela sau curatela lor - pe
durata tutelei sau curatelei.

1. În cadrul raporturilor de familie locul cel mai important îl deţin raporturile nepatrimoniale,
caracterul continuu al cărora necesită protecţie pe tot parcursul existenţei acestora, pînă ele nu încetează
în temeiurile prevăzute de lege (moarte, desfacerea căsătoriee, nuliatea tutelei, ş.a.). De aceea, cu excepţia
cazurilor prevăzute de Codul Familiei al RM, care reies din raporturile de căsătorie sau de familie,
drepturile pot fi apărate în orice moment indiferent de timpul, care a curs de la încălcarea dreptului
respectiv.

2. Pretenţiilor ce decurg din raporturile de familie şi căsătorie aplicarea termenului de prescripţie are
loc doar în cazurile prevăzute de Codul Familiei. Codul prevede aplicarea tremenului de prescripţie în
cazul partajului averii, care este proprietatea comună a soţilor, căsătoria cărora a fost desfăcută (art. 25 CF
RM); declarării actului juridic de dispunere a averii comune, săvîrşită de unul dintre soţi (art. 21 CF RM);
despre contestarea paternităţii ( art. 49 CF RM). La prescripţia extinctivă autorii atribuie şi termenul de
trei ani, prevăzut de art. 104 p.1 CF RM, pentru care se pot încasa alimentele.

3. La palicarea termenului de prescripţie este necesar de a respecta un şir de reguli, de care trebuie
să se conducă atît participanţii la raporturile familiale, cît şi instanţa de judecată, soluţionînd litigiile între
ei. Aceasta decurge din p.2 art. 8 CF RM despre aceea că, la examinarea pretenţiilor, care decurg din
raporturile de familie, instanţa de judecată aplică normele, care reglementează termenul de prescripţie, în
conformitate cu articolele respective ale CC RM. Una din astfel de reguli este şi prevederea despre faptul
că referitor la acţiunile ce decurg din raporturile de familie, termenele de prescripţie de asemenea pot fi
suspendate. Potrivit articolului comentat, suspendarea termenului de prescripţie în cazul raporturilor de
familie are loc numai în cazul acelor raporturi de familie, în care ca participanţi sunt soţii, părinţii şi copiii
minori, tutorii sau curatorii şi persoanele, care se află sub tutelă sau curatelă. Suspendarea termenului de
prescripţie se aplică faţă de acele pretenţii, care decurg din raporturile de familie, faţă de care CF RM
stabileşte termen pentru apărarea lor.

Împrejurările, care suspendă termenul de prescripţie în cazul raporturilor de familie, poartă un

caracter exclusiv şi ele influienţează asupra duratei suspendării termenului de prescripţie – pe întreaga
perioadă a căsătoriei, a tutelei sau curatelei. Altceva din articolul comentat nu rezultă. Din formularea
punctului „a” al art. 275 CC RM, rezultă cu claritate, că presripţia este suspendată pe durata căsătoriei şi
este irelevant dacă soţii sunt sau nu despărţiţi în fapt, căci textul nu distinge altfel. Din formularea
punctului „b” art. 275 CC RM, rezultă că această cauză de suspendare priveşte părinţii (adoptatorii),
minorul sub 14 ani şi minorul între 14-18 ani. Suspendarea prescripţiei operează pe durata atingerii
majoratului de către copii. Cauza de suspendare, prevăzută de p.”c” art. 275 CC RM, se aplică
raporturilor dintre totore ori curator, de o parte şi cealaltă parte minorii în vîrstă de pînă la 14 ani,
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu de către instanţa de judecată din cauza consumului abuziv de
alcool, consumului de droguri şi de late substanţe psihotrope. Suspendarea prescripţiei operează pe durata
tutelei sau curatelei. În aceste cazuri de suspendare a prescripţiei debitorul se găseşte în imposibilitate
morală sau juridică de a-şi valorifica drepturile sale pe calea acţiunii, adică să formuleze cererea de
chemare în judecată.

Toate cauzele de suspendare menţionate produc efectul suspensiv numai dacă ele intervin după ce
prescripţia a început să curgă, deoarece nu poate fi suspendat ceva ce nu există. Odată cu atingerea
majoratului de către copil ori după ieşirea sa din funcţie a tutorelui, de asemenea după ce căsătoria a fost
desfăcută, prescripţia începe să curgă. Astfel după încetarea suspendării în legătură că copilul a devenit
major, prescripţia îşi reia cursul, iar copilul devenit major poate să-l tragă pe tutore (curator) la
răspundere pentru faptele administrării sale şi invers, tutorul poate acţiona împotriva persoanei, care a
devenit capabilă să acţioneze de sine stătător (dobîndirea sau restabilirea capacităţii de exerciţiu).

Articolul 276. Suspendarea prescriptiei in cazul administrarii bunurilor unei alte persoane

Prescriptia nu incepe sa curga iar cea inceputa se suspenda intre persoana care, in temeiul
legii, al unei hotariri judecatoresti sau al unui act juridic, administreaza bunurile unei alte
persoane si cel ale caror bunuri sint astfel administrate, cit timp administrarea nu a incetat si
socotelile nu au fost date si aprobate.

Administrarea bunurilor terţelor persoane reprezintă prin sine un raport juridico-civil de

administrare a patrimoniului proprietarului în interesele proprietarului sau persoanei indicate de acesta.
Administrarea patrimoniului terţelor persoane poate să se bazeze pe lege, hotărîre judecătorească sau act
juridic ( mai detaliat vezi comentariul art. 41, 44, 88, 1053, 1060 CC RM, ş.a.). Administrarea bunurilor
altor persoane în virtutea legii sau administrarea fiduciară în baza hotărîrii judecătoreşto sau actului
juridic este prevăzută de normele CC RM şi alte legi speciale. Fondator al administrării poate fi atît
proprietarul ( unipersonal sau deţinătorii patrimoniului în baza proprietăţii comune – de exemplu soţii),
aşa şi alte persoane – organ de tutelă şi curatelă (art. 41,44 CC RM), instanţa de judecată ( art.50,88 CC
RM), executorul testamentului ( art. 1475 – 1485, 1555 CC RM), ş.a.

Din formularea art. 276 CC RM, rezultă că această cauză de suspendare priveşte pe : persoana care
în temeiul legii, al hotărîrii judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile unei alte persoane
şi persoana ale cărui bunuri sînt astfel administrate. Aşa cum dispune textul, suspendarea operează pînă
“administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate”.
6. Întreruperea termenului de prescripție extinctivă.

Articolul 277. Intreruperea cursului prescriptiei extinctive

(1) Cursul prescriptiei extinctive se intrerupe:

a) in cazul intentarii unei actiuni in modul stabilit;

b) in cazul in care debitorul savirseste actiuni din care rezulta ca recunoaste datoria.

(2) Dupa intreruperea cursului prescriptiei extinctive, incepe sa curga un nou termen.
Timpul scurs pina la intreruperea cursului prescriptiei extinctive nu se include in noul
termen de prescriptie extinctiva.

Alături de suspendarea curgerii termenului de prescripţie, legea admite şi întreruperea lui în virtutea
împrejurărilor determinate în formă de acţiuni ale creditorului sau debitorului.Spre deosebire d
suspendare, întreruperea termenului de prescripţie, înseamnă că timpul care s-a scurs pînă la
împrejurarea, ce aservit temei de întrerupere, nu se ia în considerare. După întrerupere termenul de
prescripţie începe să curgă din nou pentru un termen deplin, prevăzut de lege pentru categoria dată de
pretenţii. Timpul scurs pînă la întrerupere nu se ia în calcul. Timpul scurs pînă la suspendare, dimpotrivă
se ia în calcul, după suspendare el continuîndu-şi cursul mai departe.

Împrejurările indicate în art. 277 CC RM de întrerupere a termenului de prescripţie (spre deosebire de

cele ce suspendă), poartă în caracter subiectiv, adică se manifestă în dependenţă de voinţa persoanelor, şi
de aceea sunt acţiuni, dar nu evenimente. La ele se referă: a) înaintarea acţiunii; b) recunoaşterea
datoriei.

Lista temeiurilor de întrerupere a termenului de prescripţie, stabilită de art. 277 CC RM şi alte legi, nu
poate fi modificată sau completată la decizia părţilor ce se află în litigiu şi nu se supune interpretării
extensive. Luînd în considerare, că împrejurările prevăzute de art. 277 CC RM sunt cu certitudine
temeiuri de încetare a termenului de prescripţie, iar hotîrîrea instanţei trebuie să fie legală şi întemeiată,
ea, la soluţionarea cererii părţii cu privire la expirarea termenului de prescripţie aplică regulile de
întrerupere a prescripţiei şi în cazul lipsei demersului despre acest fapt din partea persoanei cointeresate,
cu condiţia existenţei în dosar a probelor suficiente, care demonstrează faptul întreruperii termenului de
prescripţie.

Pentru întreruperea termenului de prescripţie este necasar ca acţiunea să fie înaintată în instanţa de
judecată, arbitrală, a arbitrilor aleşi, sau alt organ jurisdicţional, în modul stabilit de lege. În conformitate
cu art. 277 CC RM, curgerea termenului de prescripţie se întrerupe, în special, prin înaintarea acţiuniiîn
modul stabilit, adică cu aplicarea regulilor de competenţă generală şi jurisdicţională, de formă şi conţinut
al cererii, de achitare a taxei de stat, cît şi a altor cerinţe, prevăzute de actele normative, încălcarea cărora
poate duce la refuz în primirea cererii şi restituirea acesteia reclamantului.

Potrivit p.6 art. 264 CC RM, cererile scrise, prezentate în oficiul psştel pînă la orele douăzeci şi patru a
termenului, se consideră înaintate în termen. De aceea zi a înaintării acţiunii în termen trebuie considerată
data, conţinută pe plic, pusă de oficiul poştal.

Pretenţiile creditorului despre încasarea sumelor băneşti sau revendicarea bunurilor imobile de la
debitor, pot fi exercitate nu numai pe cale de acţiune civilă, dar şi pe calea ordonanţei judecătoreşti, ceea
ce este o procedură simplificată a examinării cauzei. Înainatera de către creditor a cererii de eliberare a
ordonanţei judecătoreşti cu respecatarea regulilor, prevăzute de CPC RM, întrerupe curgerea termenului
de prescripţie, la fel ca şi înaintarea acţiunii. Dacă acţiunea civilă se depune nemijlocit în instanţa de
judecată, dată a înaintării acesteia va fi consideraă ziua depunerii acţiunii la instanţa de judecată.

În primirea cererii reclamantului îi poate fi refuzat în temeiurile, care nu împiedică adresarea repetată, sau
acţiunea paote fi restituită reclamantului, ca necorespunzătoare cerinţelor. În aşa cazuri, termenul de
prescripţie se întrerupe doar din ziua, cînd cerera va fi depusă în instanţă cu respectarea procedurii
stabilite. În cazul îndeplinirii la timp a tuturor cerinţelor, conţinute în încheierea înstanţei despre lăsarea
cererii fără examinare, cît şi în cazul anulării încheierii despre restituirea cererii, ea, în virtutea
prescripţiilor CPC RM se consideră depusă în ziua înaintării iniţiale, şi anume din ziua aceea se întrerupe
curgerea termenului de prescripţie. Din ziua înaintării iniţiale în judecată se întrerupe curgerea termenului
de prescripţie în cazul anulării încheierii înstanţei despre refuzul de a primi cererea, despre refuzul în
primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, sau refuzul de a elibera ordonanţa.

Legea prevede dreptul reclamantului la mîrirea sau micşorarea cuantumului acţiunii. Această acţiunde de
dispoziţie nu prezintă o modificare a obiectului acţiunii.. În aşa cazuri moemntul întreruperii al curgerii
termenului de prescripţie rămîne neschimbat – prescripţia se consideră întreruptă din momentul înaintării
acţiunii, valoarea căreia se măreşte sau se micşorează de către reclamant. Astfel, creşterea sau micşorarea
valorii acţiunii pînă la adoptarea hotărîrii de către instanţă, în special referitor la micşorarea sau mărirea
valorii pretenţiilor, nu modifică momentul întreruperii termenului de prescripţie, survenit c aurmare a
depunerii acţiunii în modul prevăzut.

În art. 277 CC RM nu este stabilit, dacă influienţează cumva asupra întreruperii termenului de prescripţie,
faptul atragerii altui pîrît pe cauză sau a celui de-al doilea pîrît. Înaintarea cţiunii, care duce la
întreruperea termenului de prescripţie, este legată de începutul exercitării forţate a dreptului încălcat de o
persoană concretă. În cazul menţionat, curgerea termenului de prescripţie la cererea către pîrîtul sau ce
de-al doilea pîrît atras se întreruoe în ziua emiterii încheierii despre atragerea lor în proces.

În practica judiciară sunt foarte dese cazurile, cînd părţile procesului nu sunt subiectele raportului
material litigios, adică sunt părţi necorespunzătoare în proces. Se ceează situaţia, cînd curgerea
termenului de prescripţie se întrerupe la depunerea acţiunii de către o persoană neîmputernicită (reclamant
necorespunzător) sau faţă de pîrîtul necorespunzător. O astfel de situaţie nu răspunde sensului legii despre
înaintarea caţiunii în modul stabilit.. Reclamantul trebuie să fie subiectul corespunzător, iar pîrîtul cel
obligat să răspundă. Luînd în considerare acest fapt, se cere subliniat faptul că art. 277 CC RM lasă fără
răspuns şi întrebarea cu privire la momentul întreruperii termenului de prescripţie în cazul subrogării
părţii care figurează greşit în proces. Moment al întreruperii termenului de prescripţie va fi ziua cînd va fi
adoptată încheierea despre subrogarea părţii necorespunzătoare după regulile CPC RM.

În literatura juridică ( comentariul la CC RM, M.1998, pag. 408-410) referitor la norma depsre
întreruperea termenului de prescripţie prin depunerea acţiunii în modul stabilit, se menţionează, că
conţinutul normei date nu se referă la indicaţiile concrete şi referitor la alte întrebări importante, care apar
în practică. Lit.”a” alin 1 art. 277 CC RM adoptat la astfel de întrebări se referă la următoarele : 1)
încălcarea modului stabilit de înaintare a acţiunii este depistată nu de prima, ci de cea de apel sau recurs
după scurgerea unui timp îndelungat, după primirea acţiunii spre examinare în prima instanţă; 2) În
execuatera hotărîrii, adoptată de judecată, este refuzat şi este necesar de a depune o nouă acţiune. De
exemplu, instanţa neîntemeiat a primit spre examinare un litigiu, care nu se află în competenţa sa (în cazul
existenţei clauzei de arbitri aleşi), sau hotărîrea adoptată nu poate fi executată peste hotare, deoarece RM
nu are un contract de asistenţă în materie civilă, penală, etc. cu ţarta unde se află pîrîtul; 3) Este refuzat în
executarea hotărîrii arbitrilor aleşi pe motiv că este nulă clauza de arbitarj, fie din cauza că va fi
recunoscut că hotărîrea este luată în litigiul, ce iese din limitele unui astfel de acord. În aşa cazuri se
propune de a aplica regula, analogică art. 278 CC RM. Termenul de prescripţie trebuie să se suspende pe
timpul din momentul primirii acţiunii iniţiale şi pînă la momentul refuzului în examinare. Această regulă
nu trebuie aplicată, cînd încheierea despre refuzul în examinarea cererii este adoptată de prim ainstanţă.
Soluţi ar fi terbuit să fie aceeaşi şi în cazul imposibilităţii executării hotărîrii adoptate de instanţă.
Termenul de prescripţie trebuie de recunoscut ca suspendat pe timpul din momentul depunerii acţiunii şi
pînă la refuzul în executare.

Curgerea termenului de prescripţie se întrerupe cu condiţia depunerii acţiunii în modul stabilit. Dacă
acţiunea a fost depusă în modul necorespunzător, de exemplu cu încălcarea regulilor de competenţă,
prescripţia nu se întrerupe. Nu se întrerupe prescripţia ţi în cazul cînd reclamantul a refuzat de la acţiune.

Un alt temei de întrerupere a termenului de prescripţie este recunoaştera de către persoana

obligată a pretenţiilor persoanei împuternicite – recunoaşterea datoriei sau obligaţiei. Recunoaşterea
obligaţiei, înclusiv şi a datoriei, întrerupe prescripţia în raporturile, atît cu participarea persoanelor fizice,
cît şi a persoanelor juridice. Aceasta decurge din legislaţia în vigoare, care prevede că băncile de stat şi
cele comerciale, persoanele juridice, independent de forma de proprietate, dar şi cetăţenii, pot să acored
unul altuia împrumuturi ( cu sau fără dobîndă).

În cazul întreruperii termenului de prescripţie în legătură cu efectuarea de către persoana obligată a

acţiunilor, din care rezultă că recunoaşte acţiunea ( p.”b” alin.1 art. 277 CC RM), instanţa de judecată şi
persoana cointeresată trebuie în fiecare caz să stabilească, cînd concret au fost săvîşite aceste acţiuni.
Această împrejurare este foarte importantă, deoarece întreruperea poate opera doar înăuntrul termenului
de prescripţie, dar şi nu după expirarea lui. Săvîrşirea de către debitor sau altă persoană obligată a
acţiunilor prin care se recunoaşte pretenţia după expirarea termenului de prescripţie, nu este temei pentru
întrerupere. Astfel, din data săvîrşirii acţiunilor de către persoana din care rezultă recunoaşterea acţiunii,
depinde hotărîrea întrebării despre faptul dacă a expirat sau nu termenul de precripţie. În cazurile în care,
acţiunile de recunoaştere a datoriei au fost făcute după expirarea termenului de prescripţie, astfel de
acţiuni deja nu întrerup prescripţia. Ceea ce nu curge, nu poate fi întrerupt.

La acţiuni de recunoaştere a datoriei, în scopul întreruperii curgerii termenului de prescripţie, reieşind din
situaţia concretă, pot fi atribuite : admitera pretenţei, achitarea de către debitor sau cu acordul cu
creditorul de o altă persoană a suemi datoriei de bază şi/sau penalităţilor, de altfel cum ar fi şi admiterea
parţială a pretenţiei de achitare a sumei de bază a datoriei, dacă ultima are sub siendoar un temei şi nu mai
multe; achitarea procentelor în vaza datoriei de bază; modoficarea contractului de către persoana
împuternicită, din care rezultă că se recunoaşte datpria, la fel şi cererea debitorului de a petrece o aşa
modificare a contractului ( despre amînarea sau eşalonarea datoriei); acceptul incassoului ; cererea de
compensare: diferite scrisori conţinînd intenţia de achitare datoriei, făcute chia şi persoanei
neîmputernicite. În conţinutul recunoaşterii nu este obligatoriu să fie clar individualizată datoria sau
cuantumul ei. Este suficien ca să fie clar faptul că se recunoaşte. În toate cazurile de recunăaştere a
datoriei, curgerea termenului de prescripţiese reîncpe de fiecare dată pentru un termen nou, din momentul
săvîrşirii de către debitor a acţiunilor indicate.

În acele cazuri, înd obligaţia prevedea executarea în rate sau în forma plăţilor periodice şi debitorul a
săvîrşit acţiunile, ce dovedesc recunoaştera numai a unei părţi a datoriei, astfel de acţiuni nu pot fi
considerate temei pentru întreruperea termenului de prescripţie pentru celelalte părţi ale datoriei.
Existenţa în dreptul civil al RM a institutului încasării incontestabile a sumelor datoriei de la debitor nu
serveşte temei pentru întreruperea termenului de prescripţie pe calea înaintării pîrîtului a dispoziţiei de
plată respectiv. Încasarea incontestabilă reprezintă prin sine exercitarea forţată a dreptului, dar aceasta
nicidecum nu presupune recunoaştera datoriei de către debitor.

CC RM 1964 nu prevedea recunoaşterea datoriei ca temei de întrerupere a termenului de prescripţie în

raporturile dintre organizaţii. La moemntl actual ( CC RM 06 iunie 2002), recunoaşterea obligaţiei,
inclusiv şi recunoaştera datorie, întrerupe curgerea termenului de prescripţie şi în raporturiel dintre
organizaţii. Organizaţiile ca subiecte ale dreptului civil acţionează în raporturile juridice prin
reprezentanţi, inclusiv prin persoanel cu funcţie de răspundere ( art. 61 CC RM). În legătură cu aceasta un
interes practic o reprezintă problema determinării cercului de lucrători ai organizaţiei, acţiunile de
recunoaştere a datoriei din partea cărora, pot fi recunoscute ca acţiuni ale persoanei juridice. Săvîrşire de
către lucrătorul întreprinderii-debitor a acţiunilor de executare a obligaţiei, de recunoaştere a datoriei,
întrerupe prescripţia cu condiţia, că aceste acţiuni intrau în cercul obligaţiilor sale de serviciu şi se bazau
pe împuternicirea lucrătorului de a efectua astfel de acţiuni. (art. 242 p.1 CC RM) .

Legislaţia civilă deosebeşte aşa-numita datorie de bază şi cerunţe suplimentare.Neexecutarea cerinţelor

suplimentare reprezintă prin sine datoria suplimentară, nu de bază. Recunoaştera de către debitor a
datoriei de bază, inclusiv şi a formei de plată, singură prin sine nu poate servi drept dovadă a recunoaşterii
de către debitor şi a datoriei suplimnetare ( penalităţi, dobînzi), cît şi a pretenţiilor de reparare a daunelor
şi respectiv, nu poate fi considerată ca întrerupere a curgerii termenului de prescripţie în ceea ce priveşte
pretenţiile suplimentare şi cele de raprare a daunelor.

Normele dreptului civil leagă efectele juridice nu numai cu acţiuni, dar şi cu inacţiuni. Deoarece lit.”b”
alin.1 art. 277 CC RM indică, că curgerea termenului de prescripţie se întrerupe prin săvîrşirea , de către
persoana obligată a acţiunilor ce demonstrează recunoaşterea datoriei, termenul de prescripţie n poate să
se întrerupă prin inacţiunea persoanei menţionate. De aceea, împrejurarea, că debitorul nu a contestat
documentul de încasare incontestabilă a suemi datoriei, posibilitatea contestării căruia este oferită de lege
sau contract, nu poate fi considerat drept dovadă a recunoaşterii datoriei. Pentru astfel de temei ca
recunoaştrea datoriei, nu poate să se întrerupă curgerea termenului de prescripţie în cazul pretenţiilor de
recunoaştere a nulităţii actului juridic şi a organelor administrării publice.

Alin.2 art. 277 CC RM indică asupra consecinţelor întreruperii : Dupa intreruperea cursului prescriptiei
extinctive, incepe sa curga un nou termen. Timpul scurs pina la intreruperea cursului prescriptiei
extinctive nu se include in noul termen de prescriptie extinctiva.

7. Începutul curgerii termenului de prescripție extinctivă.

(1)Termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data nasterii dreptului la actiune.

Dreptul la actiune se naste la data cind persoana a aflat sau trebuia sa afle despre incalcarea
dreptului.

Legislaţia civilă face legătura dintre acţiunea tremenului de prescripţie cu încălcarea dreptului. Aceasta
înseamnă că pînă în momentul în care dreptul subiectiv sau interesul protejat de lege nu sunt încălcate, nu poate fi
vorba despre începutul curgerii termenului de prescripţie. Termenul de prescripţie poate să-şi aibă începutul nu doar
în momentul în care dreptul subiectiv a fost încălcat, dar şi mult mai tîrziu, moment despre care se vorbeşte în
articolul comentat şi alte acte normative. Termenul de prescripţie în general nu curge dacă dreptul subiectiv, care se
cere a fi protejat în general nu există. Deoarece acţiunea civilă este acţiunea îndreptată spre realizarea forţată a
pretenţiei indicate de reclamant, atunci această acţiune poate fi exercitată după începutul curgerii termenului de
prescripţie. Determinarea momentului încălcării dreptului depinde de faptul dacă este încălcat un drept absolut, de
creanţă sau un drept părut din aşa-numitele raporturi continuie. În acţiunile despre apărarea dreptului de proprietate
şi altor drepturi absolute ( dreptul la demnitate, reputaţie comercială, alte drepturi nepatrimoniale) momentul de
încălcare a dreptului nu creează dificultăţi – ziua în care proprietarul a aflat despre încălcarea dreptului său. Dacă
proprietarul nu a ştiut despre încălcarea dreptului din neglijenţă, sau alte motive întemeiate, atunci începutul curgerii
prescripţiei se calculează din momentul în care el trebuia să afle despre încălcarea dreptului său.

Drepturile juridice civile sunt destul de diverse şi nu rareori foarte complicate, în rezultatul cărui fapt
momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie este foarte greu de determinat.
Dreptul de înaintare a acţiunii sau a pretenţiei aparţine persoanei dreptul subiectiv sau interesul căreia a fost
încălcat. Curgerea termenului de prescripţie începe din momentul, cînd anume această persoană a aflat sau trebuia să
afle despre încălcarea dreptului său, indiferent de faptul cine s-a adresat după apărare – propriu-zis persoana dreptul
căreia a fost încălcat, sau în interesul acesteia alte persoane, în cazurile cînd legea materială sau procesuală le acordă
dreptul la adresare în judecată. (art. 7, 71, 73 CPC RM).

În practica judiciară sunt destul de dese cazurile cînd acţiunile sînt înainate de procurori, organele conducerii
de stat, sindicate, avocaţii parlamentari, organizaţiile obşteşti sau alte persoane în apărarea drepturilor şi intereselor
altor persoane. Practica judiciară uneori ne mărturiseşte că persoanele protestează împotriva demersului persoanei în
a cărei favoare curgea prescripţia, despre aplicarea consecinţelor expirării termenului de prescripţie. Protestul
împotriva demersului pîrîtului este motivat de aceea că începutul curgerii termenului de prescripţie trebuie de
calculat nu din ziua în care despre încălcarea dreptului i-a devenit cunoscut deţinătorului lui (reclamantului), în
interesele căruia este înaintată acţiunea (p.2 art. 34 CPC RM), ci din momentul cînd despre încălcarea dreptului
reclamantului i-a devenit cunoscut organului care s-a adresat cu cererea în cauză (procuror, organele conducerii de
stat, sindicate, avocaţii parlamentari, organizaţiile obşteşti, etc.). Această poziţie contravine p.1 art. 272 CC RM.
Articolul comentat vorbind despre persoana, dreptul căreia a fost încălcat, are în vedere posesorul (deţinătorul)
nemijlocit al dreptului subiectiv încălcat, şi nu oricare altă persoană, împuternicită prin lege cu atribuţii de adresare
în judecatăcu cerei de apărare drepturilor şi intereselor altor persoane. Pentru determinarea începutului curgerii
procurori, organele conducerii de stat, sindicate, avocaţii parlamentari, organizaţiile obşteşti, importanţă juridică o
are o are ziua în care deţinîtorul dreptului subiectiv ( persoana – după formularea art. 272 p.1 CC RM) a aflat sau
trebuia să afle despre încălcarea dreptului său, şi nu are importanţă juridică ziua, în care despre încălcarea dreptului
reclamantului i-a devenit cunoscut persoanei, care în virtutea legii are dreptul de adresare în judecată cu cererea de
apărare a drepturilor terţelor persoane.

În obligaţiile cu indicarea termenului de executare a obligaţiei termenul de prescripţie începe să

curgă la survenirea acestui termen, dacă executarea din partea debitorului nu a urmat. De exemplu, dacă
debitorul este obligat să restituie mijloacele băneşti în baza contractului de împrumut (art. 867 CC RM)
la 10 mai 2003, atunci în cazul nerestituirii datoriei în acest termen şi în modul, prevăzut de contract,
termenul de prescripţie începe să curgă de la 11 mai 2003.

(2) Daca legea prevede altfel, prescriptia incepe sa curga de la data cind obligatia devine
exigibila, iar in cazul obligatiei de a nu face, de la data incalcarii acesteia. In cazul in care dreptul
subiectiv este afectat de un termen suspensiv sau de o conditie suspensiva, termenul de prescriptie
extinctiva incepe sa curga de la data implinirii termenului ori a realizarii conditiei.

(3) În raporturile juridice în care nu este stipulat termenul executarii obligatiei sau în care
executarea poate fi ceruta oricind, termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data
cind debitorul trebuie sa execute obligatia.

Dacă termenul executării obligaţiei nu este indicat sau este condiţionat de momentul cererii din partea
creditorului, atunci debitorul este obligat din momentul înaintării cererii de către creditor să-l execute în orice
moment. De exemplu, persoana care a plasat la păstrare un bun este în drept

să-l ceară de la depozitar în orice moment (art. 1096 CC RM). În aşa situaţii curegerea termenului de
prescripţie se începe din ziua următoare după înaintarea cererii de către creditor. Dacă executarea imediată nu
decurge din lege, contract sau natura obligaţiei, debitorul este obligat să execute obligaţia în teremen de 7 zile din
momentul prezentării cererii respective. La creditor, în cazul neexecutării obligaţiei în termen de 7 zile, apare
dreptul la acţiune în ziua următoare şi din acest moment începe curgerea termenului de prescripţie.

(4) In actiunile privind raspunderea delictuala, termenul de prescriptie extinctiva incepe sa

curga de la data cind pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca paguba si pe cel care raspunde
de ea.

Curgerea termenului de prescripţie la cererea părţii vătămate în acţiunile de răspundere civilă

delictuală nu poate începe mai devreme de ziua , cînd partea vatămată a aflat sau trebuia să afle despre
încălcarea dreptului său şi a faptuitorului. Pînă ce părţii vătămate nu-i este cunoscut făptuitorul
încăclcării, el este lipsit de posibilitatea înaintării acţiunii către făptuitorul încălcării, cu toate că despre
faptul încălcării el este deja conştient. Doar din momentul cînd părţii vătămate i-a devenit cunoscut nu
numai despre cauzarea prejudiciului, dar şi despre persoana ce l-a cauzat, începe să curgă termenul de
prescripţie în acţiunile de răspundere civilă delictuală.

(5) Termenul de prescriptie extinctiva in cazul actiunii in anulare a unui act juridic pentru
violenta incepe sa curga de la data la care a incetat violenta. In celelalte cazuri de anulare, termenul
de prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data la care cel indreptatit, reprezentantul sau
legal sau persoana chemata de lege sa-i incuviinteze actele a cunoscut temeiul anularii.

Actul juridic, săvîrşit cu aplicarea violenţei, se referă la grupul celor contestabile şi instnaţa este în drept la
acţiunea părţii vătămate să-l declare nul. Violenţă este considerată cauzarea participantului la actul juridic de
suferinţe fizice şi psihice cu scopul a-l determina la încheierea ctului juridic. Suferinţele fizice şi psihice pot fi
cauzate pe calea violenţei şi faţă de persoanele apropiate celei participante la actul juridic. De exemplu, violenţă va
fi considerat influenţarea ilegală asupra contragentului pe calea abuzului situaţiei de serviciu. Faţă de actele juridice,
încheiate prin aplicarea violenţei, curgerea termenului de prescripţie se începe din ziua încetării acţiunilor de
violenţă, sub influenţa cărora a fost încheiat actul juridic, şi nu din ziua încheierii lui.

(6) In cazul obligatiilor regresive, termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga de la

data cind trebuia executata obligatia principala.

Executarea obligaţiei solidare de către unul dintre debitori liberează ceilalţi codebitori de la executarea
obligaţiei faţă de creditor, dar ei vor fi obligaţi să repare respectiv cheltuielile suportate debitorului, care a executat
obligaţia totalmente. Respectiv pentru debitorul ce a executat obligaţiafaţă de creditor calcularea termenului de
prescripţie începe din momentul, cînd la el apare dreptul de a cere de la ceilalţi debitori. După logică dreptul de
regres apare din momentul executării obligaţiei de bază. Dreptul de regres apare din momentul reparării daunei,
cauzat de altă persoană. Legislaţia în vigoare nu admite examinarea acţiunilor de regres înainte de termen referitor la
sumele încă nerestituite în baza obligaţiei de bază. De exemplu, curgerea termenului de prescripţie în acţiunea de
regres a întreprinderii de comercializare către întreprinderea – producător al bunurilor necalitative, legat de
restituirea cumpărătorului a preţului de comercializare a produsului, începe din ziua satisfacerii în termenul stabilit
de către întreprinderea de comercializare a pretenţiilor cumpărătorului. Potrivit art. 1025 CC RM, cărăuşul capătă
drept de regres doar după aceea ce el a a plătit pentru alţi cărăuşi repararea încărcăturii pierdute, pierite sau
deteriorate. În baza contrcatului de factoring la debitor apare dreptul de regres dacă debitorul a efectuat plăţile
factorului, iar factorul a efectuat plăţile aderentului. Debitorul posedă dreptul de reparare a prejudiciului doar de la
aderent în cazul neexecutării de către el a obligaţiilor contractuale, şi nu de la factor, cu excepţia cazului, cînd
factorul a efectuat plăţile aderentului, cu toate că cunoştea că obligaţiile n-au fost executate în conformitate cu
prevederile contractului (art. 1298 CC RM). Curgerea termenului de prescripţie a debitorului în contrcatul de
factoring se începe din ziua în care factorul a efectuat plăţile aderentului. Pretenţiile sale de regres debitorul le
înaintează aderentului. Termenul pretenţiilor de regres ale statului către persoanele cu funcţie de răspundere ale
organelor de cercetare penală, anchetă preliminară, procuraturii şi instanţelor de judecată începe să curgă din ziua
reparării de către stat a prejudiciului în baza art. 1405 CC RM (p.2 art. 1415 CC RM) ş.a.

(7) Prescriptia dreptului la actiune pentru viciile ascunse incepe sa curga:

a) in cazul unui bun instrainat sau al unei lucrari executate alta decit o constructie, de la
implinirea unui an de la data preluarii (predarii) bunului sau lucrarii, afara numai daca viciul a fost
descoperit mai inainte, cind prescriptia va incepe sa curga de la data descoperirii;

b) in cazul unei constructii, de la implinirea a 3 ani de la data preluarii (predarii) constructiei,

afara numai daca viciul a fost descoperit mai inainte, cind prescriptia va incepe sa curga de la data
descoperirii.

(8) Pentru executarea unor lucrari curente, termenele prevazute la alin.(7) sint de o luna in cazul
prevazut la lit.a) si, respectiv, de 3 luni in cazul prevazut la lit.b).
 (9) Cind este vorba de prestatii succesive, prescriptia dreptului la actiune incepe sa curga de la
data la care fiecare prestatie devine exigibila, iar daca prestatiile alcatuiesc un tot unitar, de la data
ultimei prestatii neexecutate.

8. Capacitatea de folosință și de exercițiu a persoanei fizice

Persoană fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile. Se
recunoaşte în egală măsură tuturor persoanelor fizice. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare în
momentul naşterii şi încetează o dată cu moartea. Dreptul la moştenire a persoanei fizice apare la
concepţiune dacă se naşte vie.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi
de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.
Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice începe la data cînd persoana fizică devine majoră,
adică la împlinirea vîrstei de 18 ani.
Minorul dobîndeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu. Desfacerea căsătoriei nu afectează
capacitatea deplină de exerciţiu a minorului. În cazul declarării nulităţii căsătoriei, instanţa de judecată îl
poate lipsi pe soţul minor de capacitatea deplină de exerciţiu din momentul stabilit de ea.
Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exerciţiu deplină dacă
lucrează în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică
activitate de întreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare) se
efectuează prin hotărîre a autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar
în lipsa unui astfel de acord, prin hotărîre judecătorească.
Capacitatea de exerciţiu a minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani
Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau
a curatorului, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are dreptul fără consimţămîntul părinţilor, adoptatorilor sau al
curatorului:
a) să dispună de salariu, bursă sau de alte venituri rezultate din activităţi proprii;
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau
unui alt rezultat al activităţii intelectuale apărate de lege;
c) să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri în conformitate cu legea;
d) să încheie actele juridice :
- acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
- acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrarea
de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;
- acte de conservare.
Din motive întemeiate minorul poate fi limitat de instanţa de judecată, la cererea părinţilor, adoptatorilor
sau a curatorului ori a autorităţii tutelare, de drepturile de a dispune de salariu, bursă sau de alte venituri
rezultate din activităţi proprii sau să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de
artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale apărate de lege;
Minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani poate deveni membru de cooperativă

Capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a împlinit vîrsta de 14 ani

Toate actele juridice pentru şi în numele minorului pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani pot fi încheiate
doar de părinţi, adoptatori sau tutore, în condiţiile prevăzute de lege.
Minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau
înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;
c) acte de conservare.
Inadmisibilitatea lipsirii şi limitării capacităţiide folosinţă şi de exerciţiu
Capacitatea civilă este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor, indiferent de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială,
 grad de cultură sau de alte criterii similare.
Persoana fizică nu poate fi lipsită de capacitate de folosinţă.
Nimeni nu poate fi limitat în capacitate de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu decît în cazul şi în
modul prevăzut de lege.
Renunţarea totală sau parţială a unei persoane fizice la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de
exerciţiu, alte acte juridice îndreptate spre limitarea persoanei în capacitatea de folosinţă sau de
exerciţiu sînt nule.
Declararea incapacităţii persoanei fizice
Persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu poate
conştientiza sau dirija acţiunile sale poate fi declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă.
Asupra ei se instituie tutela.
(2) Actele juridice în numele persoanei fizice declarate incapabile se încheie de către tutore.
(3) Dacă temeiurile în care persoana fizică a fost declarată incapabilă au dispărut, instanţa de
judecată o declară ca fiind capabilă. În baza hotărîrii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se
anulează.
Limitarea persoanei fizice în capacitatea deexerciţiu
Persoana care, în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe
psihotrope, înrăutăţeşte starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanţa de judecată
în capacitatea de exerciţiu. Asupra acestei persoane se instituie curatela.
Persoana indicată la alin.(1) are dreptul să încheie acte juridice cu privire la dispunerea de
patrimoniu, să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de venituri doar cu
acordul curatorului.
Dacă au dispărut temeiurile în care persoana fizică a fost limitată în capacitatea de exerciţiu, instanţa
de judecată anulează limitarea. În baza hotărîrii judecătoreşti, curatela asupra ei se anulează.
Activitatea de întreprinzător a persoanei fizice
(1) Persoana fizică are dreptul să practice activitate de întreprinzător, fără a constitui o persoană
juridică, din momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod
prevăzut de lege.
(2) Persoana care practică activitate de întreprinzător fără înregistrare de stat nu poate invoca lipsa
calităţii de întreprinzător.
(3) Asupra activităţii de întreprinzător desfăşurate fără constituirea de persoană juridică se aplică
regulile care reglementează activitatea persoanelor juridice cu scop lucrativ dacă din lege sau din
esenţa raporturilor juridice nu rezultă altfel.

9. Atributele de identificare ale persoanei fizice

Numele persoanei fizice
(1) Orice persoană fizică are dreptul la numele stabilit sau dobîndit potrivit legii.
(2) Numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi patronimicul.
(3) Numele de familie se dobîndeşte prin efectul filiaţiei şi se modifică prin efectul schimbării stării
civile, în condiţiile prevăzute de lege.
(4) Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, în baza declaraţiei de naştere.
1. Numele persoanei fizice este un atribut de identificare a acesteia. Aceasta se datorează faptului că
personalitatea unei persoane fizice trebuie să apară distinct în relaţiile inter-umane, faţă de personalitatea altuia. Prin
urmare, legiuitorul consfinţeşte dreptul oricărei persoane fizice dreptul la nume stabilit sau dobîndit conform
prevederilor legii. Conform art. 55 din Codul Familiei, copilul are dreptul la un nume de familie şi prenume. Copilul
dobândeşte numele de familie al părinţilor, iar prenumele este stabilit de către aceştia. Numele persoanei fizice este
un drept subiectiv nepatrimonial. Conţinutul acestui drept cuprinde prerogativele titularului de a purta, de a folosi
numele dobîndit, posibilitatea de a cere îndreptarea, rectificarea greşelilor strecurate în actele care cuprind numele,
precum şi dreptul de a se opune folosirii numelui de către alte persoane.
2. Numele persoanei fizice, ca atribut de identificare a acesteia, se utilizează atât în sens larg cît şi în sens
restrâns. În sens larg prin nume se desemnează numele de familie şi prenumele, iar în sens restrâns – numele de
familie. Legiuitorul utilizează termenul de nume în sens larg, şi stabileşte că acesta este format din următoarele
componente: numele de familie, prenumele, care sunt utilizate împreună, iar în cazurile prevăzute de lege şi
patronimicul. Numele de familie este format di unul sau mai multe cuvinte, stabilit conform legii (art. 55 Codul
Familie). Cu ajutorul numelui de familie omul, ca subiect de drept, se individualizează în societate. Numele de
familie nu aparţine unei persoane fizice determinate, dar este comun membrilor aceleiaşi familii. Prenumele este o
parte componentă a numelui şi constă dintr-un cuvânt sau grup de cuvinte, care individualizează persoana fizică în
familie şi, împreună cu numele de familie, în societate. Rolul prenumelui se exprimă în funcţia acestuia de a
contribui la o mai bună individualizare a persoanei fizice în familie şi societate. Acest rol al prenumelui se
realizează, îndeosebi, împreună cu numele de familie, cu care alcătuieşte o unitate. Patronimicul este acea parte
componentă a numelui care derivă de la prenumele tatălui. Numele persoanei fizice cuprinde şi patronimicul
acesteia doar în cazurile prevăzute de lege.
3. Dobândirea numelui de familie are loc prin efectul filiaţiei, conform prevederilor art. 55 din Codul Familie.
Astfel, copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor săi. Dacă părinţii au nume de familie diferit, copilul i se va
da numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora. Modificarea numelui de familie
are loc ca rezultat al schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege. Modificarea numelui de familie poate
avea loc în cazurile: adopţiei, încheierii căsătoriei sau divorţului, depunerii cererii de către persoană la organele de
înregistrare a actelor de stare civilă în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul solicitantul.
În cazul adopţiei, numelui de familie al adoptatului poate fi modificat de către instanţa de judecată la cererea
adoptatorilor (art. 129 Codul Familiei). În cazurile în care instanţa de judecată pronunţă încetarea adopţiei, se
soluţionează şi problema restabilirii numelui de familie. În ambele cazuri de schimbare a numelui de familie a
adoptatului, dacă acesta a împlinit vîrsta de 10 ani se cere şi acordul acestuia.
La încheierea căsătoriei se modifică numele de familie pentru ambii soţi, când numele lor comun va fi format
din numele lor de familie reunite, precum şi pentru unul dinte soţi, care ia ca nume numele de familie a celuilalt
soţi. În caz de divorţ modificarea numelui de familie are loc numai dacă în timpul căsătoriei soţii au avut nume
comun.
Persoana care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să solicite schimbarea numelui de familie prin depunerea
unei cereri la oficiul de stare civilă în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul (art. art. 49 – 53 din Legea nr.
100/2001). Modul de examinare a cererii de schimbare a numelui de familie şi/sau a prenumelui se stabileşte
de Ministerul Justiţiei.
4. Prenumele persoanei poate fi simplu sau compus din două prenume. Prenumele copilului se stabileşte la
acordul comun al părinţilor la data înregistrării naşterii copilului. Prenumele persoanei nu este supus modificării în
urma schimbării stării civile.

Utilizarea numelui
(1) Orice persoană are dreptul la respectul numelui său.
(2) Persoana fizică dobîndeşte şi exercită drepturile şi execută obligaţiile în numele său.
(3) Cel care utilizează numele altuia este răspunzător de toate confuziile sau prejudiciile care rezultă.
Atît titularul numelui, cît şi soţul sau rudele lui apropiate pot să se opună acestei utilizări şi să ceară
repararea prejudiciului.
(4) Persoana fizică este obligată să ia măsuri pentru avizarea debitorilor şi creditorilor săi despre
schimbarea numelui şi poartă răspundere pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea acestei obligaţii.
1. Numele persoanei este un drept personal nepatrimonial, căruia îi sunt specifice trăsăturile drepturilor
absolute. Astfel, orice persoană are obligaţia negativă de a se abţine de la săvârşirea unor asemenea acţiuni ce ar
încălca dreptul titularului numelui, care constă în respectarea numele acestuia. Conţinutul dreptului de respectare a
numelui constă în dreptul titularului de a cere utilizarea întocmai a numelui său, aşa precum este stabilit în actele de
stare civilă, utilizarea numelui persoanei se admite cu acordul ei. În cazul utilizării de către o persoană a numelui
altei persoane, prim este răspunzătoare pentru confuziile sau prejudiciile cauzate.
2. Persoana fizică utilizează numele său la dobândirea şi exercită drepturile, precum şi executarea obligaţiile.
Ea este în drept să utilizeze numele său în toate domeniile vieţii şi activităţii cotidiene. Prin urmare, legea, în
general, obligă la păstrarea numelui înscris în registrul de stare civilă. Ca excepţie, numai în cazurile prevăzute de
lege, unor persoane li se permite utilizarea unui nume inventat (pseudonim), care este compus dintr-un cuvînt ori un
grup de cuvinte, întrebuinţate pentru a ascunde adevăratul nume, cît timp acest fapt nu implică fraudă sau alt scop
ilicit.
3. Numele persoanei fizice este un drept personal nepatrimonial al acesteia. Având caracterul personal acesta
strâns legat de persoana omului. De aceea numele nu poate fi exercitat, în principiu, decât personal de către titular,
iar nu prin reprezentare. Utilizarea numelui unei persoane este o faptă delictuală, încît îi poate provoca titularului
numelui pagube. De aceea cel care utilizează numele altuia va răspunde pentru toate confuziile sau prejudiciile
cauzate astfel conform prevederilor prezentului Cod. Dreptul de a cere repararea prejudiciilor aparţine nu numai
titularului numelui, dar şi soţului, rudelor apropiate.
4. Persoana fizică participă la diverse raporturi juridice, individualizându-se prin numele său. Deoarece ea
dobândeşte şi exercită drepturi, execută obligaţiile asumate, legiuitorul obligă ca aceasta să întreprindă măsuri
pentru avizarea debitorilor şi creditorilor despre schimbarea numelui.

Domiciliul şi reşedinţa
(1) Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. Se
consideră că persoana îşi păstrează domiciliul atîta timp cît nu şi-a stabilit un altul.
(2) Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară.
(3) Persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la locul
reşedinţei sale.
(4) În lipsă de reşedinţă, persoana este considerată că domiciliază la locul unde se găseşte, iar dacă
acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului domiciliu.
1. În conformitate cu prevederile art. 27 din Constituţie, oricărui cetăţean al Republicii Moldova îi este asigurat
dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară. Domiciliul şi reşedinţa sunt atribute de
identificare a persoanei fizice în raporturile de drept civil şi se prezintă ca drepturi nepatrimoniale. Legiuitorul
stabileşte că domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea are locuinţa statornică sau principală. Astfel, pentru ca
locuinţa persoanei fizice să fie considerată drept domiciliu este necesar ca ea să fie statornică, iar dacă persoana
fizică are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi locuinţa sa principală. Dacă o persoană fizică are o
singură locuinţă statornică, acolo va fi şi domiciliul ei, iar dacă ea are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său
va fi în locul unde se află locuinţa sa principală. Ca atribut de identificarea, domiciliul are importanţă pentru
individualizarea persoanei fizice în spaţiu în toate raporturile juridice, inclusiv cele civile. Astfel, importanţa
domiciliului poate fi evidenţiată sub următoarele aspecte:
- de domiciliu ţine declararea persoanei fizice absente fără veste (art. 49) şi declararea morţii acesteia (art.
52);
- în dependenţă de domiciliu este stabilită competenţa diferitor organe ale puterii executive şi celor
judecătoreşti;
- după domiciliu se determină locul executării obligaţiilor (art. 573), locul deschiderii succesiunii (art. 1443)
şi alte drepturi şi obligaţii ale persoanelor fizice.
2. Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară. Reşedinţa de asemenea
este un atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, ce apare ca un drept subiectiv nepatrimonial ocrotit de
lege. Stabilirea reşedinţei este guvernată de principiul libertăţii depline, orice persoană fizică îşi poate alege
reşedinţa, conform intereselor sale. Reşedinţa poate fi stabilită în aceeaşi ori în altă localitate decât cea în care îşi are
domiciliul.
3. Reşedinţa prezintă importanţă pentru persoana fizică. Aceasta constă în faptul că în cazul în care domiciliul
persoanei nu poate fi stabilit cu certitudine, acesta se consideră la reşedinţa sa.
4. În cazul în care reşedinţa persoanei nu poate fi stabilită, deoarece ea lipseşte, domiciliul persoanei se
consideră la locul unde ea se găseşte, iar dacă nici locul de aflare nu este cunoscut, atunci domiciliul este considerat
la locul ultimului domiciliu.

Domiciliul minorului şi al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu

(1) Domiciliul minorului în vîrstă de pînă la 14 ani este la părinţii săi sau la acel părinte la care
locuieşte permanent.
(2) Domiciliul minorului dat în plasament de instanţa de judecată unui terţ rămîne la părinţii săi. În
cazul în care aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei minorul va avea domiciliul,
asupra acestuia decide instanţa de judecată.
(3) Instanţa de judecată poate, în mod excepţional, avînd în vedere interesul suprem al minorului,
să-i stabilească domiciliul la bunici sau la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţămîntul
acestora, ori la o instituţie de ocrotire.
(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul din părinţi îl reprezintă ori în cazul în care se
află sub tutelă, este la reprezentantul legal.
(5) Domiciliul minorului aflat în dificultate, în cazurile prevăzute prin lege, se află la familia sau
la persoanele cărora le-a fost dat în plasament ori încredinţat.
(6) Domiciliul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu este la reprezentantul ei legal.
 Articolul 32. Tutela şi curatela
(1) Tutela şi curatela se instituie pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor fizice
incapabile sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă sau limitate în capacitatea de exerciţiu.
(2) Tutorii şi curatorii apără drepturile şi interesele persoanelor tutelate de ei în relaţii cu persoane
fizice şi juridice, inclusiv în instanţă de judecată, fără mandat.
(3) Tutela sau curatela asupra minorului se instituie în cazul în care el nu are părinţi ori înfietori
sau cînd instanţa de judecată a stabilit decăderea părinţilor lui din drepturile părinteşti, sau cînd el a
rămas fără ocrotire părintească din alte motive.

10.Noțiunea și elementele constitutive ale persoanei juridice.

Noțiune: Persoană juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile
sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi
personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţă de judecată.

Elementele constitutive:

1.organizaţia (structura organizatorică) proprie

2. patrimoniul distinct

3. răspunderea

4.capacitatea civilă şi procedurală

5. scop

Organizaţia presupune o structură internă a subiectului – persoană juridică prin care colectivul de participanţi
(fondatorii, asociaţii, membrii, acţionarii etc) al acesteia formează şi manifestă în exterior o voinţă unitară. Altfel
spus, organizaţia este structurarea colectivului de oameni astfel încât aceştia să se manifeste ca unul singur.
Persoana juridică ca o organizaţie de sine – stătătoare presupune existenţa a cel puţin două organe obligatorii şi
altele facultative:
a) organul suprem. Organul suprem (mai numit şi principal) la fondare este totalitatea fondatorilor. În timpul
activităţii persoanei juridice organul suprem include în sine totalitatea asociaţilor, membrilor, acţionarilor
etc. În cadrul acestui organ se formează voinţa persoanei juridice, care-şi găseşte expresia în actele adoptate.
Actele acestui organ se fac în forma actelor de constituire (contract, statut), hotărârile de modificare şi
completare a acestora, precum şi alte acte adoptate prin majoritatea voturilor stabilite de lege sau de însuşi
actele constitutive. Numit convenţional organ suprem (adunarea asociaţilor, adunarea generală a membrilor,
acţionarilor, congres etc.) acesta este cel care decide cele mai importante probleme ce ţin de existenţa
acestui subiect. Astfel el decide fondarea persoanei juridice, aprobă actele de constituire le modifică şi
completează, determină scopul, obiectul de activitate, modul de gestionare a patrimoniului, constituie toate
celelalte organe ale persoanei juridice, precum şi poate decide reorganizarea şi lichidarea persoanei juridice.
Actele acestui organ, adoptate în limitele stabilite de lege sunt obligatorii pentru toţi participanţii persoanei
juridice, organele acesteia şi persoanele cu funcţii de răspundere. În cazurile stabilite acestea sunt opozabile
terţilor.
b) Organul executiv. Organul executiv este cel care manifestă în exterior voinţa persoanei juridice. Acesta
poate fi colegial (comitet de conducere, direcţie) sau unipersonal (director, manager, preşedinte,
administrator etc.) Organul executiv deţine atribuţii de gestiune a patrimoniului şi reprezentare a persoanei
juridice. Cu excepţia atribuţiilor date de lege şi actele constitutive organului principal, organul executiv
poate face orice acţiuni legale în numele persoanei juridice.
Patrimoniu distinct. Reieşind din prevederile art.284 alin.(1) din CC, patrimoniul persoanei juridice reprezintă
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter economic al persoanei juridice. Reieşind din noţiunea legală în
patrimoniu se conţine o parte activă şi o parte pasivă. Frecvent prin patrimoniu se înţelege numai latura activă, adică
ansamblul de bunuri (lucruri şi drepturi) ale persoanei juridice. Înzestrarea iniţială a persoanei juridice cu
patrimoniu este prerogativa fondatorilor. Participanţii la fondare fie că transmit cu titlul de aport la capitalul social,
cotizaţie, taxă sau o altă contribuţie materială, fie se obligă să transmită în viitor anumite valori sau să contribuie
prin anumite activităţi la formarea patrimoniului. Caracterul distinct al patrimoniului arată că acesta nu se confundă
cu patrimoniul participanţilor la persoana juridică, deşi arată că aceştia sunt sursa de formare a patrimoniului,
participă într-un anumit mod la activitatea persoanei juridice. Prin patrimoniu se stabileşte legătura de dependenţă a
persoanei juridice de voinţa participanţilor săi. Participanţii înzestrează persoana juridică cu patrimoniu pentru a
realiza anumite scopuri comune.

Ca universalitate juridică patrimoniul persoanei juridice este unic. Mărimea patrimoniului poate fi diferită pentru
fiecare persoană juridică şi depinde de valoarea bunurilor pe care fondatorii le transmit, precum şi de eficienţa
activităţii acesteia. Patrimoniul nu depinde de regimul juridic al bunurilor care întră în activ, însă valoarea şi
lichiditatea acestora arată dinamica patrimoniului.

Răspunderea. Fundamentul răspunderii persoanei juridice îl constituie patrimoniul acesteia. Toate bunurile incluse
în activul patrimoniului pot fi urmărite pentru obligaţiile asumate. În unele cazuri pentru obligaţiile persoanei
juridice pot fi urmăriţi şi alte persoane (art.68). Ca exemplu ar servi răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile
societăţii în nume colectiv (art.121, 128), a comanditaţilor pentru obligaţiile societăţii în comandită (art.136) a
fondatorilor pentru obligaţiile instituţiei (art.183). Răspunderea persoanei juridice este una materială independent de
caracterul şi natura obligaţiei – civile, administrative, fiscale sau penale.

Capacitatea. Pentru a avea calitatea de subiect şi a se manifesta în circuitul civil similar unui individ, persoanei
juridice i s-a conferit capacitate civilă, inclusiv capacitate de avea drepturi şi obligaţii proprii (capacitate de
folosinţă), precum şi de a dobândi drepturi şi aşi asuma obligaţii prin fapte proprii (capacitate de exerciţiu). În
legătură cu aceasta au fost stabilite criteriile prin care o persoană juridică se individualizează, făcându-se posibil să
fie văzută distinct de alte subiecte. Aceste criterii au ca scopul de identifica subiectul respectiv dintre totalitatea de
persoane ( art.66 denumirea persoanei juridice) şi de ai determina stabilimentul în spaţiu (art. 67 sediul).

Datorită capacităţii atribuite prin lege persoana juridică participă în circuitul civil dobândind drepturi şi asumându-
şi obligaţii, manifestându-şi astfel voinţa în raport cu alte subiecte. Pentru a evidenţia sub toate aspectele capacitatea
civilă a persoanei juridice legiuitorul a considerat necesar să evidenţieze, chiar în definiţie şi capacitatea civilă
materială (aptitudinea de a dobândi drepturi şi aşi asuma obligaţii) şi capacitatea civilă procedurală (aptitudinea de a
fi reclamant şi pârât în instanţă).

Scop:
- persoane juridice cu scop lucrativ;
- persoane juridice cu scop nelucrativ (ideal);
a) Persoanele juridice cu scop lucrativ se constituie de fondatori în scopul de a desfăşura o activitate de
întreprinzător (mai numită şi activitate lucrativă, economică, comercială, de antreprenoriat) a realiza beneficii şi a le
împărţi între ei. Acestui scop corespund persoanele juridice constituite în forma societăţilor comerciale, unele
cooperative şi întreprinderile de stat şi municipale.
Societăţile comerciale pot avea forma de societate în nume colectiv, societate în comandită, societate cu
răspundere limitată sau societate pe acţiuni. Fondatorii societăţilor comerciale la constituire pun în comun anumite
bunuri pentru a desfăşura activităţi de întreprinzător în scopul realizării şi distribuirii între ei a beneficiilor.
În calitate de persoane juridice cu scop lucrativ trebuie de considerat şi întreprinderile de stat şi municipale care se
constituie în scopul desfăşurării unor activităţi de întreprinzător în domenii importante pentru stat şi unităţile
administrativ teritoriale.
b) Persoanele juridice cu scop nelucrativ se constituie de către fondatori, asociaţi şi membri care îşi propun un
scop ideal, adică de a satisface aspiraţiile sociale, profesionale, culturale şi de altă natură. Persoanele juridice cu
scop nelucrativ mai sunt numite şi organizaţiile necomerciale, care la rândul său se constituie în forme de asociaţii,
instituţii şi fundaţii.

11. Efectele juridice ale posesiunii ca stare de fapt

Reglementarea relaţiilor de proprietate este precedată de reglementarea stării de fapt denumită posesiune. De la
bun început am dori să accentuăm faptul că posesiunea reglementată în titlul II din Cartea „Drepturile reale” nu
este acel drept de posesie, cunoscut majorităţii, adică nu este un atribut al dreptului de proprietate. Dreptul de
a poseda aparţine numai proprietarului sau titularului altor drepturi. Ceilalţi posesori de fapt, posedă fără a avea
dreptul de a poseda, şi drepturile care izvorăsc în favoarea lor din faptul posesiei constituie consecinţe juridice
ale posesiei, şi nu consecinţe ale dreptului de a poseda. În materie de posesiune important este faptul
exteriorizării, ceea ce face posibilă stăpânirea bunului. Este recunoscut faptul că în majoritatea cazurilor starea
de fapt corespunde situaţiei de drept, ceea ce ar înseamnă că în majoritatea cazurilor posesorul este proprietarul
bunurilor şi deci după această regulă generală posesia înseamnă stăpînire, ea indică proprietarul în persoana
 posesorului. Legiuitorul a instituit o prezumţie – posesorul este prezumat proprietar pînă la proba contrarie. O
asemenea prezumţie reiese direct din prevederile art. 305 alin . 1 din Codul Civil, care dispune că posesorul
este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru un altul. Această
prezumţie nu operează în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public şi nici faţă de un
fost posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din posesiune în alt mod fără voia lui, cu excepţia banilor
şi titlurilor de valoare la purtător.
Includerea acestui titlu în cartea a doua „Drepturile reale” urmăreşte scopul apărării drepturilor persoanelor ce sunt
posesori ai bunurilor, fără a impune acestora din urmă să-şi dovedească drepturile asupra bunurilor ce le posedă, pe
de altă parte un alt efect al posesiei este că posesia pe o anumită perioadă de timp, în condiţiile legii, va duce la
dobândirea dreptului de proprietate (art. 332-336 din Codul Civil), şi desigur posesorul bunului pe perioada posesiei,
în condiţiile legii, va dobândi dreptul de proprietate asupra fructelor bunului frugifer (art. 311 din Codul Civil).
Posesia reglementată în titlul II al acestei cărţi, este un raport între persoană şi lucru, existenţa ei fiind independentă
de existenţa unui drept al posesorului de a exercita o putere asupra lucrului. După cum am afirmat puţin mai sus, de
cele mai dese ori, posesorul bunului este în acelaşi timp şi titularul dreptului care justifică puterea sa. Anume din
aceste considerente legea ocroteşte posesia în aşa fel ocrotind şi dreptul.
În aliniatul întâi al acestui articol este indicat faptul că posesiunea se dobândeşte prin exercitarea voită a stăpânirii de
fapt al bunului. În aşa fel a fost acceptată teoria obiectivă a posesiei, conform căreia pentru dobândirea posesiei ca
stare de fapt este necesar doar existenţa elementului material adică o stăpânire a bunului.
Elementele posesiei. Posesia are două elemente constitutive: corpus şi animus.
2.1. Elementul corpus, este elementul material şi presupune contactul nemijlocit şi constă în stăpânirea materială a
bunului, adică în realizarea de acte materiale de deţinere şi folosire a bunului. Printre asemenea acte sunt: păstrarea
unui bun, culegerea fructelor, repararea unor părţi ale bunului (acoperişul clădirii), transformări, adăugări etc.
Elementul corpus al posesiei se poate concretiza şi în acte juridice referitoate la acel bun: împrumut de folosinţă,
închiriere, vânzare-cumpărare etc.
Este important de reţinut că stâpânirea materială a bunului se manifestă diferit de posesor, având în vedere natura
fizică a bunului, în funcţie de dreptul real care se exercită. Astfel, posesia se exercită diferit pentru un imobil faţă de
cea privind un bun mobil, un uzufructuar are comportamentul diferit de al unui superficiar, ea rezultând din titlul
respectiv. Tot aşa, posesia servituţii se limitează la acte materiale exterioare specifice acelei servituţi. Acest element
presupune exercitarea de către posesor personal, sau prin intermediul altei persoane, cum ar fi mandatarul, locatarul
etc. Cel care posedă pentru altul – corpore aliena- nu are elementul corpus, bunăoară mandatarul posedă pentru
mandant.
2.2. Elementul animus, denumit şi psihologic sau intenţionat, constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a
exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau în calitate de titular al altui drept real. S-a
afirmat că posesorul are animus domini sau animus sibi habendi. Elementul psihologic a făcut obiectul confruntării
între două teorii obiective a lui Ihering. În teoria lui Savigny, posesorul are pe plan subiectiv de ales una dintre două
atitudini, putând exercita simple acte materiale când îi lipseşte animus domini, sau, dimpotrivă, poate să deţină
lucrul în numele său sau pentru sine, fără a se recunoaşte altuia un drept real. Se consideră că posesia depinde
exclusiv de direcţia şi conţinutul intenţiei deţinătorului lucrului.
S-a considerat că genialitatea lui R. Ihering a spulberat această teorie, pentru că eliminând din conceptul
posesiunii “animus domini”, se lărgeşte cercul posesiunii şi că nu este nevoie de ele. Elementul psihologic de a
poseda ca un adevărat proprietar, din care să rezulte intenţia de a poseda, este mai dificil de dovedit, ea putând să
oscileze între posesor sau simplu detentor. De aceea el propune voinţa societăţii, exprimată în norme juridice, care
acceptă efectele unei posesii propriu-zise numai unor raporturi care corespund intereselor generale ale statului.
Dreptul obiectiv stabileşte existenţa posesiei sau detenţiei şi nu voinţa subiectivă a autorului. Dreptul privat german
şi elveţian sunt puternic influenţate de concepţia lui Ihering. Abordarea pe plan subiectiv, legată de intenţia de a
deţine a posesorului, aparţinând lui Savigny, a fost împărtăşită de codul civil francez şi codul civil român. 7
În dreptul nostru civil este prevăzută la art. 1854 din Cod o prezumţie legală simplă (juris tantum) privind existenţa
intenţiei pe care o are deţinătorul lucrului de a poseda pentru sine sub nume de proprietar. Aceasta urmează
posibilitatea de a înlătura dificultăţile legate de dovada elementului animus, prezumţia creând posibilitatea probei
contrarii.
Lipsa elementului psihologic intenţional face ca cel care deţine bunul să nu aibă calitatea de posesor, plasându-l
calitativ în aceea de simplu detentor precar.
12. Noțiunea, caracterle și atributele dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate în sens obiectiv, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile de proprietate;Dreptul de proprietate în sens subiectiv, ca un drept al persoanelor
asupra bunurilor, în virtutea căruia titularul are anumite prerogative ocrotite de dreptul obiectiv, în acest sens,
dreptul deproprietate face parte din categoria drepturilor subiective patrimoniale şi anume, este un drept real.

Dreptul de proprietate de proprietate mai este considerat ca fiind cel mai complet drept real, fiindcă întruneşte în
mâinile proprietarului toate atributele acestui drept şi anume dreptul de posesiune, dreptul de folosinţă şi dreptul de
dispoziţie. Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv ce conferă titularului exercitarea în putere proprie şi în
interes propriu a atributelor de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale în limitele determinate de lege.
Ca şi alte drepturi, dreptul de proprietate este un drept subiectiv care face parte din categoria drepturilor
absolute. Fiind un drept absolut, desigur, că îi sunt caracteristice particularităţile acestor drepturi Dreptul de
proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile cu toţi ceilalţi care sunt
obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietate a unei persoane ajunge în
deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare.

Singură proprietatea reuneşte cele trei atribute: jus possidendi; jus utendi et jus frudendi; jus disponendi.
Toate celelalte drepturi reale nu comportă decât unul sau două din aceste atribute, niciodată însă pe toate, căci
totdeauna le lipseşte atributul jus disponendi, facultatea de a dispune de lucru.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate nu trebuie înţeles în sensul că acest drept nu este limitat,
fiindcă în conţinutul său, dreptul de proprietate nu este absolut, neîngrădit, ci dimpotrivă, este limitat,
îngrădit, potrivit legii, lucru prevăzut expres în art. 315 alin 3.

Un alt caracter specific proprietăţii este caracterul exclusiv. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate îi
permite titularului să facă singur ce vrea cu bunul său, în limitele prevăzute de lege. Astfel proprietarul în
exclusivitate posedă, foloseşte şi dispune în “plena potestas” aceste atribute. În virtutea acestei puteri exclusive,
oferite de legiuitor, proprietarul poate face asupra bunurilor sale orice act, cu condiţia că aceste acte să nu contravină
legii şi să nu aducă atingere drepturilor unui terţi. În exercitarea împuternicirilor toate celelalte persoane sunt
înlăturate, având numai obligaţia de a nu împiedica proprietarului exercitarea dreptului de proprietate. Acest caracter
nu împiedică existenţa unor situaţii când atributele dreptului de proprietate vor fi exercitate împreună, de două sau
mai multe persoane. Astfel apare o modalitate a dreptului de proprietate şi anume coproprietate (dreptul de
proprietate comună).

Aşadar, împuternicirile proprietarului, conform prevederilor legale sunt: posesia (jus possidendi), folosinţa (jus
fruendi sau jus utendi) şi dispoziţia (jus abudendi sau jus disponendi).Specific pentru dreptul de proprietate este
faptul că împuternicirile proprietarului au un caracter independent. Aceste împuterniciri nu se bazează pe dreptul
altor persoane.

Posesia, folosinţa şi dispoziţia pot să-i aparţină nu numai proprietarului, ci şi altor persoane. De exemplu, arendaşul
se bucură de dreptul de a poseda şi de a folosi bunurile proprietarului, iar în unele cazuri poate chiar dispune de
aceste bunuri (spre exemplu transmiterea în subarendă cu acordul proprietarului). Depozitarul posedă bunurile
transmise de deponent spre a le păstra (Codul civil, art. 1086). Din cele expuse, vedem că pot poseda, folosi şi
dispune nu numai proprietarul, ci şi alte persoane. De aceea este necesar de a stabili care este diferenţa dintre
împuternicirile proprietarului enumerate mai sus faţă de împuternicirile corespunzătoare ale altor persoane
neproprietari.

Împuternicirile proprietarului se caracterizează prin două particularităţi. În primul rând, conţinutul

împuternicirilor proprietarului este stabilit prin lege, iar în al doilea rând, proprietarul îşi exercită de sine
stătător împuternicirile sale şi nu se bazează pe dreptul altor persoane la acest bun.

Posesia ca atribut al dreptului de proprietate. Posesia constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de
a stăpâni în fapt bunul. Altfel spus, posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparţine în
materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate. Deci, posesia îi oferă
proprietarului posibilitatea de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparţine direct şi nemijlocit
proprietarului, exercitându-se în interes propriu şi în putere proprie. Proprietarul însă poate conveni ca stăpânirea de
fapt să fie făcută şi de o altă persoană, dar în numele şi în interesul său.

Posesia este un important atribut al dreptului de proprietate, fiindcă în caz că proprietarul este lipsit de posesie, el
este şi lipsit de posibilitatea de a-şi exercita dreptul de proprietate. Neavând bunul în posesie, de regulă, nu îl poţi
folosi, nici dispune de el.

Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate. Folosinţa este considerată acea prerogativă în temeiul căreia
proprietarul poate întrebuinţa bunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile, industriale). Deci prin
dreptul de folosinţă acordă proprietarului posibilitatea de a sustrage din bun calităţile utile ale acestuia în scopul
satisfacerii necesităţilor materiale şi culturale. Folosirea bunurilor poate fi efectuată atât nemijlocit de către
proprietar cât şi de alte persoane la voinţa proprietarului. Însă, transmiterea către alte persoane a dreptului de
folosinţă este o exercitare a dreptului de administrare.

De regulă, folosinţa nu poate fi separată de posesie. Pentru a folosi un bun, de fapt, este necesar ca să-l posezi. O
întreprindere se va putea folosi de materia primă pentru fabricarea bunurilor numai dacă va avea în posesie această
materie primă. La fel şi o persoană fizică se va putea folosi de bunurile sale numai dacă le va avea pe acestea în
posesie.

Exercitând folosirea bunului cu ajutorul altor persoane (de exemplu, prin intermediul contractului de muncă)
proprietarul nu transmite folosirea bunurilor altor persoane. Cu atât mai mult, proprietarul nu transmite în aceste
cazuri nici posesia bunului. Ambele aceste împuterniciri ale sale (posesia, folosinţa) proprietarul le exercită cu
ajutorul altor persoane. Reflectăm aceasta printr-un exemplu: şoferul conduce automobilul, dar dreptul de posesie
nu-i aparţine lui, ci proprietarului automobilului. Ultimul primindu-l la lucru pe şofer, nu-i transmite acestuia nici
dreptul de posesie, nici dreptul de folosinţă asupra automobilului.

Deci, în concluzie, am putea spune că, de regulă, este posibilă folosirea bunului numai dacă posezi acest bun sau, cu
alte cuvinte, folosirea ca atribut al dreptului de proprietate este inseparabilă de alt atribut al dreptului de proprietate -
posesia.

În cazul în care proprietarul transmite dreptul de folosinţă altor persoane (de exemplu, arendaşului), el transmite
odată cu folosirea bunului şi dreptul de posesie asupra acestui bun. Adică arendaşului îi sunt transmise de către
proprietar atât folosirea bunului cât şi posesia asupra acestuia, fiindcă, după cum am arătat şi mai sus, este imposibil
practic să foloseşti un bun fără ca să-l posezi.

Dacă transmiterea folosirii bunurilor, de regulă, nu poate fi realizată fără transmiterea posesiei, trebuie spus că
posesia poate fi transmisă de către proprietar altei persoane şi fără transmiterea dreptului de folosinţă. Astfel, de
exemplu, creditorul gajist este posesor al bunului transmis în gaj, dar nu are dreptul să se folosească de bunul dat în
gaj. (Codul civil, art. 477). Într-o astfel de situaţie se află şi depozitarul (art. 1092 din Codul civil)

Dispoziţia ca atribut al dreptului de proprietate. Prin dreptul de dispoziţie se înţelege posibilitatea stabilirii
statutului juridic al bunurilor (vânzare, transmitere prin moştenire, donare). Ca rezultat al exercitării dreptului de
dispoziţie, proprietarul intră în relaţii juridice cu persoane terţe. Dreptul de dispoziţie este unul din cele mai
importante atribute ale proprietarului. Anume prin această împuternicire se deosebeşte în mare măsură proprietarul
de alţi posesori titulari (de fapt în unele cazuri şi aceştia pot dispune de bunuri, dar cu o singură condiţie - ca această
împuternicire să fie transmisă de către proprietarul bunului).

Deci, proprietarului îi aparţine dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi şi dispune de ele. Toate aceste
împuterniciri îi aparţin proprietarului, dar în anumite cazuri de unele din ele pot să dispună şi neproprietarii.
Caracterul perpetuu presupune, în primul rând, că dreptul de proprietate durează atâta timp cât există bunul, iar în
al doilea rând, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz. Perpetuitatea dreptului de proprietate nu trebuie
înţeleasă în sensul că dreptul de proprietate urmează să aparţină în mod continuu aceluiaşi titular. Pe parcursul vieţii
titularul dreptului de proprietate este în drept să transmită dreptul ce-i aparţine altor persoane. Specific pentru
caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este durata în timp a obiectului său, indiferent de patrimoniul în care
este cuprins într-un anumit moment al existenţei sale.
Dreptul de proprietate este transmis de la o persoană la alta prin săvârşirea de diferite acţiuni din partea persoanelor
fizice ori juridice, precum şi în baza legii. În caz de deces a persoanei fizice ori încetare a activităţii persoanei
juridice, dreptul de proprietate, ce i-a aparţinut acestora, trece în mod obligator la succesorii de drepturi. Când
spunem că proprietatea este perpetuă vrem să spunem că proprietatea asupra obiectului, în cazul înstrăinării, se
stinge în patrimoniul alienatorului numai pentru a renaşte în patrimoniul dobânditorului, astfel încât înstrăinarea
transmite proprietate fără s-o stingă; ea continuă să existe, privită în calitatea sa abstractă de drept real, independentă
de schimbarea succesivă în persoana titularilor ei.

Deci atâta timp cât va exista bunul va exista şi dreptul de proprietate. Când bunul nu mai are fiinţă fizică, dreptul,
lipsit de obiect, nu mai are dreptul să supravieţuiască..

12.Accesiunea - mod de dobîndire a dreptului de prorpietate

Pe lângă noile moduri de dobândire a dreptului de proprietate se numără şi accesiunea reglementată în art. 328-330.
Prin accesiune se înţelege încorporarea unui bun la altul, cu alte cuvinte accesiunea este o unire a unui lucru cu un
alt lucru. Codul Civil reglementează accesiunea imobiliară (care la rândul său poate fi naturală sau artificială) şi
accesiunea mobiliară. Vorbind de accesiunea imobiliară trebuie să pornim de la principiul general ce predomină
această materia şi anume – pământul este considerat ca bun principal, toate lucrurile care se încorporează în el se
consideră accesorii.

Articolul 328. Accesiunea imobiliară naturală

(1) Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului terenului riveran numai dacă ele se
formează treptat (aluviuni). Terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin proprietarului
acestor ape.
(2) Proprietarul terenului înconjurat de rîuri, heleştee, iazuri, canale sau de alte ape nu devine proprietar al
terenurilor apărute prin scăderea temporară a apelor. Proprietarul acestor ape nu dobîndeşte nici un drept
asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.
(3) Proprietarul terenului din care o apă curgătoare a smuls brusc o parte importantă, alipind-o la terenul
altuia, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse dacă o revendică în termen de un an de la
data cînd proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat în posesiune.
(4) În cazul în care o apă curgătoare, formînd un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran, acesta
rămîne proprietarul insulei astfel create.

În art. 328 se vorbeşte despre accesiunea imobiliară naturală şi anume despre accesiunea pământurilor depuse sau
create de ape, dar nimic nu se spune despre accesiunea animalelor (proiectul codului civil a cuprins asemenea
reglementări). Accesiunea pământurilor depuse sau create de ape se referă la aluviuni(alin.1), avulsiuni (alin.3) şi
insule şi albii părăsite (alin. 2,4 şi parţial alin.1).
Aluviunile se numesc acele creşteri de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile apelor curgătoare.
Conform prevederilor alin.1 aceste adausuri revin proprietarului terenului riveran. Prin adăugirile de teren stipulate
în art. 328 alin. 1 trebuie să înţelegem nu doar pământul ci tot ce solul poartă la suprafaţă şi tot ce apele curgătoare
aduc şi lasă la ţărm, precum nisipul, pietrişul etc., acestea din urmă la fel revenind proprietarului terenului riveran.
Legiuitorul a stipulat în art.328 alin.1 că „terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin
proprietarului acestor ape”. În opina noastră această prevedere urmează a fi privită critic, ea chiar fiind contrară
dispoziţiilor din art.328 alin. 2. Ori, în alin 2, deşi ar fi trebuit să se vorbească doar despre apele necurgătoare
(lacuri, heleştee...), totuşi se vorbeşte şi de apele râurilor, stipulându-se că „ proprietarul acestor ape (deci şi a
apelor râurilor (evidenţierea ne aparţine)) nu dobândeşte nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor
revărsări sporadice”. Deci, cum trebuie să înţelegem aceste prevederi contradictorii din alin. 1 şi alin. 2 ale art.
328? În opina noastră la soluţionarea acestei contradicţii trebuie să pornim de la regula că albiile râurilor aparţin
proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care potrivit legii, aparţin domeniului public. Pornind de la aceasta ar
trebui să spunem că proprietarul terenului riveran dobândeşte terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat
de la terenul respectiv, ceea ce impune a face altă concluzie că dacă apa curgătoare se va revărsa asupra terenului
riveran, atunci proprietarul apei nu va putea deveni şi proprietarului terenului ocupat de apele curgătoare revărsate.
Trebuie să spunem că aceasta este opinia noastră privitor la conţinutul art. 328 alin. 1 şi 2., opinie care nu poate fi
dedusă din această normă, însă care va permite o înlăturare a contradicţiilor evidenţiate de noi puţin mai sus, opinie
care sperăm va uşura înţelegerea accesiunii pământurilor (aluviuni, insule şi albii părăsite). Tot odată ne-am oprit la
această problemă în speranţa că vor fi operate modificările de rigoare în art. 328.
2. Regula stipulată în alin.1 se va referi doar la aluviunile şi creşterile pricinuite de apele curgătoare, ea nefiind
aplicabilă pământurilor descoperite de lacuri, heleştee, canale şi alte categorii de ape stătătoare. În acest caz,
proprietarul terenului înconjurat de ape stătătoare ca heleştee, iazuri, canale nu devine proprietar al terenurilor
apărute prin scăderea temporară a apelor. La fel proprietarul acestor ape nu dobândeşte nici un drept asupra terenului
acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice. Cu alte cuvinte, nivelul normal al apei lacului, heleşteului etc.,
determină limita fixă a pământului ce aparţine proprietarului lor, independent de creşterile sau scăderile excepţionale
ale apei. Am spus deja, care este poziţia noastră referitor la includerea apelor râurilor în alin. 2.
3. Dacă în alin. 1 se vorbeşte despre adausurile lente, apoi alin. 3 se referă la adausurile bruşte. Datorită unor
revărsări se poate întâmpla ca un curs de apă s-ă rupă dintr-o dată o bucată mare dintr-o proprietate, care să poată s-ă
fie recunoscută şi identificată, şi s-o alipească la altă proprietate riverană. Asemenea depuneri (alipiri) de teren se
numesc avulsiuni. În cazul avulsiunii, proprietarul fondului din care apa a rupt o porţiune de teren păstrează asupra
acestei porţiuni dreptul de proprietate, cu condiţia ca să revendice trenul în decurs de un an de la data când
proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat în posesiune. Considerăm că acest termen de un an, stipulat în
alin.3, este un termen de perimare. Astfel, dacă proprietarul de la care a fost ruptă o bucată de teren nu-l va
revendica în acest termen el va pierde dreptul de proprietate asupra acestei porţiuni, respectiv proprietarul terenului
riveran la care s-a alipit această porţiune va deveni proprietarul ei.
4. Aliniatul 4, din norma comentată, reglementează situaţiile când o apă curgătore îşi schimbă în mod natural
cursul. De fapt, ar fi corect să spunem că este vorba de o singură situaţie şi anume când o apă curgătoare „formând
un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran”. Regula aicea este că proprietarul terenului riveran rămâne
a fi şi proprietarul insulei, create ca rezultat al schimbări cursului râului şi înconjurării terenului riveran.

Articolul 329. Accesiunea imobiliară artificială

(1) Construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului sînt prezumate a fi făcute de
proprietarul terenului pe cheltuiala sa şi îi aparţin acestuia pînă la proba contrară. Prin lucrări se înţeleg
plantarea, precum şi amenajările aduse unui teren care nu se incorporează în mod durabil în acesta.
(2) Proprietarul de teren care a efectuat construcţii şi alte lucrări cu materiale străine este obligat să
plătească valoarea materialelor. Dacă lucrările au fost efectuate cu rea-credinţă, proprietarul este obligat să
repare şi prejudiciul cauzat.
(3) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ, proprietarul terenului are dreptul
să le ţină pentru sine sau să oblige terţul să le ridice pe cheltuiala proprie şi să repare daunele cauzate. Dacă
păstrează construcţiile sau lucrările făcute de un terţ, proprietarul este obligat să plătească, la alegere,
valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.
(4) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ de bună-credinţă, proprietarul de
teren nu poate cere ridicarea lor şi este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii
sau o sumă de bani echivalentă creşterii valorii terenului.
(5) În cazul în care construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului şi în parte pe un teren
învecinat, proprietarul vecin poate dobîndi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind constructorului o
despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. În acest caz, el va
dobîndi şi un drept de superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei.
Despăgubirea trebuie să acopere valoarea materialelor şi costul muncii, precum şi contravaloarea folosinţei
terenului aferent.
(6) Constructorul de rea-credinţă nu poate pretinde la o despăgubire mai mare de o treime din suma
calculată conform alin.(5) dacă nu va dovedi că persoana îndreptăţită poartă ea însăşi o parte din vinovăţie.

1. Accesiunea imobiliară artificială imobiliară reglementată în art.329, se întâlneşte în cazurile când: a) se

face o construcţie sau o plantaţie pe un fond sau b) se adaugă construcţii noi unei clădiri existente. În
ambele aceste ipoteze este nevoie ca fondul sau clădirea iniţială să aparţină unei persoane, iar materialul
construcţiei sau plantaţiei să aparţină altei persoane. Şi în cazul accesiunii imobiliare urmează să pornim de
la regula superficecies solo cedit, conform căreia accesiunea se face întotdeauna în folosul proprietarului
fondului, cu alte cuvinte tot ce este pe teren este considerat că aparţin proprietarului acestui teren. Vom
vedea că acesta este regula, de la ea putând fi stabilite şi derogări.

Alin. 1 stabileşte o dublă prezumţie, şi anume că construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului
sînt prezumate a fi făcute: a) de proprietarul terenului şi b) pe cheltuiala sa. Legiuitorul prevăzând o asemenea
prezumţie, nu a făcut altceva de cât să legifereze situaţiile de cele mai dese ori întâlnite la practică. Ori, întradevăr
în majoritatea cazurilor construcţiile sau plantaţiile făcute pe un fond sunt făcute de către proprietarul fondului şi
pe cheltuiala sa. Chiar dacă valoarea construcţiei sau a plantaţiei ar depăşi cu mult valoarea pământului pe care
sunt făcute prezumţia prevăzută în acest aliniat îşi găseşte aplicaţia. Însă, conform dispoziţiilor alin.1, această
prezumţie se poate combate prin dovada contrarie. Ca consecinţă, cel ce pretinde că a făcut el construcţia sau
plantaţia pe un alt fond, trebuie să dovedească acest lucru. Credem că în acest caz se va putea utiliza orice mijloc
de probă: înscrisurile, depoziţiile martorilor, etc. .
 Alin. 1 se referă la construcţii şi lucrări. Dacă termenul „construcţii” nu ridică semne de întrebări, apoi referitor
la „lucrări” legiuitorul a indicat expres ce se înţelege prin acestea, atribuind la ele „plantarea, precum şi
amenajările aduse unui teren care nu se incorporează în mod durabil în acesta”. Trebuie să precizăm că textul
alin. 1. se referă doar la lucrări noi, dar nu şi unor îmbunătăţiri făcute anterior. De asemenea la lucrări nu se
atribuie nici reparaţiile făcute (spre exemplu înlocuirea arborilor căzuţi).
În art. 329 legiuitorul a făcut distincţie între două situaţii, în care are loc accesiunea imobiliară artificială, şi
anume: a) proprietarul fondului face el însuşi construcţii sau plantaţii utilizând materiale străine (alin. 2) şi b)
proprietarul materialelor face construcţii sau plantaţii pe terenul ce nu-i aparţine (alin. 3 şi 4). În ambele aceste
cazuri legiuitorul mai face distincţie dacă cel ce a efectua lucrările sau plantaţiile este de bună sau rea credinţă.

2. În alin. 2 este reglementată situaţia în care proprietarul fondului a efectuat construcţii sau alte lucrări cu
materiale ce nu-i aparţin. Conform dispoziţiilor art. 329 alin. 2, proprietarul terenului care a făcut asemenea
construcţii sau lucrări cu materiale străine devine prin accesiune proprietarul lucrărilor pe cere lea făcut cu acele
materiale străine. Proprietarul materialelor în acest caz nu le va putea revendica, chiar dacă lucrările au fost
efectuate cu rea – credinţă. În schimb proprietarul terenului va fi obligat să plătească o despăgubire proprietarului
materialelor egală cu valoarea acestora. Dacă proprietarul terenului este de rea-credinţă, apoi el va mai fi obligat
să repare şi prejudiciul cauzat proprietarului materialelor. Deci, pornind de la prevederile art. 329 alin. 1, trebuie
să spunem că proprietarul terenului va dobândi proprietatea construcţiilor sau lucrărilor, indiferent de faptul dacă
era de bună sau rea - credinţă, adică indiferent de faptul dacă ştia sau nu ştia că materialele sunt străine.

3. A doua situaţie referitoare la accesiunea imobiliară artificială este, după cu am spus, efectuarea lucrărilor cu
materiale proprii însă pe un teren străin. Trebuie să presupunem că pentru existenţa unei asemenea situaţii este
nevoie ca constructorul să fie posesorul terenului, doar într-un asemenea caz el va putea construi. În principiu, şi
în acest caz va fi aplicabilă regula generală conform căreia proprietarul fondului devine prin accesiune
proprietarul construcţiilor şi lucrărilor făcute de o terţă persoană. Persana terţă, care a construit cu materialele sale
nu devine proprietar al construcţiilor şi lucrărilor, el putând în unele cazuri să pretindă o despăgubire de la
proprietarul terenului. Spunem în unele cazuri fiindcă legiuitorul a făcut distincţie între constructorul de bună -
credinţă şi constructorul de rea –credinţă. În alin. 3 se vorbeşte despre constructorul de rea – credinţă care a făcut
lucrări pe ternul străin. Este considerat constructor de rea-credinţă persoana care ştia ori trebuia să ştie că nu este
în drept să facă construcţii şi lucrări pe terenul străin. În acest caz proprietarul fondului, poate la alegere: a) să
păstreze construcţia, ori b) să ceară ridicarea construcţiei. Dacă păstrează construcţiile sau lucrările făcute de un
terţ, proprietarul este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani
egală cu creşterea valorii terenului. Proprietarul terenului este în drept să aleagă ce sumă să fie achitată terţului
(constructorului) fie o sumă echivalentă cu valoarea materialelor şi costul muncii, fie o sumă echivalentă cu
creşterea valorii terenului. Este de presupus că proprietarul terenului desigur va alege suma mai mică, dar nu este
exclus şi inversul. Dacă proprietarul fondului nu va reţine pentru sine construcţiile şi lucrările efectuate de terţa
persoană, atunci constructorul este obligat să ridice construcţia sau lucrările pe cheltuiala sa. În caz că demolarea
construcţiei va cauza careva daune apoi acestea vor fi reparate de către constructorul de rea – credinţă. Daune pot
fi cauzate fie terenului fie proprietarului. Ridicarea construcţiilor şi lucrărilor va deveni chiar un drept al
constructorului în cazul în care proprietarul le va păstra dar va refuza să plătească constructorului valoarea
materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.

4. Comparativ cu constructorul de rea-credinţă, situaţia constructorului de bună-credinţă este mai favorabilă,

el neputînd fi obligat să ridice construcţiile şi lucrările efectuate pe terenul străin. Aceasta este unica diferenţă între
constructorul de rea-credinţă şi cel de bună-credinţă. Şi în acest caz proprietarul terenului este obligat să achite
constructorului o despăgubire ce echivalează cu valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu
creşterea valorii terenului. După cum putem observa atât în cazul constructorului de rea-credinţă, cât şi în cazul
constructorului de bună – credinţă suma despăgubirii ce urmează să fie plătită de proprietarul ternului este aceiaşi.
După cum am spus şi în cazul constructorului de rea-credinţă, proprietarul terenului va alege totdeauna suma cea
mai mică dintre cele două sume între care poate să opteze.
Opţiunea lăsată proprietarului relativ la despăgubirea pe cere trebuie să o plătească constructorului, opţiune
expres indicată în art. 329 alin. 3 şi 4, îşi găseşte argumentarea în unul din principiile fundamentale ale dreptului
civil – „nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept în paguba altuia”. Totuşi, pornind de la faptul că proprietarul
ternului va alege suma cea mai mică, nu trebuie să credem că acest principiu se va încălca. Ori, când proprietarul
terenului va plăti valoarea materialelor plus costul muncii, fiindcă acestea sunt inferioare creşterii valorii
terenului, este adevărat că proprietarul se îmbogăţeşte, însă nu pe nedrept, deoarece constructorul nu suferă nici o
pagubă, lui fiindu-i restituite toate cheltuielile suportate la efectuarea construcţiei. Ca consecinţă în acest caz ne
vom afla în situaţia în care constructorul se va îmbogăţi, dar fără a prejudicia pe cineva, ceea ce nu contravine
principiului invocat de noi puţin mai sus. La fel nu va fi violat acest principiu nici atunci când proprietarul va
plăti constructorului o sumă egală cu creşterea valorii terenului, fiindcă, deşi constructorul va suferi o pagubă (nu
va primi integral cheltuielile suportate la construcţie), totuşi proprietarul terenului nu se îmbogăţi cu nimic,
deoarece el va plăti constructorului tocmai o sumă egală cu îmbogăţirea sa. Deci, şi în acest ultim caz, vom fi în
prezenţa unei pagube a unuia, însă fără o îmbogăţire nedreaptă a altuia.
 Cum va fi apărat constructorul de bună-credinţă dacă proprietarul terenului va refuza să achite despăgubirea
corespunzătoare ? În acest, caz conform prevederilor art. 637 şi 638 constructorul va avea asupra construcţiei un
drept de retenţie. La fel constructorul va avea dreptul să înainteze o acţiune prin care să ceară suma
corespunzătoare. Desigur constructorul de bună-credinţă va putea ridica construcţiile pe cheltuiala doar dacă va
dori acest lucru.

5. Art. 329 alin. 5 se referă la o situaţie specială, şi anume la aceea când construcţia este făcută pe două trenuri
având proprietari diferiţi. Dacă alin. precedente se refereau în egală măsură atât la construcţii cât şi la alte lucrări,
apoi alin. 5 se referă doar la construcţii. După cum putem observa această normă instituie şi o excepţie de la regula
consfinţită în alin. 1 al articolului de faţă. Astfel, dacă construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului şi
în parte pe un teren învecinat, proprietarul vecin poate dobândi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind
constructorului o despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. Dacă mai
mult de ½ din construcţie se află pe terenul constructorului apoi vor fi aplicabile regulile din alin. 3 şi 3 din acest
articol. În plus, dacă constructorul va fi de bună – credinţă, clădirea se va afla în proprietatea comună pe cote-părţi a
titularilor dreptului de proprietate asupra terenurilor. Deci, dacă constructorul (el fiind şi proprietarul terenului) va
construi o construcţie atât pe terenul său cât şi pe ternul vecinului şi mai mult de ½ din construcţie se va afla pe
terenul vecinului, el nu va deveni proprietar asupra părţii din construcţie aflată pe terenul său. Acest lucru se va
întâmpla doar dacă vecinul va dori să apeleze la alin. 5, adică doar atunci când vecinul va dori să devină proprietarul
întregii construcţii. Dacă vecinul va dori să devină proprietarul întregii construcţii, el va dobândi un drept de
superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei, dar va fi obligat să plătească
constructorului o despăgubire. Despăgubirea va include în sine atât cheltuielile suportate de constructor (acestea
fiind valoarea materialelor plus costul munci) cât şi contravaloarea folosinţei terenului aferent. O asemenea
despăgubire o va putea pretinde doar constructorul de bună-credinţă.

6. În ceea ce priveşte constructorul de rea-credinţă, el va putea pretinde doar 1/3 din despăgubire (valoarea
materialelor şi ostul muncii plus contravaloarea folosinţei terenului aferent.). Constructorul de rea-credinţă va putea
pretinde o despăgubire mai mare, dacă va dovedi că proprietarul ternului vecin este vinovat (spre exemplu
proprietarul terenului pe care se construeşte intenţionat tolerează construirea construcţiei până la final în loc s-ă
ceară încetarea efectuării lucrărilor .)

Articolul 330. Accesiunea mobiliară

(1) În cazul în care se unesc două bunuri mobile avînd proprietari diferiţi, fiecare dintre aceştia poate
pretinde separarea bunurilor dacă celălalt proprietar nu ar suferi astfel un prejudiciu.
(2) Dacă două bunuri care aparţin diferiţilor proprietari s-au unit încît nu se mai pot separa fără a fi
deteriorate sau fără muncă sau cheltuieli excesive, noul bun aparţine proprietarului care a contribuit cel mai
mult la constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial, fiind obligat să plătească celuilalt
proprietar preţul bunului unit cu bunul principal.
(3) În cazul în care bunul accesoriu este mai de preţ decît bunul principal şi s-a unit cu acesta fără ştirea
proprietarului, ultimul poate cere despărţirea şi restituirea bunului accesoriu unit, chiar dacă din separare ar
rezulta vătămarea bunului principal.
(4) Dacă contractul nu prevede altfel, dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea materiei
aparţine proprietarului ei, care este obligat să plătească valoarea manoperei. Se consideră de asemenea
prelucrare scrierea, desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea sau o altă transformare a suprafeţei.
(5) Persoana de bună-credinţă care a transformat prin manoperă materia ce nu îi aparţine dobîndeşte
dreptul de proprietate asupra bunului rezultat dacă valoarea manoperei este superioară valorii materiei,
plătind proprietarului preţul materiei.
(6) Cel care trebuie să restituie bunul rezultat din prelucrarea materiei este în drept să-l reţină pînă va primi
de la proprietarul noului bun suma datorată.
(7) În cazul în care un bun s-a format prin amestecarea mai multor materii (confuziunea) ce aparţin
diferiţilor proprietari şi nici una nu poate fi considerată ca materie principală, proprietarul care nu a ştiut
despre confuziune poate cere separarea materiilor dacă este posibil. Dacă materiile amestecate nu pot fi
separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi
valorii materiei fiecăruia.
(8) În cazul în care materia unui proprietar de bună-credinţă depăşeşte cealaltă materie prin valoare şi
cantitate, acesta poate cere bunul creat prin amestecare, plătind celuilalt proprietar preţul materiei sau
înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate sau plata
contravalorii ei.

1. Şi în cazul accesiunii mobiliare regula generală este: proprietarul lucrului principal devine prin accesiune
proprietarul noului bun format prin încorporarea la lucrul principal al unui alt lucru mai puţin important. În art. 330
sunt reglementate trei cazuri de accesiune mobiliară: adjuncţiunea (alin. 1-3), specificaţiunea (alin. 4-6) şi
confuziunea (art. 7-8).
Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri, care cu toate că formează un singur tot, totuşi pot fi despărţite în aşa
fel ca după aceasta să fie posibilă o utilizare normală a lor. Esenţa reglementării din alin. 1 constă în faptul că dacă
sau unit două bunuri având proprietari diferiţi, acestea pot fi separate cu condiţia ca separarea să nu prejudicieze
bunul.

2. Dacă bunurile, care au format un întreg, nu pot fi separate va fi aplicată regula din alin. 2. Legiuitorul în acest caz
a stabilit două situaţii: fie că separarea este imposibilă pe motivul că se va deteriora bunul, fie că separarea va
necesita cheltuieli excesive. În ambele aceste cazuri noul bun va aparţine proprietarului care a contribuit cel mai
mult la constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial. Tot odată, cel ce dobândeşte dreptul de
proprietate asupra noului bun, la rândul său, este obligat s-ă achite preţul bunului unit cu bunul principal. Deci,
după regula generală proprietarul bunului mai puţin important nu va putea cere separarea bunului din bunul nou
format, ci va putea pretinde doar preţul bunului.

3. Este totuşi posibil ca proprietarul bunului accesoriu să ceară separarea bunului său din bunul principal chiar dacă
ca rezultat al separării va suferi bunul principal. O asemenea separare va fi posibilă doar în cazul în care unirea
bunului accesoriu la bunul principal a fost făcută fără ştirea proprietarului bunului accesoriu. Este de presupus că
proprietarul bunului accesoriu va putea cere separarea doar dacă aceasta nu va afecta şi bunul accesoriu. În caz
contrar vor fi aplicabile regulile din alin. 2.

4. Alin. 4 cuprinde reglementări referitoare la dobăndirea dreptului de proprietate în rezultatul specificaţiunii – caz
în care o persoană face un obiect nou cu materia străină. Spre exemplu un pictor pictează un portret utilizând pânza
şi vopselele altuia. În cazul specificaţiunii nu se unesc două bunuri materiale corporale (aşa cum este la
adjucţiune), ci se uneşte un bun corporal (materia) cu nul abstract (munca pictorului în exemplul nostru). Din
conţinutul în alin. 4, am putea deduce că bunul principal este materia şi manopera este bunul accesoriu. Regula în
cazul specicaţiunii este că dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea materiei aparţine
proprietarului ei. Această regulă, stipulată expres în alin. 4, are un caracter dispozitiv, părţile (adică proprietarul
materiei şi cel ce efectuează manopera) pot stabili contrariul (spre exemplu noul bun va aparţine lucrătorului, acesta
fiind obligat să plătească valoarea materialului) Proprietarul materialului, conform regulii generale, este obligat să
plătească valoarea manoperei. Prin prelucrare urmează să înţelegem de asemenea scrierea, desenarea, pictarea,
imprimarea, gravarea sau o altă transformare a suprafeţei.

5. Prin excepţie de la regula generală stipulată în alin. 4, este posibil ca lucrătorul să devină proprietarul noului
bunul, chiar în lipsa unei înţelegeri cu proprietarul materiei. Pentru aceasta este necesar ca lucrătorul să fie de bună –
credinţă, pe de o parte, şi valoarea manoperei să fie superioară valorii materiei (spre exemplu un pictor renumit
pictează un tablou pe o pânză ce nu-i aparţine). Trebuie să considerăm că în acest caz munca este un bun principal
iar materia un bun accesoriu, respectiv lucrătorul va avea obligaţia de al despăgubi pe proprietarul materiei
achitându-i valoarea. Deci, pentru a putea fi aplicabil art.330 alin 5 sunt necesare a fi întrunite două condiţii: 1)
persoana care a transformat prin manoperă materia ce nu-i aparţine (lucrătorul) trebuie să fie de bună – credinţă; şi
2) valoarea manoperei trebuie să fie superioară valorii materiei.

6. După caz, fie proprietarul materiei fie lucrătorul vor avea un drept de retenţie, adică vor fi în drept să reţină bunul
până la achitarea sumei datorate de cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului apărut în rezultatul
specificaţiunii (a se vedea în acest sens şi comentariu la art. 637).

7. Este posibil ca un bun să se formeze prin amestecul a două materii ce aparţin la doi proprietari diferiţi. O
asemenea situaţie poartă denumirea de confuziune şi este reglementată în alin. 7. Din conţinutul alin. 7 pot fi
desprinse trei situaţii: 1) au fost amestecate mai multe materii formând un nou bun însă una din materii poate fi
considerată principală; 2) nici una din materii nu poate fi considerată principală dar este posibilă separarea
materiilor; 3) materialele amestecate nu pot fi separate fără pagubă. Vom examina pe rând toate aceste trei situaţii.
Dacă una din materii poate fi considerată ca principală şi alta ca accesorie (acest lucru poate fi stabilit pe diferite
criterii – valoarea fiecăruia; cantitatea; calitatea; etc..) apoi noul obiect va putea aparţine proprietarului materiei
principale, respectându-se prevederile art. 330 alin. 8.
Dacă nici una din materii nu poate fi considerată principală dar este posibilă separarea materiilor, atunci
proprietarul materiei care nu a ştiut despre confuziune poate cere separarea materiilor.
Şi în sfârşit dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor materiilor
proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei fiecăruia.
8. După cum am afirmat puţin mai sus dacă va fi posibil ca o materie să fie considerată ca principală, apoi
proprietarul materiei principale (materia acestuia depăşeşte cealaltă materie prin cantitate ori valoare) poate pretinde
ca bunul creat prin amestec să-i fie transmis în proprietate. Pentru a putea cere acest lucru proprietarul materiei
principale trebuie să fie de bună-credinţă. La rândul său proprietarul materiei principale va fi obligat să plătească
celuilalt proprietar preţul materiei sau înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi
calitate sau plata contravalorii ei.
13.Uzucapiunea – mod de dobîndire a dreptului de prorpietate
Articolul 332. Uzucapiunea imobiliara

(1) Dacă o persoană, fără să fi dobîndit dreptul de proprietate, a posedat cu bună-credinţă sub nume de
proprietar un bun imobil pe parcursul a 15 ani, aceasta devine proprietarul bunului respectiv.
(2) Dacă un bun imobil şi drepturile asupra lui sînt supuse înregistrării de stat, dreptul de proprietate se
dobîndeşte în temeiul alin.(1) din momentul înregistrării.

1. Uzucapiunea este un mod nou de dobândire a dreptului de proprietate, esenţa căruia constă în faptul că o persoană
poate deveni proprietar al bunului dacă îl posedă pe o perioadă expres stabilită de lege, în condiţiile stipulate
de lege. Referitor la termen acesta diferă în dependenţă de faptul dacă bunul este mobil sau imobil. În schimb alte
condiţii necesare uzucapiunii sunt identice la toate bunurile, ele fiind prevăzute expres în art. 335.
Art. 332 se referă la uzucapiunea imobilelor. Pentru ca imobilele să fie dobăndite prin uzucapiune este necesar ca
cel ce posedă bunul s-ă fie de bună - credinţă şi să posede bunul imobil timp de 15 ani. Buna-credinţă presupune că
posesorul să nu ştie şi nici să nu poate şti că posesia sa este ilegală (a se vedea şi com. la art. 307) . Acest termen
începe să curgă din momentul în care posesia întruneşte toate condiţiile necesare uzucapiunii, acestea după cum am
spus mai sus, sunt indicate în art. 335. Conţinutul art. 332 alin 1 permite a face concluzia că vor putea fi dobândite
prin uzucapiune doar bunurile imobile neînregistrate în registrul bunurilor imobile. Spunem acest lucru, fiindcă o
dată ce bunul este înregistrat în registrul bunurilor imobile se prezumă că toţi au cunoştinţă de acest fapt, şi ca
rezultat cel ce va poseda un bun imobil înregistrat în registrul bunurilor imobile nu va putea dobândi dreptul de
proprietate asupra acestui bun, fiindcă el va considerat că este de rea-credinţă. În aşa fel, într-o asemenea redacţie
art. 332 va avea puţină aplicaţie la practică, ori în majoritatea cazurilor bunurile imobile se înregistrează în registrul
bunurilor imobile. În art. 332 nimic nu se vorbeşte despre faptul cum se va înregistra dreptul de proprietate asupra
bunului imobil în cazul în care vor fi întrunite condiţiile necesare uzucapiunii. Considerăm că cel care timp de 15 ani
a posedat sub nume de proprietar un bun imobil care nu este înregistrat în registrul bunurilor imobile, va putea
dobândi dreptul de proprietate asupra acestui imobil în baza unei cereri adresate instanţei judecătoreşti. În aşa fel vor
fi înlăturate posibilele litigii ce vor putea apărea ca rezultat al dobândirii dreptului de proprietate în urma
uzucapiunii.
2. În conformitate cu prevederile art. 290 dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile,
grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrării de stat. Art.332 alin. 2 în
principiu spune acelaş lucru. Pornind de la faptul că dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile tot timpul
trebuie înregistrat în registrul bunurilor imobile, şi în cazul uzucapiunii dreptul de proprietate urmează a fi
înregistrat în registrul bunurilor imobile.

Articolul 333. Uzucapiunea mobilelor

Persoana care posedă cu bună-credinţă timp de 5 ani un bun mobil al altuia, comportându-se ca un
proprietar, dobândeşte dreptul de proprietate asupra acestui bun.

1. Referitor la bunurile imobile termenul necesar uzucapiunii este de 5 ani. Şi în cazul bunurilor mobile
posesorul pentru a putea uzurpa trebuie să fie de bună-credinţă. Deşi această regulă se pare extrem de
simplă, totuşi este necesar de a o corela cu cea din art. 331( Dreptul dobînditorului de bună-credinţă
asupra mobilelor). Astfel, după cum am putut observa, în art. 331 se indică că dobînditorul de bună-
credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun
nu era proprietarul lui. Întrebarea, în acest sens, ar fi, care normă urmează să fie aplicată, spre exemplu în
cazul când o persoană a procurat un bun de la o persoană care nu avea dreptul să-l înstrăineze, adică
nu era proprietarul bunului ? Este oare necesar ca într-o asemenea situaţie dobânditorul să posede bunul
pe parcursul a 5 ani de zile pentru a putea dobândi dreptul de proprietate, ori va putea apela la art. 331 şi ca
rezultat va deveni proprietar al bunului din momentul primirii bunului în posesie ? Pentru a răspunde la
această întrebare urmează să apelăm şi la conţinutul art. 307 alin. 1 (Este considerată posesor de bună-
credinţă persoana care posedă legitim sau care se poate considera îndreptăţită să posede în urma unei
examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor îndreptăţirii sale. Buna-credinţă este
prezumată. ) Respectiv, pornind de la conţinutul art. 307 alin. 1, conchidem că regula din art. 331 va fi
aplicabilă ori de câte ori dobânditorul va deveni posesor al bunului mobil în baza unui act juridic (vânzare-
cumpărare; donaţie, moştenire testamentară, schimb etc.). În schimb în cazurile în care posesorul se poate
considera îndreptăţit să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor
îndreptăţirii sale, vom apela la termenul de 5 ani prevăzut de art. 333, şi deci într-o asemenea situaţie
 posesorul unui bun mobil va deveni proprietarul acestui bun după expirarea termenului necesar
uzucapiunii.

Articolul 334. Unirea posesiunilor

Pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propria posesiune cu cea a autorului său.

1. În literatura de specialitate unirea posesiilor mai poartă denumirea de joncţiunea posesiilor. Joncţiunea posesiilor
constă în adăugirea la termenul posesiei actuale a posesorului, a termenului de posesie a autorului său, adică a
autorului anterior. Spre exemplu, o persoană a posedat un bun imobil zece, neînregistrat în registrul bunurilor
imobile zece ani, după care au prelungit să posede acest bun moştenitorii posesorului. Conform dispoziţiilor art. 334
moştenitorii posesorului (în exemplu nostru), vor putea uni posesia predecesorului lor cu a lor pentru a putea uzurpa
bunul imobil. În exemplu de mai sus moştenitorii vor putea deveni proprietar după ce vor poseda bunul pe parcursul
a 5 ani de zile, adică la posesia anterioară (10 ani) se mai adaugă 5 ani necesari împlinirii termenului de uzucapiune
prevăzut de art. 332 alin. 1
Regula stipulată în art. 334 referitoare la joncţiune posesiilor, poartă un caracter dispozitiv, lăsând posesorului
actual posibilitatea de a se prevala de posesiunea predecesorului său. După cum am văzut pentru ca posesia să ducă
la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat este necesar ca posesorul să fie de bună-credinţă (art.
332 şi 333). Deşi în art. 335 nu este expres indicat acest lucru trebuie să spunem că posesorul actual va putea uni
posesia sa cu cea a predecesorului (adică se va putea prevala de posesia acestuia) său, doar în cazul în care autorul
posesiei (predecesorul) a posedat bunul cu bună-credinţă. Posesia de rea-credinţă, conform codului civil, nici într-un
caz unu va duce la dobândirea dreptului de proprietate.
Pentru ca unirea posesiilor să, poată avea loc este necesar ca posesorul posterior să fie un succesor al primului
posesor, adică să deţină posesia de la autorul său pe baza unui raport juridic. Aceasta ar însemna că nu va fi posibilă
joncţiunea posesiei atunci când posesorul actual a uzurpat bunul de la posesorul anterior, fără nici un titlu şi fără nici
un drept. O asemenea concluzie se bazează pe faptul că între aceşti doi posesori nu există nici o legătură juridică
care ar face posibilă unirea posesiilor. Dacă nu va exista o asemenea legătură noul posesor va trebui să înceapă o
nouă posesie.
Este de presupus, că regula din art. 335 de cele mai dese ori va fi aplicabilă uzucapiunii imobilelor, fiindcă în cazul
bunurilor mobile posesorul, în cazurile corespunzătoare, va avea posibilitatea să apeleze la regula din art. 331care
dispune că dobînditorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care
cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui.

Articolul 335. Posesiunea necesara uzucapiunii

(1) Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decît posesiunea
utilă. Pînă la proba contrară, posesiunea este prezumată a fi utilă.
(2) Nu este utilă posesiunea discontinuă, tulburată, clandestină sau precară.
(3) Posesiunea este discontinuă atît timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu
natura bunului.
(4) Posesiunea este tulburată atîta timp cît este dobîndită sau conservată prin acte de violenţă, fizică
sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană.
(5) Posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel încît nu poate fi cunoscută.
(6) Posesiunea este precară cînd nu se exercită sub nume de proprietar.
(7) Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană interesată.
(8) Numai persoana faţă de care posesiunea este tulburată sau clandestină poate invoca aceste vicii.
(9) Posesiunea viciată devine utilă îndată ce viciul încetează.

1. În articolul de faţă sunt numărate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru a putea produce
efecte juridice, în particular condiţiile necesare uzucapiunii. Regula generală, în acest sens, este că va produce efecte
juridice doar posesia utilă. Posesia va fi utilă dacă va fi continuă, netulburată, publică şi neprecară. Se prezumă că
posesia este utilă, până la proba contrară. Contrariul urmează să fie dovedit de cel ce îl invocă.
2. Viciile posesiei sunt contrariul calităţilor acesteia şi expres sunt numărate în alin. 2 din articolul comentat.
Astfel, posesia este viciată dacă este discontinuă, tulburată, clandestină şi precară.
3. Discontinuitatea posesiei ca viciu al acesteia este contrariu calităţii ca posesia să fie continuă. Posesia trebuie
să fie continuă, adică posesorul trebuie să exercite acte de stăpânire asupra bunului cu o frecvenţă normală potrivit
naturii bunului. Posesia nu trebuie să fie exercitată cu intervale prea mari, adică actele de posesie trebuie să fie
făcute la intervale normale şi într-o succesiune regulată. În caz contrar se va considera că posesie este discontinuă.
În alin. 3 expres este indicat că posesiunea este discontinuă atât timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe
anormale în raport cu natura bunului. Bineînţeles că continuitatea posesiei va depinde de natura bunului, fiind
posibile cazuri când nu va nu va fi necesară o interacţiune permanentă cu bunul. Spre exemplu, posesia nu va fi
discontinuă, în cazul când o persoana va poseda o păşune, care, în principiu, poate fi exploatată nu pe tot parcursul
anului ci numai sezonier. Deci, actele de posesie trebuie să fie făcute la intervale normale în raport cu natura
bunului, cu alte cuvinte să fie exercitate în momentele în care le-ar exercita în mod normal adevăratul proprietar al
bunului.
Continuitatea se prezumă până la proba contrară. Când posesorul dovedeşte că a posedat la un moment dat
anterior şi mai posedă în prezent, se prezumă că a posedat în mod continuu în intervalul dintre aceste două
momente. Acest lucru este expres prevăzut în art. 306.
4. O altă condiţie necesară posesiei pentru ca bunul să fie uzurpat este ca posesia să fie netulburată, adică să fie
paşnică. Dacă posesia este tulburată ea nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat.
Alin. 4 dispune că posesiunea este tulburată atâta timp cît este dobândită sau conservată prin acte de violenţă,
fizică sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană. După cum putea observa conţinutul acestei norme este
greu de înţeles. Într-adevăr, ce înseamnă ca posesia este tulburată atunci când este dobândită sau conservată prin
acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană ? Trebuie să înţelegem că posesia va
fi viciată atunci când este dobândită sau conservată prin acte de violenţă ale posesorului. Acest viciu al posesiei
(adică violenţa) poate exista atât la momentul dobândiri posesiei cât şi în timpul exercitării acesteia. Spunem acest
lucru, fiindcă în art. 335 alin. 4 se indică că posesia este tulburată atunci când este dobândită sau conservată prin
acte de violenţă. Ce înseamnă că posesia să fi dobândită prin acte de violenţă credem că este clar pentru toţi. Dar,
ce înseamnă ca posesia să fie conservată prin acte de violenţă ? Dispunând în aşa fel, legiuitorul a considerat că
posesorul nu-şi va putea face singur dreptate atunci când va fi deposedat de bun, respectiv nu va avea dreptul de a
recurge la acte de violenţă pentru aşi reîntoarce posesia asupra bunului, adică a conserva posesia, ci va putea
recurge la acţiunile posesorii pentru a obţine încetarea tulburării.
5. Pentru ca posesia să fie utilă la fel este necesar ca ea să fie publică, adică să nu fie clandestină. Lin. 5 din
norma comentată arată că posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută. Deci,
posesorul trebuie să exercite actele de posesia ca proprietarul, adică public fără a căuta să la ascundă. Când
posesorul caută să ascundă actele sale, este natural să presupunem că posesia lui este clandestină. Reieşind din faptul
că bunurile imobile prin natura lor nu pot fi susceptibile de acte de posesie clandestină, adică ascunse, urmează să
facem concluzia că clandestinitatea posesiei va fi aplicabilă proprietăţii mobilelor.
6. Alin. 6 cere ca posesia să fie exercitată sub nume de proprietar, adică să nu fie precară. Posesia este precară
atunci când posesorul posedă pentru altul şi nu pentru el însuşi. Sunt consideraţi detentori precari aşa posesori ca
locatarii, depozitarii, uzufructuarii .... . Toate aceste persoane deţin bunul în baza unui titlu, şi sunt obligate la
expirarea termenului actului, în baza căruia deţin bunul, să-l restituie proprietarului. Deci, un detentor precar nu
poate uzucapa bunul care îl deţine în baza unui act juridic.
7. Discontinuitatea este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de către orice
persoană care are un interes să conteste posesia. Un asemenea caracter al discotinuităţii este expres prevăzut în alin
8. Spre deosebire de clandestinitate, posesia tulburată şi posesia clandestină sunt considerate vicii relative. Spre
exemplu, în cazul posesiei tulburate, acest viciu al posesiei va putea fi invocat doar de cel care a fost deposedat de
bun prin violenţă şi nu va putea fi invocat de late persoane. Cu alte cuvinte doar victima violenţei poate invoca acest
viciu al posesiei, respectiv pentru toate celelalte persoane, posesia nu este viciată, şi ele nu pot invoca împotriva
posesorului violenţa care nu a fost îndreptată împotriva lor. Astfel, după cum se explică în surse de specialitate, cu
care suntem solidare, când posesorul actual, pentru a se pune în posesia, a întrebuinţat violenţa împotriva unui
posesor anterior, care nu era nici acesta adevăratul proprietar, numai primul posesor poate opune viciul de violenţă
posesorului actual, fiindcă doar el a fost victima violenţei. Violenţa poate fi atât fizică cât şi morală (art. 335 ali.4).
La fel ca şi violenţa, după cum am spus, şi clandestinitatea este un viciu relativ. Aceasta înseamnă că posesia
clandestină nu se consideră viciată decât faţă de persoana căreia posesorul ia ascuns posesia sa. Persoanele, faţă de
care posesia a fost exercitată în mod public, nu pot invoca acest viciu de posesie.

14.Încetarea dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate încetează, în condiţiile legii, în urma consumării, pieirii fortuite sau distrugerii
bunului, înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunţării la dreptul de proprietate, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege.
(2) Nimeni nu poate fi forţat să cedeze proprietatea sa, cu excepţia cazurilor cînd, conform legii, se
efectuează:
a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului;
b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate;
c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea;
d) privatizarea proprietăţii de stat;
e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
f) rechiziţia;
g) confiscarea;
h) alte acţiuni prevăzute de lege.
 1. În acest articol legiuitorul a enumărat principalele moduri de încetare a dreptului de proprietate, lista acestora
nefiind exaustivă. Deşi , expres nu este indicat, dreptul de proprietate încetează şi prin modurile de dobândire
reglementate în art. 320-326.( ocupaţiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi prin hotărîre
judecătorească atunci cînd aceasta este translativă de proprietate) Ori, orice mod de dobândire a dreptului de
proprietate este pentru dobânditor un mod de dobândire a dreptului de proprietate iar pentru cel ce înstrăinează un
mod de încetare a dreptului de proprietate. Astfel, vânzarea – cumpărarea este pentru cumpărător un mod de
dobândire a dreptului de proprietate iar pentru vânzător un mod de încetare a dreptului de proprietate.

Convenţional, toate modurile de încetare a dreptului de proprietate, numărate în norma comentată, pot fi clasificate
în următoarele grupe: a) încetarea benevolă a dreptului de proprietate; b) încetarea dreptului de proprietate ca
rezultat al unor fapte obiective ce nu depind de voinţa proprietarului; şi c) încetarea dreptului de proprietate
contrar voinţei proprietarului.

Încetarea benevolă a dreptului de proprietate poate avea loc ca rezultat al consumării bunului de către proprietar,
distrugerii bunului de către proprietar, încheierii unui act juridic translativ de proprietate (vânzare – cumpărare,
donare, schimb, moştenire testamentară ...), cât şi în alte cazuri prevăzute de lege. La fel benevol dreptul de
proprietate încetează şi ca rezultat al renunţării la dreptul de proprietate.

Renunţarea poate fi făcută doar de proprietarul bunului şi nu şi de alte persoane care deţin bunul cu
dreptul de posesie şi folosinţă. Nici persoana căreia ia fost transmis şi dreptul de dispoziţie (spre exemplu un arendaş
care este împuternicit cu dreptul de a transmite bunul în subarendă) tot nu este în drept să renunţă la bun. Pot renunţa
la dreptul de proprietate asupra bunului atât persoanele fizice şi juridice cât şi statul şi unităţile administrativ
teritoriale. Renunţarea la dreptul de proprietate de către stat şi organele publice locale poate avea loc doar dacă
acest lucru va fi permis acestora prin acte normative corespunzătoare. Aceste acte normative trebuie să determine
categoria de bunuri de la care statul poate renunţa. Renunţarea de la dreptul de proprietate poate fi făcută fie printr-o
declaraţie , fie prin săvârşirea de acţiuni prin care se va atesta voinţa proprietarului de a renunţa la dreptul de
proprietate aspra bunului concret. Legiuitorul nu ne vorbeşte nimic, în alin. 1 al acestui articol, despre forma
declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate, ceea ce ar însemna că declaraţia poate fi făcută atât în formă scrisă
cât şi în formă verbală. Bunurile de la care proprietarul a renunţat la dreptul de proprietate sunt considerate bunuri
fără stăpân şi vor fi dobândite în proprietate conform prevederilor art. 323.
Important este că renunţarea propriu zisă la dreptul de proprietate nu are drept efect direct şi stingerea dreptului de
proprietate. Dreptul de proprietate va aparţine celui ce a renunţat la dreptul de proprietate până în momentul în care
o persoană terţă nu va dobândi dreptul de proprietate asupra bunului. În aşa fel, proprietarul bunului ce a renunţat la
dreptul de proprietate va îndeplini toate obligaţiile apărute în legătură cu bunul de la care a renunţat – va achita
impozitele, va răspunde pentru prejudiciul cauzat de bun ... . Pe de altă parte proprietarul care a renunţat la dreptul
de proprietate poate în orice moment să-şi schimbe intenţia şi să preia bunul în posesie, folosinţă şi dispoziţie. Acest
drept poate fi exercitat până în momentul dobândirii dreptului de proprietate de către o persoană terţă asupra bunului
de la care proprietarul a renunţat.
Alin. 3 face o excepţie de la regula stipulată în alin. 1 din prezentul articol, şi cere ca renunţarea la dreptul
de proprietate asupra bunurilor imobile să îmbrace forma autentică şi să fie înscrisă în registrul bunurilor imobile.
Însă, şi în cazurile bunurilor imobile, înregistrarea renunţării de la dreptul de proprietate în registrul bunurilor
imobile nu va stinge acest drept din momentul înregistrării renunţării. Şi în cazul bunurilor imobile va fi aplicabilă
regula stipulată în art. 338 alin. 2. Dreptul de proprietate în acest caz va înceta, în persoana celui ce renunţă, din
momentul dobândirii acestuia de o altă persoană. Mecanismul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunurilor
imobile de la care proprietarul a renunţat urmează să fie prevăzut în Legea cadastrului bunurilor imobile. Totuşi, ar
fi posibil, ca şi în cod să fie înserată regula, conform căreia, dacă mai multe persoane terţe doresc să dobândească
dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul a renunţat, prioritate trebuie să aibă cel ce
posedă bunul la momentul renunţării. Iar, dacă nici o persoană terţă nu este posesor, prioritate urmează să aibă cel ce
primul a înaintat cererea acceptare şi de înregistrare a dreptului de proprietate

Urmează a fi considerat ca mod benevol de încetare a dreptului de proprietate şi privatizarea proprietăţii de stat,
mod atribuit de legiuitor la categoria celor forţate şi enumărat în alin.2 din această normă.
Încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte obiective ce nu depind de voinţa proprietarului poate
avea loc ca rezultat al pieirii fortuite a bunului. La fel am putea atribui la acest mod de încetare a dreptului de
proprietate şi pierderea bunului, dacă au fost respectate prevederile art. 324 şi 325, adică a fost dobândit dreptul de
proprietate asupra bunului pierdut, cât şi în cazul dobândirii dreptului de proprietate în rezultatul uzucapiunii (a se
vedea şi com. la art. 332-336).
2. În alin. 2 sunt enumerate modurile de încetare a dreptului de proprietate contrar voinţei proprietarului. O astfel
de încetare a dreptului de proprietate poate avea loc doar cu respectarea prevederilor art. 46 din Constituţie conform
cărora „1. Dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. 2. Nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru a cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”.
Cedarea forţată a dreptului de proprietate poate avea loc doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel de cazuri pot fi:
a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului – art. 339;
 b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate – art. 340;
c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea – art.341;
d) privatizarea proprietăţii de stat – conform Legii cu privire la privatizare;
e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică – în conformitate cu Legea 488/1999;
f) rechiziţia – art.342; g) confiscarea – art. 343;h) alte acţiuni prevăzute de lege.

Articolul 339. Urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului

(1) Înstrăinarea bunurilor proprietarului prin aplicarea procedurii de urmărire a proprietăţii în

legătură cu obligaţiile acestuia poate fi efectuata doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti dacă o altă
modalitate nu este stabilita prin lege sau contract.
(2) Proprietarul pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor urmărite în momentul dobândirii
dreptului de proprietate asupra acestora de către persoana îndreptăţită căreia îi sînt transmise bunurile.

1. Bunurile domeniului privat pot face obiectul urmării, excepţie făcând acele bunuri care conform legislaţiei nu
pot fi urmărite. Dieci, proprietarul răspunde pentru obligaţiile sale cu bunurile ce le are în proprietate. Bunurile
proprietarului pot fi înstrăinate fie prin acordul proprietarului fie în baza unei hotărâri judecătoreşti. Procedura
urmăririi bunurilor proprietarului în legătură cu executarea obligaţiei poate fi făcută forţat doar în baza unei hotărâri
judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este stabilită prin lege sau contract. În alin. 1 este stipulată posibilitatea
părţilor de a stabili o modalitate de urmărire a bunurilor în legătură cu executarea obligaţilor. Spre exemplu, părţile
conform prevederilor art. 665 pot stinge o obligaţie prin înlocuirea ei cu alta (a se vedea şi comentariul art. 665).
Înstrăinarea forţată a bunurilor are loc în conformitate cu prevederile CPC (acestea se vor analiza după publicarea
noului CPC) .
2. În alin. 2 se specifică faptul că din momentul ce dobânditorul va dobândi dreptul de proprietate aspra bunurilor
înstrăinate conform procedurii de urmărire a proprietăţii în legătură cu obligaţiile proprietarului, acesta din urmă va
pierde dreptul de proprietate asupra acestor bunuri. Dacă se înstrăinează un bun imobil vor fi aplicabile regulile
registrului bunurilor imobile, adică dreptul de proprietate va apărea la dobânditor din momentul înregistrării.

Articolul 340. Înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate

avea în proprietate

(1) Daca, in temeiurile prevăzute de lege, persoana a dobîndit dreptul de proprietate asupra unui bun
care, conform legii, nu poate să-i aparţină cu drept de proprietate, proprietarul este obligat să înstrăineze
bunul timp de un an din momentul dobîndirii dreptului de proprietate sau în alt termen stabilit de lege.
(2) Dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în termenul stabilit la alin.(1), instanţa de judecată, la
cererea autorităţii administraţiei publice locale, poate dispune, după caz, înstrăinarea bunului şi remiterea
sumei obţinute către fostul proprietar, cu reţinerea cheltuielilor de înstrăinare, sau transmiterea bunului în
proprietate statului şi despăgubirea proprietarului în cuantumul stabilit de instanţa de judecată.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi în cazurile în care persoana a dobîndit în proprietate, în
temeiurile prevăzute de lege, un bun pentru care este nevoie de o autorizaţie specială şi i-a fost refuzată
eliberarea unei atare autorizaţii.

1. Norma dată se referă la o anumită categorie de bunuri care au un circuit limitat, spre exemplu armele de
vânătoare se află în circuitul civil cu respectarea unor cerinţe ale Legii 110/1994, (a se vedea şi com. la art. 286). La
fel ea este aplicabilă la o anumită categorie de persoane, care nu pot avea în proprietate o numită categorie de
bunuri. Spre exemplu, conform dispoziţiilor art. 38 din Legea 459/1991, în Republica Moldova se admite
proprietatea cetăţenilor şi a persoanelor juridice ale altor state ..... cu excepţia proprietăţii asupra trenurilor cu
destinaţie agricolă şi ale fondului silvic. Totuşi, se poate întâmpla ca o persoană în temeiurile prevăzute de lege să
dobândească dreptul de proprietate asupra unui bun care conform legii nu poate să-i aparţină (spre exemplu un
cetăţean străin va moşteni un teren agricol). În aceste cazuri, conform dispoziţiilor art. 340 alin. 1, persoanele care
au dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor pe care nu le pot avea în proprietate, urmează să înstrăineze
bunurile date în decurs de un an de zile din momentul dobândirii dreptului de proprietate. Printr-o lege poate fi
stabilit şi un alt termen, care poate fi mai mare sau ,mai mic de un an.
2. În alin. 2 sunt stabilite consecinţele nerespectării prevederilor alin. 1. Astfel, dacă proprietarul nu înstrăinează
bunul în decurs de un an de zile, acesta poate fi înstrăinat printr-o hotărâre a instanţei judecătoreşti. Doar instanţa
judecătorească este în drept să dispună înstrăinarea bunurilor. Instanţa judecătorească poate dispune înstrăinarea
bunului prin petrecerea licitaţiei. Suma obţinută din realizarea bunului va fi remisă fostului proprietar cu reţinerea
cheltuielilor de înstrăinare. La fel instanţa judecătorească poate dispune transmiterea bunului în proprietatea statului.
În acest caz statul va fi obligat să achite o despăgubire în mărimea stabilită de instanţa judecătorească. La adoptarea
unei asemenea încheieri instanţa judecătorească va ţine cont şi de prevederile art. 46 din Constituţie, adică
despăgubirea trebuie să fie corespunzătoare (să reflecte valoarea reală a bunului) şi prealabilă.
 3. După cum am mai menţionat la alin. 1, unele categorii de bunuri au un circuit limitat. Astfel, conform art. 26
alin 1 din Legea 110/1994, persoana fizică care doreşte să aibă în proprietate o armă de vânătoare se adresează
organului de poliţie la domiciliu, care în decurs de două luni decide asupra eliberării autorizaţiei de achiziţionare a
armelor şi muniţiilor aferente. Dacă, persoana fizică va procura o armă de vânătoare cu încălcarea acestei dispoziţii
legale, adică fără a primi autorizaţia specială, pe motivul că ia fost refuzată eliberarea acestei autorizaţii (Legea
110/1994 în art. 26 alin. 2 enumără categoriile de persoane cărora nu li se va elibera autorizaţia de achiziţionare a
armei), atunci vor fi aplicabile prevederile alin. 1 şi 2 din norma comentată. Persoana în cauză va trebui în decurs de
un an să înstrăineze arma, în caz contrar ea va fi înstrăinată printr-o dispoziţie a instanţei judecătoreşti.

Articolul 341. Răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării

regulilor de comportare cu ele

În cazul în care proprietarul de animale domestice se comportă cu ele încălcînd evident regulile
stabilite prin lege sau prin normele de comportare umană cu animalele, orice persoană are dreptul să solicite
predarea animalelor. Preţul se stabileşte prin acordul părţilor sau prin hotărîre judecătorească.

În art. 287 este stipulat că animalele nu sunt lucruri, ele fiind ocrotite prin legi speciale. O prevedere legală, în
acest sens, ce urmăreşte protecţia animalelor este şi norma comentată. Această normă, fiind nouă legislaţiei, are
drept scop protejarea animalelor, în cazurile când stăpânii lor se comportă cu cruzime faţă de ele. Prevederile art.
341 vor fi aplicabile doar animalelor domestice, şi nu se va aplica în cazul animalelor sălbatice. Totuşi, această
normă poate fi aplicabilă în cazul animalelor, care deşi nu sunt considerate domestice, totuşi le-a fost îngrădită
posibilitatea de a se mişca liber (spre exemplu animalele din grădinile zoologice, sau animalele sălbatice ce sunt
dresate).
Pentru ca această normă să fie aplicabilă, este necesar ca proprietarul animalelor să încalce regulile stabilite prin
lege sau prin normele de comportate umană cu animalele. Dacă proprietarul animalelor va considera că nu încalcă
regulile de comportare cu animalele, litigiul va fi soluţionat de instanţa de judecată la cererea persoanelor ce doresc
să răscumpere animalele domestice. Acest drept îl are orice persoană. Persoana care se va adresa cu asemenea cereri
va fi obligată în şedinţele judiciare să dovedească că proprietarul animalelor se comportă cu cruzime faţă de animale
şi încalcă evident regulile de comportare cu animalele.
Preţul de răscumpărare se stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe prin hotărâre judecătorească.

Articolul 342. Rechiziţia

(1) În caz de calamitate naturală, epidemie, epizootie sau în o altă situaţie excepţională, proprietarul
poate fi deposedat de bun în temeiul unei decizii a autorităţii publice, în modul şi în condiţiile stabilite de lege.
(2) Persoana al cărei bun a fost rechiziţionat poate cere restituirea lui dacă, după încetarea situaţiei
excepţionale, acesta s-a păstrat în natură.
(3) Preţul bunului sau preţul folosirii lui, în cazul în care s-a păstrat în natură şi a fost restituit
proprietarului, se stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţă, prin hotărîre judecătorească.

1. Rechiziţia este un mod de încetare a dreptului de proprietate, conform căreia bunurile proprietarului se retrag
în interesul societăţii în modul şi în condiţiile stabilite de actele legislative. Particularităţile acestui mod de încetare a
dreptului de proprietate constau în faptul că bunurile proprietarului se retrag pentru a fi folosite în folosul societăţii
în cazuri excepţionale. Principalele cazuri, care pot servi drept temei de rechiziţie a bunurilor sunt enumărate în art.
342 alin. 1, de regulă acestea fiind calamităţi naturale, epidemii, epizootii. Scopul rechiziţiei este de a garanta
securitatea cetăţenilor, de a salva bunuri sau de a distruge careva bunuri în caz de epidemii sau epizootii. În cazul
rechiziţiei bunurile proprietarului se retrag în baza unei hotărâri a organului competent. Modul şi condiţiile
rechiziţiei, cât şi organul abilitat de a decide rechiziţia, urmează să fie determinate prin lege, care urmează să fie
adoptată de Parlament.
2. Bunurile retrase proprietarului în rezultatul rechiziţiei sunt folosite de stat în perioada necesară. Dacă, după ce
situaţia excepţională care a servit drept temei de rechiziţionare a bunurilor, a încetat, iar bunurile rechiziţionate sau
păstrat în natură şi mai pot fi folosite după destinaţie, atunci persoana al cărei bun a fost rechiziţionat este în drept să
ceară restituirea bunului.
3. În alin. 3 din norma comentată sunt stipulate consecinţele retragerii bunului în rezultatul rechiziţiei. Pot exista
două situaţii: a) bunul nu sa păstrat – în acest caz statul urmează să achite costul bunului rechiziţionat; b) bunul sa
păstrat şi a fost restituit celui de la care a fost rechiziţionat - în acest statul urmează să achite o plată pentru folosirea
bunului. În ambele aceste cazuri mărimea plăţii este determinată prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe de
instanţa judecătorească. La stabilirea preţului instanţa trebuie să reiasă din preţul real al bunului rechiziţionat, putând
numi şi o expertiză pentru determinarea preţului bunului rechiziţionat.
Articolul 343. Confiscarea

(1) Confiscarea bunurilor se permite printr-o hotărîre judecătorească în cazurile şi în condiţiile

prevăzute de lege.
(2) În cazurile prevăzute de lege, bunurile proprietarului pot fi confiscate printr-un act administrativ.
Actul administrativ cu privire la confiscare poate fi atacat în instanţa de judecată.

1. Prin confiscare se înţelege trecerea fără plată către stat a unui bun ca sancţiune pentru săvârşirea unei fapte
ilicite, în baza deciziei instanţei judecătoreşti sau altui organ de stat competent. Cazurile şi condiţiile confiscării
bunurilor pot fi stipulate doar în lege. Poate fi confiscată doar averea dobândită ilicit. Bunurile dobândite licit,
conform art. 46 alin.3 din Constituţie, nu pot fi confiscate, iar caracterul licit al dobândirii se prezumă.
Codul Penal (din 2002) în art. 106 enumără categoriile de bunuri ce pot fi supuse confiscării cât şi persoanele
către care poate fi aplicată această sancţiune.
La fel art. 28 din Codul cu privire la contravenţiile administrative stabileşte ca sancţiune confiscarea obiectului
care a constituit instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al contravenţiei administrative.
Ca sancţiune civilă confiscarea averii este prevăzută în art. 40 alin. 4 şi 5 din Legea 837/1996, care dispune că
bunurile asociaţiei obşteşti lichidate prin hotărârea instanţei judecătoreşti, datorită temeiurilor indicate le art. 40 alin.
4 din legea sus numită, rămase după satisfacerea creanţelor creditorilor, pot fi trecute cu titlu gratuit în proprietatea
statului.
2. Bunurile proprietarului pot fi confiscate şi în baza unui act administrativ doar în cazurile prevăzute de lege. Un
asemenea caz este prevăzut de Codul Vamal, care admite confiscarea bunurilor în condiţiile şi în ordinea stabilită de
acest act normativ. Dacă proprietarul bunului nu este de acord cu actul administrativ de confiscare, acesta poate fi
atacat în instanţa de judecată.

15.Proprietatea comună pe cote-părți

Dreptul de proprietate comună este acea modalitate juridică a dreptului de proprietate care se caracterizează
prin aceea că toate prerogativele conferite în acest drept aparţin împreună şi concomitent mai multor titulari.
Fiind cea mai importantă modalitate a dreptului de proprietate, proprietatea comună se caracterizează prin
aceea că prerogativele dreptului aparţin împreună şi concomitent la mai mulţi titulari (coproprietari). Subiecţi
ai dreptului de proprietate comună pot fi persoanele fizice şi persoanele juridice. Obiecte ale dreptului de
proprietate comună pot fi atât bunurile mobile cât şi cele imobile. Subiecţii dreptului de proprietate comună, ca
şi orice proprietar, posedă, foloseşte şi dispun la propria dorinţă de bunurile pe care le au în proprietate. Însă
posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor le exercită în comun.

Dreptul de proprietate comună se caracterizează prin următoarele trăsături: a) titulari ai dreptului de proprietate
sunt cel puţin două persoane; b) întinderea dreptului fiecărui titular este precis delimitată sub forma cotei –
părţi în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi iar în cazul proprietăţii comune în devălmăşie, aceasta este
determinată numai cu ocazia împărţiri bunurilor comune; c) bunul ce constituie obiectul dreptului de
proprietate comună nu este divizat în materialitatea sa, şi ca consecinţă drepturile coproprietarilor se extind
asupra întregului bun. Cu alte cuvinte, în cazul dreptului de proprietate comună, dreptul fiecărui coproprietar se
răsfrânge asupra celei mai mici părţi componente ale bunului, întâlnindu-se în fiecare din această parte cu
drepturile concurente ale celorlalţi coproprietari.

Temei de apariţie a dreptului de proprietate comună poate servi atât legea cât şi actul juridic civil. De regulă, dreptul
de proprietate comună pe cote – părţi apare în baza actului juridic civil, printre care cele mai frecvente sunt:
succesiunea, vânzarea – cumpărarea, donarea.

Articolul 346. Cota-parte în proprietatea comună pe cote-părţi

(1) Fiecare coproprietar este proprietarul exclusiv al unei cote-părţi ideale din bunul comun. Cotele-
părţi sînt prezumate a fi egale pînă la probă contrară. Dacă bunul a fost dobîndit printr-un act juridic, nu
se va putea face probă contrară decît prin înscrisuri.
(2) Coproprietarul care a făcut din contul său, cu acordul celorlalţi coproprietari, bunului comun
îmbunătăţiri inseparabile are dreptul să ceară modificarea respectivă a cotelor-părţi sau compensarea
cheltuielilor.
Articolul 347. Folosinţa bunului proprietate comună pe cote-părţi
(1) Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul proprietate comună pe cote-părţi în măsura care
nu schimbă destinaţia lui şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari.
(2) Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor sau, în caz de
divergenţe, prin hotărîre judecătorească în baza unei aprecieri echitabile a intereselor tuturor
coproprietarilor.
(3) Coproprietarul este în drept să ceară în posesiune şi folosinţă o parte din bunul comun
corespunzător cotei sale, iar în caz de imposibilitate, să ceară coproprietarilor care posedă şi folosesc
bunul plata unei compensaţii echitabile.
(4) Coproprietarul care exercită în mod exclusiv folosinţa bunului comun fără acordul celorlalţi
coproprietari poate fi obligat la plata unei despăgubiri.
Articolul 348. Fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi
(1) Fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi se cuvin tuturor coproprietarilor
proporţional cotei-părţi deţinute dacă aceştia nu au stabilit altfel.
(2) Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile de producere sau de culegere a fructelor are
dreptul la compensarea acestor cheltuieli de către coproprietari proporţional cotei lor părţi.
Articolul 349. Beneficiile şi sarcinile proprietăţii comune pe cote-părţi
Coproprietarii vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile proprietăţii comune pe cote-părţi
proporţional cotei lor părţi.
Articolul 350. Actele de conservare a bunului proprietate comună pe cote-părţi
Fiecare coproprietar poate să efectueze acte de conservare a bunurilor proprietate comună pe cote-părţi
fără acordul celorlalţi coproprietari şi să le pretindă compensarea cheltuielilor proporţional cotei lor părţi.
Articolul 351. Actele de dispoziţie privind bunurile proprietate comună pe cote-părţi
(1) În privinţa bunurilor proprietate comună pe cote-părţi nu se pot încheia acte de dispoziţie decît cu
acordul tuturor coproprietarilor.
(2) Actele de dispoziţie încheiate în lipsa unanimităţii sînt lovite de nulitate relativă dacă se
demonstrează că terţul este de rea-credinţă. În acest caz, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de
la data cînd coproprietarul care nu şi-a dat acordul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa cauzei de
nulitate.
(3) Coproprietarul poate să înstrăineze cota sa parte, respectînd dreptul de preemţiune al celorlalţi
coproprietari.
Articolul 352. Dreptul de preemţiune
(1) În cazul vînzării unei cote-părţi din bunurile proprietate comună pe cote-părţi, cu excepţia vînzării
la licitaţie, ceilalţi coproprietari au dreptul preferenţial de a cumpăra cota la preţul cu care se vinde şi în
aceleaşi condiţii.
(2) Vînzătorul cotei-părţi este obligat să notifice ceilalţi coproprietari că intenţionează să-şi vîndă cota,
indicînd preţul şi celelalte condiţii de vînzare. Dacă ceilalţi coproprietari renunţă să-şi exercite dreptul de
preemţiune sau nu îl exercită în decursul unei luni din ziua notificării în cazul bunului imobil şi în
decursul a 10 zile în cazul bunului mobil, vînzătorul are dreptul să vîndă oricărei persoane cota sa parte.
Dacă mai mulţi coproprietari îşi manifestă intenţia de a dobîndi cota-parte, vînzătorul are dreptul să
aleagă dintre aceştia cumpărătorul.
(3) Cînd cota-parte se vinde fără respectarea dreptului de preemţiune, oricare coproprietar poate
intenta, în decursul a 3 luni, acţiune în instanţa de judecată pentru a i se atribui drepturi şi obligaţii de
cumpărător.
(4) Cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi din proprietatea comună nu se
admite.
Articolul 353. Urmărirea cotei-părţi din bunurile proprietate comună pe cote-părţi
(1) Creditorii unui coproprietar pot urmări cota-parte ideală a acestuia din bunurile proprietate comună
pe cote-părţi sau pot cere instanţei de judecată împărţirea bunului, caz în care urmărirea se face asupra
părţii din bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului.
(2) În cazul vînzării silite a unei cote-părţi, executorul judecătoresc va notifica pe ceilalţi coproprietari
cu cel puţin 10 zile înainte de data vînzării. La preţ egal, coproprietarii vor avea dreptul de preemţiune la
adjudecarea cotei-părţi.
(3) Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului proprietate comună pe cote-părţi ori cei a
căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia au dreptul să urmărească
silit bunul comun ori sumele rezultate din împărţire.
(4) Actele de suspendare a împărţirii pot fi opuse creditorilor dacă sînt autentificate sau, după caz, sînt
îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege.
(5) Creditorii personali ai unui coproprietar pot, de asemenea, să intervină pe cheltuiala lor la
împărţirea cerută de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însă ataca o împărţire săvîrşită, decît în
cazul cînd aceasta a avut loc în lipsa lor, fără a se ţine seama de opoziţia pe care au făcut-o şi în cazul
cînd împărţirea este simulată ori se efectuează astfel încît creditorii nu pot face opoziţie.
(6) Dispoziţiile alin.(5) sînt aplicabile şi în cazul creditorilor care au drept de garanţie asupra bunului
proprietate comună pe cote-părţi ori al celor a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau
administrarea bunului.
Articolul 354. Excluderea coproprietarului
(1) Coproprietarii pot solicita instanţei de judecată excluderea coproprietarului care, prin fapta sa, prin
fapta celor cărora le-a cedat folosinţa bunului ori a celor pentru care este ţinut să răspundă, încalcă în mod
grav drepturile celorlalţi coproprietari.
(2) În cazul prevăzut la alin.(1), coproprietarul este obligat la înstrăinarea cotei sale. În caz de refuz,
vînzarea ei silită se dispune prin hotărîre judecătorească.
Articolul 355. Proprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu multe etaje sau cu apartamente
(1) Dacă într-o clădire există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu o altă destinaţie avînd proprietari
diferiţi, fiecare dintre aceştia deţine drept de proprietate comună pe cote-părţi, forţată şi perpetuă, asupra
părţilor din clădire, care, fiind destinate folosinţei spaţiilor, nu pot fi folosite decît în comun.
(2) Raporturile prevăzute la alin.(1) se reglementează prin lege.
Articolul 356. Proprietatea comună pe cote-părţi asupra despărţiturilor comune
(1) Orice zid, şanţ sau altă despărţitură între două terenuri care se află în intravilan este prezumată a fi
în proprietatea comună pe cote-părţi a vecinilor dacă nu rezultă contrariul din titlu, dintr-un semn de
necomunitate conform regulamentelor de urbanism ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate
exclusivă prin uzucapiune.
(2) Cota-parte din drepturile asupra despărţiturilor comune se va considera un bun accesoriu.
Înstrăinarea sau ipotecarea cotei-părţi nu se poate face decît o dată cu dreptul asupra terenului.
Articolul 357. Încetarea proprietăţii comune pe cote-părţ prin împărţire
(1) Încetarea proprietăţii comune pe cote-părţi prin împărţire poate fi cerută oricînd dacă legea,
contractul sau hotărîrea judecătorească nu prevede altfel.
(2) Împărţirea poate fi cerută chiar şi atunci cînd unul dintre coproprietari a folosit exclusiv bunul, afară
de cazul cînd l-a uzucapat, în condiţiile legii.
(3) Împărţirea poate fi făcută prin înţelegere a părţilor sau prin hotărîre judecătorească.
Articolul 358. Inadmisibilitatea împărţirii
(1) Împărţirea este inadmisibilă în cazurile la care se referă art.355 şi 356, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege.
(2) Împărţirea poate fi efectuată în cazul părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau
apartamente atunci cînd există acordul tuturor coproprietarilor ori cînd bunurile în cauză nu mai sînt
destinate folosirii în comun.
Articolul 359. Amînarea împărţirii
(1) Contractele privind amînarea împărţirii nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani. În
cazul imobilelor, contractele trebuie încheiate în formă autentică şi înscrise în registrul bunurilor imobile.
(2) Pentru motive temeinice, instanţa de judecată poate dispune, la cererea oricărui coproprietar,
împărţirea chiar înainte de perioada stabilită prin contract.
(3) Instanţa de judecată poate dispune amînarea împărţirii dacă aceasta s-ar impune în vederea
protecţiei intereselor celorlalţi coproprietari. Instanţa poate dispune împărţirea dacă împrejurările avute în
vedere la data pronunţării hotărîrii de amînare s-au modificat.
Articolul 360. Împărţirea în cazul în care coproprietarul este lipsit de sau limitat în capacitatea
de exerciţiu
Dacă un coproprietar este lipsit de sau limitat în capacitatea de exerciţiu, împărţirea poate fi făcută prin
înţelegerea părţilor numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare, precum şi a ocrotitorului legal, după caz.
Articolul 361. Modul de împărţire a bunului proprietat comună pe cote-părţi
(1) Împărţirea bunului proprietate comună pe cote-părţi se face în natură, proporţional cotei-părţi a
fiecărui coproprietar.
(2) Dacă bunul proprietate comună pe cote-părţi este indivizibil ori nu este partajabil în natură,
împărţirea se face prin:
a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unui ori a mai multor coproprietari, la
cererea lor;
b) vînzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie şi
distribuirea preţului către coproprietari proporţional cotei-părţi a fiecăruia dintre ei.
(3) În cazul în care unui dintre coproprietari îi este atribuită o parte reală mai mare decît cota sa parte,
celorlalţi coproprietari li se atribuie o sultă.
(4) Împărţirea se efectuează în modul stabilit de lege.
(5) Părţile reale stabilite de instanţă de judecată pot fi distribuite prin tragere la sorţi, după caz.
Articolul 362. Stingerea datoriilor în cazul împărţirii
(1) Oricare dintre coproprietari poate cere stingerea datoriilor, născute în legătură cu proprietatea
comună pe cote-părţi, care sînt scadente ori devin scadente în cursul anului în care are loc împărţirea.
(2) Suma necesară stingerii obligaţiilor care decurg din alin.(1) va fi preluată, în lipsa unei stipulaţii
contrare, din preţul vînzării bunului comun cu ocazia împărţirii şi va fi suportată de către coproprietari
proporţional cotei-părţi a fiecăruia.
Articolul 363. Efectele împărţirii proprietăţii comune
(1) Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunului sau al sumei de bani atribuite numai de
la data împărţirii, cu excepţia bunurilor imobile asupra cărora dreptul de proprietate apare la data
înscrierii în registrul bunurilor imobile.
(2) Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar asupra bunului proprietate comună pe cote-
părţi rămîn valabile şi sînt opozabile celui care a dobîndit bunul în urma împărţirii.
(3) Garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părţi se strămută de drept asupra bunului
sau a sumei de bani atribuite prin împărţire.
(4) Împărţirea care a avut loc înaintea termenului stipulat în acordul coproprietarilor nu este opozabilă
creditorului care deţine o ipotecă asupra unei cote-părţi dacă acesta nu a consimţit la împărţire sau dacă
debitorul său nu conservă dreptul de proprietate a cel puţin asupra părţii respective din bun.
Articolul 364. Obligaţia de garanţie a coproprietarilor
(1) Coproprietarii îşi datorează, în limita cotelor-părţi, garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse,
dispoziţiile privitoare la obligaţia de garanţie a vînzătorului aplicîndu-se în modul corespunzător.
(2) Fiecare din coproprietari este obligat să despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul
evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se
va suporta proporţional de ceilalţi coproprietari.
(3) Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea faptei săvîrşite de un alt
coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de împărţire.
Articolul 365. Nulitatea împărţirii
(1) Împărţirea poate fi desfiinţată pentru aceleaşi cauze ca şi actele juridice.
(2) Împărţirea făcută fără participarea tuturor coproprietarilor este lovită de nulitate absolută.
(3) Împărţirea este valabilă chiar dacă nu cuprinde toate bunurile proprietate comună pe cote-părţi.
Pentru bunurile omise se poate face oricînd o împărţire suplimentară.
(4) Nu poate invoca nulitatea relativă a împărţirii coproprietarul care, cunoscînd cauza de nulitate,
înstrăinează total sau parţial bunurile atribuite.

Specific pentru proprietatea comună pe cote-părţi este faptul că obiectul rămâne nefracţionat în materialitatea sa, pe
când dreptul de proprietate se fracţionează pe cote-părţi aritmetice ideale, egale sau inegale.

Dreptul de proprietate comună pe cote – părţi. Dreptul de proprietate comună pe cote - părţi, este acel drept de
proprietate care aparţine la două sau mai multe persoane, exprimat în cote ideale, (o jumătate, o treime, o pătrime
etc.) asupra unui bun nefracţionat în materialitatea sa.

Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se caracterizează, în primul rând, prin faptul că nici unul dintre
coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun. Aceasta înseamnă că bunul nu este fracţionat
în materialitatea lui, în caz contrar nu va exista proprietate comună pe cote-părţi, ci va exista o proprietate exclusivă.
În al doilea rând, fiecare dintre coproprietari este titular exclusiv al cotei părţi ideale, abstracte din dreptul de
proprietate.

Felurile proprietăţii comune pe cote-părţi. Codul Civil enumără două feluri de proprietate comună pe cote-părţi:
proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară şi proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă.

Criteriul ce stă la baza acestei clasificări este durata existenţei dreptului de proprietate comună pe cote-părţi. În cazul
proprietăţii comune pe cote-părţi obişnuite se admite încetarea acesteia prin împărţeală (partaj), iar în unele cazuri şi
prin separare. În schimb proprietatea comună pe cote-părţi forţată nu poate fi împărţită între coproprietari datorită
destinaţiei pe care o are bunul aflat în coproprietate.
Cea mai răspândită formă a proprietatea comună pe cote-părţi este proprietatea comună pe cote-părţi
obişnuită sau temporară. În cea ce priveşte proprietatea comună pe cote-părţi forţată, aceasta este întâlnită mai rar şi
de regulă temei de apariţie a acesteia serveşte legea. Asemenea prevederi legale există şi în codul civil. Spre
exemplu art. 355 alin. 1 dispune că dacă într-o clădire există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu o altă destinaţie
avînd proprietari diferiţi, fiecare dintre aceştia deţine drept de proprietate comună pe cote-părţi, forţată şi
perpetuă, asupra părţilor din clădire, care, fiind destinate folosinţei spaţiilor, nu pot fi folosite decât în comun.
Proprietatea comună pe cote părţi forţată mai poate exista şi în următoarele cazuri: a) coproprietatea loturilor
comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile comune, temei de apariţie a acesteia fiind acordul părţilor;
b) coproprietatea despărţiturilor dintre două imobile (zidul, şanţul şi gardul – art. 356Arti); c) coproprietatea asupra
unor bunuri considerate de familie (tablouri de familie, cavouri şi alte lucrări funerare).

Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară. Obiecte ale dreptului de proprietate
comună pe cote-părţi a cetăţenilor pot fi orice bun, în afară de acelea care, conform legii, nu pot fi în proprietatea
acestora. De obicei, astfel de bunuri sunt: casele de locuit, vitele, diferite obiecte preţioase. De reglă în proprietatea
cmună pe cote – părţi se află bunuri indivizibile. Raporturi de proprietate comună pe cote-părţi există între persoane
fizice, între persoane juridice, între persoane fizice şi persoane juridice, între persoane fizice şi stat sau unităţi
administrativ-teritoriale. Între persoane fizice şi stat coproprietatea poate să apară în mai multe situaţii: cota-parte a
unui coproprietar a trecut la stat ca urmare a inexistenţei moştenitorilor sau aceştia au renunţat la succesiune;
dobândirea prin confiscare sau act juridic a cotei-părţi a unui coproprietar etc.
16.Proprieatea comună în devălmășie
Dreptul de proprietate în devălmăşie este cea de a doua formă sub care se înfăţişează dreptul de proprietate comună.
Această formă a dreptului de proprietate se caracterizează prin aceea că titularii acestui drept nu cunosc nici
întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunului comun şi nici bunurile în materialitatea lor ce aparţin fiecăruia
în parte. . În cazul proprietăţii comune în devălmăşie coproprietarii, pot prin acord comun, să decidă ca asupra
bunurilor lor, să se aplice regimul proprietăţii comune pe cote – părţi. O asemenea înţelegere poate fi făcută în orice
formă, fie scris fie verbal. Dacă vor exista divergenţe referitor la atribuirea bunurilor din proprietatea comună în
devălmăşie regimul juridic al proprietăţii comune pe cote-părţi, atunci litigiul se va soluţiona de către instanţa
judecătorească.

Articolul 366. Dispoziţii generale cu privire la proprietatea comună în devălmăşie

(1) În cazul în care dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna
dintre ele să fie titularul unei cote-părţi ideale din bunul comun, proprietatea este comună în devălmăşie.
(2) Proprietăţii comune în devălmăşie se aplică în modul corespunzător dispoziţiile cu privire la
proprietatea comună pe cote-părţi dacă prezenta secţiune nu prevede altfel.
Articolul 367. Folosinţa bunului proprietate comună în devălmăşie
Fiecare coproprietar devălmaş are dreptul de a folosi bunul comun potrivit destinaţiei acestuia, fără a
limita dreptul celorlalţi coproprietari dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Articolul 368. Actele de conservare şi administrare a bunului proprietate comună în devălmăşie
Oricare dintre proprietarii devălmaşi este prezumat a avea consimţămîntul celorlalţi pentru efectuarea
oricăror acte de conservare şi administrare a bunului proprietate comună în devălmăşie dacă legea sau
contractul nu prevede altfel.
Articolul 369. Actele de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie
(1) Fiecare din coproprietarii devălmaşi poate dispune de bunul mobil proprietate comună în
devălmăşie dacă acordul încheiat între ei nu prevede altfel.
(2) Pentru actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie este necesar
acordul scris al tuturor coproprietarilor devălmaşi.
(3) Actul juridic de dispoziţie încheiat de unul dintre coproprietarii devălmaşi poate fi declarat nul dacă
se face dovadă că cealaltă parte ştia sau trebuia să ştie despre acordul care limitează dreptul de dispoziţie,
despre faptul că ceilalţi coproprietari devălmaşi sînt împotriva încheierii actului juridic sau că nu a fost
cerut acordul la înstrăinarea imobilelor.
Articolul 370. Împărţirea bunului proprietate comună în devălmăşie
Împărţirea bunului proprietate comună în devălmăşie între coproprietarii devălmaşi se va face
proporţional aportului fiecăruia la dobîndirea bunului. Pînă la proba contrară, aportul coproprietarilor
devălmaşi este prezumat a fi egal.
Articolul 371. Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor
(1) Bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în devălmăşie dacă, în
conformitate cu legea sau contractul încheiat între ei, nu este stabilit un alt regim juridic pentru aceste
bunuri.
(2) Orice bun dobîndit de soţi în timpul căsătoriei se prezumă proprietate comună în devălmăşie pînă la
proba contrară.
Articolul 372. Proprietatea personală a fiecăruia dintre soţi
(1) Bunurile care au aparţinut soţilor înainte de încheierea căsătoriei, precum şi cele dobîndite de ei în
timpul căsătoriei în baza unui contract de donaţie, prin moştenire sau în alt mod cu titlu gratuit, sînt
proprietatea exclusivă a soţului căruia i-a aparţinut sau care le-a dobîndit.
(2) Bunurile de folosinţă individuală (îmbrăcăminte, încălţăminte şi altele asemenea), cu excepţia
bijuteriilor şi a altor obiecte de lux, sînt bunuri personale ale soţului care le foloseşte, chiar dacă sînt
dobîndite în timpul căsătoriei din contul mijloacelor comune ale soţilor.
(3) Bunurile fiecăruia dintre soţi pot fi declarate proprietate a lor comună în devălmăşie dacă se
constată că în timpul căsătoriei s-au făcut din mijloacele lor comune investiţii care au sporit simţitor
valoarea acestor bunuri.
Articolul 373. Determinarea părţilor din proprietatea comună în devălmăşie a soţilor în caz de
împărţire a bunurilor
(1) În cazul împărţirii bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor, părţile lor se consideră
egale.
(2) Bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor pot fi împărţite atît la divorţ, cît şi în timpul
căsătoriei. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei nu afectează regimul juridic al bunurilor care
vor fi dobîndite în viitor.

17. Acțiunea în revendecare – mijloc de apărare a dreptului de prorpietate.

Acţiunea în revendicare este unul din cele mai răspândite mijloace de apărare a dreptului de proprietate, prin care
proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Deci, acţiunea în revendicare este acţiunea, prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de
proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Acţiunea proprietarului neposesor către posesorul
neproprietar (acţiunea în revendicare) este îndreptată spre restabilirea dreptului de posesie ce-i aparţine
proprietarului şi de care acesta a fost lipsit. Proprietarului îi aparţine din totdeauna dreptul de posesie asupra
bunurilor sale, dar el nu-şi poate exercita împuternicirile, deoarece bunul se află în posesia altor persoane. Anume în
virtutea acestei împuterniciri (dreptul de a poseda) proprietarul are dreptul să înainteze acţiunea în revendicare. În
cazul satisfacerii acţiunii, proprietarului (reclamantului) i se restituie bunurile, înlăturând astfel încălcările dreptului
de posesie. Odată cu apărarea dreptului de posesie, acţiunea în revendicare apără şi dreptul de folosinţă şi de
dispoziţie, întrucât proprietarul, neavând în posesie bunul, nu are posibilitatea de a-l folosi şi a dispune de el.

Dreptul de a înainta acţiunea în revendicare îl are proprietarul. De asemenea, are dreptul de a înainta acţiunea în
revendicare şi posesorul neproprietar, care posedă bunurile proprietarului pe un temei juridic (depozitarul, arendaşul,
cărăuşul).

Reclamaţi în aceste cauze sunt posesorii ilegali, care posedă bunul la momentul înaintării acţiunii fără a avea vreun
drept asupra bunului.

Obiect al revendicării pot fi numai bunurile individual determinate şi care sunt în natură la momentul înaintării
acţiunii de revendicare. Nu pot fi obiect al revendicării lunurile determinate generic. Această teză reiese din
conţinutul acţiunii în revendicare, care constă în restabilirea posesiei asupra bunului, şi nu în înlocuirea bunului cu
altul asemănător. De asemenea, nu pot fi obiect al revendicării acele bunuri care nu s-au păstrat în natură ori au
suferit schimbări esenţiale. În toate aceste cazuri (când nu există obiectul revendicării) se poate înainta o acţiune de
reparare a daunei. Acţiunea în revendicare este prescriptibilă, ea putând fi înaintată în decurs de trei ani, din
momentul în care proprietarul a cunoscut sau trebuia să cunoască despre încălcarea dreptului său

Deci, înaintarea acţiunii în revendicare presupune următoarele condiţii:

a) pierderea de către proprietar a posesiei asupra bunului;

b) determinarea individuală a bunului;

c) aflarea bunului în posesie străină şi neapărat ilegală.

În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiţii, proprietarul este în drept să-şi revendice bunul de la acel care l-a
lipsit nemijlocit de posesie. Dar de cele mai multe ori însă problema se complică prin aceea că bunul ce urmează a fi
revendicat nu se află în posesia persoanelor care l-au deposedat nemijlocit pe proprietar. Aceste bunuri pot fi
vândute unor terţe persoane, deci acţiunea în revendicare trebuie înaintată respectiv către aceste persoane, care de
fapt deţin bunul. Revendicarea bunurilor proprietarului ieşite din posesia acestuia depinde de faptul dacă
dobînditorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. De la posesorul (dobânditorul) de rea-credinţă bunurile se
revendică în toate cazurile. Dobânditorul de rea-credinţă este recunoscut de către instanţa de judecată, cu
examinarea tuturor acelor condiţii în care a fost încheiată convenţia. La soluţionarea problemei, dacă posesorul este
de bună credinţă ori de rea credinţă, organul competent va reieşi din prezumţia că posesia este de bună-credinţă
până la momentul când va fi dovedit contrariul ( art. 307 alin.2). Dovada posesiunii ilegale (de bună ori de rea-
credinţă) trebuie să fie dovedită de către reclamant, adică de proprietarul acestui bun. În afară de aceasta,
proprietarul este obligat să dovedească faptul că anume lui îi aparţine dreptul de proprietate asupra bunului
revendicat. De la dobânditorul de bună credinţă bunurile pot fi revendicate doar în cazurile expres prevăzute în art.
375.

(2) Acţiunea în revendicare va putea fi satisfăcută doar dacă bunurile proprietarului se află într-o posesiune
nelegitimă. Dacă posesia este legitimă, adică posesorul posedă bunul în baza unui act juridic (spre exemplu contract
de arendă, gaj, uzufruct...), atunci proprietarul nu va putea cere restituirea bunului în proprietate în baza acţiunii în
revendicare. În prima propoziţie din alin. 2 este utilizat termenul „drept preferenţial de posesie”, care considerăm,
că nu corespunde esenţei şi scopului reglementărilor din alin. 2. Drept preferenţial înseamnă a avea preferinţă, în
unele şi aceleaşi condiţii, faţă de cineva, spre exemplu, de un asemenea drept beneficiază coproprietarii unei
proprietăţi comune pe cote-părţi (a se vedea şi comentariul la art. 352). În art. 374 alin. 2 este vorba nu de un drept
preferenţial de posesie ci de un drept de posesie faţă de proprietar, ori arendaşul nu are un drept preferenţial de
posesie, ci are doar un drept de posesie în raport cu proprietarul. Deci, posesorul care are un drept de posesie în
raport cu proprietarul, va putea refuza să transmită bunul în cazul în care proprietarul va înainta o acţiune în
revendicare. În asemenea cazuri instanţa de judecată trebuie să refuze în satisfacerea acţiunii în revendicare. Cu
toate acestea, acţiunea în revendicare urmează să fie satisfăcută, dacă se va dovedi, că posesorul (arendaşul,
depozitarul, uzufructuarul, creditorul gajist ...), care are un drept de posesie în raport cu proprietarul (drept superior)
a obţinut posesia asupra bunului prin violenţă sau prin dol.

(3) Legiuitorul obligă atât dobînditorul de bună-credinţă, cît şi cel de rea-credinţă să asigure integritatea bunurilor
aflate în posesia lor. Obligaţia respectivă ia naştere pentru dobînditorul de bună-credinţă din momentul încetării
bunei-credinţe. Buna-credinţă încetează în momentul în care acesta a aflat sau trebuia să afle că posesiunea este
nelegitimă sau când a primit o citaţie în urma acţiunii intentate de către proprietar prin care i se cere restituirea
bunurilor. Pentru dobînditorul de rea-credinţă obligaţia de a asigura integritatea bunurilor survine din momentul
dobândirii posesiunii. Dacă posesorul de bună-credinţă sau de rea-credinţă sunt culpabili de neexecutarea obligaţiei
de asigurare a integrităţii bunurilor, atunci ei răspund faţă de proprietar pentru deteriorarea, pieirea bunului, precum
şi de survenirea altor consecinţe datorită cărora bunul nu poate fi restituit.

(4) Intentarea acţiunii de revendicare de către proprietar creează anumite efecte juridice, în dependenţă de faptul
dacă este sau nu admisă. În cazul respingerii acţiunii în revendicare pârâtul posesor al bunului va continua să-l
deţină, astfel încât acţiunea în revendicare intentată nu va produce nici un efect juridic. În cazul în care acţiunea va fi
satisfăcută, se va recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului mobil sau imobil. În acest, al
doilea, caz va trebui hotărâtă soarta veniturilor obţinute sau care ar fi putut fi obţinute, ca rezultat al folosirii bunului
revendicat. De asemenea, în cazul satisfacerii acţiunii în revendicare urmează să se decidă şi soarta tuturor
cheltuielilor necesare pentru întreţinerea şi reparaţia bunului, precum şi soarta îmbunătăţirilor făcute de posesor e
perioada posesiei. Comparativ cu Codul Civil din 1964, în acest act normativ normele respective sunt cuprinse nu în
capitolul dedicat apărării dreptului de proprietate ci în cadrul capitolului dedicat posesiei ca stare de fapt, respectiv
în art. 310-312 (a se vedea comentariul articolelor 310- 312).

(5) Cel ce a dobândit posesia prin samavolnicie sau prin săvârşirea unei infracţiuni este un posesor de rea-credinţă,
de acea răspunderea unui asemenea posesor faţă de proprietar este mai dură. Legiuitorul a stabilit posibilitate de a
cere de la posesorul, care a dobândit posesia prin samavolnicie sau prin săvârşirea unei infracţiuni, şi repararea
tuturor prejudiciilor în conformitate cu normele privind răspunderea delictuală. Astfel, de la un asemenea posesor,
proprietarul poate cere şi repararea venitului ratat.

18. Dreptul de uzufruct.

Articolul 395. Noţiunea de uzufruct

 (1) Uzufructul este dreptul unei persoane (uzufructuar) de a folosi pentru o perioadă determinată
sau determinabilă bunul unei alte persoane (nudul proprietar) şi de a culege fructele bunului,
întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa. Uzufructuarul are
dreptul de a poseda bunul, nu şi de a-l înstrăina.
(2) Uzufructul poate fi limitat prin excluderea anumitor folosinţe.
(3) Uzufructul se poate constitui, conjugat sau succesiv, în favoarea unei sau mai multor persoane
existente la data deschiderii uzufructului.

(1) Articolul 395 constituie dreptul subiectiv al unei persoane (uzufructuar) de a poseda, de a folosi şi culege
fructele unui bun neconsumptibil aflat în circuit (art. 396 (3) ce aparţine cu drept de proprietate altei persoane
(nudul proprietar), cu îndatorirea de a-i păstra substanţa, adică de a nu-l specifica sau de a nu-i schimba destinaţia.
Termenul uzufruct este compus din cuvintele latine uzus, ceea ce înseamnă dreptul de a folosi şi fructus
de a culege fructele.

Dreptul instituit prin prezentul articol este un drept subiectiv:

a) Personal, dat fiind că nu poate fi transmis altei persoane (art.398 (1));

b) real, dat fiind că are în calitate de obiect un lucru (res – reales);
c) absolut, graţie opozabilităţii sale unui cerc nedeterminat de persoane, inclusiv şi nudului proprietar;
d) cu titlu gratuit, dat fiind că posedarea obiectului folosirea şi însuşirea fructelor acestuia nu are loc
contra plată;
e) limitat în timp, fiind instituit pe un termen determinat (de 10,20,30 de ani) sau determinabil (până la
epuizarea valorii de consum a obiectului, până la decesul uzufructului-persoană fizică sau până la
lichidarea persoanei juridice – uzufructuar în condiţiile art. 397).
Dreptul de a culege fructele de la bunul dat în uzufruct trebuie înţeles lato sensu, adică în sens larg, fiind un
drept subiectiv al uzufructului de a percepe toate fructele şi a obţine toate beneficiile (fructele naturale şi civile) pe
care este în stare să le dea obiectul în conformitate cu destinaţia sa economică, obţinând asupra acestora dreptul de
proprietate (art. 401)

Situaţia juridică de “nudul proprietar”, care provine de la sintagma din limba latină nuda proprietas, rezultă
din faptul că proprietarului bunului, asupra căruia este instituit un uzufruct, îi aparţine doar titlul gol (nud) de
proprietar fără aşa elemente ale conţinutului dreptului subiectiv de proprietate (art. 315) ca: dreptul de a poseda, de a
folosi şi culege fructele sau a obţine careva alte beneficii de la obiectul uzufructului. Excepţie de la aceasta fac unele
elemente de a dispune de obiectul uzufructului (de a-l înstrăina, (art.398 (1)), de a-şi exprima sau nu acordul în cazul
când uzufructuarul vrea să transmită obiectul în arendă (chirie) în condiţiile art.398 (3).

Iar conform aliniatului (2) al prezentului articol, uzufructuarul poate fi limitat prin exluderea anumitor folosinţe şi
atunci aceste exluderi îi revin nudului proprietar.

(3)Conform aliniatului (3) uzufructul poate fi instituit în favoarea unei sau mai multor persoane concrete, cu
condiţia ca aceste persoane să existe la momentul instituirii uzufructului.

În cazul când uzufructul este instituit în favoarea mai multor persoane, exercitarea dreptului de uzufruct
poate fi efectuată în mod conjugat sau succesiv. În primul caz toţi titularii acestui drept folosesc obiectul şi percep
de la el fructele împreună, în acelaşi timp şi în egală măsură, iar în al doilea – în mod succesiv, adică folosesc
obiectul şi percep fructele într-o anumită ordine succesivă. De exemplu, dacă uzufructul este instituit în favoarea
mai multor persoane în formă succesivă asupra unei vaci mulgătoare concrete din cireada ce aparţine cu drept de
proprietate altei persoane, apoi prima poate percepe laptele de dimineaţă, a doua – de la amează, iar a treia – de
seară.

La fel poate fi instituită ordinea succesivă de percepere a laptelui în zilele săptămânii, de decadele lunii etc,
sau în privinţa generaţiei ce o produce acest animal în primul an, în al doilea, în al treilea şi a. m.d.

Cu acelaşi succes şi în aceleaşi modalităţi (conjugat sau succesiv) poate fi instituită ordinea de percepere a
dividendelor de la un pachet de acţiuni ce aparţin cu drept de proprietate altei persoane.
 Articolul 396 Constituirea uzufructului

(1) Uzufructul se poate constitui, prin lege sau act juridic, dispoziţiile privind registrul bunurilor
imobile fiind aplicabile pentru bunurile imobile. În cazurile prevăzute de lege, uzufructul poate
fi constituit prin hotărîre judecătorească.
(2) La constituirea uzufructului se aplică aceleaşi reguli ca şi la înstrăinarea bunurilor care fac
obiectul uzufructului.
(3) Obiect al uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care se află în circuit civil, mobil sau
imobil, corporal sau incorporal, inclusiv un patrimoniu sau o parte din el.
(4) Uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum şi asupra a tot ce
se uneşte sau se încorporează în acesta.

Prezentul articol este consacrat condiţiilor de fond şi de formă ale constituirii uzufructului.
Conform alin (1) al acestui articol, uzufructul poate fi consacrat în baza:

a) legii;
b) actului juridic;
c) hotărârii judecătoreşti în cazurile prevăzute de lege.
a) În cazul când uzufructul este constituit prin lege, legiuitorul singur determină condiţiile, conţinutul şi
termenul uzufructului.
b) Când la baza constituirii stă un act juridic, condiţiile, conţinutul şi termenul uzufructului sînt determinate
prin actul juridic respectiv. Alin (1) al prezentului articol nu dispune expres prin care acte juridice poate fi
constituit un uzufruct. Prin urmare , uzufructul poate fi constituit prin orice act juridic, numai că acest act
juridic să nu contravină legislaţiei în vigoare şi să fie de regulă, cu titlul gratuit.
Practica demonstrează că în cele mai frecvente cazuri uzufructul se constituie printr-un testament (art.1449, art.
1487). Însă de aici nu rezultă că uzufructul nu poate fi constituit şi printr-un act juridic între vii (inter vivos), special
consacrat constituirii acestuia. Şi într-un caz, şi în altul actele juridice, care stau la baza constituirii uzufructului,
trebuie să corespundă prevederile capitalelor 1,2,şi 3 al titlului 3 din prezentul Cod. În cazurile prevăzute de lege,
uzufructul poate fi constituit prin hotărârea judecătorească. În asemenea cazuri conţinutul şi durata uzufructului sunt
determinate de instanţa ce adoptă hotărârea respectivă.

c) Când obiect al uzufructului este un bun imobil (art. 288 (2)), se aplică dispoziţiile înregistrări de stat în
conformitate cu articolele 289 şi 290 din prezentul Cod şi art.4 şi 5 din Legea cadastrului bunurilor imobile
nr. 1543 din 25.02. 1998, cu modificările şi completările ulterioare (M.O. al R.M. nr.44-46/318 din
21.05.1998):
(2) Prevederile acestui aliniat accentuează asupra respectării uzufructului care sunt analogice celor de la înstrăinarea
bunurilor ce fac obiectul uzufructului (vezi comentariul alin.(1) ).

(3) Obiect al uzufructului caracterizat de acest aliniat poate fi orice bun care :
a) Este neconsumptibil (art. 295) cu excepţia prevăzută de art. 402
b) Se află în circuitul civil (art. 286),
c) Este mobil sau imobil (art.288);
d) Este corporal sau incorporal (art. 285(2) şi art.401 (1));
e) Este un patrimoniu al anumitei persoane (art. 284);
f) Este o parte a patrimoniului ce aparţine unei anumite persoane;
(4) Conform acestui aliniat, uzufructuarului îi aparţine aceleaşi drepturi şi asupra tuturor bunurilor accesorii ca si
asupra bunului principal (art. 292) ce constituie obiect al uzufructului.

Articolul 397 Termenul uzufructului.

(1) Uzufructul se instituie cel mult pînă la decesul persoanei fizice sau la lichidarea persoanei
juridice dacă un termen mai scurt nu este stabilit prin lege sau prin act juridic.
 (2) Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice nu poate depăşi 30 de ani.
(3) Uzufructul încetează la decesul persoanei fizice sau la lichidarea persoanei juridice în al cărei
folos a fost stabilit uzufructul.
(4) Orice act juridic prin care se constituie un uzufruct perpetuu şi transmisibil pentru cauză de
moarte sau lichidare este lovit de nulitate absolută.

Prezentul articol este consacrat limitelor duratei în timp a uzufructului şi ordinii determinării acestor limite.

(1) Uzufructul, având un caracter strict personal, durata maximă a acestuia este determinată de durata vieţii
uzufructuarului, existenţei persoanei juridice, uzufructuar sau de durata existenţei obiectului uzufructului dacă
un termen mai scurt nu este prevăzut prin lege sau actul juridic ce stă la baza constituirii acestuia.
(2) Acest aliniat prevede cazul când un termen mai scurt al uzufructului poate fi stabilit prin lege şi anume:
uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice nu poate depăşi 30 de ani.
(3) Acest aliniat stipulează temeiurile stingerii uzufructului care se reduc la decesul persoanei fizice sau la
lichidarea persoanei juridice, în a căror favoare a fost constituit uzufructul.
Considerăm că în sintagma “în a cărei” s-a strecurat o greşală de tipar, expresia corectă a căreia ar trebui să fie
“în a căror”, dat fiind că se referă la ambele categorii de subiecte.
(4) Aliniatul (4 ) declară nulitatea absolută a oricăror acte juridice ( art. 216(1) ), prin care ar putea fi constituit un
uzufruct perpetuu, transmisibil pentru cauză de moarte, a persoanei fizice sau lichidare a persoanei juridice.

Articolul 398 Inalienabilitatea uzufructului.

(1) Uzufructul nu poate trece de la uzufructuar la o altă persoană prin acte juridice sau prin succesiune.
(2) Uzufructuarul poate închiria sau arenda altuia, integral sau în parte, bunul mobil obiect al
uzufructului dacă, la momentul constituirii uzufructului, nu a fost stabilit altfel.
(3) Dacă la momentul constituirii uzufructului imobilul nu era dat în chirie sau arendă, uzufructuarul
nu are dreptul să-l dea în chirie sau arendă fără acordul nudului proprietar sau fără autorizaţia
instanţei de judecată dacă acest drept nu i-a fost acordat expres la momentul constituirii
uzufructului.
(4) La stingerea uzufructului, nudul proprietar este obligat să menţină contractele de locaţiune sau de
arendă, încheiate în modul stabilit. El poate totuşi să refuze menţinerea în cazul în care:
a. termenul contractului de locaţie sau de arendă depăşeşte, fără consimţămîntul lui,
termenul obişnuit în conformitate cu uzanţele locale;
b. spaţiul comercial a fost dat în chirie pe un termen mai mare de 5 ani;
c. întreprinderea agricolă a fost dată în arendă pe un termen mai mare de 12 ani;
d. un teren agricol a fost dat în arendă pe un termen mai mare de 6 ani;
e. contractul de locaţiune sau de arendă stipulează condiţii neobişnuite, excesive pentru
nudul proprietar.
(5) Nudul proprietar pierde dreptul de a refuza menţinerea contractului cînd locatarul sau arendaşul i-a
stabilit un termen rezonabil în care nudul proprietar trebuia să declare despre menţinerea sau refuzul de
a menţine, iar el a omis să facă aceasta în termenul stabilit.

(1) Din prevederile acestui aliniat rezultă caracterul personal al uzufructului, în baza căruia aceasta nu poate trece
de la uzufructuar la o altă persoană prin acte juridice sau prin succesiune.
(2) În cazul când obiectul uzufructului este un bun mobil, uzufructuarul îl poate da în chirie sau în arendă oricând,
integral sau parţial, dacă la momentul constituirii uzufructului nu a fost stipulat altfel.
Sintagma “chirie sau arendă” întâlnită în aliniatele (1) şi (2) trebuie înţeleasă că ea exprimă echivalenţă între
aceste noţiuni, dat fiind faptul că aceste instituţii juridice sunt de aceeaşi natură, numai că contractul de închiriere
se întâlneşte în practică mai frecvent la bunurile mobile (art.875-910), iar arenda-la bunurile imobile (art. 911-
922). Aceasta însă nu este o regulă imperativă.
(3) Dacă în condiţiile alin (1) uzufructuarul are dreptul să dea obiectul uzufructului în chirie sau arendă în toate
cazurile, cu excepţia limitărilor stipulate la constituirea uzufructului, apoi în cazurile când obiectul uzufructului
este un bun imobil, uzufructuarul, de regulă, nu are dreptul de a da bunul în chirie sau arendă, decât în condiţiile
când:
a) Bunul imobil este dat în chirie sau arendă la momentul constituirii uzufructului;
 b) Obţine acordul nudului proprietar sau autorizaţia instanţei de judecată. Conjuncţia “sau” pune aceste două
condiţii în raport de alternativă: sau “acordul”, sau autorizaţia. Ultima poate fi obţinută şi în pofida voinţei
nudului proprietar în cazurile când:
a) Contractul de arendă existent la momentul constituirii uzufructului este lovit de nulitate, dar nimeni până la
solicitarea uzufructuarului n-a iniţiat un asemenea proces judiciar:
b) Refuzul nudului proprietar este recunoscut neîntemeiat de către instanţa judecătorească la iniţiativa
uzufructuarului.
c) Acest drept i-a fost acordat uzufructuarului la momentul constituirii. Probabil că prevederile stipulate în p.
“c” pot fi realizate doar în condiţiile prevederilor punctului “a”.
(4) La stingerea uzufructului în condiţiile art. 297(3) nudul proprietar este obligat să menţină contractele de
locaţiune (art. 875-910) sau de arendă (art. 911-922), încheiate în modul stabilit de alineatele (2)şi (3) ale
prezentului articol. Sintagma “nudului proprietar” este folosită convenţional în acest aliniat, pentru a nu pierde
legătura dintre subiecţii uzufructului ce s-a stins. Însă din momentul stingerii uzufructului nudul proprietar se
repune integral în dreptul de proprietate asupra obiectului uzufructului stins. Consider că mai corect ar fi de
întrebuinţat aici sintagma “fostul nud proprietar”. Totuşi fostul nud proprietar are dreptul să refuze menţinerea
contractelor indicate în cazul în care.:
a) Termenul contractului de locaţiune sau de arendă, încheiat fără consimţământul lui, depăşeşte termenul
obişnuit în conformitate cu uzanţele locale;
b) Spaţiul comercial a fost dat în chirie pe un termen mai mare de 5 ani;
c) Întreprinderea agricolă a fost dată în arendă pe un termen mai mare de 12 ani;
d) Un teren agricol a fost în arendă pe un termen mai mare de 6 ani;
e) Contractul de locaţiune sau de arendă stipulează condiţii neobişnuite, excesive pentru nudul proprietar
(fostul).
Condiţii (clauze) neobişnuite pot fi clauzele (condiţiile) care vin în contradicţie cu modul de viaţă şi obişnuinţele
tradiţionale ale “nudului proprietar” .
Excesive pot fi acele clauze (condiţii) care depăşesc sau modul obişnuit de folosire a bunului în cadrul
contractului respectiv, sau plata de arendă (chirie) este mai mică de cât cotele minime existente la moment,
reducând substanţial interesul proprietarului în menţinerea unui asemenea contract.
(5) Dreptul de a refuza menţinerea contractului de locaţiune sau arendă poate fi pierdut în urma omiterii termenului
rezonabil, stabilit de locatar sau arendaş fostului nud proprietar, pentru ca acesta să-şi exprime refuzul.

Articolul 399 Determinarea stării bunului.

(1) Uzufructuarul preia bunurile în starea în care acestea se află.

(2) La stabilirea uzufructului asupra unei universalităţi de bunuri, uzufructuarul şi nudul
proprietar sînt obligaţi să-şi acorde asistenţă reciprocă în vederea întocmirii inventarului.
(3) Inventarul trebuie să conţină menţiunea despre data întocmirii, să fie semnat de ambele părţi,
iar la cererea unei din părţi semnătura trebuie autentificată.
(4) Fiecare parte are dreptul să ceară ca inventarul să fie întocmit de către organul competent.
(5) Partea care cere întocmirea inventarului în condiţiile alin.(4) sau autentificarea semnăturii
suportă cheltuielile aferente.

Prevederile prezentului articol se referă la condiţiile de fond şi de formă ale determinării stării obiectului
uzufructului la momentul constituirii acestuia.
(1) Dat fiind că dreptul subiectiv de uzufruct este, de regulă, un drept cu titlul gratuit, (art. 400(1)) legea nu prevede
careva obligaţii pentru nudul proprietar relative la calitatea obiectului, ca, de exemplu, la contractul de vânzare -
cumpărare (art.763,764,765).Uzufructuarul trebuie să preia obiectul uzufructului în starea în care el se află la
momentul constituirii uzufructului. Nudului proprietar i se impune doar obligaţia prevăzută de art. 417, care
apare după constituirea uzufructului.
(2) În cazurile când obiectul uzufructului constituie o universalitate de bunuri, uzufructuarul şi nudul proprietar
sunt obligaţi să-şi acorde asistenţa reciprocă în vederea întocmirii inventarului. Această obligaţie survine
după principiu general de conduită a părţilor la exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor prevăzut în art.9
al prezentului Cod.
(3) Inventarul întocmit trebuie să conţină:
a) Menţiunea despre data întocmirii;
b) Semnătura ambelor părţi;
 c) Autentificarea semnăturii, dacă una din părţi o cere.
(4) Alături de posibilitatea oferită părţilor de a întocmi singure inventarierea prevăzută în alin.(2), prezentul aliniat
oferă dreptul fiecăreia din părţi să ceară, ca inventarierea să fie efectuată de către un organ competent, adică de
o companie de audit sau de expertiză merceologică (după caz).
(5) Partea care cere întocmirea inventarului în condiţiile alin. (4) sau autentificarea semnăturii suportă cheltuielile
aferente.

Articolul 400. Preţul, sarcinile şi cheltuielile uzufructului.

(1) Uzufructul este gratuit în cazul nestipulării exprese a caracterului oneros.

(2) Cheltuielile şi sarcinile proprietăţii revin nudului proprietar, cu excepţiile prevăzute de lege sau
de contract.
(3) Uzufructuarul este ţinut pentru obligaţiile de plată (impozite, taxe) faţă de stat pentru obiectul
uzufructului.

(1) Uzufructul este gratuit, cu excepţia cazurilor când titlul oneros este expres prevăzut de lege sau contract.
Legea nu prevede metodica determinării şi limitele preţului uzufructului pentru cazurile când titlul oneros al
acestuia este stabilit prin lege sau printr-un act juridic. În opinia noastră, preţul ar putea fi stabilit sau de însuşi
legiuitorul, sau prin acordul părţilor la constituirea uzufructului, sau de către testator, dacă la baza uzufructului
cu titlul oneros stă un testament.
(2) În prezentul aliniat este vorba de cheltuieli şi sarcini ale proprietarului care sînt prevăzute în articolele 315(6) şi
318, dacă prin lege sau contract nu este stabilit altfel.
(3) Cât priveşte plata impozitelor şi careva alte taxe pentru obiectul uzufructului faţă de stat, aceste sunt suportate
de uzufructuar.

Articolul 401. Drepturile uzufructuarului asupra fructelor.

(1) Uzufructuarul se bucură de toate fructele pe care le produce obiectul uzufructului dacă nu este
stipulat altfel. Fructele obiectului uzufructului trec în proprietatea uzufructuarului la data
culegerii lor.
(2) Fructele neculese în momentul deschiderii dreptului la uzufruct sînt ale uzufructuarului, iar cele
neculese la sfîrşitul perioadei de uzufruct sînt ale nudului proprietar dacă actul prin care s-a
instituit uzufructul nu prevede altfel. Veniturile se consideră percepute zi cu zi şi se cuvin
uzufructuarului proporţional duratei uzufructului său. Aceste prevederi sînt aplicabile arenzii,
chiriei imobilelor, dividendelor şi dobînzilor obţinute.

Prezentul articol determină regimul juridic al fructelor obiectului uzufructului.

(1) Uzufructuarul are dreptul să perceapă toate fructele pe care le produce obiectul uzufructului. Termenul “fructe”
trebuiesc înţelese în sensul art. 299 şi a comentariului la art.395. Uzufructuarul, percepând fructele de la
obiectul uzufructului, obţine asupra acestora dreptul de proprietate.
(2) Prezentul aliniat este consacrat ordinii perceperii fructelor de la obiectul uzufructului şi anume:
a) Fructele neculese la momentul constituirii uzufructului le culege uzufructuarul;
b) Fructele neculese la momentul stingerii uzufructului le culege fostul nud proprietar:
Veniturile (fructele) se consideră percepute zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului proporţional duratei uzufructului.
Aceste prevederi sunt aplicabile arenzii (art. 911-922),chiriei (locaţiunii) (art. 875-910), dividendelor şi
dobânzilor obţinute

Articolul 402. Dreptul de a dispune de bunurile consumptibile.

 Dacă uzufructul cuprinde şi bunuri consumptibile, uzufructuarul are dreptul să dispună de ele, însă
cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare sau, dacă este imposibil, să restituie
contravaloarea lor de la data stingerii uzufructului.

Prezentul articol determină soarta juridică a bunurilor consumptibile în cazurile când ele fac parte din obiectul
uzufructului (fie că acestea fac parte dintr-o universalitate de bunuri, fie că ele sunt nişte accesorii, fie că cu alt
titlu ).
Dat fiind că bunurile consumptibile nu pot fi folosite în alt mod, decât să li se schimbă substanţa, neputând fi
întoarse nudului proprietar la stingerea uzufructului precum cele neconsumptibile (art.409), prezentul articol îi şi
oferă uzufructuarului dreptul de a dispune de ele adică dreptul de proprietate. Concomitent, acest articol prevede
obligaţia uzufructuarului de a întoarce aceeaşi cantitate de bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi valoare,
care au avut aceste bunuri la momentul constituirii uzufructului. Dacă restituirea nu este posibilă, uzufructuarul
compensează contravaloarea acestor bunuri la data stingerii uzufructului. Conform doctrinei, în cazul de faţă
avem de a face cu un cvaziuzufruct.

Articolul 403. Plata creanţelor scadente.

(1) Dacă uzufructul se răsfrînge asupra unei creanţe care devine scadentă în timpul uzufructului,
plata se face uzufructuarului, care eliberează chitanţă.
(2) La încheierea uzufructului, tot ceea ce a fost primit ca plată se transmite nudului proprietar.

Prezentul articol este consacrat regimului juridic al plăţilor pentru creanţele ce devin scadente în timpul
existenţei uzufructului.
(1) În cazul când uzufructul se răsfrânge asupra creanţelor care devin scadente în timpul uzufructului, plăţile se fac
uzufructuarului, drept dovadă pentru care acesta eliberează chitanţa pentru fiecare plată.
(2) Plăţile primite de uzufructuar pentru creanţele de venite scadente în timpul uzufructului urmează a fi transmise
de către uzufructuar nudului proprietar la stingerea uzufructului.
Sintagma “la încheierea” din alin (2 )al prezentului articol urmează a fi înţeleasă “la stingerea”.

Articolul 404 Dreptul de vot.

(1) Dreptul de vot acordat de o acţiune sau de o altă valoare mobiliară, de o fracţiune din
coproprietate sau de un alt bun aparţine uzufructuarului.
(2) Dreptul de vot aparţine nudului proprietar dacă are ca efect modificarea substanţei bunului
principal, cum ar fi capitalul social ori bunul deţinut în coproprietate, schimbarea destinaţiei
acestui bun sau lichidarea persoanei juridice.

Prezentul articol prevede temeiurile apariţiei şi limitele exercitării dreptului la vot al uzufructuarului, care rezultă
din natura şi specificul folosirii obiectului uzufructului.
(1) Uzufructuarul obţine dreptul la vot, dacă obiect al uzufructului este:
a) O acţiune (un pachet de acţiuni) sau o altă valoare mobiliară;
b) O fracţiune din coproprietate sau un alt bun.
a) În conformitate cu art. 25 al Legii privind societatea pe acţiuni (M.O. al R.M. 1997, nr.38-39, art. 332),
deţinatorul unei acţiuni (unui pachet de acţiuni), alături de alte drepturi, are dreptul să voteze la adoptarea
hotărârilor de către organele de conducere ale societăţii pe acţiuni, cu excepţia cazurilor prevăzute în
alin.(2) al prezentului articol.
 b) Dacă obiect al uzufructului este o fracţiune din coproprietate sau o cotă-parte din fondul social al unei
societăţi comerciale, uzufructuarului îi aparţine dreptul la vot, respectiv, în condiţiile art.347(2) şi art.115
(1).
(2) Aliniatul (2) al prezentului articol prevede cazurile când dreptul la vot nu poate aparţine uzufructuarului, ci
numai nudului proprietar. Acestea sunt cazurile când se adoptă hotărârile cu privire la:
a) Modificarea substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul social al unei societăţi comerciale sau bunul
deţinut în coproprietate;
b) Schimbarea destinaţiei economice a acestui bun sau lichidarea persoanei juridice.

Articolul 405. Dreptul creditorilor.

(1) Creditorii uzufructuarului pot urmări drepturile acestuia sub rezerva drepturilor nudului
proprietar.
(2) Creditorii nudului proprietar pot urmări drepturile acestuia sub rezerva drepturilor
uzufructuarului.

Prezentul articol este consacrat delimitării drepturilor uzufructuarului şi nudului proprietar care pot fi urmărite de
către creditorii acestora.
(1) Drepturile care aparţin uzufructuarului pot fi urmărite de către creditorii acestuia, cu excepţia celor ce aparţine
nudului proprietar.
(2) Drepturile care aparţin nudului proprietar pot fi urmărite de către creditorii acestuia, cu excepţia celor ce aparţin
uzufructuarului.

Articolul 406. Dreptul uzufructuarului de a se folosi de arbori.

(1) Uzufructuarul nu are dreptul să taie arborii care cresc pe terenul grevat cu uzufruct, cu excepţia
reparării, întreţinerii sau exploatării terenului. El poate dispune de cei care au căzut ori s-au
uscat natural.
(2) Uzufructuarul este obligat să înlocuiască, în conformitate cu uzanţele locale sau obişnuinţele
nudului proprietar, arborii care au fost distruşi.

Prezentul articol determină regimul juridic al arborilor care se află pe terenul grevat cu uzufruct, destinaţia
terenului fiind alta de cît cea de a creşte şi a folosi arbori.
(1) Conform acestui aliniat, uzufructuarul nu are dreptul să taie arborii care creşteau pe terenul grevat cu uzufruct
la momentul constituirii uzufructului şi continue să crească în timpul existenţei acestuia. El are dreptul să taie
unii arbori doar în scopul:
a) Reparării terenului, când unii arbori s-au uscat sau au fost distruşi de fenomene naturale sau frauduloase;
b) Întreţinerii terenului, când tăierile sunt condiţionate de crearea condiţiilor de dezvoltare a lor sau
dezvoltarea excecivă a arborilor influenţează negativ asupra folosirii normale a terenului;
c) Exploatării terenului, când tăierile sunt condiţionate de necesitatea exploatării normale la zi şi în
perspectivă a terenului în conformitate cu destinaţia acestuia.
Uzufructuarul poate să dispună doar de arborii care au căzut sau uscat în urma unor fenomene naturale.
(2) În conformitate cu uzanţele locale sau obişnuinţele nudului proprietar, uzufructuarul este obligat să înlocuiască
arborii care au fost distruşi. Această obligaţie are la fel scopul de a menţine destinaţia şi folosirea normală a
terenului-obiect al uzufructului.

Articolul 407 Dreptul uzufructuarului asupra pădurilor destinate tăierii.

 (1) Dacă uzufructul cuprinde păduri destinate de proprietarul lor unor tăieri periodice,
uzufructuarul este dator să păstreze ordinea şi cantitatea tăierii, potrivit regulilor stabilite de
lege, de nudul proprietar sau potrivit uzanţelor locale, fără ca uzufructuarul să poată pretinde
vreo despăgubire pentru părţile lăsate netăiate în timpul uzufructului.
(2) Arborii care se scot din pepinieră fără degradarea acesteia nu fac parte din uzufruct decît cu
obligaţia uzufructuarului de a se conforma dispoziţiilor legale şi uzanţelor locale în ceea ce
priveşte înlocuirea lor.
(3) Uzufructuarul poate, conformîndu-se dispoziţiilor legale şi uzanţei obişnuite a nudului
proprietar, să exploateze părţile de păduri înalte care au fost destinate tăierii regulate, fie că
aceste tăieri se fac periodic pe o întindere determinată, fie că se fac numai pentru un număr de
arbori aleşi pe toată suprafaţa terenului. În celelalte cazuri, uzufructuarul nu poate tăia arborii
înalţi. Va putea însă întrebuinţa, la reparaţiile la care este obligat, arbori căzuţi accidental, chiar
să taie arborii trebuincioşi, cu îndatorirea însă de a demonstra, în prezenţa proprietarului,
această trebuinţă.

Prezentul articol prevede condiţiile de obţinere şi de exercitare a drepturilor uzufructuarului asupra pădurilor
destinate tăierii, când acestea devin obiect al uzufructului.
(1) Uzufructuarul obţine dreptul asupra pădurilor destinate tăierii în următoarele condiţii:
a) Dacă pădurile indicate devin obiect al uzufructului.
b) Dacă destinaţia şi ordinea tăierii sînt stabilite prin:
- Lege;
- Voinţa nudului proprietar;
- Uzanţele locale. Aceste uzanţe urmează a fi existente, cunoscute, acceptate de majoritatea populaţiei
regiunii şi folosite timp îndelungat în această regiune (art.4) al prezentului Cod) înaintea constituirii
uzufructului.
Uzufructuarul îşi exercită dreptul asupra pădurilor destinate tăierii în următoarele condiţii:
a) Să respecte ordinea şi cantitatea tăierii;
b) Să nu pretindă la vre-o despăgubire pentru părţile de păduri destinate tăierii, dar netăiate de către
uzufructuar în timpul uzufructului, acestea urmând a fi întoarse nudului proprietar la stingerea uzufructului.
(2) Uzufructuarul are dreptul de a scoate arborii din pepinieră în condiţiile:
a) Nedegradării acestea;
b) De a înlocui arborii scoşi, respectând prevederile legale şi uzanţele locale relative la această înlocuire.
(3) Conformându-se prevederilor legale şi uzanţei obişnuite a nudului proprietar, uzufructuarul are dreptul să
exploateze părţile de păduri înalte destinate tăierii regulamentare, fie că aceste tăieri se fac pe suprafaţa unui
sector determinat, fie că se fac numai pentru un număr de arbori aleşi pe toată suprafaţa terenului de păduri. În
celelalte cazuri uzufructuarul nu are dreptul de a tăia arborii înalţi.
În virtutea executării obligaţiei sale de reparare şi de întreţinere (art. 412), păstrându-le substanţa,
uzufructuarului are dreptul:
a) De a întrebuinţa arborii căzuţi accidental;
b) De a tăia chiar arbori înalţi în caz de trebuinţă, purtând îndatorire de a demonstra, în prezenţa nudului
proprietar, această trebuinţă

Articolul 408. Dreptul asupra carierelor.

(1) În condiţiile legii, uzufructuarul se foloseşte întocmai ca nudul proprietar de carierele care se
aflau în exploatare la constituirea dreptului de uzufruct.
(2) Uzufructuarul nu are nici un drept asupra carierelor nedeschise.

Prezentul articol se referă la regimul juridic al carierelor, când ele singure constituie obiectul unui uzufruct sau
se află pe un anumit teren-obiect al uzufructului.
(1) Uzufructuarul are dreptul de a se folosi în condiţiile legii doar de carierele care erau deschise la momentul
constituirii uzufructului.
Uzufructuarul are dreptul de a folosi aceste cariere întocmai ca nudul proprietar, adică în acelaşi volum, cu
aceiaşi intensitate.
(2) Dacă pe acelaşi teren, în apropierea celor aflate în exploatare, mai sunt zăcăminte subterane, pentru
valorificarea cărora pot fi deschise sau a fost deschise de către proprietarul terenurilor noi cariere, uzufructuarul
nu are nici un drept asupra carierilor nedeschise la momentul constituirii uzufructului .

Articolul 409. Uzura obiectului uzufructului.

Dacă uzufructul poartă asupra unor bunuri care, fără a fi consumptibile, se uzează ca urmare a
utilizării lor, uzufructuarul le va folosi ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei lor. El nu este obligat să le
restituie decît în starea în care se află la data stingerii uzufructului.

Prezentul articol prevede condiţiile determinării gradului de uzură a obiectului uzufructului, când acesta, fiind un
obiect neconsumptibil, în procesul utilizării, se uzează .
În condiţiile prezentului articol uzufructuarul întoarce bunul în starea în care el se află la data stingerii
uzufructului, dacă uzufructuarul:
a) A folosit bunul ca un bun proprietar;
b) A folosit bunul potrivit destinaţiei acestuia.

Articolul 410. Obligaţia de informare.

(1) Dacă bunul este deteriorat, distrus sau dacă sînt necesare lucrări de reparare, îmbunătăţire a lui
ori măsuri de preîntîmpinare a unor pericole, uzufructuarul este obligat să-l informeze imediat
pe nudul proprietar.
(2) Uzufructuarul este obligat să denunţe de îndată nudului proprietar orice uzurpare a terenului şi
orice contestare a dreptului de proprietate, sub sancţiunea obligării la plata de daune-interese.

Prezentul articol prevede obligaţia uzufructuarului de a-l informa pe nudul proprietar despre starea obiectului
uzufructului, cazurile în care trebuie imediat să-l informeze şi efectele juridice ale neinformării.
(1) Uzufructuarul este obligat să informeze nudul proprietar în cazurile când:
a) Bunul (obiectul uzufructului) este deteriorat;
b) Bunul este distrus (de fenomene naturale sau acţiuni frauduloase);
c) Sunt necesare lucrări de reparare, înbunătăţire a bunului, atât în cazurile prevăzute la punctele “a” şi “b” al
comentariului la prezentul aliniat, cît şi în alte cazuri;
d) Există necesitatea de a lua măsuri de preîntâmpinare a unor pericole de deteriorare sau distrugere a
obiectului uzufructului (a bunului).
(2) Uzufructuarul este obligat să denunţe imediat (să aducă la cunoştinţă) nudul proprietar despre:
a) Orice uzurpare a terenului (obiect al uzufructului) de către oarecare persoană terţă.
b) Orice contestare a dreptului de proprietate asupra obiectului uzufructului.
Neinformarea nudului proprietar despre situaţiile prevăzute la punctele “a ” şi “b”ale alin (2), aduc la aplicarea
faţă de uzufructuar a sancţiunii de plată a daunelor interese. Sancţiunea indicată poate fi aplicată la iniţiativa
nudului proprietar.

Articolul 411. Obligaţia de păstrare a destinaţiei bunului.

Uzufructuarul este obligat în exercitarea dreptului său să respecte destinaţia dată bunului de nudul
proprietar.
 Prezentul articol prevede obligaţia uzufructuarului de a păstra destinaţia bunului în procesul exercitării dreptului
de uzufruct.
Din conţinutul prezentului articol rezultă că uzufructuarul, la exercitarea dreptului de uzufruct (art.395 (1)), este
obligat să respecte (să păstreze) destinaţia bunului dată de nudul proprietar. Aceasta înseamnă că, dacă nudul
proprietar a decis destinaţia terenului (obiect al uzufructului ) pentru efectuarea lucrărilor agricole, uzufructuarul
nu are dreptul să construiască iazuri sau să deschidă cariere pe acest teren ; dacă pentru cultivarea culturilor
anuale, uzufructuarul nu are dreptul de a sădi pe acest teren culturi multianuale .

Articolul 412. Obligaţia efectuării reparaţiilor

(1) Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului.

(2) În cazul în care uzufructuarul face în legătură cu bunul cheltuieli pe care nu era obligat să le
facă, obligaţia nudului proprietar de a le restitui se determină în funcţie de regulile privind
gestiunea de afaceri.
(3) Reparaţiile capitale sînt în sarcina nudului proprietar, fără ca acesta să poată fi obligat să le
facă.
(4) Reparaţiile mari sînt în sarcina uzufructuarului atunci cînd se datorează neefectuării
reparaţiilor de întreţinere.
(5) Uzufructuarul este obligat să-l înştiinţeze pe nudul proprietar despre necesitatea reparaţiilor
mari.
(6) Atunci cînd nudul proprietar nu efectuează la timp reparaţiile capitale, uzufructuarul le poate
face pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie contravaloarea acestora la
stingerea uzufructului.

Prezentul articol prevede distribuirea obligaţiilor de reparare a obiectului uzufructului între uzufructuar şi nudul
proprietar în scopul de a-i păstra substanţa pe parcursul existenţei uzufructului.
(1) Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului în conformitate cu natura bunului şi
modul obişnuit de întreţinere a bunului în condiţiile art. 395 (1) şi art. 411.
(2) Dacă în procesul de folosire a obiectului uzufructului uzufructuarul face cheltuieli pe care nu era obligat să le
facă, obligaţia nudului proprietar de a le restitui să determină conform regulilor privind gestiunea de afaceri fără
mandat (art. 1378-1385).
(3) Reparaţiile capitale a obiectului uzufructului sînt sarcina nudului proprietar. Fiind o obligaţie prevăzută expres
prin lege, nu este nevoie de a obliga nudul proprietar în alt mod la constituirea uzufructului.
(4) Obligaţia uzufructuarului de a efectua reparaţii mari poate apărea în condiţiile neexecutării reparaţiilor
prevăzute la alin (1) al prezentului articol.
(5) Obligaţia uzufructuarului prevăzută la acest aliniat apare şi în condiţiile aliniatului(4), dat fiind că nudul
proprietar este cointeresat în efectuarea calitativă a reparaţiilor mari.
(6) În cazul când nudul proprietar nu-şi îndeplineşte la timp obligaţia prevăzută la aliniatul (3 ) al prezentului
articol, uzufructuarul poate efectua aceste reparaţii pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie
contravaloarea cheltuielilor la stingerea uzufructului.
Acesta în cazurile când uzufructul este gratuit (art. 400). Însă, conform aceluiaşi art. 400, uzufructul poate fi
constituit şi cu titlu oneros. În acest caz uzufructuarul poate atribui aceste cheltuieli la plăţile cuvenite pentru
uzufruct.

Articolul 413. Executarea obligaţiei de reconstruire.

Uzufructuarul şi nudul proprietar nu sînt obligaţi să reconstruiască ceea ce s-a distrus datorită
vechimii ori unui caz fortuit.
 Din conţinutul acestui articol rezultă că atât uzufructuarul, cât şi nudul proprietar nu sînt obligaţi să
reconstruiască ceea ce s-a distrus datorită vechimii sau unui caz fortuit. În asemenea caz soarta uzufructului se
determină prin prevederile art. 422. Însă din aceasta nu rezultă că lucrările de reconstrucţie nu pot fi efectuate în
baza unui acord dintre părţi sau la iniţiativa uneia dintre părţi.

Articolul 414. Plata primelor de asigurare.

Dacă bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sînt plătite de uzufructuar.

Plata primelor de asigurare a obiectului uzufructului este pusă pe seama uzufructuarului . Întrucât prezentul articol
nu specifică cazurile apariţiei acestei obligaţii, uzufructuarul suportă plata primelor de asigurare în toate cazurile: şi
în cazul când obiectul uzufructului a fost asigurat până la deschiderea uzufructului şi termenul asigurării continuie,
şi când obiectul a fost asigurat în momentul deschiderii uzufructului, şi când obiectul a fost asigurat după
deschiderea uzufructului.

Articolul 415 Modificarea sau stingerea dreptului grevat.

Dreptul grevat cu uzufruct poate fi modificat sau stins prin act juridic numai cu acordul uzufructuarului.

Prezentul articol determină condiţiile modificării sau stingerii dreptului subiectiv grevat cu uzufruct.
Din conţinutul articolului rezultă că, dacă modificarea sau stingerea dreptului subiectiv grevat cu uzufruct se
efectuează printr-un act juridic, nudul proprietar poate efectua aceste acţiuni numai cu acordul uzufructuarului.

Articolul 416. Dreptul de dispoziţie şi de exercitare a acţiunilor de apărare.

Nudul proprietar este în drept să înstrăineze bunul, să-l greveze cu sarcini şi să exercite toate acţiunile de
apărare a dreptului de proprietate.

Păstrând după sine dreptul subiectiv de proprietate asupra obiectului uzufructului, şi, deci, de a dispune de el, nudul
proprietar este în drept să-l înstrăineze şi să-l greveze cu sarcini în condiţiile art. 415. Cât priveşte exercitarea
acţiunilor de apărare a dreptului de proprietate (art. 374 şi 376), acestea pot fi exercitate fără abţinerea acordului
uzufructuarului.

Articolul 417. Obligaţia nudului proprietar de a garanta drepturile uzufructuarului.

Nudul proprietar este obligat să se abţină de la orice act juridic şi faptă prin care ar împiedica sau ar tulbura
uzufructuarul în exerciţiul liber şi deplin al dreptului său, să garanteze uzufructuarul împotriva evicţiunii, să
despăgubească uzufructuarul în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat valoarea uzufructului.

Prezentul articol este consacrat obligaţiei nudului proprietar de a garanta uzufructuarului exercitarea dreptului de
uzufruct.
Din conţinutul prezentului articol rezultă că nudul proprietar este obligat:
a) Să se obţină de la orice act juridic şi fapt prin care ar împiedica sau ar tulbura uzufructuarul în exerciţiul
liber şi deplin al dreptului său de uzufruct;
 b) Să garanteze uzufructuarul împotriva evicţiunii;
c) Să despăgubească uzufructuarul în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat valoarea uzufructului.

Articolul 418. Plata datoriilor aferente patrimoniului grevat cu uzufruct

(1) Dacă uzufructuarul universal ori cu titlu universal plăteşte datoriile aferente patrimoniului sau
părţii de patrimoniu grevate cu uzufruct, nudul proprietar trebuie să restituie, la stingerea
uzufructului, sumele avansate fără nici o dobîndă.
(2) În cazul în care uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute la alin.(1), nudul proprietar poate,
la alegere, să le plătească sau să vîndă o parte suficientă din bunurile date în uzufruct. Dacă
nudul proprietar plăteşte aceste datorii, uzufructuarul datorează dobînzi pe toata durata
uzufructului.
(3) Dacă plata datoriilor nu se face în modul prevăzut la alin.(1) şi (2), creditorii pot urmări
bunurile date în uzufruct.

Prezentul articol determină regimul juridic al sumelor achitate de uzufructuar în contul datoriilor obiectului
uzufructului.
(1) În conţinutul prezentului aliniat întâlnim 3 sintagme, asupra interpretării cărora trebuie să ne oprim în primul
rând. Aceste sintagme sânt:
a) uzufruct universal;
b) uzufruct cu titlu universal;
c) sumele avansate.

Uzufruct universal este uzufructul constituit în condiţiile art. 395 (1) asupra unei universalităţi de bunuri (art.
399 (2)).
I. Uzufruct cu titlu universal este uzufructul constituit în condiţiile art. 395 asupra unei anumite cote - părţi
din obiectul uzufructului sau asupra unui lucru concret dintr-o universalitate de bunuri.
Sumele avansate trebuie înţelese ca sume achitate de uzufructuar în contul datoriilor aferente obiectului
uzufructului (art. 412-414) pentru segmentul de timp care depăşeşte data stingerii uzufructului. De exemplu,
datoriile aferente sânt achitate, pentru termenul de un an, iar uzufructul a fost stins peste şase luni. Prin urmare, la
stingerea uzufructului nudul proprietar este dator să restituie uzufructuarului sumele avansate pentru cele şase luni
rămase.

Aceste sume se întorc uzufructuarului fără nici o dobândă, indiferent de dobânda care ar putea fi adusă de aceste
sume în termenul rămas.

(2) dacă uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute la aliniatul (1), nudul proprietar are dreptul:
a) să le achite din propriile resurse;
b) să vândă o parte din bunurile date în uzufruct, achitând datoriile uzufructuarului din suma
obţinută. De subliniat că nudul proprietar obţine dreptul de a vinde “o parte suficientă” adică doar
atâta cât este necesar pentru achitarea datoriilor neplătite de uzufructuar.
În asemenea caz uzufructuarul întoarce nudului proprietar sumele cu dobânzi pe toată durata uzufructului.

(3) dacă plata datoriilor nu se face nici în modul prevăzut la alin. (1), nici în modul prevăzut la alin. (2), creditorii
pot urmări bunurile date în uzufruct.

Articolul 419. Descoperirea unei comori

Dreptul uzufructuarului nu se extinde asupra drepturilor nudului proprietar cu privire la comoara

descoperită în bun.
 Prezentul articol este consacrat regimului juridic al comoarei, descoperite în obiectul uzufructului.
Uzufructuarul este în drept să folosească obiectului uzufructului în condiţiile art. 395 (1), art. 401 şi art.411.
Comoara (art.327) nu este fruct al obiectului uzufructului. Prin urmare, dreptul uzufructuarului ne se extinde asupra
drepturilor nudului proprietar cu privire la comoara descoperită în bunul grevat cu uzufruct. Relaţiile dintre
uzufructuar şi nudul proprietar cad sub incidenţa art. 327 al prezentului Cod.

Articolul 420. Stingerea uzufructului

(1) Uzufructul se stinge la expirarea termenului pentru care este constituit, prin întrunirea în
aceeaşi persoană a calităţii de proprietar şi a celei de uzufructuar, prin renunţarea
uzufructuarului la dreptul său, prin moartea sau, după caz, lichidarea uzufructuarului.
(2) Uzufructul încetează şi în cazul în care instanţa de judecată a pronunţat rezoluţiunea sau
nulitatea actului juridic prin care cel care a instituit uzufructul a dobîndit titlul de proprietate.

Prezentul articol prevede anumite fapte juridice care stau la baza stingerii uzufructului.

(1) Uzufructul se stinge prin:

a) expirarea termenului pentru care el a fost constituit;
b) întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de proprietar şi uzufructuar;
c) renunţarea uzufructuarului la dreptul său;
d) moartea uzufructuarului – persoană fizică;
e) lichidarea uzufructuarului –persoană juridică.
(2) Dat fiind că uzufructul poate fi constituit asupra unui bun ce aparţine unui subiect cu drept de proprietate,
uzufructul se stinge şi în cazurile când instanţa de judecată a pronunţat rezoluţiunea sau nulitatea actului juridic,
prin care cel ce a constituit uzufructul a dobândit dreptul de proprietate.

Aricolul 421. Stingerea uzufructului la cererea nudului proprietar

Uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de
folosinţa bunului, îi aduce stricăciuni ori îl lasă să degradeze.

Nudul proprietar este în drept să ceară stingerea uzufructului în cazurile când uzufructuarul:
a) abuzează de folosinţa bunului. În sensul acestei prevederi uzufructuarul depăşeşte limitele folosirii
bunului prevăzute la articolele 395,406,407 şi 409.
b) Îi aduce sticăciuni obiectului uzufructului. Acesta înseamnă că uzufructuarul în mod activ cauzează
prejudiciu bunului ca în cazul prevăzut la art. 1398 sau întreprinde acţiuni ce contravin prevederilor
art. 395,406, 407,409, plus nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 395 (1) şi 411.
c) Lasă obiectul uzufructului să degradeze. Această prevedere ar trebui înţeleasă în sensul ca
uzufructuarul nu respectă în mod pasiv prevederile articolelor indicate la punctele “a” şi “b” ale
comentariului la prezentul articol.

Articolul 422. Stingerea uzufructului în cazul distrugerii bunului

 (1) Uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost distrus în întregime într-un caz fortuit. Dacă
bunul este distrus în parte, uzufructul continuă asupra părţii rămase.
(2) Uzufructul va continua asupra indemnizaţiei de asigurare dacă aceasta nu este folosită pentru
repararea bunului.

Prezentul articol prevede condiţiile stingerii uzufructului în urma distrugerii bunului.

(1) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că uzufructul se stinge doar în cazul când obiectul uzufructului a fost
distrus în întregime în urma unui caz fortuit. Şi invers, dacă obiectul uzufrucrului a fost distrus în urma unui
fapt culpabil, obiectul uzufructului urmează a fi restabilit de către delicvent şi uzufructul continuă.

Iar dacă obiectul uzufructului a fost distrus parţial în urma aceluiaşi caz fortuit, uzufructul continuie să existe asupra
părţii rămase.
(2) Uzufructul continue să existe şi asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă sumele respective nu sunt
folosite la repararea bunului
Prevederile alin. (2) îşi pot realiza efectul în cazurile când:

a) bunul a fost distrus integral în urma unui caz fortuit, dar, fiind asigurat, s-au primit indemnizaţiile de
asigurare, asupra cărora continue dreptul de uzufruct,
b) bunul a fost distrus parţial în urma aceluiaşi caz fortuit, iar sumele indemnizaţiilor de asigurare au fost
folosite pentru repararea bunului, uzufructul continuând să continuie asupra bunului reparat.

Articolul 423. Efectul stingerii uzufructu lui

(1) La stingerea uzufructului, uzufructuarul este obligat să restituie nudului proprietar, în starea
corespunzătoare, bunurile pe care le deţine în virtutea dreptului său de uzufruct.
(2) În cazul pieirii sau al deteriorării bunului din culpa uzufructuarului, acesta este obligat să
despăgubească proprietarul.
(3) În cazul imobilelor, stingerea uzufructului trebuie înscrisă în registru.

(1) Obligaţia uzufructuarului de a restitui nudului proprietar bunurile care le deţine în virtutea dreptului de uzufruct
în starea în care ele se află se referă la toate cazurile de stingere a uzufructului, cu excepţia cazului de moarte a
uzufructuarului şi distrugerii integrală a bunului în urma unui caz fortuit. În caz de moarte bunul se întoarce de
câtre moştenitori, iar în cazul distrugerii integrale, riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă nudul proprietar.
(2) Dacă uzufructul se stinge în baza pieirii sau deteriorării bunului din culpa uzufructuarului, acesta este obligat să
restituie pagubele proprietarului.
(3) Dacă obiectul uzufructului este un imobil, trebuie respectate regulile de înregistrare în registrul cadastral.

19.Dreptul de servitute.
Articolul 428. Dispoziţii generale cu privire la servitute.

(1) Sevitute este sarcina care grevează un imobil (terenul aservitut) pentru uzul sau utilitatea
imobilului unui alt proprietar (terenul dominant). Utilitatea poate constata în sporirea
confortului terenului dominant ori poate rezulta din destinaţia lui economică.
(2) Obligaţia de a face ceva poate fi conexată la o servitute şi impusă proprietarului terenului
aservitut. Această obligaţie este accesorie servituţii şi nu poate fi stipulată decât în favoarea sau
pentru exploatarea imobilului.

Conţinutul alin.(1) al acestui articol este consacrat definirii servitutei şi determinării scopului acestei instituţii
juridice.
 Din analiza conţinutului primului alineat rezultă că servitutea, întâi de toate, se aplică asupra relaţiilor
privind bunurile imobile, în special terenurile, iar în al doilea, instituind “sarcina care grevează” un imobil (terenul
aservit) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (terenul dominant), face aparentă iluzia precum că se
instituie un raport juridic între două terenuri (cel dominant şi ce aservit) sau între terenul aservit şi proprietarul
terenului dominant. Doctrina însă a depăşit demult această aparenţă (iluzie), afirmând cu certitudine că raporturile
juridice nu pot apărea între lucruri (obiecte), sau între acestea şi subiecţii de drept. Prin urmare, conţinutul alin (1)
trebuie înţeles că “sarcina care grevează,” ea grevează nu terenul aservit propriu zis, ci dreptul subiectiv de
proprietate asupra acestui teren, având scopul de a crea condiţii cât mai eficiente sau cât mai e pentru proprietarul
terenului dominant în procesul de exercitare a dreptului subiectiv de proprietate ce îi aparţine asupra acestui teren.
Deci, servitutea instituie raporturile juridic dintre proprietarul terenului aservit şi între proprietarul terenului
dominant.

Această situaţie se confirmă şi prin conţinutul aliniatului (2) al acestui articol care prevede că “obligaţia de
a face ceva …” poate fi impusă proprietarului terenului aservit, această obligaţie fiind accesorie servituţiei putând fi
stipulată doar în favoarea sau pentru exploatarea imobilului, rezultatele acestei exploatări aparţinându-i în ultima
instanţă proprietarului lotului dominant.

Aceiaşi situaţie se confirmă şi prin prevederile alin. (2) şi (3) ale art.429 al prezentului Cod.

Articolul 429. Condiţiile servituţii

.
(1) La realizarea servituţii, persoană împuternicită trebuie să respecte interesele proprietarului
terenului aservit.
(2) Proprietarul terenului dominant poate fi obligat să plătească, la anumite perioade, o recompensă
(dispăgubire) proprietarului terenului aservit.
(3) Shimbarea proprietarului terenului dominant sau al terenului dominant sau al terenului
aservit, precum şi împărţirea terenurilor, nu afectează dreptul de servitute.
(4) Sevitutea se poate constitui în vederea asigurării unei utilităţi viitoare a terenului dominant.
(5) Servitutea constituie asupra unei construcţii ce se va edifica ori asupra unui teren ce va fi
dobândit se naşte numai la data edificării ori dobândirii.
(6) Un teren grevat cu uzufruct sau superficie poate fi grevat cu servitute numai cu acordul
uzufructuarului sau al superficiarului.

Prezentul articol este consacrat condiţiilor de existenţă şi de realizare a dreptului subiectiv de servitute.
(1) Conform alin. (1) al acestui articol, la exercitarea (realizarea) dreptului subiectiv de servitute titularul
acestui drept este obligat să respecte interesele proprietarului lotului aservit, adică să nu facă abuz de
dreptul ce îi revine şi să îl exercite ţinând cont de prevederile art. 9 al prezentului Cod.
(2) În alin. (2) al prezentului articol se subliniază caracterul oneros al dreptului subiectiv de servitute,
proprietarul lotului dominant putând fi obligat să plătească o recompensă (despăgubire) proprietarului
terenului aservit. Însă sintagma “poate fi obligat să plătească” nu îi dă servituţii caracter oneros
obligatoriu, el survenind în mod logic din conţinutul patrimonial al acestui raport juridic. Totul însă
depinde de condiţiile faptelor juridice prevăzute la art. 431 (1) care stau la baza constituirii servituţii.
(3) După cum s-a menţionat în comentariul articolului precedent, raportul juridic de servitute se constituie
între proprietarul lotului aservit şi proprietarul lotului dominant, drepturile şi obligaţiile ne având
caracter personal. Deaceea schimbarea proprietarului terenului dominant sau al terenului aservit,
precum şi împărţirea terenurilor, nu influenţează dreptul de servitute; cine devine proprietar al
terenului aservit, asupra aceluia cade sarcina care grevează dreptul de proprietate asupra acestui teren.
Cine devine proprietar al lotului dominant, acela beneficiază de efectele dreptului subiectiv de
servitute.
(4) Conform alin (4), servitutea poate fi constituită atât în favoarea unei utilităţi curente, cât şi în favoarea
unei utilităţi viitoare a terenului dominant.
(5) Acest aliniat are strânsă legătură cu alin. precedent, dat fiind că, dacă se constituie servitutea asupra
unei construcţii ce se va edifica sau asupra unui teren ce va fi dobândit, ea se naşte la data edificării
construcţiei sau a dobândirii terenului.
 (6) Acest aliniat prevede cazurile când un teren grevat cu uzufruct sau superficie poate fi grevat cu
servitute. Acesta poate avea loc “numai cu acordul uzufructuarului sau al superficiarului.”

Articolul 430. Clasificarea servituţilor .

(1) Apatente sînt servituţile care se cunosc prin semne exterioare, iar neaparente — cele care nu se
atestă prin astfel de semne.
(2) Continue sînt servituţile al căror exerciţiu este sau poate fi continuu fără a fi necesară fapta
omului, iar necontinue — cele pentru a căror existenţă este necesară fapta omului.
(3) Pozitive sînt servituţile care îndreptăţesc pe proprietarul terenului dominant să facă în mod
direct anumite acte de folosinţă pe terenul aservit, iar negative — cele care impun
proprietarului terenului aservit anumite restricţii în exerciţiul dreptului său de proprietate.

Prezentul articol stabileşte clasificarea servituţilor după modul lor de manifestare.

(1) Aliniatul (1) al acestui articol clasifică servituţile în aparente şi neaparente.

Cele aparente sunt servitutile care se cunosc prin semnele lor exterioare, cum ar fi un canal, un
apeduct, a fereastra. Însemnătatea acestei categorii de clasificare constă în aceea că numai servituţile
aparente pot fi constituite prin uzucapiune ( a se vedea art. 431(1);i comentariul la el ).
Cele neaparente sunt servituţile care nu se manifestă în exterior prin nici un semn vizibil, cum ar fi
interzicerea de a construi un gard, un zid.
(2) Acest aliniat clasifică servituţile în continue şi necontinue.
Servituţile continue sunt acelea, exerciţiul cărora este sau poate fi continuu, fără a fi necesară fapta
omului, cum ar fi servitutea de apeduct sau de scurgere a apelor de ploae peste terenul vecinului.
Servituţile necontinue sunt acelea care, spre a fi exercitate, implică fapte reale ale titularului, cum este
servitutea de trecere, servitutea de a lua apă din bazinul aflat pe terenul vecinului.
(3) Acest aliniat clasifică servituţile în cele pozitive şi cele negative.
Pozitive sunt servituţile care îndreptăţesc proprietarul terenului dominnt să facă în mod direct
anumite acte de folosinţă pe terenul aservit: să treacă pe terenul aservit cu orice mijloace de transport
sau numai cu anumite din ele, să ia apă din bazinul ce se află pe terenul aservit etc.
Negative sunt servituţile “care impun proprietarului terenului aservit anumite restricţii în exerciţiul
dreptului său de proprietate: de a nu construi pe terenul ce-i aparţine careva clădiri mai înalte de cât
înălţimea stipulată, de a nu construi ceva mai aproape de o anumită distanţă de la hotarul ce desparte
terenul aservit de cel dominant etc. ”

Articolul 431. Constituirea servituţii

(1) Servitutea poate fi constituită prin destinaţia stabilită de proprietar. prin acte juridice ori prin
uzucapiune.
(2) Actul juridic prin care se constituie servitutea se încheie în formă autentică.

(3) Servitutea constituită prin acte juridice este opozabilă după înscriere în registrul bunurilor imobile.

Acest articol determină condiţiile de fond şi de formă ale constituirii servituţii.

(1) Aliniatul (1) prevede faptele juridice care pot sta la baza constituirii servituţii. Ele sunt:
a) destinaţia stabilită de proprietar. Acesta poate fi cazul când proprietarul a două terenuri alăturate a
construit un apeduct peste unul din terenuri pentru a uda celălant teren. Aceste acţiuni trebuiesc
 efectuate cu respectarea condiţiilor prevăzute la art.432 al prezentului Cod. Dacă terenul pentru udarea
căruia a fost construit apeductul devine obiect al dreptului de proprietate al altei persoane, ultima
obţine dreptul de servitute asupra terenului peste care este construit apeductul, adică acest teren devine
teren aservit, iar terenul noului proprietar-teren dominant. În baza unui asemenea fapt juridic poate fi
constituit o servitute continuie şi aparentă.
b) Actele juridice. Legea nu stabileşte anume acte juridice prin care se poate constitui o servitute, ele
putând fi diverse (contract, testament), principalul e că ele trebuie să corespundă condiţiilor de
validitate ale acestora, prevăzute la articolele 199-215 ale prezentului Cod.
c) Uzucapiunea , ceea ce înseamnă dobândirea dreptului de servitute în condiţiile art.433.
(2) În cazul când servitutea se constituie în baza unui act juridic , acest act juridic se încheie în formă autentică.
Concomitent el trebuie să corespundă tuturor condiţiilor de valabilitate a actului juridic prevăzute în art.
199-215 ale prezentului Cod, iar de vreme ce dreptul de servitute este un drept real legat de u n bun imobil,
acest drept trebuie înregistrat în registrul bunurilor imobile ţinut de unitatea cadastrală teritorială unde se
află imobilul în conformitate cu articolele 497 şi 499 ale prezentului Cod.
(3) Servitutea constituită prin acte juridice este opozabilă terţilor persoane, inclusiv şi proprietarului lotului
aservit, din momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile în conformitate cu prevederile articolelor
496,497 şi 499 ale prezentului Cod.

Articolul 432. Constituirea servituţii prin destinaţia stabilită de proprietar

Servitutea prin destinaţia stabilită de proprietar este constatată printr-un înscris al proprietarului de
teren care, în vederea unei eventuale parcelări, instituie imediat natura, scopul şi situaţia servituţii unei părţi
din teren în favoarea altor părţi.

Acest articol stipulează condiţiile de fond şi de formă ale constituirii unei servituţii prin destinaţia stabilită de
proprietar.
Constituirea servituţii în baza art.432 în mare măsură se aseamănă cu constituirea acesteea în baza unui act
juridic (a se vedea comentariul alin. (2) şi (3) ale art.431). Înscrisul întocmit de însuşi proprietarul terenului , fiind
un act juridic unilateral, trebuie să fie întocmit în conformitate cu prevederile art. 196 alin (1)şi (2) şi cu respectarea
condiţiilor de valabilitate prevăzute la art. 199-215. Diferă însă prin aceea că :
a) înscrisul – este întocmit “în vederea unei eventuale parcelări” a terenului ;
b) acest înscris - determină destinaţia viitoarelor părţi de teren care vor apărea în rezultatul parcelării;
c) acest înscris – “instituie imediat natura ,scopul şi situaţia unei părţi de teren în favoarea altor părţi ” de
teren .
E necesar de subliniat că sintagma “instituie imediat” se referă doar la “natura, scopul şi situaţia” viitoarei
servituţii. Servitutea nu apare imediat, dat fiind că înscrisul, întocmit de proprietar “în vederea unei eventuale
parcelări” a terenului, este un act juridic unilateral întocmit sub condiţie (art.234 şi 236 (2)), aceasta fiind o condiţie
suspensivă (art.239). Deci, servitutea propriuzisă cu “natura , scopul şi situaţia ” servituţii unei părţi de teren în
favoarea altor părţi va apărea cu condiţia parcelării terenului şi cu condiţială părţile terenului, - cea destinată de
proprietar de a fi aservită şi cea sau cele destinate de a fi dominante, - vor nimeri în proprietatea diferitelor persoane.
O altă interpretare a acestui articol ar veni în contradicţie cu prevederile articolelor 428 (1) şi 440 lit.a)

Articolul 433. Dobândirea servituţilor prin uzucapiune

(1) Servituţile continue şi aparente, precum şi cele neaparente şi pozitive, se pot dobândi prin
uzucapiune, în condiţiile legii.
(2) Actele materiale corespunzătoare unor servituţi necontinue sînt prezumate a fi exercitate cu
simpla îngăduinţa a proprietarului terenului aservit. Proprietarul terenului dominant va putea
prescrie dovedind contrariul.
(3) Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobândi prin uzucapiune.
 Prezentul articol stabileşte care servituţii pot fi dobândite prin uzucapiune şi în ce mod şi care servituţii nu
pot fi dobândite prin uzucapiune.

(1) Aliniatul (1) al prezentului articol prevede că prin uzucapiune pot fi dobândite următoarele servituţii:
- continue şi aparente;
- neaparente şi pozitive.
Caracteristica fiecărei categorii din servituţile indicate la alin (1) al art. 433 o găsim în comentariul art. 430 al
prezentului Cod.

Aliniatul (1) al art. 433 mai prevede că servituţiile indicate pot fi dobândite prin uzucapiune “… în condiţiile
legii.”

Dat fiind că în normele instituţiei juridice de servitute nu găsim norme care direct ar conţine noţiunea de
uzucapiune şi condiţiile dobândirii servituţii prin uzucapiune, este necesar să ne adresăm la alte norme ale Codului
Civil care prevăd noţiunea de uzucapiune şi condiţiile dobândirii drepturilor subiective în baza acestui temei. Cu alte
cuvinte, suntem impuşi să recurgem la analogia legii (art.5 al prezentului Cod).

În cazul de faţă este necesar de a porni de la natura juridică a dreptului subiectiv de servitute care este un
drept subiectiv real, care se instituie asupra unui bun imobil şi care este supus înregistrării (a se vedea art. 290 al
prezentului Cod).

Pornind de la acest deziderat, găsim art.332 al prezentului Cod, îl aplicăm la dobândirea servituţii prin
uzucapiune, soluţionând cauza prin analogia legii (a se vedea art.5 al prezentului Cod).

(2) Alin (2) al acestui articol stipulează că actele materiale corespunzătoare unor servituţii necontinuie sunt
prezumate a fi exercitate cu simpla îngăduinţă a proprietarului terenului aservit.

Din conţinutul primei faze a acestui aliniat rezultă că dacă “actele materialele…” sânt exercitate “cu simpla
îngăduinţă a proprietarului terenului aservit” care se prezumă, atunci servitutea necontinuă se dobândeşte nu în baza
uzucapiunii, ci în baza unui alt temei, care în cazul de faţă ar putea fi calificat drept act juridic încheiat prin acţiuni
concludente.

Fraza a doua a acestui aliniat stipulează că pentru a dobândi servitutea necontinue anume prin uzucapiune, ale
cărei acte materiale au fost exercitate, proprietarul lotului dominant va dovedi contrariu. Cu alte cuvinte, proprietarul
lotului dominant va fi ţinut să dovedească că actele materiale corespunzătoare servituţii în cauză au fost exercitate în
pofida simplei îngăduinţe a proprietarului lotului aservit în termenul prevăzut de lege. Şi dacă proprietarul lotului
aservit nu s-a îngrijit de apărarea purităţii dreptului său de proprietate asupra terenului prin judecată în acest termen,
el devine impus de a suferi mai departe exercitarea actelor materiale corespunzătoare servituţii în cauză din partea
proprietarului lotului dominant.

(3) Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobândi prin uzucapiune.

Articolul 434. Exercitarea servituţii

(1) Sarcina pe care o instituie servitutea asupra terenului aservit constă în obligaţia proprietarului
de a permite efectuarea anumitor acţiuni pe terenul său, deasupra acestuia sau sub pământ.
Servitutea poate consta şi din obligaţia proprietarului de a se abţine de la anumite acţiuni în
favoarea proprietarului terenului dominant.
(2) Servitutea se extinde asupra a tot ceea ce este necesar pentru exercitarea ei.
(3) Dacă servitutea s-a exercitat benevol şi fără obiecţii în termen de cel puţin 3 ani, atunci, în cazul
apariţiei unor litigii între proprietari, această modalitate de exercitare poate servi ca temei
determinant la soluţionarea litigiului.
 (4) Proprietarul terenului aservit este obligat să se abţină de la orice act care limitează oii împiedică
exerciţiul servituţii. Astfel, nu va putea schimba starea locurilor ori strămuta exercitarea
servituţii în alt loc.
(5) Proprietarul terenului aservit poate indica, pentru exercitarea dreptului de servitute, o altă
parte a terenului decât cea indicată la alin. (3), dar numai în cazul în care o astfel de transferare
nu prejudiciază proprietarul terenului dominant. Cheltuielile aferente transferării sînt suportate
de proprietarul terenului aservit.
(6) Dreptul de servitute al proprietarului terenului dominant trebuie să fie exercitat astfel încât să
creeze cît mai puţine dificultăţi proprietarului terenului aservit.

Acest articol determină modalităţile şi condiţiile de exercitare a servituţii.

(1) Acest aliniat stipulează că sarcina pe care o instituie servitutea asupra terenului aservit constă în
obligaţia proprietarului terenului aservit de a permite proprietarului terenului dominant efectuarea
anumitor acţiuni:
a) pe terenul aservit, de exemplu, de a trece peste acest teren, de a lua apă din fântâna sau bazinul
aflat pe acest teren etc;
b) deasupra terenului aservit, de exemplu, pătrunderea unor elemente ale anumitei construcţii
(balconului sau terasei) în spaţiul de deasupra terenului aservit sau a unui cablu de aprovizionare
cu energie electrică etc;
c) sub terenul aservit, de exemplu, construirea unui apeduct, a unei conducte de gaz, de energie
termică sau un cablu de telecomunicaţie.
Servitutea poate consta şi în obligaţia proprietarului terenului aservit de a se obţine de la anumite acţiuni în favoarea
proprietarului terenului dominant. Drept exemplu de asemenea obligaţie ar putea servi obligaţia de a nu construi în
genere pe acest teren aservit, de a nu construi vre-un zid, de a nu construi vre-o clădire care ar depăşi o anumită
înălţime etc.
(2) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că servitutea se extinde şi asupra oricărui accesoriu necesar
pentru exercitarea ei. De exemplu, dacă servitutea oferă titularului dreptul de a lua apă din fântâna sau
bazinul ce se află pe terenul aservit, da pentru a scoate apa din fântână sau bazin se folosesc pompe şi
alte instalaţii, ele fiind accesorii, dreptul de servitute se extind şi asupra lor.
(3) Prevederile acestui aliniat se referă la efectul juridic al terenului de 3 ani de exercitare a servituţii într-o
anumită modalitate. Adică, dacă în termen de 3 ani proprietarul terenului dominant a exercitat “benevol
şi fără obiecţii” servitutea de a trece pe jos peste terenul aservit, iar apoi, procurându-şi tractor sau
automobil, trece şi cu acest tractor sau automobil, trece şi cu acestea peste terenul aservit, în urma
cărui fapt între proprietari apare litigiu, atunci modalitatea folosită (trecerea pe jos peste terenul
aservit) “poate servi ca temei determinant la soluţionarea litigiului” . Altfel spus, proprietarul lotului
dominant poate trece pe jos peste terenul aservit şi în viitor, da pentru a trece cu tractorul sau cu
maşina, trebuie de obţinut bunăvoinţa (acceptul) proprietarului lotului aservit.
(4) Acest aliniat este corelat cu alin (1) al art. 429 şi se reduce la obligaţia proprietarului lotului aservit să
se obţină de la orice act care limitează ori împiedică exerciţiul servituţii, inclusiv de a nu schimba
starea locului ori strămuta exercitarea servituţii în alt loc.
(5) Conform prezentului aliniat, în procesul de exercitare a servituţii proprietarul lotului aservit poate
indica o altă parte a terenului decât cea pe care s-a exercitat servitutea până la anumit moment, dar
numai cu condiţia că o astfel de transferare nu prejudiciază proprietarul lotului dominant.
Din cele prevăzute rezultă, că dacă proprietarul lotului dominant, exercitând, de exemplu, servitutea de trecere
cu mijloace de transport pe o anumită parte a terenului aservit, a suportat cheltuieli pentru amenajarea părţii
corespunzătoare de pe terenul său, în cazul permutării locului de exercitare a acestei servituţi, proprietarului
terenului dominant i se cauzează prejudiciu. Mărimea acestuia se determină prin costul demontării amenajărilor şi
transferarea lor în alt loc sau, dacă transferarea este imposibilă,- cu costul distrugerii lor şi costul amenajărilor în altă
parte a terenului dominant. În acesz caz proprietarul lotului aservit nu are dreptul de a indica o altă parte a terenului
pentru exercitarea servituţii.
În caui când indicarea unei alte părţi a terenului aservit nu prejudiciază proprietarul terenului dominant,
proprietarul terenului aservit este îndreptăţit să o facă, dar să suporte cheltuielile aferente terenului aservit.
(6) Prevederile acestui aliniat sunt racordate cu prevederile alin (1) al art. 429 şi impun condiţia că
proprietarul lotului dominant, la exercitarea dreptului de servitute, trebuie să creeze cât mai puţine
dificultăţi proprietarului terenului aservit.

Articolul 435. Abandonarea terenului aservit

 In toate cazurile în care, conform contractului, cheltuielile lucrărilor de exercitare şi conservare a
servituţilor revin proprietarului terenului aservit, acesta se va putea exonera de obligaţie abandonând în
folosul proprietarului ternului dominant partea din terenul aservit necesară exercitării servituţii.

Acest articol stipulează temeiul exonerării proprietarului lotului aservit de la cheltuielile legate de efectuarea
lucrărilor de exercitare şi conservare a servituţii, în cazurile când, conform contractului ce stă la baza apariţiei
servituţii, proprietarul lotului aservit este obligat să le suporte.

Întâii de toate, atragem atenţia la discordanţa dintre denumirea şi nutul acestui articol. În denumire abandonarea
se referă la întregul teren aservit, pe când în conţinut abandonarea se referă doar la partea terenului necesară
exercitării servituţii.

Din conţinutul prezentului articol rezultă că drept temei de exoner a proprietarului lotului aservit de la
cheltuielile necesare exercitării şi conservării servituţii serveşte abandonarea de către acesta a părţii terenului aservit
necesare exercitării servituţii în favoarea proprietarului terenului dominant.

Articolul 436. Drepturile proprietarului terenului dominant

(1) Proprietarul terenului dominant este în drept să se folosească de servitute, să efectueze pe

terenul aservit orice lucrare necesară exercitării dreptului de servitute, să conserve dreptul de
servitute dacă contractul nu prevede altfel.
(2) In lipsa unei prevederi contrare, proprietarul terenului dominant poate lua toate măsurile şi
poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările de exercitare şi conservare a servituţii. Cheltuielile de
efectuare a acestor lucrări revin celor doi proprietari, proporţional avantajelor pe care le obţin,
în măsura în care lucrările efectuate pentru exerciţiul servituţii sînt necesare şi de ele profită
inclusiv terenul aservit.
(3) Proprietarul terenului dominant poate înlătura toate construcţiile şi plantaţiile pe care le-a
amplasat pe terenul aservit, în cazul necesităţii de readucere a acestuia la stare normală pentru
exploatare, şi trebuie să o facă la cererea proprietarului terenului aservit.

Acest articol stipulează drepturile proprietarului terenului dominant şi condiţiile de exercitare a acestora.
(1) Conform acestui aliniat, proprietarul terenului dominant este în drept:
a) să se folosească de servitute;
b) să efectueze pe terenul aservit orice lucrare necesară exercitării dreptului de servitute;
c) să conserve dreptul de servitute, adică să ia toate măsurile pentru a menţine servitutea în stare ne
alterată, dacă contractul nu prevede altfel.
(2) Conform acestui aliniat, în lipsa unei prevederi contrare în actul de constituire a servituţii, proprietarul
lotului dominant poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările şi lua toate măsurile de exercitare şi
conservare a servituţii. Ulterior, însă , cheltuielile de efectuare a acestor lucrări pot fi împărţite între
proprietarii celor două terenuri în condiţiile:
a) când de lucrurile efectuate pentru exerciţiul servituţii profită şi proprietarul terenului aservit;
b) proprietarul lotului aservit participă la împărţirea numai acelor cheltuieli care se referă la costul
lucrărilor necesare pentru exerciţiul servituţii.
c) Cheltuielile necesare pentru exerciţiul servituţii se împart între proprietarii celor două terenuri în
raport proporţional direct cu avantajele care le revin .
(3) Din conţinutul alin.(3) al acestui articol rezultă, că, în cazul necesităţii de readucere a părţii terenului
aservit destinate exercitării servituţii în starea ei normală pentru exploatare, proprietarul lotului
dominant este ţinut să înlăture toate construcţiile şi plantaţiile pe care le-a amplasat pe terenul aservit,
dacă această înlăturare o cere proprietarul terenului aservit. În caz contrar proprietarul terenului dominat
poate să nu facă aceste lucrări.
 Articolul 437. Obligaţiile proprietarului terenului dominant

(1) Proprietarul terenului dominant este obligat să întreţină construcţiile şi plantaţiile amplasate
pe terenul aservit în măsura în care asigură prin aceasta interesele terenului aservit.
(2) Proprietarul terenului dominant este obligat să repare daunele aduse proprietarului terenului
aservit.
(3) Dacă dreptul de servitute este instituit în favoarea a doi sau mai mulţi proprietari de terenuri
dominante, obligaţia de întreţinere a construcţiilor şi plantaţiilor amplasate pe terenul aservit şi
de reparare a daunelor, cauzate proprietarului terenului aservit, aparţine proporţional
beneficiului fiecărui proprietar de teren dominant dacă legea sau actul prin care s-a constituit
servitutea mi prevede altfel.

Acest articol prevede obligaţiile proprietarului terenului dominant şi condiţiile exercitări acestora când titular al
servituţii este un singur subiect şi când sânt mai mulţi subiecţi.
(1) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că proprietarul terenului dominant esteţinut să întreţină
construcţiile şi plantaţiile amplasate pe terenul aservit în măsura în care prin aceasta asigură interesele
proprietarului terenului aservit. Conţinutul acestui aliniat este armonizat cu alin. (6) al art. 434 şi cu
alin (1) al art. 429 ale prezentului Cod.
(2) Aliniatul (2)Prevede că proprietarul terenului dominant este obligat să repare daunele aduse
proprietarului lotului aservit.
Acest aliniat nu leagă expres daunele aduse cu exercitarea servituţii. Dar din interpretarea logică şi sistematică a
acestei norme ajungem la concluzia că este vorba despre daunele aduse proprietarului terenului aservit în procesul
de exercitare a serviţii. În caz contrar această normă nu-şi găsea locul anume aici, da să fie prevăzută în alt loc nu
are nici un sens, dat fiind că repararea daunelor cauzate atât din raporturile juridice contractuale, cât şi din cele
delictuale sânt prevăzute la alte capitole.
(3) Acest aliniat prevede modalitatea de distribuire a obligaţiei de întreţinere a construcţiilor şi plantaţiilor
amplasate pe terenul aservit şi de reparare a daunelor, cauzate proprietarului aservit, în cazul când
dreptul de servitute este constituit în favoarea proprietarilor a două sau mai multe terenuri dominante.
În asemenea caz, dacă legea sau actul juridic prin care a fost constituită servitutea nu prevede altfel,
obligaţia indicată aparţine proprietarilor terenurilor dominante în raport direct proporţional cu
beneficiul obţinut în urma exercitării servituţii.

Articolul 438. Drepturile asupra construcţiilor şi plantaţiilor

Proprietarul terenului aservit nu are nici un drept asupra construcţiilor şi plantaţiilor amplasate pe
terenul său de proprietarul terenului dominant.

Conţinutul acestui articol logic survine din conţinutul art.436 şi al aliniatului (1) al art.437 din prezentul Cod.

Articolul 439. Concurenţa mai multor drepturi

Dacă servitutea unui teren concurează cu o altă servitute sau cu un alt drept real de folosire a imobilului,
astfel încât aceste drepturi nu pot fi exercitate concomitent, total sau parţial, având acelaşi grad de
prioritate, fiecare persoană îndreptăţită poate cere stabilirea unei ordini de exercitare care ar corespunde în
mod echitabil binelui tuturor persoanelor interesate.
 Articolul 440. Temeiurile de stingere a servituţii

Servitutea se stinge prin radierea ei din registrul bunurilor imobile în caz de:

a) consolidare, când ambele terenuri ajung să aibă acelaşi proprietar;

b) renunţare a proprietarului terenului dominant;

c) expirare a termenului;

d) răscumpărare;

e) imposibilitate de exercitate;

f) neuz pentru o perioadă de 10 ani;

g) dispariţie a oricărei utilităţi a lor:

h) expropriere a terenului aservit dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va
fi afectat bunul expropriat.

Prezentul articol prevede temeiurile, forma şi momentul stingerii dreptului de servitute.

Conform art. 440, dreptul de servitute se stinge în baza următoarelor temeiuri:
a) prin consolidare, adică în cazul când proprietarul terenului dominant devine proprietar şi al terenului aservit.
Consolidarea poate avea loc în baza diverselor acte juridice întocmite în condiţiile legii asupra terenului aservit sau
prin moştenire acestuia în baza legii.
b) prin renunţarea în condiţiile legii la dreptul de servitute a proprietarului terenului dominant.
c) prin expirarea termenului servituţii fixat în actul juridic care stă la baza constituirii servituţii.
d) prin răscumpărarea în condiţiile art. 442, respectându-se celelalte condiţii impuse de lege vizând actul de
răscumpărare.
e) prin imposibilitatea de exercitare. Drept exemplu ar putea aservi stingerea servituţii de a lua apă din fântâna ce a
secat sau o altă pieire fortuită a obiectului aservit.
f) prin neuz într-o perioadă de zece ani în condiţiile art. 441.
g) prin dispariţia oricărei utilităţi a lor.
În cazul de faţă este vorba despre dispariţia utilităţii pentru titularul servituţii şi dispariţia utilităţii nu trebuie
să fie creată de proprietarul terenului aservit.
h) prin exproprierea terenului aservit, dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va fi afectat bunul
expropriat.
Drept exemplu putem lua exproprierea în condiţiile legii a unei păşuni private, asupra căreea era constituită o
servitute de a paşte un anumit număr de animale, în scopul construirii unui teren de fotbal şi a altor obiecte cu
destinaţie publică.
Stingerea servituţii în toate temeiurile prevăzute la art. 440 are loc prin radierea servituţii din registrul bunurilor
imobile în condiţiile art. 499 (2) şi se consideră stinsă din momentul radierii.

Articolul 441. Calcularea termenului de neuz

(1) Termenul prevăzut la art.440 lit.f) începe să curgă de la data ultimului act de exerciţiu al
servituţilor necontinue ori de la data unui act contrar servituţiloi continue.
(2) Exercitarea servituţii de către un coproprietar ori de către un
 uzufructuar face să se întrerupă termenul faţă de ceilalţi coproprietari ori faţă de nudul
proprietar.

Acest articol fixează momentul din care începe scurgrea termenului prevăzut la art. 440 lit (f) şi prevede
condiţiile de întrerupere a acestui termen.
Conform art. 441 (1) termenul de neuz începe să curgă de la data ultimului act de exerciţiu al servituţiilor
necontinuie sau la data unui act contrar servituţiilor continuie
(2) Prevederile alin (2) al art. 441 sunt destinate cazurilor când asupra terenului dominant sunt mai mulţi
proprietari sau servitutea aparţine mai multor uzufructuari, apoi exercitarea servituţii măcar de unul
din coproprietari sau cauzufructuari întrerupe scurgerea termenului de neuz al servituţii faţă de toţi
ceilanţi coproprietari ai lotului dominant ori faţă de nudul proprietar.

Articolul 442. Răscumpărarea servituţii de trecere

(1) Servitutea de trecere poate fi răscumpărată de proprietarul terenului aservit dacă există o
disproporţie vădită între utilitatea pe care o procură terenului dominant şi inconvenientele sau
deprecierea provocată terenului aservit.
(2) In caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată poate suplini consimţământul
proprietarului terenului dominant. La stabilirea preţului de răscumpărare, instanţa va ţine cont
de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor două terenuri.

Acest articol stabileşte posibilitatea răscumpărării servituţii de trecere de către proprietarul terenului
aservit.
(1) Din conţinutul acestui aliniat rezultă:
a) Subiect al răscumpărării este proprietarul lotului aservit;
b) Prin răscumpărare poate fi stinsă doar servitutea de trecere,
c) Există o disproporţie vădită între utilitatea pe care o procură terenul dominant şi inconvenienţele
sau deprecierea provocată terenului aservit.
(2) Prezentul aliniat prevede că între părţi nu este posibilă o înţelegere, proprietarul lotului aservit se poate
adresa instanţei de judecată, aducând probe în justificarea existenţei disproporţiei. Examinând litigiul,
instanţa poate suplini prin hotărârea sa consimţământul proprietarului lotului dominant. În acest caz
judecata, stabilind preţul de răscumpărare, va ţine cont de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii
celor două terenuri. Ultima condiţie urmează a fi înţeleasă în aşa mod, că dacă prin exercitarea
servituţii în cauză timp îndelungat s-a produs deprecieri terenului aservit, preţul răscumpărării va fi
mai mic. Altfel spus, mărimea preţului de răscumpărare este în raport invers proporţional cu vechimea
exercitării servituţii şi avantajele obţinute de terenul dominant.

20.Dreptul de superficie.
Articolul 428. Dispoziţii generale cu privire la servitute.

(1)Sevitute este sarcina care grevează un imobil (terenul aservit) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt
proprietar (terenul dominant). Utilitatea poate constata în sporirea confortului terenului dominant ori poate
rezulta din destinaţia lui economică.

(2)Obligaţia de a face ceva poate fi conexată la o servitute şi impusă proprietarului terenului aservit. Această
obligaţie este accesorie servituţii şi nu poate fi stipulată decât în favoarea sau pentru exploatarea imobilului.
Art. 428-442 din Codul civil reglementează cazurile când proprietarul unui teren nu poate folosi terenul
său fără a avea acces la un alt teren. Primul teren este numit teren dominant, adică principal, deoarece
proprietarul acestui teren are nevoie de acces la un alt teren, iar fără acest acces el nu poate folosi terenul
său după destinaţie şi necesităţi. Cel de al doilea teren este numit teren aservit, deoarece proprietarul
acestui teren are obligaţia de a permite folosirea terenului său de către proprietarul terenului dominant sau
de a se abţine de la anumite acţiuni care ar pune piedici proprietarului terenului dominant. Servitutea este
termenul juridic folosit în lege referitor la drepturile şi obligaţiile proprietarilor acestor două terenuri.

Servitutea, întâi de toate, se aplică asupra relaţiilor privind bunurile imobile, în special terenurile, iar în al doilea,
instituie “sarcina care grevează” un imobil (terenul aservit) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar
(terenul dominant). Se face aparentă iluzia precum că se instituie un raport juridic între două terenuri (cel dominant
şi ce aservit) sau între terenul aservit şi proprietarul terenului dominant. Dar, servitutea instituie raporturile juridic
dintre proprietarul terenului aservit şi între proprietarul terenului dominant.

Această situaţie se confirmă şi prin conţinutul aliniatului (2) al acestui articol care prevede că “obligaţia de
a face ceva …” poate fi impusă proprietarului terenului aservit, această obligaţie fiind accesorie servituţiei putând fi
stipulată doar în favoarea sau pentru exploatarea imobilului, rezultatele acestei exploatări aparţinându-i în ultima
instanţă proprietarului lotului dominant.

Aceiaşi situaţie se confirmă şi prin prevederile alin. (2) şi (3) ale art.429:

Articolul 429. Condiţiile servituţii

(7) La realizarea servituţii, persoană împuternicită trebuie să respecte interesele proprietarului
terenului aservit.
(8) Proprietarul terenului dominant poate fi obligat să plătească, la anumite perioade, o recompensă
(dispăgubire) proprietarului terenului aservit.
(9) Shimbarea proprietarului terenului dominant sau al terenului dominant sau al terenului
aservit, precum şi împărţirea terenurilor, nu afectează dreptul de servitute.
(10) Sevitutea se poate constitui în vederea asigurării unei utilităţi viitoare a terenului dominant.
(11) Servitutea constituie asupra unei construcţii ce se va edifica ori asupra unui teren ce va fi
dobândit se naşte numai la data edificării ori dobândirii.
(12) Un teren grevat cu uzufruct sau superficie poate fi grevat cu servitute numai cu acordul
uzufructuarului sau al superficiarului.

Prezentul articol este consacrat condiţiilor de existenţă şi de realizare a dreptului subiectiv de servitute.
(7) Conform alin. (1) al acestui articol, la exercitarea (realizarea) dreptului subiectiv de servitute titularul
acestui drept este obligat să respecte interesele proprietarului lotului aservit, adică să nu facă abuz de
dreptul ce îi revine .
(8) În alin. (2) al prezentului articol se subliniază caracterul oneros al dreptului subiectiv de servitute,
proprietarul lotului dominant putând fi obligat să plătească o recompensă (despăgubire) proprietarului
terenului aservit. Însă sintagma “poate fi obligat să plătească” nu îi dă servituţii caracter oneros
obligatoriu, el survenind în mod logic din conţinutul patrimonial al acestui raport juridic. Totul însă
depinde de condiţiile faptelor juridice prevăzute la art. 431 (1) care stau la baza constituirii servituţii.
(9) După cum s-a menţionat în comentariul articolului precedent, raportul juridic de servitute se constituie
între proprietarul lotului aservit şi proprietarul lotului dominant, drepturile şi obligaţiile neavând
caracter personal. De aceea schimbarea proprietarului terenului dominant sau al terenului aservit,
precum şi împărţirea terenurilor, nu influenţează dreptul de servitute; cine devine proprietar al
terenului aservit, asupra aceluia cade sarcina care grevează dreptul de proprietate asupra acestui teren.
Cine devine proprietar al lotului dominant, acela beneficiază de efectele dreptului subiectiv de
servitute.
(10) Conform alin (4), servitutea poate fi constituită atât în favoarea unei utilităţi curente, cât şi în favoarea
unei utilităţi viitoare a terenului dominant.
 (11) Acest aliniat are strânsă legătură cu alin. precedent, dat fiind că, dacă se constituie servitutea asupra
unei construcţii ce se va edifica sau asupra unui teren ce va fi dobândit, ea se naşte la data edificării
construcţiei sau a dobândirii terenului.
(12) Acest aliniat prevede cazurile când un teren grevat cu uzufruct sau superficie poate fi grevat cu
servitute. Acesta poate avea loc “numai cu acordul uzufructuarului sau al superficiarului.”

Articolul 430. Clasificarea servituţilor .

(4) Apatente sînt servituţile care se cunosc prin semne exterioare, iar neaparente — cele care nu se
atestă prin astfel de semne.
(5) Continue sînt servituţile al căror exerciţiu este sau poate fi continuu fără a fi necesară fapta
omului, iar necontinue — cele pentru a căror existenţă este necesară fapta omului.
(6) Pozitive sînt servituţile care îndreptăţesc pe proprietarul terenului dominant să facă în mod
direct anumite acte de folosinţă pe terenul aservit, iar negative — cele care impun
proprietarului terenului aservit anumite restricţii în exerciţiul dreptului său de proprietate.

- aparente şi neaparente.

Cele aparente sunt servitutile care se cunosc prin semnele lor exterioare, cum ar fi un canal, un apeduct, o fereastra.
Însemnătatea acestei categorii de clasificare constă în aceea că numai servituţile aparente pot fi constituite prin
uzucapiune .
Cele neaparente sunt servituţile care nu se manifestă în exterior prin nici un semn vizibil, cum ar fi interzicerea
de a construi un gard, un zid.
- continue şi necontinue.
Servituţile continue sunt acelea, exerciţiul cărora este sau poate fi continuu, fără a fi necesară fapta omului, cum ar
fi servitutea de apeduct sau de scurgere a apelor de ploaie peste terenul vecinului.
Servituţile necontinue sunt acelea care, spre a fi exercitate, implică fapte reale ale titularului, cum este servitutea de
trecere, servitutea de a lua apă din bazinul aflat pe terenul vecinului.
- pozitive şi cele negative.
Pozitive sunt servituţile care îndreptăţesc proprietarul terenului dominant să facă în mod direct anumite acte de
folosinţă pe terenul aservit: să treacă pe terenul aservit cu orice mijloace de transport sau numai cu
anumite din ele, să ia apă din bazinul ce se află pe terenul aservit etc.
Negative sunt servituţile “care impun proprietarului terenului aservit anumite restricţii în exerciţiul dreptului său de
proprietate: de a nu construi pe terenul ce-i aparţine careva clădiri mai înalte de cât înălţimea stipulată, de a nu
construi ceva mai aproape de o anumită distanţă de la hotarul ce desparte terenul aservit de cel dominant etc. ”

Articolul 431. Constituirea servituţii

(2) Servitutea poate fi constituită prin destinaţia stabilită de proprietar. prin acte juridice ori prin
uzucapiune.
(2) Actul juridic prin care se constituie servitutea se încheie în formă autentică.

(3) Servitutea constituită prin acte juridice este opozabilă după înscriere în registrul bunurilor imobile.

Acest articol determină condiţiile de fond şi de formă ale constituirii servituţii.

(4) Aliniatul (1) prevede faptele juridice care pot sta la baza constituirii servituţii. Ele sunt:
d) destinaţia stabilită de proprietar. Acesta poate fi cazul când proprietarul a două terenuri alăturate a
construit un apeduct peste unul din terenuri pentru a uda celălant teren. Aceste acţiuni trebuiesc
efectuate cu respectarea condiţiilor prevăzute la art.432 al prezentului Cod. Dacă terenul pentru udarea
căruia a fost construit apeductul devine obiect al dreptului de proprietate al altei persoane, ultima
obţine dreptul de servitute asupra terenului peste care este construit apeductul, adică acest teren devine
 teren aservit, iar terenul noului proprietar-teren dominant. În baza unui asemenea fapt juridic poate fi
constituit o servitute continuie şi aparentă.
e) Actele juridice. Legea nu stabileşte anume acte juridice prin care se poate constitui o servitute, ele
putând fi diverse (contract, testament), principalul e că ele trebuie să corespundă condiţiilor de
validitate ale acestora.
f) Uzucapiunea , ceea ce înseamnă dobândirea dreptului de servitute în condiţiile art.433.
(5) În cazul când servitutea se constituie în baza unui act juridic , acest act juridic se încheie în formă autentică.
Concomitent el trebuie să corespundă tuturor condiţiilor de valabilitate a actului juridic prevăzute în art.
199-215 ale prezentului Cod, iar de vreme ce dreptul de servitute este un drept real legat de u n bun imobil,
acest drept trebuie înregistrat în registrul bunurilor imobile ţinut de unitatea cadastrală teritorială unde se
află imobilul în conformitate cu articolele 497 şi 499 ale prezentului Cod.
(6) Servitutea constituită prin acte juridice este opozabilă terţilor,, inclusiv şi proprietarului lotului aservit, din
momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile.

Articolul 432. Constituirea servituţii prin destinaţia stabilită de proprietar

Servitutea prin destinaţia stabilită de proprietar este constatată printr-un înscris al proprietarului de
teren care, în vederea unei eventuale parcelări, instituie imediat natura, scopul şi situaţia servituţii unei părţi
din teren în favoarea altor părţi.

Constituirea servituţii în baza art.432 în mare măsură se aseamănă cu constituirea acesteia în baza unui act juridic (a
se vedea comentariul alin. (2) şi (3) ale art.431). Înscrisul întocmit de însuşi proprietarul terenului , fiind un act
juridic unilateral, trebuie să fie întocmit în conformitate cu prevederile legale. Diferă însă prin aceea că :
d) înscrisul – este întocmit “în vederea unei eventuale parcelări” a terenului ;
e) acest înscris - determină destinaţia viitoarelor părţi de teren care vor apărea în rezultatul parcelării;
f) acest înscris – “instituie imediat natura ,scopul şi situaţia unei părţi de teren în favoarea altor părţi ” de
teren .
E necesar de subliniat că sintagma “instituie imediat” se referă doar la “natura, scopul şi situaţia” viitoarei
servituţii. Servitutea nu apare imediat, dat fiind că înscrisul, întocmit de proprietar “în vederea unei eventuale
parcelări” a terenului, este un act juridic unilateral întocmit sub condiţie, aceasta fiind o condiţie suspensivă
(art.239). Deci, servitutea propriu-zisă cu “natura , scopul şi situaţia ” servituţii unei părţi de teren în favoarea altor
părţi va apărea cu condiţia parcelării terenului şi cu condiţială părţile terenului, - cea destinată de proprietar de a fi
aservită şi cea sau cele destinate de a fi dominante, - vor nimeri în proprietatea diferitelor persoane.

Articolul 433. Dobândirea servituţilor prin uzucapiune

(4) Servituţile continue şi aparente, precum şi cele neaparente şi pozitive, se pot dobândi prin
uzucapiune, în condiţiile legii.
(5) Actele materiale corespunzătoare unor servituţi necontinue sînt prezumate a fi exercitate cu
simpla îngăduinţa a proprietarului terenului aservit. Proprietarul terenului dominant va putea
prescrie dovedind contrariul.
(6) Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobândi prin uzucapiune.

Aliniatul (1) al prezentului articol prevede că prin uzucapiune pot fi dobândite următoarele servituţii:

- continue şi aparente;
- neaparente şi pozitive.
Caracteristica fiecărei categorii din servituţile indicate la alin (1) al art. 433 o găsim în comentariul art. 430 al
prezentului Cod.

Aliniatul (1) al art. 433 mai prevede că servituţiile indicate pot fi dobândite prin uzucapiune “… în condiţiile
legii.”
 Dat fiind că în normele instituţiei juridice de servitute nu găsim norme care direct ar conţine noţiunea de
uzucapiune şi condiţiile dobândirii servituţii prin uzucapiune, este necesar să ne adresăm la alte norme ale Codului
Civil care prevăd noţiunea de uzucapiune şi condiţiile dobândirii drepturilor subiective în baza acestui temei. Cu alte
cuvinte, suntem impuşi să recurgem la analogia legii .

În cazul de faţă este necesar de a porni de la natura juridică a dreptului subiectiv de servitute care este un
drept subiectiv real, care se instituie asupra unui bun imobil şi care este supus înregistrării (a se vedea art. 290 al
prezentului Cod).

Pornind de la acest deziderat, găsim art.332 al prezentului Cod ( Articolul 332. Uzucapiunea imobiliară
(1) Dacă o persoană, fără să fi dobîndit dreptul de proprietate, a posedat cu bună-credinţă sub nume de
proprietar un bun imobil pe parcursul a 15 ani, aceasta devine proprietarul bunului respectiv. (2) Dacă
un bun imobil şi drepturile asupra lui sînt supuse înregistrării de stat, dreptul de proprietate se
dobîndeşte în temeiul alin.(1) din momentul înregistrării) îl aplicăm la dobândirea servituţii prin uzucapiune.

(2) Alin (2) al acestui articol stipulează că actele materiale corespunzătoare unor servituţii necontinuie sunt
prezumate a fi exercitate cu simpla îngăduinţă a proprietarului terenului aservit.

Din conţinutul primei faze a acestui aliniat rezultă că dacă “actele materialele…” sânt exercitate “cu simpla
îngăduinţă a proprietarului terenului aservit” care se prezumă, atunci servitutea necontinuă se dobândeşte nu în baza
uzucapiunii, ci în baza unui alt temei, care în cazul de faţă ar putea fi calificat drept act juridic încheiat prin acţiuni
concludente.

Fraza a doua a acestui aliniat stipulează că pentru a dobândi servitutea necontinue anume prin uzucapiune, ale
cărei acte materiale au fost exercitate, proprietarul lotului dominant va dovedi contrariu. Cu alte cuvinte, proprietarul
lotului dominant va fi ţinut să dovedească că actele materiale corespunzătoare servituţii în cauză au fost exercitate în
pofida simplei îngăduinţe a proprietarului lotului aservit în termenul prevăzut de lege. Şi dacă proprietarul lotului
aservit nu s-a îngrijit de apărarea purităţii dreptului său de proprietate asupra terenului prin judecată în acest termen,
el devine impus de a suferi mai departe exercitarea actelor materiale corespunzătoare servituţii în cauză din partea
proprietarului lotului dominant.

(3) Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobândi prin uzucapiune.

Articolul 434. Exercitarea servituţii

(7) Sarcina pe care o instituie servitutea asupra terenului aservit constă în obligaţia proprietarului
de a permite efectuarea anumitor acţiuni pe terenul său, deasupra acestuia sau sub pământ.
Servitutea poate consta şi din obligaţia proprietarului de a se abţine de la anumite acţiuni în
favoarea proprietarului terenului dominant.
(8) Servitutea se extinde asupra a tot ceea ce este necesar pentru exercitarea ei.
(9) Dacă servitutea s-a exercitat benevol şi fără obiecţii în termen de cel puţin 3 ani, atunci, în cazul
apariţiei unor litigii între proprietari, această modalitate de exercitare poate servi ca temei
determinant la soluţionarea litigiului.
(10) Proprietarul terenului aservit este obligat să se abţină de la orice act care limitează ori
împiedică exerciţiul servituţii. Astfel, nu va putea schimba starea locurilor ori strămuta
exercitarea servituţii în alt loc.
(11) Proprietarul terenului aservit poate indica, pentru exercitarea dreptului de servitute, o altă
parte a terenului decât cea indicată la alin. (3), dar numai în cazul în care o astfel de transferare
nu prejudiciază proprietarul terenului dominant. Cheltuielile aferente transferării sînt suportate
de proprietarul terenului aservit.
(12) Dreptul de servitute al proprietarului terenului dominant trebuie să fie exercitat astfel încât să
creeze cît mai puţine dificultăţi proprietarului terenului aservit.

Acest articol determină modalităţile şi condiţiile de exercitare a servituţii.

 (7) Acest aliniat stipulează că sarcina pe care o instituie servitutea asupra terenului aservit constă în
obligaţia proprietarului terenului aservit de a permite proprietarului terenului dominant efectuarea
anumitor acţiuni:
d) pe terenul aservit, de exemplu, de a trece peste acest teren, de a lua apă din fântâna sau bazinul
aflat pe acest teren etc;
e) deasupra terenului aservit, de exemplu, pătrunderea unor elemente ale anumitei construcţii
(balconului sau terasei) în spaţiul de deasupra terenului aservit sau a unui cablu de aprovizionare
cu energie electrică etc;
f) sub terenul aservit, de exemplu, construirea unui apeduct, a unei conducte de gaz, de energie
termică sau un cablu de telecomunicaţie.
Servitutea poate consta şi în obligaţia proprietarului terenului aservit de a se obţine de la anumite acţiuni în favoarea
proprietarului terenului dominant. Drept exemplu de asemenea obligaţie ar putea servi obligaţia de a nu construi în
genere pe acest teren aservit, de a nu construi vre-un zid, de a nu construi vre-o clădire care ar depăşi o anumită
înălţime etc.
(8) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că servitutea se extinde şi asupra oricărui accesoriu necesar
pentru exercitarea ei. De exemplu, dacă servitutea oferă titularului dreptul de a lua apă din fântâna sau
bazinul ce se află pe terenul aservit, da pentru a scoate apa din fântână sau bazin se folosesc pompe şi
alte instalaţii, ele fiind accesorii, dreptul de servitute se extind şi asupra lor.
(9) Prevederile acestui aliniat se referă la efectul juridic al terenului de 3 ani de exercitare a servituţii într-o
anumită modalitate. Adică, dacă în termen de 3 ani proprietarul terenului dominant a exercitat “benevol
şi fără obiecţii” servitutea de a trece pe jos peste terenul aservit, iar apoi, procurându-şi tractor sau
automobil, trece şi cu acest tractor sau automobil, trece şi cu acestea peste terenul aservit, în urma
cărui fapt între proprietari apare litigiu, atunci modalitatea folosită (trecerea pe jos peste terenul
aservit) “poate servi ca temei determinant la soluţionarea litigiului” . Altfel spus, proprietarul lotului
dominant poate trece pe jos peste terenul aservit şi în viitor, da pentru a trece cu tractorul sau cu
maşina, trebuie de obţinut bunăvoinţa (acceptul) proprietarului lotului aservit.
(10) Acest aliniat este corelat cu alin (1) al art. 429 şi se reduce la obligaţia proprietarului lotului aservit să
se obţină de la orice act care limitează ori împiedică exerciţiul servituţii, inclusiv de a nu schimba
starea locului ori strămuta exercitarea servituţii în alt loc.
(11) Conform prezentului aliniat, în procesul de exercitare a servituţii proprietarul lotului aservit poate
indica o altă parte a terenului decât cea pe care s-a exercitat servitutea până la anumit moment, dar
numai cu condiţia că o astfel de transferare nu prejudiciază proprietarul lotului dominant.
Din cele prevăzute rezultă, că dacă proprietarul lotului dominant, exercitând, de exemplu, servitutea de trecere cu
mijloace de transport pe o anumită parte a terenului aservit, a suportat cheltuieli pentru amenajarea părţii
corespunzătoare de pe terenul său, în cazul permutării locului de exercitare a acestei servituţi, proprietarului
terenului dominant i se cauzează prejudiciu. Mărimea acestuia se determină prin costul demontării amenajărilor şi
transferarea lor în alt loc sau, dacă transferarea este imposibilă,- cu costul distrugerii lor şi costul amenajărilor în altă
parte a terenului dominant. În acesz caz proprietarul lotului aservit nu are dreptul de a indica o altă parte a terenului
pentru exercitarea servituţii.
În caui când indicarea unei alte părţi a terenului aservit nu prejudiciază proprietarul terenului dominant, proprietarul
terenului aservit este îndreptăţit să o facă, dar să suporte cheltuielile aferente terenului aservit.
(12) Prevederile acestui aliniat sunt racordate cu prevederile alin (1) al art. 429 şi impun condiţia că
proprietarul lotului dominant, la exercitarea dreptului de servitute, trebuie să creeze cât mai puţine
dificultăţi proprietarului terenului aservit.

Articolul 435. Abandonarea terenului aservit

În toate cazurile în care, conform contractului, cheltuielile lucrărilor de exercitare şi conservare a

servituţilor revin proprietarului terenului aservit, acesta se va putea exonera de obligaţie abandonând în
folosul proprietarului ternului dominant partea din terenul aservit necesară exercitării servituţii.

Acest articol stipulează temeiul exonerării proprietarului lotului aservit de la cheltuielile legate de efectuarea
lucrărilor de exercitare şi conservare a servituţii, în cazurile când, conform contractului ce stă la baza apariţiei
servituţii, proprietarul lotului aservit este obligat să le suporte.
 Întâii de toate, atragem atenţia la discordanţa dintre denumirea şi nutul acestui articol. În denumire abandonarea
se referă la întregul teren aservit, pe când în conţinut abandonarea se referă doar la partea terenului necesară
exercitării servituţii.

Din conţinutul prezentului articol rezultă că drept temei de exoner a proprietarului lotului aservit de la
cheltuielile necesare exercitării şi conservării servituţii serveşte abandonarea de către acesta a părţii terenului aservit
necesare exercitării servituţii în favoarea proprietarului terenului dominant.
Articolul 436. Drepturile proprietarului terenului dominant

(4) Proprietarul terenului dominant este în drept să se folosească de servitute, să efectueze pe

terenul aservit orice lucrare necesară exercitării dreptului de servitute, să conserve dreptul de
servitute dacă contractul nu prevede altfel.
(5) In lipsa unei prevederi contrare, proprietarul terenului dominant poate lua toate măsurile şi
poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările de exercitare şi conservare a servituţii. Cheltuielile de
efectuare a acestor lucrări revin celor doi proprietari, proporţional avantajelor pe care le obţin,
în măsura în care lucrările efectuate pentru exerciţiul servituţii sînt necesare şi de ele profită
inclusiv terenul aservit.
(6) Proprietarul terenului dominant poate înlătura toate construcţiile şi plantaţiile pe care le-a
amplasat pe terenul aservit, în cazul necesităţii de readucere a acestuia la stare normală pentru
exploatare, şi trebuie să o facă la cererea proprietarului terenului aservit.

Acest articol stipulează drepturile proprietarului terenului dominant şi condiţiile de exercitare a acestora.
(4) Conform acestui aliniat, proprietarul terenului dominant este în drept:
d) să se folosească de servitute;
e) să efectueze pe terenul aservit orice lucrare necesară exercitării dreptului de servitute;
f) să conserve dreptul de servitute, adică să ia toate măsurile pentru a menţine servitutea în stare ne
alterată, dacă contractul nu prevede altfel.
(5) Conform acestui aliniat, în lipsa unei prevederi contrare în actul de constituire a servituţii, proprietarul
lotului dominant poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările şi lua toate măsurile de exercitare şi
conservare a servituţii. Ulterior, însă , cheltuielile de efectuare a acestor lucrări pot fi împărţite între
proprietarii celor două terenuri în condiţiile:
d) când de lucrurile efectuate pentru exerciţiul servituţii profită şi proprietarul terenului aservit;
e) proprietarul lotului aservit participă la împărţirea numai acelor cheltuieli care se referă la costul
lucrărilor necesare pentru exerciţiul servituţii.
f) Cheltuielile necesare pentru exerciţiul servituţii se împart între proprietarii celor două terenuri în
raport proporţional direct cu avantajele care le revin .
(6) Din conţinutul alin.(3) al acestui articol rezultă, că, în cazul necesităţii de readucere a părţii terenului
aservit destinate exercitării servituţii în starea ei normală pentru exploatare, proprietarul lotului
dominant este ţinut să înlăture toate construcţiile şi plantaţiile pe care le-a amplasat pe terenul aservit,
dacă această înlăturare o cere proprietarul terenului aservit. În caz contrar proprietarul terenului dominat
poate să nu facă aceste lucrări.

Articolul 437. Obligaţiile proprietarului terenului dominant

(4) Proprietarul terenului dominant este obligat să întreţină construcţiile şi plantaţiile amplasate
pe terenul aservit în măsura în care asigură prin aceasta interesele terenului aservit.
(5) Proprietarul terenului dominant este obligat să repare daunele aduse proprietarului terenului
aservit.
(6) Dacă dreptul de servitute este instituit în favoarea a doi sau mai mulţi proprietari de terenuri
dominante, obligaţia de întreţinere a construcţiilor şi plantaţiilor amplasate pe terenul aservit şi
de reparare a daunelor, cauzate proprietarului terenului aservit, aparţine proporţional
beneficiului fiecărui proprietar de teren dominant dacă legea sau actul prin care s-a constituit
servitutea mi prevede altfel.
Acest articol prevede obligaţiile proprietarului terenului dominant şi condiţiile exercitări acestora când titular al
servituţii este un singur subiect şi când sânt mai mulţi subiecţi.
(4) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că proprietarul terenului dominant esteţinut să întreţină
construcţiile şi plantaţiile amplasate pe terenul aservit în măsura în care prin aceasta asigură interesele
proprietarului terenului aservit. Conţinutul acestui aliniat este armonizat cu alin. (6) al art. 434 şi cu
alin (1) al art. 429 ale prezentului Cod.
(5) Aliniatul (2)Prevede că proprietarul terenului dominant este obligat să repare daunele aduse
proprietarului lotului aservit.
Acest aliniat nu leagă expres daunele aduse cu exercitarea servituţii. Dar din interpretarea logică şi sistematică a
acestei norme ajungem la concluzia că este vorba despre daunele aduse proprietarului terenului aservit în procesul
de exercitare a serviţii. În caz contrar această normă nu-şi găsea locul anume aici, da să fie prevăzută în alt loc nu
are nici un sens, dat fiind că repararea daunelor cauzate atât din raporturile juridice contractuale, cât şi din cele
delictuale sânt prevăzute la alte capitole.
(6) Acest aliniat prevede modalitatea de distribuire a obligaţiei de întreţinere a construcţiilor şi plantaţiilor
amplasate pe terenul aservit şi de reparare a daunelor, cauzate proprietarului aservit, în cazul când
dreptul de servitute este constituit în favoarea proprietarilor a două sau mai multe terenuri dominante.
În asemenea caz, dacă legea sau actul juridic prin care a fost constituită servitutea nu prevede altfel,
obligaţia indicată aparţine proprietarilor terenurilor dominante în raport direct proporţional cu
beneficiul obţinut în urma exercitării servituţii.

Articolul 438. Drepturile asupra construcţiilor şi plantaţiilor

Proprietarul terenului aservit nu are nici un drept asupra construcţiilor şi plantaţiilor amplasate pe
terenul său de proprietarul terenului dominant.

Articolul 439. Concurenţa mai multor drepturi

Dacă servitutea unui teren concurează cu o altă servitute sau cu un alt drept real de folosire a imobilului,
astfel încât aceste drepturi nu pot fi exercitate concomitent, total sau parţial, având acelaşi grad de
prioritate, fiecare persoană îndreptăţită poate cere stabilirea unei ordini de exercitare care ar corespunde în
mod echitabil binelui tuturor persoanelor interesate.

Articolul 440. Temeiurile de stingere a servituţii

Servitutea se stinge prin radierea ei din registrul bunurilor imobile în caz de:

a) consolidare, când ambele terenuri ajung să aibă acelaşi proprietar;

b) renunţare a proprietarului terenului dominant;

c) expirare a termenului;

d) răscumpărare;

e) imposibilitate de exercitate;

f) neuz pentru o perioadă de 10 ani;

g) dispariţie a oricărei utilităţi a lor:

h) expropriere a terenului aservit dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va
fi afectat bunul expropriat.
Prezentul articol prevede temeiurile, forma şi momentul stingerii dreptului de servitute.
Conform art. 440, dreptul de servitute se stinge în baza următoarelor temeiuri:
i) prin consolidare, adică în cazul când proprietarul terenului dominant devine proprietar şi al terenului aservit.
Consolidarea poate avea loc în baza diverselor acte juridice întocmite în condiţiile legii asupra terenului aservit sau
prin moştenire acestuia în baza legii.
j) prin renunţarea în condiţiile legii la dreptul de servitute a proprietarului terenului dominant.
k) prin expirarea termenului servituţii fixat în actul juridic care stă la baza constituirii servituţii.
l) prin răscumpărarea în condiţiile art. 442, respectându-se celelalte condiţii impuse de lege vizând actul de
răscumpărare.
m) prin imposibilitatea de exercitare. Drept exemplu ar putea aservi stingerea servituţii de a lua apă din fântâna ce a
secat sau o altă pieire fortuită a obiectului aservit.
n) prin neuz într-o perioadă de zece ani în condiţiile art. 441.
o) prin dispariţia oricărei utilităţi a lor.
În cazul de faţă este vorba despre dispariţia utilităţii pentru titularul servituţii şi dispariţia utilităţii nu trebuie
să fie creată de proprietarul terenului aservit.
p) prin exproprierea terenului aservit, dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va fi afectat bunul
expropriat.
Drept exemplu putem lua exproprierea în condiţiile legii a unei păşuni private, asupra căreea era constituită o
servitute de a paşte un anumit număr de animale, în scopul construirii unui teren de fotbal şi a altor obiecte cu
destinaţie publică.
Stingerea servituţii în toate temeiurile prevăzute la art. 440 are loc prin radierea servituţii din registrul bunurilor
imobile în condiţiile art. 499 (2) şi se consideră stinsă din momentul radierii.

Articolul 441. Calcularea termenului de neuz

(3) Termenul prevăzut la art.440 lit.f) începe să curgă de la data ultimului act de exerciţiu al
servituţilor necontinue ori de la data unui act contrar servituţiloi continue.
(4) Exercitarea servituţii de către un coproprietar ori de către un
uzufructuar face să se întrerupă termenul faţă de ceilalţi coproprietari ori faţă de nudul
proprietar.

Acest articol fixează momentul din care începe scurgrea termenului prevăzut la art. 440 lit (f) şi prevede
condiţiile de întrerupere a acestui termen.
Conform art. 441 (1) termenul de neuz începe să curgă de la data ultimului act de exerciţiu al servituţiilor
necontinuie sau la data unui act contrar servituţiilor continuie
(3) Prevederile alin (2) al art. 441 sunt destinate cazurilor când asupra terenului dominant sunt mai mulţi
proprietari sau servitutea aparţine mai multor uzufructuari, apoi exercitarea servituţii măcar de unul
din coproprietari sau cauzufructuari întrerupe scurgerea termenului de neuz al servituţii faţă de toţi
ceilanţi coproprietari ai lotului dominant ori faţă de nudul proprietar.

Articolul 442. Răscumpărarea servituţii de trecere

(3) Servitutea de trecere poate fi răscumpărată de proprietarul terenului aservit dacă există o
disproporţie vădită între utilitatea pe care o procură terenului dominant şi inconvenientele sau
deprecierea provocată terenului aservit.
(4) In caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată poate suplini consimţământul
proprietarului terenului dominant. La stabilirea preţului de răscumpărare, instanţa va ţine cont
de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor două terenuri.
 Acest articol stabileşte posibilitatea răscumpărării servituţii de trecere de către proprietarul terenului
aservit.
(3) Din conţinutul acestui aliniat rezultă:
d) Subiect al răscumpărării este proprietarul lotului aservit;
e) Prin răscumpărare poate fi stinsă doar servitutea de trecere,
f) Există o disproporţie vădită între utilitatea pe care o procură terenul dominant şi inconvenienţele
sau deprecierea provocată terenului aservit.
(4) Prezentul aliniat prevede că între părţi nu este posibilă o înţelegere, proprietarul lotului aservit se poate
adresa instanţei de judecată, aducând probe în justificarea existenţei disproporţiei. Examinând litigiul,
instanţa poate suplini prin hotărârea sa consimţământul proprietarului lotului dominant. În acest caz
judecata, stabilind preţul de răscumpărare, va ţine cont de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii
celor două terenuri. Ultima condiţie urmează a fi înţeleasă în aşa mod, că dacă prin exercitarea
servituţii în cauză timp îndelungat s-a produs deprecieri terenului aservit, preţul răscumpărării va fi
mai mic. Altfel spus, mărimea preţului de răscumpărare este în raport invers proporţional cu vechimea
exercitării servituţii şi avantajele obţinute de terenul dominant.

21.Superficia:
Articolul 443. Noţiunea de superficie

(1) Superficie este dreptul real imobiliar de a folosi terenul altuia in vederea edificării si exploatării
unei construcţii, deasupra si sub acest teren, sau a exploatării unei construcţii existente. Acest
drept este alienabil, se transmite prin succesiune si poate fi obiect al unui contract de locaţiune.
(2) Daca nu se prevede altfel, dreptul de superficie nu se poate exercita decât asupra suprafeţei
construite sau asupra suprafeţei pe care urmează sa se ridice construcţia, precum si asupra
suprafeţei neconstruite, necesare, potrivit naturii sau destinaţiei construcţiei, exploatării ei
normale.
(3) Întinderea dreptului superficiarului de a folosi terenul grevat este stabilita prin contract sau
lege. In lipsa unor prevederi contractuale, terenul este grevat cu servitutea necesara exercitării
dreptului de superficie. Servitutea încetează la stingerea dreptului de superficie.
(4) Asupra dreptului de superficie se aplica in modul corespunzător regulile dreptului de
proprietate asupra imobilelor daca legea nu prevede altfel.
(5) Construcţia este o parte componenta esenţiala a dreptului de superficie.
(6) Dreptul de superficie nu poate fi constituit sub condiţie rezolutorie.
(7) Dreptul de superficie nu poate fi limitat la o parte din construcţie.

(1) Potrivit acestui aliniat superficia este un :

- drept real,
- absolut,
- cu titlu gratuit sau oneros,
- de lungă durată,
- alienabil şi
- imobiliar al unei persoane (superficiar) de a folosi terenul altei persoane (proprietar) în vederea
edificării şi exploatării unei construcţii deasupra şi sub acest teren sau exploatării unei construcţii
existente la momentul constituirii superficiei.

Din definiţie desprindem că obiect al superficiei poate fi un teren, pe care urmează a fi edificată şi
exploatată o construcţie, sau pe care există o construcţie şi aceasta urmează a fi exploatată.

Din conţinutul aceluiaşi aliniat rezultă că dreptul de superficie, fiind un drept de lungă durată şi
alienabil, poate fi transmis prin moştenire şi poate fi obiect al unui contract de locaţiune.

Considerăm necesar de a comenta în mod special sintagma “deasupra şi sub acest teren.” Din
interpretarea gramaticală a acestei sintagme rezultă că, fiind legate prin conjuncţia “şi”, aceste circumstanţe
 pot fi privite numai împreună şi numai în limitele suprafeţei terenului cuprinse de perimetrul construcţiei,
iar sub teren,-numai în limitele necesare edificării construcţiei, potrivit naturii şi destinaţiei acesteea,
respectându-se regulile şi normele de construcţie. Cu alte cuvinte , ne impune o interpretare restrânsă, din
care rezultă că folosirea de către superficiar a altor suprafeţe “deasupra” sau “sub”, ale terenului grevat
este posibilă în condiţiile alin (2) şi (3) ale prezentului articol.

Însă din interpretarea logică a acestei sintagme rezultă că în baza dreptului de superficie nu s-ar putea
efectua şi exploata careva construcţii sub terenul altuia. Ce-i drept, normele consacrate superficiei nici nu
interzic direct acest lucru . Prin urmare, s-ar putea proceda conform principiului: “Se admite totul ce direct
nu se interzice”. Dar, în opinia noastră, mai raţional ar fi de îmbunătăţit redacţia acestui aliniat pe două căi:
sau de înlocuit conjuncţia “si” prin conjuncţia “sau,” sau după sintagma “deasupra şi sub acest teren” de
adăugat cuvintele “sau sub acest teren” şi mai departe după text. Aceasta ar face conţinutul acestui aliniat
mai adecvat naturii superficiei.

(2) Acest aliniat concretizează şi mai precis obiectul superficiei, indicând că, dacă în actul de constituire
nu se prevede de altfel, dreptul de superficie nu poate fi exercitat decât:
a) asupra suprafeţei construite sau asupra suprafeţei pe care urmează să se ridice construcţia;
b) asupra suprafeţei neconstruite, dar necesare exploatării ei normale, potrivit naturii sau
destinaţiei acesteia.
(3) Acest aliniat stipulează temeiurile de stabilire a întinderii superficiei asupra terenului grevat, ele putând
fi contractul sau legea.
Dacă la baza constituirii superficiei stă un contract, limitele întinderii dreptului superficiarului asupra
terenului grevat se stabilesc prin clauzele acestui contract. Dacă aceste limite nu sunt stipulate în contract, ele se
stabilesc în baza prevederilor din fraza a doua a acestui aliniat, instituindu-se asupra terenului grevat o servitute
necesară exercitării dreptului de superficie. Însă dreptul de servitute în cazul dat este accesoriu celui de
superficie, dat fiind că, conform frazei a treia a acestui aliniat, servitutea încetează la stingerea dreptului de
superficie.

(4) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că asupra dreptului de superficie se aplică condiţiile de
înregistrare prevăzute la Titlul V (art. 498-511) .
(5) Considerăm că ar fi mai corect de exprimat acest aliniat în următoarea redacţie: “Construcţia este o
parte componentă esenţială a superficiei ca instituţie juridică deoarece construcţia nu poate fi parte
componentă a unui drept subiectiv. ”
Edificarea şi exploatarea construcţiei sau exploatarea unei construcţii existente la momentul constituirii
dreptului de superficie îi demonstrează scopul şi îi determină natura acestuia, dat fiind că grevarea unui teren în alt
scop ar fi sau un uzufruct, sau o servitute, sau o emfiteză, ultima ne fiind cunoscută legislaţiei ţării noastre.

(6) Acest aliniat stipulează că dreptul de superficie nu poate fi constituit sub condiţie rezolutorie (art. 240
al prezentului Cod), dat fiind că el are propriile temeiuri de stingere stipulate la art.450 al prez. Cod.
(7) Acest aliniat stipulează condiţia că dreptul de superficiu nu poate fi limitat la o parte din construcţie,
dar trebuie să fie constituit asupra întregii construcţii.

Articolul 444. Constituirea dreptului de superficie

(1) Dreptul de superficie se naşte in temeiul unui act juridic sau al unei dispoziţii legale, fiind
opozabil terţilor din momentul înscrierii in registrul bunurilor imobile.
(2) ) Dreptul de superficie se constituie pentru un termen de 99 de ani daca nu a fost stabilit un alt
termen.
(3) Dreptul de superficie nu poate fi limitat printr-o condiţie suspensiva

Articolul 445. Dreptul de superficie in cazul demolării sau pieirii construcţiei

Dreptul de superficie nu se stinge prin demolarea sau pieirea construcţiei.

Acest articol stipulează soarta juridică a superficiei în caz de demolare sau pieirii construcţiei.

Dreptul de superficie nu se stinge prin demolarea sau pieirea construcţiei .

Deşi construcţia este o parte componentă esenţială a obiectului dreptului de superficie, superficia este un drept “de a
folosi terenul altuia” (art.443(1) şi comentariul la el), de aceea soarta dreptului de superficie nu se leagă de soarta
construcţiei.

Articolul 446. Rangul superficiei

Dreptul de superficie se înscrie in registrul bunurilor imobile numai cu rangul întâi. Rangul nu poate fi
modificat.

Articolul 447. Exercitarea dreptului de superficie

Superficiarul poate dispune in mod liber de dreptul sau. In cazul unei construcţii existente, superficia
se poate înstrăina ori ipoteca numai o data cu aceasta. In caz de înstrăinare a construcţiei de către
superficiar, proprietarul terenului are dreptul de preemţiune.

Acest articol stipulează modalităţile de exercitare a dreptului de superficie .

Superficiarul este îndreptăţit să dispună liber de dreptul ce-i aparţine prin orice act juridic ce nu contravine
legii. În cazul când superficia este constituită asupra unei construcţii existente, superficia se poate înstrăina sau
ipoteca numai împreună cu aceasta.

În cazul înstrăinării construcţiei de către superficiar, proprietarul terenului are dreptul de preemţiune. Este
necesar de subliniat că dreptul de preemţiune proprietarul îl are doar în cazul când superficia a fost constituită asupra
unei construcţii existente.

Articolul 448. Obligaţia superficiarului de a plăti o redevenţă

(1) Daca actul juridic nu prevede altfel, superficiarul datorează proprietarului terenului, sub forma de rate
lunare, o suma egala cu chiria stabilita pe piaţă, ţinând seama de natura terenului, de zona in care se afla
el, de destinaţia construcţiei, precum si de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosinţei.
Redevenţa se determina la data constituirii superficiei.
(2) Redevenţa poate fi ajustata la cererea uneia din părţi, in cazul in care condiţiile economice fac ca
neajustarea sa fie inechitabila. Măsura ajustării se va aprecia ţinându-se seama de schimbarea condiţiilor
economice si de principiul echităţii.
(3) In cazul in care superficiarul nu plăteşte redevenţa timp de 3 ani, proprietarul terenului are dreptul sa
ceara vânzarea superficiei la licitaţie. Proprietarul terenului are dreptul de a participa la licitaţie.
(4) In cazul in care superficia aparţine mai multor persoane in relaţiile cu proprietarul, acestea răspund
solidar pentru plata redevenţei.

Articolul 449. Stingerea dreptului de superficie

Dreptul de superficie se stinge:

a) la expirarea termenului;
b) prin consolidare, daca terenul si construcţia devin proprietatea aceleiaşi persoane;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.

La lit. a) acest articol prevede că dreptul de superficie se stinge la expirarea termenului. Termenul
superficiei poate fi fixat prin actul juridic ce stă la baza constituirii acesteia, durata căreia nu poate fi mai mare decât
99 ani.
 La lit. b) acest articol prevede că dreptul de superficie se stinge prin consolidare, adică în cazul când
proprietarul terenului devine proprietar şi al construcţiei.

Consolidarea poate avea loc în cazurile când proprietarul terenului obţine dreptul de proprietate şi asupra
construcţiei sau prin moştenire sau in cazul reorganizării persoanei juridice etc.

La lit. c) acest articol prevede alte cazuri prevăzute de lege. Acestea pot fi:

a) cazul prevăzut la art. 450 - stingerea dreptului de superficie la cererea proprietarului

terenului
b) cazul declarării nulităţii actului juridic (art.216-233) ce stă la baza constituirii dreptului de superficie.

Articolul 450. Stingerea dreptului de superficie la cererea proprietarului terenului

Daca superficiarul nu a ridicat construcţia în termenul specificat în actul juridic privind instituirea
superficiei sau daca încalcă obligaţia privind conservarea construcţiei, proprietarul terenului are dreptul sa
ceara stingerea dreptului de superficie.

Articolul 451. Efectele stingerii dreptului de superficie

(1) La stingerea dreptului de superficie, construcţia aflata pe teren se transmite de drept

proprietarului acestuia.
(2) Proprietarul terenului trebuie să plătească superficiarului o despăgubire corespunzătoare
pentru construcţie. Despăgubirea nu este corespunzătoare daca nu acoperă cel puţin două treimi
din valoarea de piaţa a construcţiei.
(3) Proprietarul terenului se poate elibera de plata despăgubirii daca prelungeşte dreptul
superficiarului, înaintea expirării acestui drept, pe durata previzibilă de exploatare a
construcţiei. În cazul în care refuza prelungirea, superficiarul pierde dreptul la despăgubire.
(4) Superficiarul nu are dreptul, la stingerea dreptului de superficie, să ridice construcţia sau părţi
ale ei.

Articolul 452. Garanţia pentru despăgubire

(1) Superficiarul are dreptul de retenţie a construcţiei până la plata despăgubirii.

(2) Pretenţia in despăgubire este garantată cu teren în loc de superficie si cu rangul acesteia.
(3) Dacă dreptul de superficie la stingerea acesteia mai este grevat cu o ipotecă, creditorii ipotecari
au un drept de gaj asupra despăgubirii.

Prezentul articol prevede modalităţile de garanţie a exercitării de către superficiar a dreptului de superficie.

(1) Superficiarul are dreptul de a reţine posesia şi exploatarea construcţiei, la stingerea dreptului de
superficie, până când proprietarul va plăti despăgubirea corespunzătoare.
(2) Dreptul superficiarului de a primi despăgubirea corespunzătoare la stingerea dreptului de superficie
este garantat cu teren în loc de superficie, acest drept fiind de rangul întâi (art.446).
Din conţinutul sintagmei “este garantat cu teren în loc de superficie”, în opinia noastră, rezultă că, dacă
proprietarul terenului nu plăteşte despăgubirea şi nici nu prelungeşte dreptul de superficie, superficiarul poate
dispune de acea parte de teren, asupra căreia a fost instituită superficia, pentru a-şi compensa despăgubirea
prevăzută la art. 451 (1) şi (2).

(3) Dacă dreptul de superficie este ipotecat, la stingerea acestui drept creditorii superficiarului obţin
dreptul de gaj asupra despăgubirii.

Articolul 453. Subrogarea în contractele în curs de executare

La stingerea dreptului de superficie, proprietarul terenului se subrogă superficiarului în contractele

de locaţiune şi arendă în curs de executare.
Dacă în timpul exercitării dreptului de superficie superficiarul a transmis acest drept unei persoane terţe printr-un
contract de locaţiune în condiţiile art. 443 (1) şi art 447 şi la stingerea dreptului de superficie contractul de
locaţiune rămâne în curs de executare, proprietarul terenului se subrogă superficiarului în raportul juridic apărut în
baza acestui contract.

21.Noțiunea și clasificarea contractului.

Contractul civil este un acord de voință realizat între două sau mai multe persoane pentru a crea
un raport juridic (dând naștere unor obligații sau constituind un drept real) sau pentru a modifica
sau stinge un raport juridic preexistent.

Clasificarea

Clasificarea contractelor după conţinutul lor.

Acest criteriu de clasificare a contractelor are la bază repărţizarea obligaţiilor între părţile
contractante. În funcţie de acest criteriu contractele se împart în Sinalagmatice şi unilaterale.

a. Sinalagmatice sînt contractele ce se caracterizeză prin reciprocitatea obligaţiilor ce revîn

părţilor şi prin înterdependenţa obligaţiilor reciproce. Altfel spus, obligaţia ce revîne uneia dintre
părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi. Fiecare parte are concomitent
atît calitatea de creditor cît şi calitatea de debitor. Sînt Sinalagmatice contractele de vînzare -
cumpărare, transport, închiriere ş. a.

b. Unilaterale sînt acele contracte care dau naştere la obligaţii doar în sărcîna numai a uneia din
părţi, cealaltă avînd numai calitatea de creditor. De ex. contractul de împrumut, de depozit
gratuit, de gaj ş.a. Nu trebuie să confundăm contractul unilateral cu actul juridic unulateral care
este rodul manifestării voinţei unei singure părţi, spre deosebire de contract care reprezintă un
acord de voinţe. Importanţa practică a clasificării contractelor în bilaterale şi unilaterale rezidă în
analiza efectelor juridice produse de aceste două categorii de contracte. Caracterul reciproc şi
înterdependent al obligaţiilor în contractele sînalagamătice, determînă anumite efect specifice,
care, nu se pot găşi la contractele unilaterale şi anume: --- exepţia de neexecutare care reprezintă
acea posibilitate recunoscută de lege părţii contractante de a refuza executatrea propriei
obligaţiei în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă, dacă nu s-a obligat
să execute primă obligaţia ori dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei,
art. 705 alin. 1, C. civil. --- riscul contractul. În cazul în care executarea obligaţiei este imposibilă
datorită unor cauze îndependente de voinţa părţii, se pune problemă cîne va suporta riscul
contractului. Regula care funcţionează în această materie este a cea că riscul contractului îl
suportă partea contractantă care este debitorul obligaţiei imposibil de executat. Astfel, potrivit
art. 707 alin. 1 C. civil: „dacă o prestaţie din contractul sînalagmătic devîne imPosibilă din
motive îndependente de părţi, cea care trebuie să execute prestaţia devenită imPosibilă pierde
dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative”. --- rezoluţiunea contractului. În cazul în care
una din părţi nu-şi execută în mod culpabil, obligaţiile contractuale, după expirarea unui termen
rezonabil în care s-ar fi putut efectua plata, cealaltă parte va putea cere desfiînţarea contractului,
adică rezoluţiunea lui – art. 709 C. civ.
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi. Prin încheierea contractului scopul
mediat urmărit de părţi îl reprezintă fie contraprestaţia celeilalte părţi, fie gratificarea ei. Prin
urmare contractele închiate vor fi, fie cu titlu oneros fie cu titlu gratuit.

A. Cu titlu oneros sînt contractele în care fiecare parte urmareşte a-şi procura un avantaj
patrimoniual. Sînt contracte cu titlu oneros: vînzarea – cumpărarea, schmbul, locaţiunea şi altele.
B. Cu titlu gratuit sînt contractele în care o parte voieşte a procura celeilalte părţi un avantaj
patrimonial fără a obţine un echivalent. Altfel spus, avantajul patrimonial conferit uneia dintre
părţi nu are drept scop obţinerea avantajului corelativ. Sînt contracte cu titlu gratuit donaţia,
comodatul, depozitul. Unele contracte sînt prin esenţa lor cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Deci, acele contracte care nu pot fi decît numai ori oneroase ori numai gratuite. Din primă
categorie de ex., vînzarea - cumpărarea, schimbul, locaţiunea. Din cea de a doua categorie, de
ex., donaţia, comodatul. Alte sînt prin natura lor cu titlu onerost sau cu titlu gratuit, acelea
contracte care pot fi atăt gratuite cît şi oneroase în funcţie de opţiunea părţilor părţicipante, –
mîndatul, renta, fidejuşiunea, depozitul etc.. Importanţa practică a acestei clasificări se mînifestă
sub mai multe aspecte dintre care: --- tutorii sau curatorii nu vor putea încheia acte juridice cu
titlu gratuit în numele persoanelor lipşite de capacitatea de exerciţiu – art. 43 alin. 1. ---
elementul întuitu personaie este mult mai relevant în cazul contractelor cu titlu gratuit, persoana
contractantului fiind decişivă la încheierea contractului. --- răspunderea părţilor în cazul
contractelor cu titlu gratuit nu este atît de severă ca în cazul actelor cu titlu oneros. Astfel art.
1049 prevede: „dacă îndeplineşte mîndatul cu titlu gratuit, mîndatarul va răspunde doar pentru
actele sale întenţionate sau pentru culpă gravă”. --- în mod diferit se soluţionează problemă
revendicării de către proprietar a bunurilor aflate în posesiunea unui subdobînditor de bună
credinţă după cum temeiul dobîndirii este unul cu titlu oneros sau cu titlu gratuit –art. 375 alin. 1
şi 2. a. ) La rîndul lor, contractele cu titlu oneros, se subclasifică în contracte comutative şi
aliatorii. --- contractele comutative sînt acele contracte în care părţile cunosc sau pot cunoaşte,
încă din momentul încheierii lor, existenţa şi întînderea obligaţiilor ce le revîn. De ex., contractul
de vînzare cumpărare, schimbul, locaţiunea. --- contractele aliatorii sînt acele contracte în care
părţile au în vedere posibilitatea unui cîştig sau riscul unei pierderi de care fac să depîndă
existenţa sau întînderea obligaţiilor lor. De ex., contractul de asigurare, contractul de înstrăînare
a unui bun cu condiţia întreţînerii pe viaţă, ontractul de rentă viageră cu titlu oneros, contractul
de fidejuşiune cu titlu oneros. b.) Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte
dezînteresăre şi liberalităţi. --- contractele dezinteresate sînt acele contracte prin care
dispunătorul face un serviciu gratuit gratificatului fără aş-i micşora patrimoniul propriu de ex.,
fidejuşiunea, comodatul, mîndatul neremunerat. 14 --- liberalităţile sînt contractele prin care
dispunătorul îşi micşorează patrimoniul, transmiţînd gratificatului o valoare patrimonială, fără a
primi în schimb vre-un echivalent. De ex. contractul de donaţie.

Clasificarea contractelor după modul de formăre. După modul de formăre contractele se

clasfică în consensuale, solemne înregistrate şi reale.

a. Contractele consensuale sînt acele contracte care se încheie prin şimplul acord de voînţă a
părţilor, simpă lor mînifestare de voînţă, neînsoţită de nici un fel de formă, este suficientă pentru
formărea valabilă a contractului. Dacă mînifestarea de voînţă se materializează printr-un înscris
aceasta doar numai pentru a aşigura un mijloc de probă privînd încheierea şi conţinutul
contractului – ad probationem. În dreptul nostru măjoritatea contractelor sînt consensuale.
b. Contractele solemne sînt acele contracte pentru a cărui încheiere valabilă se cere respectarea
unei formălităţi impuse de lege sau convenite de părţi pentru însăşi validitatea contractului.
Aceste formălităţi vor constă, fie formă scrisă, fie formă autentică. Trebuie să facem precizarea
că formă scrisă va fi necesără pentru însăşi valabilitatea contratului, deci, va reprezenta o
condiţie - ad validitatem, şi nu o condiţie pentru probarea lui, adică ad probationem. În ce
priveşte formă scrisă a contractului, ca formă solemnă, legea dispune că nerespectarea formei
scrise a contractului atrage nulitatea lui numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de
lege sau prin acordul părţilor, atunci cînd formă scrisă este necesără pentru însăşi valabilitatea
contractului – deci ad validitatem. Exemplu de contracte unde formă scrisă se cere pentru
valabilitatea lui, sînt: clauza penală, contractul de fidejusiune, contractul de francesing ş. a.
În ce priveşte formă autentică aceasta poate fi impusă atît prin lege cît şi prin acordul părţilor –
212 C. civil. Astfel de contracte sînt: contractul de ipotecă, contractul de rentă, ş. a. c.
Contractele înregistrate sînt acele contracte care, pentru a fi valabile sau pentru a fi opozabile
terţilor, trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de lege. Înregistrarea unor astfel de acte are
menirea să asigure publicitatea lor. Scopul acestei înregistrări este acela de a proteja interesele
terţilor persoane, aceştea având tot înteresul de a şti, atunci cînd actele juridice se referă, de ex.,
la imobile, situaţia exactă a regimului acestor bunuri, şi anume: constituirea, modificarea,
transmiterea sau stingere drepturi reale asupra lor. Ca regulă generală, nerespectarea condiţiei
înregistrării contractului va constă în înopozabilitatea lor faţă de terţi, contractul rămînînd
a fi unul valabil producîtor de efecte juridice. De ex. contractul de locaţiune a unui bun imobil
pe un termen mai măre de 3 ani, trebuie înregistrat în registrul bunurilor imobile – art. 876 alin 2,
C. civil. Dacă imobilul a formăt obiectul unor contracte distîncte de locaţiune, iar ultimul locatar
a înregistrat primul contractul sau, ceilalţi locatari nu vor putea opune contractele lor, chiar cu
date mai vechi, acestuia din urmă, tocmai pentru motivul că acesta şi-a înregistrat contractul sau.
Există cazuri cînd legea impune obligaţia de înregistrare ca o condiţie de valabilitate a
contractului, înregistrarea avînd caracter constitutiv. De ex., gajul înregistrat apare în
momentul înregistrării sale, art. 466, C. civil, contractul de ipotecă trebuie înregistrat în termne
de 3 luni de la data încheierii lui. Nerespectarea termenului atrage nevalabilitatea contractului.

d. Contractele reale se caracterizează prin aceia că pentru formărea lor, nu este suficientă simpă
mînifestare a voiţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului. Astfel de
contracte sînt: împrumutul, comodatul, depozitul, gajul şi transportul. Din defîniţie rezultă că
acestea nu se consideră încheiate de cît în momentul predării lucrului. Înţelegerea părţilor,
prealabilă predării are valoare unei promişiuni de a contracta, în temeiul căruia promitentul se
obligă a încheia ulterior contractul, prin remiterea efectivă a bunului.

Clasificarea contractelor după modul de executare. În funcţie de modul de executare

contractele se împart în contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă.
a.) Contractele cu executare imediată sînt contractele care au ca obiect una sau mai multe
prestaţii care se execută dintr-o dată. De ex., în contractul de vînzare cumpărare, vînzătorul
transmite bunul iar cumpărătorul preţul lui în acelaş moment

b). Contractele cu executare succesivă sînt contractele care se execută în timp, fie ca o prestaţie
continuă (contractul de locaţiune), fie ca o succeşiune de prestaţii (vînzarea cumpărarea cu plata
în rate). Deci, contractele cu executare succesivă se împart în contracte cu executare continuă şi
contracte cu executare eşalonată. Importanţa acestei clasificări rezidă în următoarele: În cazul
neexecutarea contractului cu executare imediată, sancţiunea va constă în rezoluţiunea lui cu
efecte retroactive, pe cînd în cazul contractelor cu executare succesivă sancţiunea va fi rezilierea,
constînd în desfiînţarea contractului dor pentru viitor. --- Numai în ipoteza contractelor cu
executare succesivă se poate pune problemă unei suspendări a executării, din motive de forţă
măjoră, pe toata durata imposibilităţii de executare.

Clasificarea contractelor după cum sînt sau nu nomînalizate în legislaţia civilă

a.) Contractele numite sînt acele contracte ce corespund unei operaţiuni juridice determinate şi
care sînt nomînalizate de legislaţia civilă. De ex., contractul de vînzare cumpărare, mîndatul,
depozitul, împrumutul.

b.) Contractele nenumite sînt acele contracte care nu sînt nominalizate, deci nu au o denumire
legală şi nu sînt expres reglementate de lege, întrucît nu se încadrează într-o categorie
determînată.

c.) Contractele complexe sînt acele contracte care îmbină elemente ale unor contracte diferite,
numite sau nenumite. În virtutea libertăţii contractuale părţile pot foloşi şi încheai o măre
varietate de contracte pentru a da sătisfacţie nevoilor lor.

Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele. După corelaţia dintre ele contractele se
clasifică în contracte principale şi contracte accesorii.

a) Contractele principale sînt acele contracte care au o existenţă de sînestătătoare şi a căror

soartă nu este legată de acea a altor contracte încheiate de părţi.

b) Contractele accesorii sînt acele contracte ce însoţesc unele contracte principale de a căror
soartă depînd. De ex., contractul de gaj sau de fideiuşiune sînt contracte accesorii menite să
asigure executarea unor contracte principale, ca contractele de împrumut sau credit bancar.
Contract accesoriu este şi clauza penală, convenţie menită a contribui la executarea unui contract
principal, în cuprinsul căruia este înserat.

Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor. În funcţe de modul
în care se exprimă voinţa părţilor, acestea pot fi: contracte negociate, contracte de adeziune,
contracte obligatorii şi contracte autorizate.

a) Contractele negociate sînt acele contracte ale căror clauze reprezintă rodul negocierilor
părţilor contractante, fără întervenţia vre-o unei voînţe din exterior.

b) Contractele de adeziune sînt acele contracte redactate în înregime numai de către una din
părţi numită utilizator, cealaltă parte numită aderent avînd doar dreptul să le accepte sau să nu le
accepte. Dacă le acceptă, el pur şi şimplu aderă la un contract care a fost preredactat.

c) Contractele obligatorii sînt acele contracte a căror încheiere şi conţînut sînt impuse prin lege.
Ele se aseamînă cu contractele de adeziune cu deosebirea că acestea sînt impuse de către o parte
care este o persoană fizică sau juridică pe cînd în cazul contractelor obligatorii acestea sînt
impuse prin lege.

d) Contractele autorizate sînt acele contracte care nu pot fi încheiate valabil sau nu pot produce
efecte, fără o autorizaţie în acest sens. De ex., contractele prin care se dispune de bunurile
imobile proprietate comună în devălmăşie pot fi încheiate numai cu acordul coproprietarilor
devălmăşi

Clasificarea contractelor după efectele produse În funcţie de acest criteriu contractele se

împart în două mări grupe.

A. O primă grupă este cea care cuprinde contracte constitutive sau translative de drepturi reale şi
contracte generatoare de drepturi de creanţă

a) Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sînt acele contracte prin care se
transferă dreptul de proprietate, dreptul de gaj, uzufruct, uz, servitute sau superficie

b) Contractele generatoare de drepturi de creanţă sînt acele contracte prin care se nasc drepturi
de creanţă şi obligaţii corelative. Varetatea şi mulţitudinea drepturilor de creanţă face ca şi
contracte utilizate să fie practic nelimitate la o anumită categorie.

B. O a doua grupă cuprinde contractele constitutive sau translative de drepturi şi contracte

declarative de drepturi.

a) Contractele constitutive sau translative de drepturi se caracterizează prin aceea că produc

efecte juridice din momentul încheierii lor în viitor. Măjoritatea contractelor fac parte di acaeastă
categorie. De ex. contractul de partaj a bunului comun.

b) Contractele declarative de drepturi sînt acele prin care se recunosc, se constătă, se

consolidează drepturi care deja există, de exemplu contractul de tranzacţie, art. 1331 C. civ.
Aceste contracte produc efecte nu doar pentru viitor dar şi pentru trecut, retroactiv.

23. Încheierea contractului.

Articolul 679. Acordul asupra clauzelor esenţiale ale contractului
(1) Contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui
esenţiale.
(2) Sînt esenţiale clauzele care sînt stabilite ca atare prin lege, care reies din natura
contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord.
(3) Prin contract se poate naşte obligaţia de a se încheia un contract. Forma stabilită pentru
contract se aplică şi pentru antecontract.
Articolul 680. Forma contractului
Dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă părţile au
prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de
formă.
Articolul 681. Oferta
(1) Ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine
toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat
prin acceptarea ofertei.
(2) Oferta produce efecte numai dacă a ajuns la destinatar înainte de a fi revocată.
(3) O propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare
la ofertă dacă această propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin
acceptare.
(4) Oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă şi completă.
 Articolul 682. Valabilitatea ofertei
(1) Valabilitatea ofertei nu depinde de forma în care a fost făcută.
(2) Oferta este valabilă, nulă sau anulabilă conform prevederilor aplicabile actului juridic.
Articolul 683. Revocarea ofertei
(1) O ofertă poate fi revocată cu excepţia cazului în care ea include un termen pentru acceptare
sau a cazului în care este irevocabilă în alte temeiuri.
(2) Oferta, chiar şi irevocabilă, poate fi revocată dacă revocarea ajunge la destinatarul ofertei
cel tîrziu concomitent cu oferta.
(3) Oferta primită de destinatar nu poate fi revocată în termenul de acceptare stabilit în ofertă
sau, dacă acest termen nu este stabilit sau este nejustificat de mic, în termenul necesar pentru ca
destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform
circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor.
Articolul 684. Oferta irevocabilă
O stipulare prin care o parte se obligă să intre într-un anumit contract cu o altă parte, la cererea
acesteia, constituie ofertă irevocabilă.
Articolul 685. Valabilitatea în caz de deces sau de pierdere a capacităţii de exerciţiu
Oferta nu îşi pierde valabilitatea prin decesul sau pierderea capacităţii de exerciţiu a unei părţi
şi nici dacă una din părţi pierde dreptul de a încheia contracte ca rezultat al transmiterii
patrimoniului ei în administrare unei alte persoane.
Articolul 686. Caducitatea ofertei
Oferta devine caducă dacă nu a fost acceptată în termen sau dacă este respinsă.
Articolul 687. Acceptarea
(1) Constituie acceptare declaraţia destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă
consimţirea ofertei. Acceptarea produce efecte din momentul în care este recepţionată de
ofertant.
(2) Dacă, în virtutea ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-
şi manifeste consimţămîntul prin săvîrşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului, acceptarea
produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor.
Articolul 688. Acceptarea ofertei fără termen
(1) Oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc. Această regulă se
aplică şi în cazul în care oferta este făcută de la om la om (instantaneu) prin mijloace de
telecomunicaţie.
(2) Oferta făcută unei persoane absente poate fi acceptată doar pînă în momentul în care
ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, avînd în vedere mijloacele de comunicare folosite
de ofertant, la parvenirea răspunsului.
Articolul 689. Acceptarea ofertei cu termen
Dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută doar
în termen.
Articolul 690. Începutul curgerii termenului pentru acceptarea ofertei
Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit de ofertant printr-o telegramă sau scrisoare începe
să curgă de la data la care telegrama a fost înmînată spre expediere sau de la data menţionată în
scrisoare sau, dacă o astfel de dată lipseşte, de la data de pe plic. Termenul pentru acceptarea
ofertei stabilit prin mijloace de comunicare instantanee începe să curgă de la data la care oferta
parvine destinatarului.
Articolul 691. Acceptarea tardivă sau cu modificări
(1) Acceptarea tardivă a ofertei este considerată o nouă ofertă.
 (2) Acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei este considerată o nouă ofertă şi o
respingere a ofertei originale.
(3) Răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale sau condiţii
diferite ce nu afectează material condiţiile ofertei constituie o acceptare dacă ofertantul nu le
respinge fără întîrziere nejustificată. Dacă ofertantul nu obiectează, contractul se încheie în
condiţiile ofertei, cu modificările care se conţin în acceptare.
Articolul 692. Valabilitatea acceptării tardive
(1) Acceptarea tardivă produce efecte dacă ofertantul comunică neîntîrziat acceptantului că el
consideră acceptul parvenit în termen.
(2) Dacă acceptarea ofertei parvine cu întîrziere ofertantului şi dacă din acceptare reiese că a
fost expediată la timp, aceasta este considerată tardivă numai dacă ofertantul comunică imediat
celeilalte părţi faptul întîrzierii.
Articolul 693. Acceptarea cu modificări în relaţiile comerciale
Dacă în relaţiile comerciale acceptarea este făcută cu extinderi sau modificări, contractul se
consideră încheiat atunci cînd acceptantul poate conta pe acordul ofertantului, iar acesta nu
refuză neîntîrziat.
Articolul 694. Acceptarea tacită
(1) Tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din practica stabilită între părţi
şi din uzanţe nu reiese altfel.
(2) Dacă un comerciant a cărui activitate constă în comercializarea anumitor bunuri primeşte o
ofertă asupra unor astfel de bunuri din partea cuiva cu care se află în relaţii de afaceri,
comerciantul este obligat să răspundă fără întîrziere, tăcerea sa putînd fi considerată acceptare a
ofertei. Chiar şi atunci cînd respinge oferta, comerciantul este obligat să protejeze temporar, pe
contul ofertantului, bunurile trimise de acesta, în măsura în care poate suporta cheltuielile
necesare şi nu suferă prin aceasta vreun dezavantaj.
Articolul 695. Revocarea acceptării
Acceptarea ofertei se consideră revocată dacă înştiinţarea despre revocare parvine ofertantului
înaintea acceptării sau concomitent cu ea.
Articolul 696. Înscrisul care confirmă încheierea contractului
Condiţiile adiţionale sau condiţiile modificate dintr-un înscris expediat într-un termen
rezonabil de la data încheierii contractului între comercianţi care are drept scop confirmarea
acestuia devin parte a contractului, cu excepţia cazului cînd ele îl alterează material sau cînd
partea care îl recepţionează le respinge fără întîrzieri nejustificate.
Articolul 697. Comis-voiajorii
(1) Contractul dintre un consumator şi o persoană care acţionează în exercitarea unei profesii,
încheiat într-un cadru specific voiajorilor comerciali, produce efecte doar dacă, în decursul unei
săptămîni, consumatorul nu îl revocă în scris, cu excepţia situaţiei în care contractul este executat
pe loc de ambele părţi.
(2) Dispoziţiile de la alin.(1) se aplică şi asupra contractelor de consumator încheiate pe credit,
şi asupra contractelor de asigurare.
(3) Termenul de revocare a contractelor prevăzute la alin.(1) şi (2) curge doar din momentul în
care consumatorul este înştiinţat în scris asupra dreptului său de revocare.
Articolul 698. Încheierea contractului la licitaţie
La licitaţie, contractul se încheie prin adjudecare. O ofertă se stinge de îndată ce este emisă o
supraofertă sau licitaţia se închide fără ca adjudecarea să fie atribuită.
Articolul 699. Momentul şi locul încheierii contractului
 (1) Contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către ofertant.
(2) Dacă în contract nu este indicat locul încheierii, el se consideră încheiat la domiciliul sau la
sediul ofertantului.
Articolul 700. Recunoaşterea obligaţiei
(1) Pentru valabilitatea unui contract prin care se recunoaşte existenţa unei obligaţii este
necesară o declaraţie scrisă de recunoaştere.
(2) Dacă pentru constituirea obligaţiei a cărei existenţă este recunoscută se prescrie forma
autentică, declaraţia de recunoaştere trebuie făcută în această formă.
(3) Dacă obligaţia se recunoaşte pe baza unei decontări sau compensări, nu mai este necesară
respectarea formei.
Articolul 701. Obligaţia de confidenţialitate
(1) Dacă în timpul negocierilor o parte comunică informaţii celeilalte părţi, aceasta are
obligaţia să nu o divulge sau să nu o folosească inadecvat în scopuri proprii, indiferent de faptul
dacă a fost sau nu încheiat contractul.
(2) Cel care încalcă obligaţia de confidenţialitate trebuie să repare prejudiciul cauzat.
Despăgubirea pentru neexecutarea obligaţiei de confidenţialitate poate consta în compensaţii din
beneficiul obţinut de cealaltă parte.
Articolul 702. Clauza de integritate şi clauza privind modificarea scrisă
(1) Contractul scris, completat cu o clauză care stipulează că înscrisul conţine toate condiţiile
asupra cărora au convenit părţile nu poate fi contestat sau completat prin proba declaraţiilor sau
acordurilor anterioare. Aceste declaraţii sau acorduri pot fi folosite totuşi pentru interpretarea
înscrisului.
(2) Contractul scris conţinînd o clauză prin care se stipulează că toate modificările sau
rezoluţiunea contractului se fac în scris nu poate fi modificat sau rezolvit altfel. Comportamentul
unei părţi o poate priva totuşi de dreptul invocării acestei clauze dacă cealaltă parte a acţionat în
conformitate cu acest comportament.
Articolul 703. Neexecutarea promisiunii de a contracta
Contractul încheiat cu încălcarea promisiunii de a contracta date unei alte persoane este
opozabil beneficiarului promisiunii fără a-l priva pe acesta de dreptul de a cere promitentului şi
terţului de rea-credinţă care a contractat cu ultimul repararea prejudiciilor suferite.

24. Rezoluțiunea, rezilierea, modificarea și revocarea contractului

Prin rezoluţiunea contractului se înţelege desfiinţarea retroactivă a contractelor cu executare uno
ictu (instantanee) în cazul în care una din părţi nu execută obligaţiile contractuale.

Prin reziliere trebuie de înţeles acea sancţiune juridică care intervine în cazul neexecutării unui
contract cu executare succesivă şi constă în încetarea efectelor contractului pentru viitor.

Prin revocare trebuie să înţelegem de asemenea desfiinţarea unui contract în temeiul voinţei
ambelor părţi sau a uneia dintre părţi. Spre deosebire de rezoluţiune şi reziliere care intervin în
cazul în care nu este executată obligaţia contractuală de către una dintre părţi, pentru revocare nu
este necesar să fie invocată neexecutarea obligaţiilor contractuale. În rezultatul revocării
contractului aceasta încetează de a mai produce efecte juridice.
Articolul 733. Temeiurile rezoluţiunii, rezilierii şi revocării
Contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decît în temeiuri prevăzute de lege
sau prin acordul părţilor.
Articolul 734. Clauza de rezoluţiune
(1) Părţile îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul de rezoluţiune a contractului.
(2) Acordul privind rezoluţiunea contractului trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru
contract dacă din lege, contract sau uzanţe nu rezultă altfel.
Articolul 735. Rezoluţiunea în cazul neexecutării esenţiale
(1) O parte poate rezolvi contractul dacă există o neexecutare esenţială din partea celeilalte
părţi.
(2) Pentru determinarea neexecutării esenţiale, în special se iau în considerare următoarele
circumstanţe:
a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea
contractului, cu excepţia cazului cînd debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să
prevadă în mod rezonabil rezultatul scontat;
b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului;
c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă;
d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a
contractului.
Articolul 736. Garantarea executării corespunzătoare
Partea care, reieşind din circumstanţe concrete, consideră în mod rezonabil că va exista o
neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi poate cere garantarea suficientă a executării
corespunzătoare şi poate să suspende pentru această perioadă executarea propriei obligaţii. În
cazul în care garanţia nu este prezentată într-un termen rezonabil, partea care cere garanţii poate
rezolvi contractul.
Articolul 737. Operarea rezoluţiunii
(1) Rezoluţiunea contractului operează prin declaraţie scrisă faţă de cealaltă parte.
(2) Dacă prestaţia este oferită cu întîrziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor
contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune dacă nu notifică cealaltă parte într-un
termen rezonabil de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre oferta sau executarea
necorespunzătoare.
Articolul 738. Efectele rezoluţiunii
(1) În cazul exercitării dreptului de rezoluţiune, contractul încetează şi părţile sînt eliberate de
obligaţia de a presta, trebuind să restituie prestaţiile executate şi veniturile realizate.
(2) Debitorul dă compensaţie în bani în locul restituirii în natură a prestaţiei dacă:
a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;
b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;
c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă
destinaţiei nu se ia în considerare.
(3) Dacă în contract este stipulată o contraprestaţie, aceasta ia locul compensării în bani.
(4) Obligaţia compensării în bani nu apare:
a) atunci cînd viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau
transformării obiectului;
b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului;
c) atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat
la creditor;
 d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs
la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar,
îmbogăţirea realizată urmînd să fie restituită.
(5) După rezoluţiune, creditorul poate cere acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea
contractului, cu excepţia cazului cînd debitorului nu îi este imputabilă cauza rezoluţiunii.
(6) Rezoluţiunea nu afectează clauzele contractului privind soluţionarea litigiilor şi alte clauze
destinate a produce efecte şi după rezoluţiune.
Articolul 739. Neobţinerea beneficiului şi repararea pagubelor
(1) În cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de pe
urma bunului, deşi acest lucru i-ar fi fost posibil, el este obligat faţă de creditor la compensarea
valorii veniturilor ratate. Debitorul trebuie însă să dovedească, în raport de aceste venituri, doar
acea diligenţă pe care în mod obişnuit o exercită în propriile afaceri.
(2) Dacă debitorul restituie bunul, compensează valoarea bunului sau dacă compensarea este
exclusă conform art.738 alin.(4) lit.a)-c), lui i se restituie cheltuielile necesare făcute în legătură
cu bunul. Alte cheltuieli se restituie doar în măsura în care creditorul realizează o îmbogăţire de
pe urma lor.
Articolul 740. Executarea obligaţiilor născute din rezoluţiune
Obligaţiile părţilor născute din rezoluţiune se execută simultan.
Articolul 741. Termenul pentru rezoluţiunea contractului
Dacă părţile nu s-au înţeles în privinţa unui termen de rezoluţiune a contractului, celui
îndreptăţit i se poate stabili de către cealaltă parte un termen rezonabil pentru rezoluţiune. Dacă
nu exercită acest drept pînă la expirarea termenului, creditorul poate rezolvi contractul numai la
expirarea fără rezultat a unui termen de graţie rezonabil, stabilit de el, sau după o somaţie rămasă
fără efect.
Articolul 742. Rezoluţiunea în cazul pluralităţii de părţi
(1) În cazul pluralităţii de debitori sau creditori, dreptul de rezoluţiune nu poate fi exercitat
decît de toţi creditorii sau debitorii contra tuturor debitorilor sau creditorilor.
(2) Dacă dreptul de rezoluţiune se stinge pentru unul dintre cei îndreptăţiţi, se stinge şi pentru
ceilalţi.
Articolul 743. Rezoluţiunea fără efecte
Dacă una din părţi şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune pentru cazul în care cealaltă parte nu-şi
îndeplineşte obligaţia, rezoluţiunea nu produce efecte atunci cînd cealaltă parte se poate elibera
de obligaţie prin compensare şi declară compensarea imediat după ce a primit declaraţia de
rezoluţiune.
Articolul 744. Clauza privind pierderea drepturilor de către debitor
Dacă un contract este încheiat cu rezerva pierderii drepturilor de către debitor în cazul
neexecutării obligaţiei sale, creditorul, la survenirea acestui caz, are dreptul la rezoluţiunea
contractului.
Articolul 745. Rezoluţiunea sub condiţia de a se plăti penalitatea
În cazul în care dreptul de rezoluţiune a contractului este stipulat cu condiţia de a se plăti
penalitatea, rezoluţiunea este fără efect dacă penalitatea nu a fost plătită pînă la declaraţia de
rezoluţiune sau concomitent cu ea, iar cealaltă parte, din acest motiv, a respins neîntîrziat
declaraţia. Aceasta produce efecte dacă, după respingerea sa, penalitatea este plătită neîntîrziat.
Articolul 746. Dreptul creditorului la reducerea obligaţiei corelative
(1) În cazul în care nu poate cere rezoluţiunea contractului, creditorul are dreptul la reducere
proporţională a obligaţiei sale corelative.
 (2) Reducerea proporţională a obligaţiei corelative se determină în funcţie de toate
circumstanţele pertinente.
(3) În cazul în care obligaţia corelativă nu poate fi redusă, creditorul are dreptul de a cere doar
repararea prejudiciului.
Articolul 747. Rezilierea contractului
(1) Rezilierea operează numai pentru viitor. Pot fi reziliate contractele cu executare succesivă.
(2) La reziliere, art.734, 735, 737, 741-746 se aplică în modul corespunzător.
Articolul 748. Rezilierea contractelor cu executare succesivă pentru motive temeinice
(1) Dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei obligaţii contractuale, rezilierea este
admisibilă numai la expirarea fără rezultat a unui termen de remediere (termen de graţie) sau
după o somaţie rămasă fără efect. Dispoziţiile art.709-711 se aplică în modul corespunzător.
(2) Contractele cu executare succesivă în timp pot fi reziliate de orice parte pentru motive
întemeiate, fără respectarea unui termen de graţie sau de somaţie. Există motiv întemeiat atunci
cînd, luîndu-se în considerare toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate
pretinde nici uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale pînă la expirarea termenului
de graţie sau de somaţie.
(3) Cel îndreptăţit poate rezilia contractul doar într-un termen rezonabil, după ce a cunoscut
sau a trebuit să cunoască motivul rezilierii.
(4) Dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptăţit să
rezilieze, el poate extinde rezilierea şi asupra acestor prestaţii. În cazul restituirii prestaţiilor
efectuate, art.731 şi 738 se aplică în modul corespunzător.

25. Răspunderea civilă contractuală

1. Noţiunea şi condiţiile survenirii răspunderii civile contractuale
Obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întocmai şi de bună – voie, în caz contrar,
realizarea acestora se vor obţine silit, prin hotărîre judecătorească. Dacă una din părţi nu execută
prestaţiile care-i revin, la fel, se poate obţine executarea acestora prin echivalent. În aceste
condiţii, se naşte obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului, aceste
despăgubiri numindu-se şi daune interese.
(Doctrina). Răspunderea contractuală este obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul
cauzat creditorului său prin neexecutare, executare necorespunzătoare sau întîrziată a obligaţiilor
contractuale.
Condiţiile răspunderii contractuale:
1. Fapta ilicită, prejudiciul.
2. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
3. Vinovăţia.
Fapta ilicită – reprezintă neexecutarea propriu-zisă, executarea necorespunzătoare sau cu
întîrziere a obligaţiilor contractuale.
Prejudiciu – consecinţele dăunătoare de natură patrimonială, nepatrimonială, efecte ale
încălcării obligaţiilor contractuale prin neexecutarea obligaţiilor asumate. Evaluarea prejudiciilor
patrimoniale poate fi realizată la momentul încheierii contractului sau ulterior. Prejudiciile
nepatrimoniale se vor repara în cazuri şi condiţiile prevăzute de lege.
Prejudiciul trebuie să fie cert, adică să aibă existenţă sigură, neîndoielnică. Sînt certe atît
prejudiciile actuale cît şi cele viitoare, în măsura în care pot fi evaluate sau prezintă suficiente
elemente pentru a fi determinate.
Raport de cauzalitate – adică între neexecutarea obligaţiilor contractuale şi prejudiciile cauzate
creditorului, trebuie să existe o legătură.
Vinovăţie – reprezintă condiţia generală a răspunderii civile. În principiu, formavinovăţiei nu
interesează, însă dovedirea ei ne interesează în cazul obligaţiilor de rezultat în care vinovăţia
debitorului este prezumată deoarece debitorul nu a obţinut pentru creditor rezultatul datorat. În
schimb, în cazul obligaţiilor de mijloc, unde debitorul e obligat să depună toată diligenţa pentru a
obţine rezultatul dorit de creditor, dacă se demonstrează că el nu a făcut acest lucru, atunci
debitorul e vinovat de cauzarea prejudiciului.
2. Daunele interese
Daunele interese reprezintă despăgubirile băneşti pe care debitorul e obligat să le plătească
creditorului pentru a repara prejudiciul care a apărut în urma neexecutării obligaţiilor
contractuale. Pentru a cere daunele interese, trebuie să fie întrunite cele 3 condiţii. În acest mod,
creanţa iniţială este înlocuită cu alta, care are ca obiect o sumă de bani ce reprezintă echivalentul
prejudiciului suferit, nu în sensul că obligaţia de bază s-a transformat în alta. Daunele interese
întotdeauna sînt stabilite în pact.
Instanţa de judecată nu va putea să-l oblige pe debitor să execute în natură o altă prestaţie decît
cea care a fost stabilită, însă dacă executarea în natură nu este posibilă nici silit, atunci repararea
prejudiciului se va face printr-o sumă bănească.
Punerea în întîrziere a debitorului de către creditor
Prin punerea în întîrziere se înţelege că debitorul, în urma somaţiei primite după scadenţă din
partea creditorului, nu şi-a executat obligaţia. Punerea în întîrziere are loc prin înştiinţarea
debitorului de către creditor asupra faptului că debitorul trebuie să-şi execute imediat
obligaţiunile, înştiinţare care se face de obicei printr-o notificare adresată debitorului prin
intermediul executorilor judecătoreşti de pe lîngă judecătoria domiciliului său.
Clasificarea daunelor interese
1. Compensatorii.
2. Moratorii.
Compensatorii – reprezintă despăgubirile băneşti care se acordă creditorului de către debitor
pentru neexecutarea totală sau parţială sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor
contractuale.
Moratorii – reprezintă despăgubirile băneşti egale cu prejudiciul care a fost cauzat prin
executarea cu întîrziere a obligaţiilor debitorului.
Deosebiri dintre daunele interese compensatorii şi moratorii:
1. Daunele interese compensatorii înlocuiesc executarea în natură a obligaţiilor.
2. Daunele interese moratorii se alătură cu executarea în natură sau cu plata daunelor interese
compensatorii. Astfel, debitorul nu poate să fie obligat în acelaşi timp să plătească daune interese
compensatorii şi să execute în natură prestaţiile la care s-a obligat, în schimb, cînd execută cu
întîrziere obligaţiile, el va putea fi obligat şi la plata daunelor interese compensatorii. Exemplu:
nu plăteşte pînă la data de 20, pentru aceasta se stabileşte o amendă.
Evaluarea daunelor interese poate fi făcută prin:
§ Acordul părţilor în contract (convenţională).
§ Printr-o hotărîre judecătorească (judiciară).
§ Direct prin lege (legală).
Evaluarea convenţională poartă denumirea şi de clauză penală cînd întinderea despăgubirilor se
stabileşte prin acordul de voinţă al părţilor, înţelegere care este făcută înaintea cauzării
prejudiciului.
Clauza penală – prevedere contractuală stabilită prin acordul părţilor prin care acestea evaluează
din timp prejudiciul, stipulînd că debitorul în cazul neexecutării obligaţiilor urmează să remită
creditorului o sumă de bani sau un alt bun. Clauza penală stabilită în cadrul unui contract
reprezintă o garanţie pentru creditor în cadrul instanţei de judecată şi anume că el nu e obligat să
dovedească existenţa şi întinderea prejudiciilor. Este suficient ca el să demonstreze neexecutarea,
executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiilor pentru a obţine plata clauzei penale.
Clauza penală reprezintă un stimul pentru debitor în executarea prestaţiilor sale faţă de creditor,
deoarece ştie care este sancţiunea.
Evaluarea judiciară
Problema este de a şti dacă judecătorii au dreptul de a aloca creditorului daune viitoare pentru
fiecare zi de întîrziere adusă în executarea obligaţiei. Doctrina şi jurisprudenţa le oferă
judecătorilor această facultate, sub condiţia însă de a constata în deciziile lor greşeala debitorului
şi de a evalua prejudiciul viitor.
În principiu, debitorul va fi obligat numai la repararea prejudiciului previzibil la momentul
încheierii contractului. Debitorul de bună – credinţă este obligat sa plătească daunele interese
pentru cauzele prevăzute, în întregime iar instanţele nu au dreptul sa le reducă, chiar daca li s-ar
părea ca sunt excesive. Este reparat numai prejudiciul direct, care se găseşte în legătură cauzală
cu faptul care a generat neexecutarea contractului.
Evaluarea legală
§ Creditorul nu trebuie sa facă dovada că prin întîrziere la executare i s-a cauzat un prejudiciu.
§ Creditorul nu poate pretinde ca echivalent al prejudiciului decât dobînda stabilita de lege.
§ Daunele-interese sunt datorate, de regulă, de la data chemării în judecată.
§ Nu este permisă plata anticipată a dobînzii şi este interzisă, în principiu, dobîndă la dobîndă
(anatocism).
Delimitarea răspunderii contractuale de răspunderea delictuală
§ Răspunderea contractuală reiese din contract, iar cea delictuală, dintr-un fapt ilicit.
§ Răspunderea contractuală cunoaşte numai imprudenţa şi neglijenţa ca formă a vinovăţiei, iar
răspunderea delictuală cunoaşte toate formele culpei.
§ În cadrul răspunderii contractuale, culpa debitorului se prezumă, iar în cadrul răspunderii
delictuale, culpa trebuie dovedită.
§ La răspunderea contractuală, debitorul nu răspunde pentru daunele imprevizibile, iar la
răspunderea delictuală, acesta răspunde pentru aceste daune.
§ La răspunderea contractuală, debitorul pentru a putea fi urmărit, trebuie pus în întîrziere, iar în
cazul răspunderii delictuale, autorul se află în întîrziere din momentul săvîrşirii faptului.
§ La răspunderea contractuală, capacitatea de a contracta începe de la 18 ani, iar în cazul
răspunderii delictuale, autorul faptei ilicite are capacitate de la 14 ani.
§ Răspunderea contractuală este o răspundere conjunctă (restrînsă), iar în cazul răspunderii
delictuale, dacă faptul ilicit prezintă rezultatul a 2 sau mai multe persoane, atunci răspunderea va
fi solidară.
§ La răspunderea contractuală, competenţa aparţine instanţei domiciliului pîrîtului, iar în cazul
răspunderii delictuale, competenţa aparţine instanţei locului săvîrşirii faptei ilicite.
§ În cazul răspunderii contractuale, prescripţia dreptului la acţiune, curge de la data cînd
creditorul are dreptul să ceară executarea obligaţiilor contractuale, iar în cazul răspunderii
delictuale, curge de la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atît prejudiciul
cauzat cît şi persoana răspunzătoare de producerea acestuia.
Articolul 602. Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei
(1) În cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru
prejudiciul cauzat astfel dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
(2) Neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau
tardivă.
(3) Repararea prejudiciului cauzat prin întîrziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a
obligaţiei nu-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură, cu excepţia cazurilor cînd, datorită
unor circumstanţe obiective, creditorul pierde interesul pentru executare.
(4) Dreptul creditorului de a cere despăgubiri în locul prestaţiei se exercită în condiţiile suplimentare de
la art.609. Creditorul poate cere despăgubiri pentru întîrzierea executării obligaţiei doar în condiţiile
suplimentare privind întîrzierea prevăzute la art.617. În cazul unui contract sinalagmatic, creditorul poate
cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei debitorului doar după rezoluţiune, conform art.737.
Articolul 603. Vinovăţia debitorului
(1) Debitorul poartă răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau neglijenţă) dacă
legea sau contractul nu prevede altfel sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese altfel.
(2) Este nulă orice stipulaţie care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere în caz de dol sau culpă
gravă.
Articolul 604. Răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului
Debitorul răspunde pentru vina reprezentantului său şi a persoanelor cărora le-a încredinţat executarea
contractului în aceeaşi măsură ca pentru propria vină dacă legea nu prevede că răspunde terţul.
Prevederile art.603 alin.(2) nu se aplică.
Articolul 605. Răspunderea pentru imposibilitatea procurării obiectului
Dacă trebuie să procure obiectul datorat, debitorul răspunde pentru imposibilitatea procurării chiar şi în
cazul în care aceasta nu se datorează vinovăţiei lui dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
Articolul 606. Forţa majoră
(1) Neexecutarea obligaţiei nu este imputabilă debitorului în cazul în care se datorează unei forţe
majore, dacă survenirea sau efectele acesteia nu au putut fi cunoscute de către debitor la momentul
naşterii obligaţiei ori dacă debitorul nu a putut împiedica sau înlătura survenirea forţei majore ori a
consecinţelor ei.
(2) Dacă este doar temporară, forţa majoră poate fi invocată numai în perioada în care aceasta are efect
asupra executării obligaţiei.
(3) Dacă nu poate executa obligaţia din cauza unei forţe majore, debitorul trebuie să notifice
creditorului aceste circumstanţe şi efectele lor asupra executării. Dacă notificarea nu a ajuns la creditor
într-un termen rezonabil de la data la care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască despre forţa
majoră, acesta din urmă răspunde pentru prejudiciul cauzat prin lipsa notificării.
(4) Prevederile prezentului articol nu împiedică creditorul să ceară rezoluţiunea contractului,
executarea obligaţiei sau plata dobînzilor.
Articolul 607. Restabilirea situaţiei preexistente
(1) Cel obligat la repararea prejudiciului trebuie să restabilească situaţia care ar fi existat în cazul în
care împrejurarea cauzatoare de prejudiciu nu survenea.
 (2) Dacă prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii capacitatea de muncă
se pierde ori se reduce sau dacă prin vătămare apar necesităţi noi, cel vătămat este despăgubit printr-o
rentă lunară în bani. Mărimea rentei se stabileşte în funcţie de evoluţia previzibilă şi conformă aşteptărilor
raţionale a veniturilor celui vătămat.
(3) Cel vătămat are dreptul să ceară în avans costul tratamentului. Această dispoziţie se aplică şi atunci
cînd este necesară reciclarea profesională.
(4) În locul rentei, cel vătămat poate cere o despăgubire în capital (globală) dacă există un motiv
temeinic.
Articolul 608. Imposibilitatea executării în natură
Dacă restabilirea situaţiei în conformitate cu prevederile art.607 alin.(1) nu este posibilă sau este
posibilă doar cu cheltuieli disproporţionate, creditorul este despăgubit în bani.
Articolul 609. Despăgubiri în locul prestaţiei
(1) În loc de prestaţie, creditorul poate cere despăgubire doar atunci cînd a stabilit anterior fără succes
debitorului un termen rezonabil pentru executarea prestaţiei. În cazul în care nu a fost stabilit un termen
sau termenul stabilit este nejustificat de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil.
(2) Nu este necesară somaţia dacă este evident că nu i se poate da curs, în special dacă a trecut termenul
stabilit la art.617 alin.(4), iar obligaţia nu a fost executată sau dacă există împrejurări deosebite care
îndreptăţesc valorificarea imediată a dreptului de despăgubire, luîndu-se în considerare interesele ambelor
părţi.
(3) În cazul în care are dreptul la despăgubiri pentru neexecutarea integrală a obligaţiei, creditorul
poate cere despăgubiri în locul întregii prestaţii dacă nu are interes în prestaţia parţială. Pentru restituirea
prestaţiilor efectuate se aplică în modul corespunzător prevederile art.738.
(4) Dreptul la executarea obligaţiei este exclus îndată ce creditorul cere despăgubire în locul executării
obligaţiei.
(5) Despăgubirile se acordă într-o sumă bănească globală. Pot fi acordate însă despăgubiri sub formă de
plăţi efectuate periodic în dependenţă de natura prejudiciului. Despăgubirile sub forma de plăţi periodice
se indexează în dependenţă de rata inflaţiei.
Articolul 610. Întinderea despăgubirii
(1) Despăgubirea pe care o datorează debitorul pentru neexecutare cuprinde atît prejudiciul efectiv
cauzat creditorului, cît şi venitul ratat.
(2) Ratat se consideră venitul care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea
autorului prejudiciului în împrejurări normale.
(3) Este reparabil numai prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit (direct) al neexecutării.
(4) Despăgubirea nu se extinde asupra prejudiciului care, conform experienţei debitorului, nu putea fi
prevăzut în mod raţional în cazul unei aprecieri obiective.
(5) Dacă neexecutarea obligaţiei este cauzată prin dol, debitorul răspunde şi pentru prejudiciul
imprevizibil.
Articolul 611. Determinarea întinderii prejudiciului
La determinarea întinderii prejudiciului se ţine cont de interesul pe care creditorul îl avea în executarea
corespunzătoare a obligaţiei. Determinante pentru această estimare sînt locul şi timpul prevăzute pentru
executarea obligaţiilor contractuale.
Articolul 612. Vinovăţia îndreptăţitului la naşterea prejudiciului
(1) Dacă la naşterea prejudiciului sau a unei alte obligaţii de compensare a concurat vinovăţia celui
îndreptăţit la despăgubire sau la compensare, existenţa şi întinderea obligaţiei de despăgubire sau de
compensare depind de împrejurări şi, în special, de măsura în care prejudiciul este cauzat de o parte sau
de cealaltă parte.
(2) Dispoziţia alin.(1) se aplică şi atunci cînd vinovăţia celui prejudiciat se restrînge la faptul că el a
omis să preîntîmpine sau să diminueze prejudiciul.
Articolul 613. Restituirea celor economisite în cazul exonerării de răspundere
Dacă dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu îi este imputabilă, debitorul trebuie să restituie
creditorului tot ceea ce a economisit ca urmare a neexecutării.
Articolul 614. Restituirea despăgubirii
(1) În cazul în care debitorul se foloseşte de dreptul de a refuza executarea obligaţiei şi obţine o
despăgubire sau are drept la despăgubire pentru obiectul datorat, creditorul, în urma apariţiei situaţiei care
justifică dreptul său de obiecţie, poate cere restituirea celor date ca despăgubire sau cedarea dreptului la
despăgubire.
(2) În cazul în care creditorul, în locul executării obligaţiei, poate cere despăgubiri, acestea se reduc cu
valoarea despăgubirilor deja obţinute ori se reduc corespunzător dreptului la despăgubire dacă creditorul a
făcut uz de dreptul prevăzut la alin.(1).
Articolul 615. Cesiunea creanţei privind repararea prejudiciului
Persoana care trebuie să repare prejudiciul cauzat prin pierderea unui bun este obligată să repare numai
în schimbul cesiunii creanţei pe care partea vătămată, în calitatea de proprietar sau de alt posesor legitim
al bunului, o are faţă de un terţ.
Articolul 616. Despăgubirea prejudiciilor nepatrimoniale
(1) Pentru un prejudiciu nepatrimonial se pot cere despăgubiri în bani în cazurile prevăzute de lege.
(2) În cazul vătămării integrităţii corporale sau al altei vătămări a sănătăţii, precum şi în cazul
privaţiunii ilegale de libertate, cel vătămat poate cere şi pentru prejudiciul nepatrimonial o despăgubire în
bani, stabilită în baza unei aprecieri conforme principiilor echităţii.
Articolul 617. Punerea debitorului în întîrziere
(1) Dacă nu execută obligaţia în urma somaţiei primite după scadenţă din partea creditorului, debitorul
se consideră în întîrziere ca urmare a somaţiei.
(2) Nu este necesară somaţie în cazul în care:
a) este stabilită o dată calendaristică pentru executarea obligaţiei;
b) înaintea executării obligaţiei trebuie să aibă loc un eveniment, iar perioada pentru executarea
obligaţiei este stabilită astfel încît poate fi calculată calendaristic de la producerea evenimentului;
c) părţile au convenit expres că debitorul este în întîrziere la expirarea termenului la care trebuia să
execute, fără îndeplinirea vreunei formalităţi;
d) obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decît într-un termen determinat, pe care debitorul l-a
lăsat să expire fără a executa;
e) debitorul obligaţiei cu executare succesivă refuză sau omite în mod repetat să o execute;
f) obligaţia de a nu face nu se execută;
g) este evident că somaţia nu va avea nici un rezultat;
h) intrarea în întîrziere se justifică din motive întemeiate, luîndu-se în considerare interesele ambelor
părţi;
i) debitorul a declarat în scris că nu doreşte să execute obligaţia.
(3) În cazurile menţionate la alin.(2) lit.a) şi b), orice înţelegere asupra unui termen care ar afecta grav
una din părţi este nulă.
(4) Debitorul este în întîrziere dacă nu execută obligaţia în termen de 30 de zile de la scadenţă şi de la
intrarea unei note de plată sau unei alte invitaţii de plată similare. Această dispoziţie se aplică debitorului
consumator numai dacă în nota de plată sau în invitaţia de plată similară este indicat în mod special
efectele menţionate.
(5) Debitorul nu este în întîrziere atît timp cît prestaţia nu a avut loc din cauza unor împrejurări
neimputabile debitorului.
Articolul 618. Răspunderea pe durata întîrzierii
Pe durata întîrzierii, debitorul răspunde, chiar şi în cazul limitării legale sau contractuale a răspunderii,
pentru orice imprudenţă sau neglijenţă. El răspunde şi pentru cazul fortuit, însă nu şi atunci cînd
prejudiciul s-ar fi produs chiar dacă obligaţia era executată în termen.
Articolul 619. Dobînda de întîrziere
(1) Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobînzi pe perioada întîrzierii. Dobînda de întîrziere reprezintă
5% peste rata dobînzii prevăzută la art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Este admisă proba
unui prejudiciu mai redus.
(2) În cazul actelor juridice la care nu participă consumatorul, dobînda este de 9% peste rata dobînzii
prevăzută la art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Nu este admisă proba unui prejudiciu mai
redus.
(3) În cazul în care creditorul poate cere în alt temei juridic dobînzi mai mari, ele vor trebui plătite. Nu
se exclude invocarea dreptului privind repararea unui alt prejudiciu.
(4) Dobînzile de întîrziere nu se aplică la dobînzi.
Articolul 620. Neexecutarea obligaţiei de a face
În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a face, creditorul este în drept să o execute el
însuşi ori să încredinţeze unui terţ executarea, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului sau
acestuia să i se ceară despăgubiri dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.
Articolul 621. Neexecutarea obligaţiei de a nu face
(1) În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, debitorul este obligat să plătească despăgubire pentru
simplul fapt al încălcării.
(2) Creditorul poate cere să fie distrus tot ceea ce este făcut cu încălcarea obligaţiei de a nu face ori să
fie autorizat să distrugă el însuşi, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului.
Articolul 622. Neexecutarea obligaţiei de a preda un bun
(1) În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară
ca bunul să fie luat de la debitor şi să-i fie predat sieşi ori să ceară plata despăgubirii.
(2) Dreptul creditorului de a cere predarea bunului încetează dacă bunul a fost predat deja unui terţ care
are acelaşi drept. În cazul în care bunul nu a fost predat, dreptul de preferinţă îl are creditorul în al cărui
folos a luat naştere obligaţia mai înainte, iar dacă nu se poate stabili în al cărui folos a luat naştere
obligaţia, dreptul de preferinţă îl are cel care a intentat primul acţiunea.
Articolul 623. Ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor
(1) Dacă împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil
după încheierea acestuia, iar părţile, prevăzînd această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi
încheiat în alte condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei
părţi, luînd în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a
riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului.
(2) Părţile vor încerca mai întîi să realizeze pe baza bunei înţelegeri ajustarea contractului la noile
împrejurări.
(3) Partea îndreptăţită va cere fără întîrziere ajustarea contractului, fiind obligată să indice temeiul
ajustării. Cererea privind ajustarea este exclusă în cazul în care partea şi-a asumat expres riscul
modificării împrejurărilor.
(4) Depunerea cererii privind ajustarea contractului la noile împrejurări nu serveşte temei pentru
refuzul executării obligaţiei.
(5) Dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia din
părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu executare succesivă în
timp, în locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului conform art.748.

26. Răspunderea civilă delictuală

1. Reglementarea legală şi domeniul de aplicare a răspunderii delictuale
Articolul 1398. Temeiul şi condiţiile generale ale răspunderii delictuale.

(1) Cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial,
iar în cazurile prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune.
(2) Prejudiciul cauzat prin fapte licite sau fără vinovăţie se repară numai în cazurile expres prevăzute de lege.

(3) O altă persoană decât autorul prejudiciului este obligată să repare prejudiciul numai în cazurile expres
prevăzute de lege.

(4) Prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu consimţământul persoanei vătămate şi
dacă fapta autorului nu vine în contradicţie cu normele de etică şi morală.

Pentru apariţia răspunderii delictuale este necesar un fapt juridic. Acest rol îl îndeplineşte temeiul răspunderii
delictuale. Temeiul răspunderii delictuale este componenţa delictului civil. Componenţa delictului civil constituie o
totalitate de elemente esenţiale formulate de legiuitor ca necesare şi suficiente pentru angajarea răspunderii
delictuale. Componenţa delictului civil include următoarele elemente (condiţii): prejudiciul, fapta ilicită, raportul
cauzal dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia.Acestea sunt condiţiile generale necesare pentru antrenarea răspunderii
delictuale. Lipsa unei condiţii, potrivit regulii generale, exclude răspunderea delictuală, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute de lege când răspunderea delictuală se poate angaja şi în lipsa unor condiţii. Dacă legea modifică sau
restrânge cercul condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale, suntem în prezenţa unor condiţii
speciale.

Nu poate exista răspundere delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu. Prejudiciul constituie consecinţele negative
cu caracter patrimonial sau nepatrimonial (moral) ale faptei ilicite, apărute ca urmare a lezării drepturilor subiective.
În dependenţă de posibilitatea evaluării, deosebim prejudiciu moral şi patrimonial. În actuala reglementare
prejudiciu moral se compensează numai în cazurile prevăzute de lege. Prejudiciul patrimonial poate apărea sub
forma prejudiciului efectiv şi a venitului ratat (vezi alin. 2, art. 14 Cod civil).
Fapta ilicită este fapta prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, se lezează drepturile subiective sau
interesele persoanei. Fapta ilicită poate apărea sub forma acţiunii sau inacţiunii. Fapta ilicită apare sub forma
inacţiunii în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să
săvârşească o anumită acţiune. Abţinerea de la îndeplinirea acestei activităţi sau de la săvârşirea acţiunii prevăzută
de normeleimperative constituie o faptă ilicită.

Pentru antrenarea răspunderii delictuale este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport cauzal.
Raportul cauzal este şi condiţia în funcţie de care se determină mărimea despăgubirii. Se repară numai prejudiciul
care este consecinţa directă a faptei ilicite.

Pentru angajarea răspunderii delictuale este necesară, potrivit regulii generale, vinovăţia autorului faptei ilicite. În
materia răspunderii delictuale forma şi gradul vinovăţiei autorului faptei ilicite nu prezintă importanţă pentru
determinarea cuantumului despăgubirii, fiind aplicabil principiul reparării integrale a daunei.

Debitor în cadrul obligaţiei delictuale este, potrivit regulii generale, autorul faptei ilicite. Nu întotdeauna calitatea de
autor al faptei ilicite şi debitor în obligaţia delictuală o întruneşte aceeaşi persoană. Astfel, comitentul repară
prejudiciul cauzat de prepusul său în legătură cu exercitarea funcţiilor încredinţate (art. 1403 Cod civil), părinţii sau
tutorele repară prejudiciul cauzat de copilul lor minor care n-a împlinit 14 ani.

Printre împrejurările care înlătură caracterul ilicit al faptei şi, deci, răspunderea delictuală legiuitorul a enumerat
pentru prima dată consimţământul persoanei vătămate. Fapta prejudiciabilă nu va avea caracter ilicit atunci când
persoana vătămată a consimţit în prealabil la săvârşirea unei fapte, ştiind că este posibil să i se cauzeze un
prejudiciu. Suntem în prezenţa unei clauze de nerăspundere (alin. 2, art. 603 indică un caz în care asemenea clauze
nu se admit sub sancţiunea nulităţii lor). Prin această clauză persoana îşi dă consimţământul nu la producerea
prejudiciului, ci la săvârşirea unei fapte, la desfăşurarea unei activităţi, care potenţial ar putea produce un prejudiciu.

Clauzele de nerăspundere nu sunt admise în materia răspunderii delictuale dacă contravin normelor de etică şi
morală. Ca urmare a acestui fapt clauza de nerăspundere nu va elibera delincventul de răspundere în materia
prejudiciului cauzat fiinţei umane prin vătămarea sănătăţii sau a integrităţii corporale.

2. Felurile răspunderii delictuale: răspunderea civilă delictuală subiectivă şi

răspunderea civilă delictuală obiectivă.
 Răspunderea delictuală subiectivă – se întemeiază pe ideea de vinovăţie, greşeală.
Răspunderea delictual obiectivă – cînd se angajează pe un temei obiectiv, fără
existenţa vinovăţiei, şi cînd se fundamentează pe ideea de garanţie.
Condiţiile răspunderii delictuale
§ existenţa unui prejudiciu;
§ existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
§ existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constînd în intenţia, neglijenţa sau
imprudenţa cu care a acţionat.
Prejudiciul reprezintă rezultate dăunătoare de natură patrimonială, nepatrimonială,
efecte a încălcării drepturilor subiective şi a intereselor legitime a unei persoane.
Răspunderea civilă va apărea doar atunci cînd a fost cauzat un prejudiciu şi care,
ulterior, va trebui reparat. Oricît de culpabilă nu ar fi fapta din punct de vedere civil,
ea nu va produce efecte dacă nu s-a cauzat un prejudiciu. Prejudiciul este o condiţie a
răspunderii civile şi autorul faptei va răspunde în limita prejudiciului cauzat.
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicită şi
prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel
prejudiciu. Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în
condiţiile în care caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost
încălcat dreptul obiectiv şi a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport cu fapta
respectivă şi urmările pe care aceasta le produce.
1. Răspunderea pentru fapta proprie
Vinovatul răspunde pentru faptele sale cu vinovăţie, adică va repara prejudiciul
patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau
omisiune. Prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu consimţămîntul
persoanei vătămate şi dacă fapta autorului nu vine în contradicţie cu normele de etică şi
morală.
2. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de descendenţii lor minori
Art. 1406, dacă un minor ce nu a atins vîrsta de 14 ani a cauzat un prejudiciu, acesta va fi
reparat de părinţi şi tutorii acestuia, dacă nu demonstrează lipsa vinovăţiei lor în
supravegherea sau educarea minorului. Dacă minorul se afla sub supravegherea unor
instituţii de învăţămînt, instituţii curative în bază de contract, atunci, pentru repararea
prejudiciului cauzat, vor răspunde instituţiile respective dacă nu se demonstrează că
prejudiciul s-a produs nu din vina lor. Obligaţia de a repara prejudiciul de către părinţi,
tutori, instituţii de învăţămînt, nu încetează chiar dacă minorul a atins vîrsta majoratului
sau a dobîndit bunuri suficiente pentru repararea prejudiciului.
Art. 1407, minorul între 14 şi 18 ani, trebuie să răspundă personal pentru prejudiciul
cauzat, iar dacă nu dispune de bunuri sau venituri suficiente pentru repararea
prejudiciului, acesta va trebui reparat integral sau în parte nereparată de către părinţi sau
curatori, dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor. Părinţii şi
curatorii nu se lipsesc de obligaţia de a repara prejudiciul, chiar dacă autorul prejudiciului
a atins majoratul, sau pînă la atingerea majoratului, el a dobîndit bunuri sau venituri
suficiente pentru a repara prejudiciul.
3. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşii lor (art. 1403, Cod Civil)
 Comitentul răspunde pentru prejudiciul cauzat cu vinovăţie de prepusul său, în funcţiile
în care i s-au încredinţat. Pentru angajarea răspunderii comitentului este necesar ca
raportul de subordonare să existe la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile de către
executant. Astfel, va repara prejudiciul chiar dacă în momentul depunerii cererii de către
persoana vătămată sau examinării cauzei de către instanţa de judecată autorul
prejudiciului a încetat de a mai fi prepusul său. Prepusul se poate exonera dacă va dovedi
că s-a conformat întocmai instrucţiunilor comitentului.
Teoriile privind fundamentarea răspunderii comitentului :
§Teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspunderea comitentului se întemeiază pe o
culpă în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe culpa în supravegherea prepusului –
culpa in vigilendo.
§ Teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului trebuie să-şi asume şi
riscurile care decurg din această activitate.
§ Teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept argument faptul
că prepusul acţionează ca un mandatar al comitentului. Principalele critici aduse acestei teorii se
referă la faptul că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altei persoane şi nu
pentru propria faptă, precum şi că reprezentarea este valabilă numai în materia actelor juridice nu
şi a faptelor juridice;
§ Teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului prejudiciabil, bazată pe o prezumţie
absolută de culpă, garanţie care rezultă din faptul că, în temeiul raportului de prepuşenie,
comitentul exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului.
Efectele răspunderii comitentului
1. Comitent şi victimă
Victima prejudiciului are următoarele posibilităţi:
§ să-l cheme în judecată pe comitent pentru a se despăgubi;
§ să-l cheme în judecată pe prepus,
§ să cheme în judecată comitentul şi prepusul, pentru a fi obligaţi în solidar la plata
despăgubirilor.
Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate invoca numai acele împrejurări care erau de
natură să înlăture răspunderea pentru fapta proprie a prepusului.
2. Comitent şi prepus
Dacă comitentul a acoperit prejudiciul, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva
prepusului, care este autorul faptei ilicite, deoarece:
§ răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu o răspundere pentru fapta
proprie;
§ răspunderea comitentului reprezintă o garanţie pentru victimă;
§ prejudiciul trebuie să fie acoperit de cel care l-a produs, adică de prepus.
4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Art. 1410. Persoanele care desfăşoară activitatea ce prezintă un pericol sporit pentru lumea
înconjurătoare, au obligaţia să repare prejudiciul cauzat, dacă nu demonstrează că acesta se
datorează unei forţe majore sau din intenţia persoanei vătămate. Obligaţia de reparare a
prejudiciului revine persoanei care posedă acest izvor de pericol sporit, în baza dreptului
de proprietate, sau persoana care şi-a asumat paza izvorului de pericol sporit. Exemplu:
folosirea energiei electrice, a substanţelor explozibile, efectuarea lucrărilor de construcţie, etc.
Posesorul izvorului de pericol sporit nu răspunde pentru prejudiciul cauzat, dacă demonstrează
că izvorul de pericol sporit a ieşit din posesiunea lui ca urmare a acţiunilor ilicite ale unor terţi.
Aici deja, răspunderea revine persoanei care a dobîndit în mod ilicit izvorul de pericol sporit.
Dacă posesorul izvorului de pericol sporit este vinovat de faptul că izvorul a ieşit din posesiunea
lui, el va răspunde cu persoana în posesiunea căreia a fost dobîndit ilicit acest izvor.
5. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Art. 1411. Persoana care deţine un animal, fie se foloseşte de el, va răspunde pentru prejudiciile
cauzate. Cel care are în pază un animal, practic nu răspunde dacă demonstrează nevinovăţia sa.
6. Răspunderea pentru ruina edificiului
Art. 1412 – 1413. Proprietarul este obligat să repare prejudiciul prin surparea în întregime sau
parţial din construcţie, dacă surparea s-a produs din cauza lipsei de întreţinere sau a viciului
construcţiei. Persoana care, prin contract e obligată să întreţină construcţia, va răspunde pentru
cauzarea prejudiciului. Proprietarul nu va răspunde deoarece a încheiat contractul cu altă
persoană şi va răspunde cealaltă parte.
Dacă de pe o construcţie cad anumite obiecte, atunci, de aceasta va răspunde posesorul acesteia.
Această regulă nu se aplică în cazul în care prejudiciul s-a produs prin forţa majoră ori din vina
celui prejudiciat.
7. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică sau de o persoană cu
funcţie de răspundere
Prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei
cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcţie de răspundere din cadrul ei,
se repară integral de autoritatea publică. Persoana cu funcţie de răspundere va răspunde solidar în
cazul intenţiei sau culpei grave.
Obligaţia de reparare a prejudiciului nu se naşte în măsura în care cel prejudiciat a omis cu
intenţie ori din culpă gravă să înlăture prejudiciul prin mijloace legale. În cazul în care o
autoritate publică are o obligaţie impusă de un act adoptat în scopul protecţiei contra riscului de
producere a unui anumit fel de prejudiciu, ea răspunde pentru prejudiciu de acest fel cauzat sau
nepreîntîmpinat prin neexecutarea obligaţiei, cu excepţia cazului cînd autoritatea publică
demonstrează că a dat dovadă de diligenţă rezonabilă în executarea obligaţiei.Autoritatea publică
nu răspunde pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea unui act normativ sau omisiunea de a-l
adopta sau omisiunea de a pune în aplicare o lege.

8. Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile organelor de cercetare

penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor de judecată.
Prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere
penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma
declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală în calitate de sancţiune
administrativă a arestului sau a muncii corecţionale se repară de către stat integral, indiferent de
vinovăţia persoanelor de răspundere ale organelor de cercetare penală, de anchetă preliminară,
ale procuraturii şi ale instanţelor de judecată.
Statul se exonerează de răspundere în cazul când persoana vătămată a contribuit intenţionat şi
benevol la producerea prejudiciului prin autodenunţ.
3.Efectele răspunderii civile delictuale
Răspunderea delictuală naşte un raport obligaţional între autorul faptei sau persoanei
răspunzătoare şi victimă. Victima este creditorul obligaţiei de a repara prejudiciul iar autorul
faptei sau persoana răspunzătoare este debitorul obligaţiei.
Obligaţia de reparaţie se naşte din momentul în care sînt întrunite condiţiile răspunderii
delictuale. Debitorul poate repara prejudiciul benevol şi atunci obligaţia lui se stinge, iar dacă nu
doreşte să o repare, atunci, va interveni instanţa de judecată, care va lua o hotărîre privind
repararea prejudiciului.
Instanţa va lua o hotărîre, obligîndu-l pe autor să pună la dispoziţie un bun de acelaşi gen şi
calitate, să repare bunul deteriorat ori să compenseze integral, prin echivalent bănesc prejudiciul
cauzat, acesta fiind calculat în funcţie de întinderea prejudiciului şi de la data luării hotărîrii.
Creditorul poate cere şi despăgubiri suplimentare după luarea hotărîrii. Repararea prejudiciului
prin echivalent bănesc se face prin încasarea unei sume globale sau prin stabilirea unei
redevenţe. Deci, prejudiciul trebuie să fie reparat în natură, iar dacă nu este posibil – prin
echivalent bănesc.
Întînderea despăgubirilor în cazul vătămării sănătăţii sau integrităţii corporale, se face în baza
articolului 1420 – 1421. Plata despăgubirilor în acest caz se efectuează în rate lunare.
Compensarea tuturor cheltuielilor suportate din partea vătămării pot fi stabilite cu anticipaţie în
baza avizului organului medical, etc. Instanţa de judecată, ţinînd cont de posibilităţile persoanei
vinovate, poate să stabilească o plată unică pe o perioadă de cel puţin 3 ani.
La art. 1421, dacă, din cauza vătămării, capacitatea de muncă a scăzut ulterior faţă de
capacitatea pe care persoana vătămată a avut-o în momentul cînd i s-a atribuit despăgubirea, ea
are dreptul să ceară un spor corespunzător a cuantumului despăgubirilor.
Persoana obligată să plătească despăgubirea are dreptul să ceară reducerea ei corespunzătoare în
cazul în care capacitatea de muncă a persoanei vătămate a crescut faţă de capacitatea din
momentul atribuirii despăgubirii.
Sumele datorate pentru repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau
prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces vor fi indexate conform legii.
Art. 1422. Prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea prejudiciului
patrimonial. Reparaţia prejudiciului moral se face şi în lipsa vinovăţiei autorului faptei ilicite în
cazul în care prejudiciul este cauzat prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere
penală, aplicare ilegală a arestului preventiv sau a declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea,
aplicarea în calitate de sancţiune administrativă a arestului sau a muncii corecţionale şi în alte
cazuri prevăzute de lege.

27. Fidejusiunea

Fidejusiunea reprezintă situaţia cînd o parte (fidejusor) se obligă faţă de o altă parte (creditor) să
execute integral sau parţial, gratuit sau oneros, obligaţia debitorului.
Art. 1150 prevede temeiul apariţiei fidejusiunii.
a. Fidejusiunea poate să ia naştere cînd creditorul şi debitorul realizează acordul de fidejusiune,
că anume pe debitor îl va reprezenta o persoană.
b. Cînd este prevăzut în textul legii, cînd în contract este stipulat acest fapt.
c. Cînd instanţa de judecată impune, la încheierea contractului să fie stabilit un fidejusor.
Caracterele juridice ale fidejusiunii
§ este un contract solemn, forma scrisă fiind indicată pentru a se putea face proba contractului.
Contractul de fidejusiune, pentru a fi valabil, trebuie încheiat în scris. În cazul în care fidejusorul
execută obligaţia, viciul de formă se consideră înlăturat.
§ este o garanţie expresă, în sensul că obligaţia asumată de către fidejusor faţă de creditor
trebuie să fie certă;
§ este un contract esenţialmente unilateral, dînd naştere la obligaţii numai în sarcina
fidejusorului. Raporturile care se pot naşte între fidejusor şi debitorul a cărui obligaţie este
garantată nu rezultă din contractul de fidejusiune;
§ este un contract cu titlu gratuit deoarece fidejusorul nu urmăreşte să obţină un echivalent al
obligaţiei sale de la creditorul cu care contractează;
§ este un contract cu titlu oneros, fidejusorul urmărind o contraprestaţie;
§ este un contract accesoriu însoţind şi garantînd obligaţia principală a debitorului faţă de
creditor.
2. Condiţiile privind persoana fidejusorului
Condiţii generale
1. Capacitatea de a contracta, adică capacitatea de exerciţiu să fie deplină.
2. Consimţămîntul, persoana trebuie să-şi manifeste voinţa, fără ca să fie viciată.
3. Obiectul contractului, este o prestaţie pe care i-o datorează debitorul creditorului. Obiectul
trebuie să fie determinat, să fie în circuitul civil, să fie licit şi moral.
4. Clauza contractului, este scopul pe care-l urmăresc părţile. Acesta trebuie să fie real, licit şi
moral.
5. Forma. Este necesară forma scrisă, adică solemnă.
Condiţii speciale
1. Domiciliul sau reşedinţa în R.M.
2. Să dispună de bunuri suficiente pentru garantarea obligaţiilor.
3. Persoanele juridice trebuie să fie înregistrate pe teritoriul R.M.
(2) Debitorul obligat să furnizeze o fidejusiune trebuie să propună o persoană fizică cu domiciliu
sau reşedinţă în Republica Moldova sau o persoană juridică înregistrată în Republica Moldova,
care să dispună de bunuri suficiente pentru a garanta obligaţia. În cazul în care persoana propusă
nu este acceptată, debitorul trebuie să propună o altă persoană. Această regulă nu se aplică atunci
cînd creditorul a cerut în calitate de fidejusor o anumită persoană.3. Efectele fidejusiunii între
fidejusor şi creditor
În cazul în care debitorul principal refuză să-şi execute obligaţia faţă de creditor, acesta are
dreptul să treacă la urmărirea fidejusorului, chiar înainte de a-l urmări pe debitorul principal.
Fidejusorul poate să opună creditorului:
1. toate excepţiile inerente obligaţiei principale pe care le-ar fi putut invoca debitorul (nulitatea
actului, prescripţia acţiunii, etc.);
2. excepţiile personale;
3. excepţiile specifice:
§ beneficiul de discuţie. Beneficiul de discuţie constă în facultatea fidejusorului de a cere
creditorului care a început urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întîi pe debitorul principal
şi numai după aceea, dacă nu-şi va realiza creanţa, să-l urmărească şi pe el.
§ beneficiul de diviziune. Este un alt beneficiu al fidejusorului, adică datoria pe care o are
debitorul să fie împărţită la toţi fidejusorii care au participat la executarea obligaţiunilor
debitorului.
Dacă nu există beneficiul de diviziune, şi dacă există mai mulţi co-fidejusori, atunci, fiecare
fidejusor se obligă pentru întreaga datorie a debitorului faţă de creditor. În cazul în care părţile au
convenit asupra diviziunii, fidejusorii pot cere ca creditorul să-i divizeze acţiunea şi să o reducă
la partea pe care o datorează fiecare din ei. Dacă un fidejusor plăteşte mai mult decît altul,
debitorul va trebui să le întoarcă la fiecare, suma care au plătit-o.
Articolul 1153. Întinderea obligaţiilor fidejusorului
(1) Fidejusorul răspunde în toate cazurile doar pînă la suma maximă menţionată în contractul
de fidejusiune.
(2) Pînă la suma maximă menţionată în contractul de fidejusiune, fidejusorul răspunde, în
absenţa unei clauze contrare, pentru:
a) totalul, din momentul respectiv, al datoriei principale, în special atunci cînd datoria
principală a fost modificată datorită vinovăţiei ori întîrzierii debitorului principal, însă în situaţia
unei penalităţi contractuale sau a unei despăgubiri globale prevăzute pentru cazul încetării
contractului, doar atunci cînd s-a convenit expres în acest sens;
b) cheltuielile de reziliere a contractului şi de urmărire în justiţie dacă trebuie suportate de
debitorul principal în măsura în care fidejusorului i s-a dat la timp posibilitatea de a le evita prin
satisfacerea cerinţelor creditorului.
c) dobînzile datorate de debitorul principal dacă s-a convenit în mod expres asupra acestui
lucru.
Articolul 1154. Raporturile dintre mai mulţi fidejusori
(1) În cazul în care mai mulţi fidejusori au prestat fidejusiune pentru acelaşi debitor şi pentru
aceeaşi obligaţie, fidejusorul care a executat obligaţia are drept de regres contra celorlalţi
fidejusori pentru partea fiecăruia din ei.
(2) În cazul insolvabilităţii unuia din fidejusori, partea acestuia se repartizează proporţional
între ceilalţi fidejusori.
Art. 1155, prevede că creditorul este obligat să furnizeze la cererea fidejusorului, conţinutul
contractului, adică, valoarea creanţei, modul de executare a acesteia şi toată informaţia
privind termenul limită pentru executare. În cazul neexecutării de către fidejusor a
prestaţiilor, debitorul va fi obligat să angajeze un alt fidejusor.

4. Efectele fidejusiunii între fidejusor şi debitor

Fidejusorul care a executat obligaţia principală, are dreptul să ceară de la debitor satisfacerea
creanţelor sale, adică devine creditor. El poate cere de la debitor suma care a achitat-o în locul
acestuia, dobînda aferentă (dacă s-au înţeles), cît şi cheltuielile auxiliare (transport, tranzacţie).
Fidejusorul impune un anumit termen pentru debitor pentru ca să execute prestaţiile care-i revin.
În cazul dat, fidejusorul a fost unul cu titlu oneros.
Fidejusorul pierde dreptul la acţiunea în regres:
§ dacă a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să-l fi înştiinţat în prealabil pe debitor, iar
acesta dovedeşte că ar fi putut stinge datoria prin mijloace proprii;
§ dacă nu l-a înştiinţat pe debitor că a făcut plata şi acesta plăteşte datoria a doua oară.
Fidejusorul poate să acţioneze împotriva debitorului, chiar înainte de a fi plătit, în cazul în care
fidejusorul este urmărit în justiţie pentru plată, sau dacă debitorul s-a obligat să-l elibereze de
fidejusiune într-un termen determinat şi acesta a expirat.
Fidejusorul, la rîndul său, poate cere de la debitor, eliberarea de fidejusiune, dacă:
§ situaţia patrimonială a debitorului principal s-a înrăutăţit;
§ urmărirea în justiţie a debitorului este îngreunată după preluarea fidejusiunii, din cauza
schimbării domiciliului, reşedinţei, sediului acestuia;
§ debitorul principal întîrzie cu îndeplinirea obligaţiei sale;
§ creditorul a obţinut o hotărîre judecătorească împotriva fidejusorului.
Dacă obligaţia principală nu a ajuns la termen, debitorul principal poate să-i ofere anumite
garanţii fidejusorului în loc să-l elibereze.
Dacă există situaţia că debitorul a executat obligaţia garantată prin fidejusiune, el trebuie imediat
să înştiinţeze fidejusorul. În caz contrar, fidejusorul care a executat obligaţia are dreptul să ceară
de la debitor plata achitată creditorului.
5.Stingerea fidejusiunii
Stingerea fidejusiunii poate avea loc:
Articolul 1166. Dreptul de reziliere al fidejusorului
(1) Dacă fidejusiunea s-a constituit pentru garantarea obligaţiilor viitoare sau nedeterminate sau dacă
nu s-a stabilit un termen pentru fidejusiune, fidejusorul are dreptul, după expirarea a 3 ani de la
constituirea fidejusiunii, să rezilieze contractul, cu un preaviz de 3 luni faţă de creditor, de debitorul
principal şi de ceilalţi fidejusori.
(2) O fidejusiune stabilită pe termen poate fi reziliată după 5 ani cu respectarea unui termen de preaviz
de 3 luni.
(3) După reziliere, fidejusiunea se mai menţine doar pentru obligaţiile deja născute, chiar dacă acestea
sînt afectate de modalităţi.
Articolul 1167. Stingerea sau modificarea obligaţiei
garantate
(1) Fidejusiunea încetează o dată cu stingerea obligaţiei garantate.
(2) Fidejusiunea încetează în cazul modificării, fără acordul fidejusorului, a obligaţiei garantate cînd
această modificare atrage mărirea răspunderii sau alte consecinţe nefavorabile pentru fidejusor.
(3) Fidejusiunea încetează în cazul remiterii datoriei garantate către o altă persoană dacă fidejusorul nu
a acceptat să garanteze executarea obligaţiei de către noul debitor.
Articolul 1168. Decesul fidejusorului
Fidejusiunea încetează în caz de deces al fidejusorului. Orice clauză contrară este nulă.
Articolul 1169. Imposibilitatea subrogării
Fidejusiunea încetează şi atunci cînd, din cauza creditorului, nu mai poate avea loc subrogarea
fidejusorului în drepturile creditorului faţă de debitor. Fidejusorul, în acest caz, este eliberat în măsura
prejudiciului suferit.

De menţionat că odată ce fidejusorul a executat obligaţia garantată prin contractul de fidejusiune, el se subrogă
în drepturile creditorului (art. 1161). Prin urmare, fidejusorul este de-a dreptul interesat să preia creanţa cu toate
garanţiile ce o însoţesc, pentru a fi sigur că va putea realiza ulterior dreptul său de regres contra debitorului.

Articolul comentat instituie un drept de bază al fidejusorului, care se reduce la faptul că acesta se poate opune
urmăririi pornite de către creditor împotriva sa, dacă din vina creditorului (indiferent de forma vinovăţiei) s-au
pierdut drepturile şi garanţiile ce au însoţit creanţa (gajul, ipoteca, altă fidejusiune).
 Această normă se va aplica atunci cînd garanţiile care au fost pierdute din cauza creditorului erau dobîndite de
acesta atît pînă la instituirea fidejusiunii, cît şi după acest moment.

O alternativă a acestei soluţii putea fi impunerea creditorului de a plăti fidejusorului daune interese, în această
situaţie şi păstrarea fidejusiunii, însă legiuitorul nu a acceptat această cale.

Dacă creditorul mai păstrează careva garanţii, fidejusiunea se va păstra în mărimea acestora.

Articolul 1170. Încetarea fidejusiunii prin expirarea

termenului
(1) Fidejusiunea încetează o dată cu expirarea termenului pentru care a fost prestată.
(2) În cazul în care termenul nu este determinat, fidejusiunea încetează dacă creditorul, în decursul unui
an de la scadenţa obligaţiei garantate, nu a intentat nici o acţiune contra fidejusorului.

28. Gajul și ipoteca

Gajul, este un drept real, care îi revine creditorului, de a-şi satisface creanţele în raport cu alţi
creditori, datorită faptului că debitorul, nu şi-a executat obligaţia faţă de acesta. Bunurile gajate
trebuie să fie în circuitul civil şi nu trebuie să fie grevate cu alte drepturi.
Caracterele juridice ale contractului de gaj
1. Accesoriu – adică depinde de contractul principal. Exemplu: debitorul a împrumutat o sumă de
bani de la creditor, de unde creditorul cere ca garanţie un bun mobil sau imobil.
2. Real – adică prevede remiterea bunului atunci cînd este vorba despre gaj cu deposedare.
3. Înregistrat (fără deposedare) – atunci cînd este vorba despre gaj fără deposedare, acesta
trebuie să fie înscris în Registrul Cadastral, deoarece în situaţia în care un bun este transmis la un
terţ, persoana respectivă să fie convinsă de faptul că bunul dat nu este gajat.
4. Cu deposedare – adică bunul gajat se transmite creditorului şi în caz de pieire acestuia, riscul
va fi suferit de creditor.
5. Sinalagmatic – adică obligaţiile revin ambelor părţi. Dacă debitorul îşi execută obligaţiile sale,
atunci creditorul va trebui să întoarcă bunul gajat dacă este vorba despre gaj cu deposedare.
2. Tipurile de gaj
a. Fără deposedare (înregistrat) – adică atunci cînd este fără deposedare, el rămîne la debitor,
care trebuie să înscrie bunul gajat, în Registrul Cadastral.
b. Cu deposedare – de exemplu: amanetul. În situaţia respectivă bunul gajat, trece la creditor,
care suportă riscul pieirii bunului. În contract trebuie să fie prevăzut caracteristica bunului gajat.
c. După natura raporturilor:
§ Ipoteca – unde sînt gajate bunurile imobile, adică construcţiile, loturile de pămînt, etc.
§ Ipoteca de întreprinzător – adică se gajează patrimoniul persoanei juridice, bunurile acesteia
sau fonduri fixe ori circulate.
d. Pot fi gajate mărfurile care se află în circulaţie sau în proces de prelucrare.
e. Pot fi gajate şi bunurile pe care debitorul le va dobîndi pe viitor.
3. Temeiurile apariţiei gajului. Registrul Gajului.
Gajul, se constituie în virtutea legii sau a contractului. Gajul înregistrat apare în momentul
înregistrării sale, conform normelor stabilite de Codul Civil. În cazul amanetului, gajul apare în
momentul în care persoana transmite bunul la lombard.
Gajul ia naştere din:
a. Sumele datorate de la stat. Exemplu: credit.
b. Creanţe care rezultă dintr-o hotărîre judecătorească.
Gajul fără deposedare apare în momentul înregistrării sale în Registrul Bunurilor Imobile.
Contractul de gaj, cît şi cel de ipotecă trebuie să fi încheiate în scris, în caz contrar, acestea vor fi
nule. Orice modificare a contractului de gaj, trebuie să fie făcută cu acordul ambelor părţi, în caz
contrar, el va fi nul.
În contractul de gaj trebuie să fie indicat numele sau denumirea părţilor, domiciliul sau sediul
lor, acordul expres al creditorului gajist, tipul gajului, descrierea bunului gajat, estimarea
bunului, locul aflării bunului, scadenţa, valoarea maximă a acestuia fără dobînzi şi alte cheltuieli,
permiterea sau interzicerea gajului ulterior, etc.
La momentul constituirii gajului, debitorul trebuie să aducă la cunoştinţa creditorului despre
faptul dacă asupra bunului gajat mai au şi alţi subiecţi alte drepturi. Dacă creditorul gajist
nu este de acord cu aceasta, atunci el îşi satisface creanţa în raport cu ceilalţi creditori. Dacă
gajul este lovit de nulitate, el nu poate fi înscris în Registrul respectiv.
Odată ce a fost constituit gajul, părţile se obligă la condiţiile stipulate în contract. Atunci cînd
debitorul invocă faptul că nu ştia despre înregistrarea gajului, aceasta este greşeala lui, deoarece
el trebuia să ştie. Odată ce s-a executat obligaţia parţială sau totală, documentele ce ţin de această
executare, vor prezenta un temei pentru a se înregistra o modificare corespunzătoare a datelor din
Registrul Gajului. Odată ce s-a executat obligaţia debitorului faţă de creditor, deja se stinge şi
gajul care duce la radierea informaţiei din Registru.
Radierea poate fi cerută de:

a) creditorul gajist;
b) debitorul gajist, în baza unui demers semnat de ambele părţi, a declaraţiei scrise a
creditorului cu privire la renunţarea la gaj sau a hotărîrii judecătoreşti;
c) terţul care a dobîndit obiectul gajului, în baza declaraţiei scrise a creditorului gajist cu privire
la radierea gajului din registrul gajului, a certificatului eliberat de executorul judecătoresc prin
care se confirmă că bunul a fost dobîndit în cadrul procedurii de executare silită, a certificatului
eliberat de instanţa de judecată pentru confirmarea faptului că bunul a fost dobîndit în cadrul
procesului de insolvabilitate, a hotărîrii judecătoreşti cu privire la expirarea gajului, chiar dacă nu
a fost parte la proces.
(3) În cazul radierii gajului se aplică în modul corespunzător prevederile referitoare la
procedura de înregistrare a lui. Creditorul gajist este obligat să asigure înregistrarea încetării
gajului imediat după executarea obligaţiei garantate prin gaj.

4. Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de gaj

Articolul 476. Dispoziţii generale cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de
gaj
(1) Debitorul gajist şi creditorul gajist sînt liberi să stabilească, prin acord de voinţă, drepturile
şi obligaţiile fiecăruia dintre ei dacă legea nu prevede altfel.
(2) Creditorul gajist poate desemna un gestionar al gajului. Gestionarul acţionează în numele
creditorului gajist şi întreprinde orice acţiune în legătură cu obiectul gajului, în limitele
drepturilor acestuia, cu excepţia dreptului de a transmite obligaţia garantată prin gaj. Debitorul
gajist ori terţul la care se află bunul este obligat să urmeze indicaţiile gestionarului gajului.
(3) În caz de amanetare, o dată cu încetarea dreptului de gaj, creditorul gajist este obligat să
restituie imediat debitorului gajist bunul gajat.
Articolul 477. Dreptul de folosinţă şi dispunere asupra obiectului gajului. Asigurarea
integrităţii lui
(1) Debitorul gajist are dreptul să folosească obiectul gajului conform destinaţiei şi să
dobîndească fructele acestuia dacă din contract sau din esenţa gajului nu reiese altfel.
(2) Bunul cu care se garantează poate fi grevat cu drepturi reale sau dat în arendă ori în
folosinţă terţilor ulterior constituirii gajului, înştiinţîndu-se în prealabil creditorul gajist, iar în
cazul ipotecii, doar cu acordul prealabil al acestuia. Drepturile constituite ulterior fără acordul
creditorului gajist pe un termen care depăşeşte data scadenţei obligaţiei garantate terţul le pierde
la expirarea termenului de o lună de la data notificării acestuia de către creditorul gajist despre
intenţia de a exercita dreptul de gaj. Această regulă nu se aplică asupra constituirii gajului. (3)
Debitorul gajist nu este în drept să înstrăineze bunurile gajate, cu excepţia cazurilor cînd dispune
de autorizaţie în acest sens, eliberată de creditorul gajist (de toţi creditorii gajişti în cazul gajului
ulterior).
(4) Acordul care limitează dreptul debitorului gajist de a lăsa prin testament bunul gajat este
nul.
(5) Creditorul gajist este în drept să folosească obiectul gajului doar în cazurile prevăzute de
contract, urmînd să prezinte debitorului gajist o dare de seamă despre utilizarea lui. Creditorul
gajist poate fi obligat prin contract să obţină fructele din obiectul gajului pentru a stinge obligaţia
principală garantată prin gaj.
(6) Debitorul gajist sau creditorul gajist, în funcţie de faptul care dintre ei deţine bunul gajat,
este obligat să-l păstreze şi să-l întreţină, respectînd dreptul de folosire a acestuia. Dacă apare
pericolul pierderii sau deteriorării bunului gajat, partea care îl deţine este obligată să informeze
imediat cealaltă parte, iar partea care nu-l deţine este în drept să-l examineze.
Articolul 478. Autorizaţia de înstrăinare a bunului gajat
(1) Creditorul gajist poate, cu excepţia cazurilor de amanetare, să acorde debitorului gajist o
autorizaţie de înstrăinare a obiectului gajului liber de gaj. O astfel de înstrăinare trebuie să fie
făcută cu titlu oneros şi în modul stabilit pentru înlocuirea obiectului gajului.
(2) Acordarea de autorizaţie poate fi prevăzută în contractul de gaj. În acest caz, persoana care
încheie contractul cu debitorul gajist procură bunurile grevate de gaj libere de gaj.
(3) În cazul gajării mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare, debitorul
gajist poate înstrăina unele mărfuri din rezervele sale de mărfuri grevate prin gaj,
vînzîndu-le în cadrul unei activităţi comerciale obişnuite.
(4) Autorizaţia de înstrăinare a bunului care face obiectul gajului se suspendă o dată cu
înregistrarea preavizului cu privire la urmărirea bunului gajat, pînă la data radierii acestui
preaviz.
(5) Autorizaţia de înstrăinare a obiectului gajului devine nulă o dată cu transformarea gajului
înregistrat în amanet.
Articolul 479. Înlocuirea obiectului gajului
(1) Părţile pot conveni asupra condiţiilor de înlocuire sau substituire a obiectului gajului.
Înlocuirea sau substituirea obiectului gajului reprezintă un nou gaj.
(2) În cazul în care, din motivul şi în modul stabilit de lege, se stinge dreptul debitorului gajist
asupra bunului, iar debitorului i se pune la dispoziţie un alt bun sau i se restituie o sumă
corespunzătoare, dreptul de gaj se transferă asupra bunului pus la dispoziţie sau, în modul
respectiv, creditorul gajist are dreptul la satisfacerea cu prioritate a pretenţiilor sale din suma la
care are drept debitorul. În acest caz, creditorul gajist poate solicita îndeplinirea înainte de
termen a obligaţiilor garantate prin gaj.
Articolul 480. Gajul ulterior
(1) Darea în gaj a bunului gajat deja se admite dacă nu este interzisă prin contractele de gaj
precedente.
(2) Debitorul gajist are obligaţia de a informa fiecare creditor gajist următor despre toate
grevările existente asupra bunului, răspunzînd pentru prejudiciile cauzate creditorului gajist prin
neîndeplinirea acestei obligaţii.
Articolul 481. Ordinea de preferinţă a gajului fără deposedare
(1) Consecutivitatea satisfacerii creanţelor ce decurg din cîteva drepturi de gaj asupra unuia şi
aceluiaşi bun se stabileşte în funcţie de consecutivitatea apariţiei drepturilor de gaj.
(2) Creanţele creditorului gajist ulterior se satisfac numai după satisfacerea deplină a
creanţelor creditorului gajist precedent. Cu excepţia ipotecii, creditorul de grad superior este
ţinut să compenseze cheltuielile suportate de creditorul de grad inferior dacă, fiind avizat cu
privire la exercitarea unui drept de gaj de către acest alt creditor, omite să invoce într-un termen
rezonabil prioritatea drepturilor sale. (3) Creditorul gajist de grad inferior poate să-şi satisfacă
creanţa din bunul gajat înaintea creditorilor de grad superior numai cu acordul scris al fiecărui
creditor de grad superior, dacă legea nu prevede altfel. Articolul 482. Cedarea gradului de
prioritate
(1) Creditorul gajist poate ceda unui alt creditor gajist gradul de prioritate în mărimea creanţei
garantate cu gaj, astfel încît ultimul să treacă în locul primului în mărimea creanţei creditorului
care a cedat gradul de prioritate.
(2) Creditorul gajist care a cedat gradul de prioritate are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la
cedare, să înştiinţeze despre aceasta pe debitor şi pe debitorul gajist cînd acesta este un terţ.
(3) Cedarea gradului de prioritate al gajului este posibilă numai în cadrul aceluiaşi registru
public şi pentru acelaşi bun.
(4) Cedarea gradului de prioritate este posibilă în măsura în care nu sînt lezate astfel drepturile
unui alt creditor gajist care deţine un gaj pentru acelaşi bun.
(5) Cedarea gradului de prioritate se înregistrează în baza cererii creditorului gajist în acelaşi
mod ca şi înregistrarea gajului şi produce efecte de la data înregistrării.
Articolul 483. Executarea înainte de termen a obligaţiei garantate prin gaj
(1) Creditorul gajist este în drept să ceară executarea înainte de termen a obligaţiei garantate
prin gaj în cazul în care a încetat dreptul debitorului gajist asupra obiectului gajului în temeiurile
prevăzute de legislaţie, precum şi în cazul confiscării obiectului gajului respectiv ca sancţiune
pentru săvîrşirea unei contravenţii sau comiterea unei infracţiuni.
(2) Creditorul gajist este în drept să ceară executarea înainte de termen a obligaţiei garantate
prin gaj, iar în cazul neexecutării creanţei sale, să pună sub urmărire obiectul gajului dacă
debitorul gajist precum şi în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract: a) a încălcat regulile
gajului următor;
b) a înstrăinat obiectul gajului încălcînd prevederile art.477 alin.(3);
c) nu a executat obligaţiile prevăzute la art.477 alin.(6);
d) nu se află în posesiunea obiectului gajului, contrar condiţiilor contractului de gaj;
e) a încălcat regulile de înlocuire a obiectului gajului;
f) a încălcat termenul de efectuare a plăţilor scadente.

5. Exercitarea dreptului de gaj

Creditorul gajist poate să-şi exercite dreptul de gaj, dacă debitorul gajist nu şi-a executat
obligaţia sa principală, totalmente sau în modul corespunzător. Aici, creditorul gajist are
următoarele posibilităţi:
1. Să vîndă bunurile gajate.
2. Să le vîndă sub controlul instanţei de judecată.
3. Să le ia în posesiune spre a le administra.
Creditorul gajist, îşi satisface creanţa indiferent la cine se află bunul gajat.
Creditorul gajist care are scopul de a-şi satisface creanţa, trebuie să notifice despre aceasta, şi să
anunţe atît debitorul gajist cît şi terţa persoană care deţine bunul. După notificare, creditorul
gajist depune la registrul în care a fost înregistrat gajul un preaviz, la care anexează dovada
notificării debitorului gajist.
Preavizul trebuie să indice mărimea creanţei garantate, temeiul începerii urmăririi, dreptul pe
care creditorul gajist intenţionează să-l exercite, să conţină descrierea bunului gajat şi somaţia ca
debitorul gajist să transmită, în termenul acordat de creditorul gajist, bunul gajat. Preavizul se
semnează de creditorul gajist.
Termenul acordat de creditorul gajist pentru transmiterea bunului nu va fi mai mic de 10 zile
pentru un bun mobil, de 20 de zile pentru un bun imobil şi de 10 zile pentru un bun luat în
posesiune spre a fi administrat, începînd cu data înregistrării preavizului.

Transmiterea bunului la creditor

1. Benevol – adică debitorul înţelege că e necesar de a transmite bunul gajat.
2. Silită – atunci cînd transmiterea se face în baza unei hotărîri judecătoreşti, adică debitorul este
impus.
Creditorul, după ce a obţinut în posesiune, bunul gajat, el poate să vîndă bunul respectiv, prin
negocieri directe, tender sau licitaţie publică, fără nici o întîrziere justificată, contra unui preţ
comercial rezonabil, şi, în interesul major al debitorului gajist. Odată ce vinde bunul respectiv, el
acţionează în numele proprietarului, şi este obligat să informeze cumpărătorul despre calitatea
bunului la momentul vînzării. Cumpărătorul dobîndeşte bunul grevat cu drepturi reale.
În situaţia în care vînzarea bunului are loc sub controlul instanţei judecătoreşti, aici se angajează
o persoană care efectuează vînzarea respectivă. Această persoană e obligată să informeze părţile
interesate despre acţiunile pe care le va întreprinde pentru vînzarea bunurilor gajate, acţionînd în
numele proprietarului.
Obiectul gajului poate fi vîndut numai sub controlul instanţei de judecată numai dacă:
a) Lipseşte autorizaţia sau acordul unei alte persoane, necesar la încheierea contractului de gaj,
pentru validitatea acestuia.
b) Obiectul gajului îl constituie bunurile de valoare istorică, artistică sau culturală.
c) Debitorul gajist lipseşte, şi nu poate fi identificat locul aflării lui.
După vînzare, creditorul gajist are dreptul doar la ceea ce este necesar satisfacerii creanţei sale.
Creditorul trebuie să plătească din vînzarea bunului gajat, toate cheltuielile ce ţin de vînzare,
apoi creanţele prioritare drepturilor sale şi după aceea, creanţele proprii. Dacă mai există şi alte
creanţe care trebuie să fie plătite din vînzarea bunului gajat, creditorul gajist care a vîndut bunul,
va depune instanţei judecătoreşti, o dare de seamă cu privire la produsul vînzării bunului gajat şi
îi va transmite suma rămasă după plată. În caz contrar, creditorul va fi obligat, în termen de 10
zile de la data vînzării bunului, să prezinte o dare de seamă proprietarului bunului vîndut şi să-i
remită surplusul, dacă acesta există.
Dacă bunul care se vinde, nu e suficient pentru satisfacerea creanţelor garantate şi acoperirea
cheltuielilor creditorului gajist, acesta conservă o creanţă neprivilegiată pentru diferenţa datorată
de debitorul său.
6. Temeiurile încetării gajului
Art. 495.
a) Stingerea obligaţiei garantate prin gaj – gajul încetează odată ce debitorul îşi execută toate
obligaţiile pe care le are faţă de creditor.
b) Expirarea termenului pentru care a fost constituit gajul – a trecut perioada de timp pentru
care acesta a fost stabilit.
c) Pieirea bunurilor gajate – pot pieri din cauza forţei majore. Debitorul este obligat să pună în
gaj un alt bun sau să execute obligaţia principală.
d) Comercializarea silită a bunurilor gajate – comercializarea silită apare în situaţia în care
debitorul nu şi-a executat prestaţia şi el este impus de instanţa de judecată de a vinde bunul gajat
şi de a-şi acoperi toate obligaţiile.
e) Scoaterea bunurilor din circuitul civil – pot fi acele bunuri care nu pot constitui obiect al
gajului. Exemplu: parcurile.
f) Exproprierea pentru cauză de utilitate publică – în situaţia respectivă, debitorul este obligat să
pună în gaj un alt bun, însă, de obicei, gajul încetează şi debitorul va trebui să întoarcă datoria.
g) Amanetul – aici gajul se stinge odată cu încetarea posesiunii, adică cînd bunul amanetat se
pune în circulaţie.
Ipoteca – drept real in al carui temei creditorul este in drept sa ceara satisfacerea creantelor sale,
cu preferinta fata de ceilalti creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor imobile depuse in
ipoteca, in cazul in care debitorul omite sa execute obligatiile garantate cu ipoteca. Ipoteca se
rasfrringe doar la bunurile imobile.

(1) Ipoteca se instituie în vederea garantării executării obligaţiei şi reprezintă un raport de drept accesoriu
faţă de obligaţia garantată, fiind condiţionată în timp de durata acesteia, dacă legea sau contractul de
ipotecă nu prevede altfel.
(2) Valabilitatea ipotecii depinde de valabilitatea obligaţiei garantate cu ipotecă.
(3) Poate fi garantată cu ipotecă executarea obligaţiilor ce rezulta din contractul de credit, contractul de
împrumut sau alte obligaţii.
(4) Norme privind ipoteca se aplică obligaţiilor ce rezultă din contractele de credit sau împrumut,
indiferent de scopul şi destinaţia acestora.
(5) Pot fi garantate cu ipotecă una sau mai multe obligaţii. Obligaţia garantată poate fi curentă sau
viitoare, inclusiv condiţionată.
(6) În cazul garantării obligaţiilor viitoare, părţile vor conveni expres, în contractul de ipotecă, asupra
faptului că ipoteca instituită va garanta aceluiaşi creditor ipotecar executarea oricărei obligaţii viitoare.
(7) Ipoteca instituită pentru garantarea rambursării unei sume de bani este valabilă chiar în cazul în care
această sumă urmează a fi eliberată în viitor sau eliberarea banilor este efectuată în tranşe.
(8) Ipoteca se extinde şi asupra achitării dobînzilor, comisioanelor, penalităţilor, amenzilor, reparării
prejudiciului cauzat, compensării cheltuielilor de judecată şi altor cheltuieli de executare a dreptului de
ipotecă, dacă părţile nu au convenit altfel.
Articolul 5. Creanţele ipotecare
(1) Creanţa ipotecară trebuie să fie determinată sau determinabilă la momentul executării dreptului de
ipotecă.
(2) Creanţa ipotecară trebuie să aibă expresie băneasă. Creanţa ipotecară poate fi exprimată fie în
monedă naţională, fie în valută străină.
Articolul 6. Temeiurile de instituire a ipotecii
(1) Ipoteca este instituită în temeiul legii (ipoteca legală) sau a contractului (ipoteca convenţională).
 (2) Ipotecii legale i se aplică prevederile privind ipoteca convenţională, dacă legea nu stabileşte altceva.
(3) Temeiurile pentru instituirea ipotecii legale sînt:
a) creanţele statului pentru sumele datorate conform legislaţiei fiscale;
b) creanţele rezultate dintr-o hotărîre judecătorească, precum este stabilit de legislaţie.
(4) Ipoteca legală este instituită prin înregistrarea în Registrul bunurilor imobile a unui aviz, în care se
indică bunul imobil care face obiectul ipotecii, temeiul şi mărimea creanţei.
(5) La avizul depus pentru înregistrare se vor anexa dovada că avizul a fost adus la cunoştinţa
debitorului ipotecar, precum şi hotărîrea instanţei de judecată sau actul ce confirmă creanţele statului faţă
de debitorul ipotecar apărute în baza legislaţiei fiscale.
(6) Creditorul ipotecar care a înregistrat ipoteca legală are dreptul de a urmări bunul imobil ipotecat în
condiţiile stabilite de prezenta lege.
(7) Prioritatea ipotecii legale este stabilită conform regulilor generale privind prioritatea ipotecii.
Articolul 7. Obiectul ipotecii
(1) Obiectul ipotecii poate fi unul sau mai multe bunuri imobile prezente sau viitoare ce pot fi
individualizate prin numere cadastrale separate.
(2) Obiectul ipotecii este determinat prin denumirea bunului, numărul său cadastral, locul aflării,
precum şi printr-o descriere suficientă pentru identificarea acestuia.
(3) Pot fi obiect al ipotecii doar bunurile imobile aflate în circuit civil, deţinute în proprietate şi
înregistrate în Registrul bunurilor imobile.
(4) Ipoteca se extinde asupra îmbunătăţirilor, ameliorărilor şi accesoriilor bunului imobil ipotecat,
asupra oricărui bun imobil care se uneşte prin accesiune cu bunul imobil ipotecat, precum şi asupra
bunurilor noi ce rezultă din transformarea bunului imobil ipotecat, dacă altfel nu este prevăzut de
contract.
(5) Ipoteca nu se extinde asupra fructelor bunului ipotecat, dacă contractul de ipotecă nu prevede
altfel.
(6) Prin contract poate fi prevăzută extinderea ipotecii asupra bunurilor imobile ce vor fi dobîndite sau
construite în viitor, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
(7) Ipoteca este indivizibilă şi subzistă integral asupra tuturor bunurilor imobile ipotecate, asupra
fiecăruia dintre ele şi asupra tuturor părţilor lor, chiar dacă imobilul ipotecat sau obligaţia garantată cu
ipotecă este divizibilă.
(8) Nu pot fi obiecte separate ale ipotecii bunurile imobile care, conform legislaţiei, nu pot fi înstrăinate
separat. Nu poate fi obiect al ipotecii o parte a bunului indivizibil.
(9) Bunul imobil ipotecat rămîne în proprietatea debitorului ipotecar. Contractul de ipotecă poate
prevedea folosirea obiectului ipotecii de către creditorul ipotecar. În cazul în care dreptul asupra bunului
ipotecat este afectat de modalităţi sau este susceptibil de nulitate, acesta va genera o ipotecă afectată, de
asemenea, de modalităţi sau condiţii de nulitate.
(10) Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului ipotecii este suportat de către debitorul ipotecar,
dacă contractul de ipotecă nu prevede altfel.
Articolul 8. Evaluarea obiectului ipotecii
Valoarea de piaţă şi de înlocuire a obiectului ipotecii trebuie să fie stabilită printr-un raport de evaluare
întocmit de către un evaluator, în conformitate cu legislaţia privind activitatea de evaluare.
Articolul 9. Subiecţii ipotecii
(1) Poate fi creditor ipotecar orice persoană fizică sau juridică. În cazul în care calitatea de creditor
ipotecar este cumulată de două sau mai multe persoane, în baza aceluiaşi contract de ipotecă, acestea vor
avea acelaşi grad de prioritate, dacă contractul de ipotecă nu prevede altfel.
(2) Este debitor ipotecar orice persoană fizică sau juridică cu drept de proprietate asupra bunului imobil
asupra căruia este instituită ipoteca, precum şi posesorul care are dreptul de a înstrăina acest bun.
(3) Poate fi debitor ipotecar atît debitorul, cît şi garantul ipotecar. În cazul în care executarea obligaţiei
de către debitor este garantată prin ipotecă de către garantul ipotecar, acesta are calitatea de debitor
ipotecar.
 (4) Debitorul şi garantul ipotecar, în calitatea lor de debitor ipotecar, pot conveni asupra condiţiilor de
garantare a executării obligaţiilor debitorului de către garantul ipotecar, precum şi asupra obligaţiilor
debitorului faţă de garantul ipotecar în cazul executării dreptului de ipotecă de către creditorul ipotecar.
Lipsa unui asemenea acord scris nu influenţează valabilitatea ipotecii.
(5) Dacă debitorul nu execută obligaţiile garantate cu ipotecă, creditorul ipotecar are dreptul la
satisfacerea creanţelor ipotecare din contul bunului imobil ipotecat de garantul ipotecar.
(6) Garantul ipotecar nu poate opune crenţele sale faţă de debitor satisfacerii creanţelor creditorului
ipotecar din contul bunului imobil ipotecat.
(7) În cazul în care creanţele creditorului ipotecar sînt satisfăcute de către garantul ipotecar, inclusiv
din contul bunului imobil ipotecat, acesta obţine dreptul de creditor al obligaţiilor debitorului. După ce
garantul ipotecar execută obligaţia debitorului, primul are dreptul să solicite de la creditorul ipotecar
dovada executării obligaţiei în condiţiile stabilite de lege.
Articolul 10. Condiţii pentru instituirea ipotecii
(1) Dacă dreptul de dispoziţie asupra unui bun imobil necesită acordul unui terţ, acest acord este
necesar şi pentru instituirea ipotecii asupra bunului imobil respectiv.
(2) Bunul imobil aflat în proprietate comună poate fi ipotecat doar cu acordul tuturor coproprietarilor,
fiecare din coproprietari devenind în acest caz codebitor ipotecar.
(3) Unul dintre coproprietari poate ipoteca cota sa din bunul proprietate comună pe cote-părţi fără
acordul celorlalţi coproprietari dacă contractul între coproprietari nu prevede altfel.
(4) Cota-parte din spaţiile destinate deservirii bunului imobil, deţinute cu drept de proprietate comună
(teren, acoperiş, scări, subsol etc.), aferentă unei încăperi izolate, este ipotecată împreună cu încăperea
respectivă fără acordul celorlalţi coproprietari ai spaţiilor comune.
(5) Imobilul aflat în proprietatea unor persoane fizice cu capacitatea de exerciţiu restrînsă sau în
proprietatea minorilor poate fi ipotecat cu respectarea condiţiilor necesare pentru înstrăinare.
(6) În cazul în care, în momentul instituirii ipotecii, există drepturi ale unor terţi asupra bunului imobil
respectiv, debitorul ipotecar este obligat să notifice în scris acest fapt creditorului ipotecar. În caz contrar,
creditorul ipotecar are dreptul să ceară debitorului executarea anticipată a obligaţiei garantate cu ipotecă
sau modificarea condiţiilor contractului de ipotecă şi repararea prejudiciului cauzat.

29. Clauza penală.

Clauza penală constituie unul din cele mai frecvent întîlnite mijloace de garantare a
executării obligaţiilor. După cum rezultă din definiţia dată în alin.1 al acestui articol, clauza
penală constituie o evaluare convenţională şi prealabilă a eventualelor prejudicii pe care
debitorul va fi obligat să le plătească în cazul neexecutării prestaţiei la care s-a îndatorat. Ea
poate fi stipulată fie în contractul ce dă naştere raportului obligaţional, fie într-o convenţie
ulterioară încheiată înainte de momentul în care intervine neexecutarea prestaţiilor datorate de
debitor. Condiţiile de fond ale clauzei penale sînt aceleaşi ca şi ale contractului principal la care
se referă, ţinîndu-se însă seama şi de caracterul ei accesoriu, de vreme ce validitatea obligaţiei
principale constituie o condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale. Dacă obligaţia
principală este nulă ori se stinge, atunci şi clauza penală va fi nulă ori se va stinge. Nulitatea
clauzei penale nu duce la nulitatea obligaţiei principale.
Articolul 624. Dispoziţii generale cu privire la clauza penală
(1) Clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuală prin care părţile evaluează
anticipat prejudiciul, stipulînd că debitorul, în cazul neexecutării obligaţiei, urmează să
remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun.
(2) Prin clauză penală se poate garanta numai o creanţă valabilă.
(3) Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea
obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate.
(4) Părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decît prejudiciul.
(5) Debitorul nu este obligat să plătească penalitate în cazul în care neexecutarea nu se
datorează vinovăţiei sale.
Articolul 625. Forma clauzei penale
(1) Clauza penală se face în scris.
(2) Nerespectarea formei scrise atrage nulitatea clauzei penale.
Articolul 626. Dreptul de a pretinde alte despăgubiri
(1) Creditorul nu poate cere concomitent executarea prestaţiei şi plata clauzei penale dacă nu
sînt stipulate penalităţi şi pentru cazul în care debitorul nu execută obligaţia în modul
corespunzător, mai ales pentru cazul neexecutării la timp a obligaţiei.
(2) Creditorul are dreptul să pretindă repararea prejudiciului în partea neacoperită prin
clauza penală (clauză penală inclusivă). În cazurile prevăzute de lege sau contract,
creditorul poate cere sau despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă), poate cere
repararea prejudiciului peste penalitate (clauză penală punitivă) sau poate cere doar
penalitate (clauză penală exclusivă).
(3) În cazul în care a primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai dacă şi-a
rezervat expres acest drept la primirea executării.
Articolul 627. Clauza penală în cazul obligaţiei indivizibile
În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie indivizibilă şi neexecutarea
acesteia se datorează vinovăţiei unui debitor, penalitatea poate fi cerută fie integral de la
debitorul vinovat, fie de la fiecare codebitor pentru partea acestuia. În ultimul caz, fiecare
codebitor are dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.
Articolul 628. Clauza penală în cazul obligaţiei divizibile
(1) În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie divizibilă, penalitatea este de
asemenea divizibilă şi curge doar împotriva codebitorului care nu a executat obligaţia şi doar
pentru partea din obligaţie la care acesta este ţinut.
(2) Prevederile alin.(1) nu se aplică obligaţiilor solidare. Ele nu se aplică nici în cazul în care
clauza penală a fost stipulată pentru a preveni plata parţială, iar unul din codebitori a împiedicat
executarea integrală a obligaţiei. În acest caz, codebitorul este ţinut pentru întreaga penalitate, iar
ceilalţi, corespunzător părţii lor din obligaţie. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de
acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.
Articolul 629. Clauza penală legală
Penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată anticipat prin acordul părţilor.
Articolul 630. Reducerea clauzei penale
(1) În cazuri excepţionale, luîndu-se în considerare toate împrejurările, instanţa de judecată
poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari. La reducerea clauzei penale,
trebuie să se ţină cont nu numai de interesele patrimoniale, ci şi de alte interese, ocrotite prin
lege, ale creditorului.
(2) Nu se admite reducerea penalităţii în cazul în care aceasta a fost plătită

30. Stingerea obligațiilor prin executare

Mijloace juridice de stingere a obligaţiilor

Este reglementată de articolele 642 – 645, Cod Civil.
Raporturile juridice care au ca obiect drepturile reale, au un caracter de durată şi o anumită
stabilitate. În schimb, raporturile obligaţionale sunt acelea prin care se realizează dinamica
circuitului civil astfel că ele se nasc şi se sting imediat sau în anumite intervale de timp, astfel
părţile realizîndu-şi scopul pentru care a fost stabilit scopul respectiv.
Mijlocul firesc de realizare a creanţelor se materializează prin executarea în natură de
către debitor a obligaţiilor asumate. Această executare poate interveni benevol, iar în caz
contrar silit, cînd instanţa pronunţă o hotărîre de executare silită în natură sau în echivalent.
Codul civil reglementează următoarele moduri de stingere a obligaţiilor, şi anume:
§ Executarea, § consemnarea, § compensarea, § confuziunea, § remiterea de datorie § darea în
plată; § imposibilitatea fortuită de executare; § decesul persoanei fizice; § lichidarea persoanei
juridice.
2. Clasificarea mijloacelor de stingere a obligaţiilor
Deşi legiuitorul reglementează şi novaţia ca mijloc juridic de stingere a obligaţiilor, considerăm
că ea reprezintă un mijloc de transformare a obligaţiilor.
Aceste mijloace juridice de stingere a obligaţiilor pot fi clasificate după următoarele criterii:
1. După cum stingerea obligaţiei s-a produs cu sau fără voinţa părţilor:
§ Mijloace voluntare de stingere, ca de exemplu executarea voluntară sau remiterea de datorie;
§ Mijloace care sting obligaţia fără voinţa părţilor, cum ar fi imposibilitatea fortuită de executare
sau compensaţia.
2. După cum stingerea obligaţiei a avut ca efect realizarea sau nerealizarea creanţei
creditorului:
§ Mijloace de stingere care duc la realizarea creanţei creditorului, cum ar fi executarea,
compensaţia sau darea în plată;
§ Mijloace juridice care nu duc la realizarea creanţei creditorului, cum ar fi imposibilitatea
fortuită de realizarea sau remiterea de datorii.
3. Stingerea obligaţiilor prin executare
§ Art. 643 – 644, Cod Civil;
§ Art. 572 – 623.
Potrivit art. 643, al. 1, executarea stinge obligaţia numai în cazul în care este efectuată în modul
corespunzător. Astfel, raportul juridic obligaţional conferă creditorului dreptul de a pretinde de la
debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva, prestaţie pe care debitorul este obligat să o execute
sub sancţiunea constrîngerii de stat.
În funcţie de natura obiectului obligaţiei, debitorul va fi ţinut fie la anumite prestaţii pozitive, să
dea, să facă ceva, sau la anumite prestaţii negative, să se abţină de la ceva. Odată executată
obligaţia în modul corespunzător, indiferent că este o prestaţie pozitivă sau una negativă,
obţinem realizarea dreptului de creanţă al creditorului, liberarea lui de datorie şi respectiv,
stingerea raportului obligaţional.
Executarea obligaţiilor poate fi realizată prin 2 moduri principale:
a) Executarea în natură sau directă, care are loc de cele mai multe ori benevol, lucru care în
doctrină se numeşte plată. Dacă debitorul refuză executarea de bună voie a obligaţiilor,
creditorul poate obţine executarea în natură prin intermediul forţei de constrîngere a statului.
Astfel că plata poate fi obţinută şi efectuată benevol sau prin executare silită, cu concursul forţei
de constrîngere a statului.
b) Executarea indirectă sau prin echivalent a obligaţiilor. Executarea indirectă a obligaţiilor
se mai numeşte şi executare prin echivalent, şi va interveni ori de cîte ori executarea în natură nu
este posibilă, aici nefiind vorba de imposibilitatea fortuită de neexecutare. În această situaţie,
debitorul va fi obligat la executarea indirectă a obligaţiilor, adică la plata daunelor interese.
Legislaţia, dar şi doctrina, consacră principiul executării în natură a obligaţiilor, astfel că acest
mod de executare va duce la satisfacerea creanţei creditorului. Satisfacerea acestor interese ale
creditorului poate avea loc doar dacă debitorul execută prestaţia datorată în natura ei specifică.
Mai mult ca atît, sunt situaţii cînd înlocuirea obligaţiei iniţiale cu alta, nu-l va interesa pe
creditor. În aceste condiţii executarea în natură a obligaţiilor de către debitor este consacrat ca un
principiu fundamental al executării obligaţiilor.
Executarea întocmai a prestaţiilor avute în vedere de către părţi face ca raportul obligaţional să-şi
atingă finalitatea. Înlocuirea prestaţiei asumate cu alta sau cu despăgubiri băneşti nu poate fi
făcută decît cu acordul creditorului. Conform art. 643, alineat 1, executarea stinge obligaţia
numai în cazul în care este efectuată în modul corespunzător. Conform art.572, alineat 2,
obligaţia trebuie executată în mod corespunzător, cu bună-credinţă, la locul şi la momentul
stabilit.
Stingerea obligaţiilor prin executare, este reglementată de art. 572 – 623, Cod Civil. În doctrină,
executarea a primit denumirea de plată, lucru care nu trebuie confundat cu plata preţului la
vînzare – cumpărare. Astfel, în sensul larg al cuvîntului, prin plată vom înţelege executarea
voluntară a oricărei obligaţii pozitive de a da sau a face, ca de exemplu: constituirea sau
transmiterea unui drept, remiterea unui bun, executarea unei lucrări, încheierea unui contract, etc.
În sensul restrîns al cuvîntului, prin plată vom înţelege executarea unei plăţi care are ca obiect o
sumă de bani.
Condiţiile plăţii:
În primul rînd, cine poate face plata.
§ Obligaţia se va considera executată cînd va fi executată de către cel care şi-a asumat-o, adică
debitorul în mod personal. Executarea se va considera făcută în unele cazuri şi de către
reprezentantul debitorului. Plata poate fi făcută şi de o persoană împreună cu debitorul, cum ar fi
co-debitorul solidar sau pentru debitor, cum ar fi părinţii pentru copiii lor minori. De asemenea,
plata poate fi făcută şi de către un terţ în condiţiile art. 581, care prevede: dacă din lege, din
contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal,
aceasta poate fi executată şi de către un terţ. În principiu, plata poate fi efectuată de către orice
persoană, cu condiţia că părţile nu s-au înţeles altfel, altceva nu rezultă din natura obligaţiei sau
legea nu prevede posibilitatea executării acesteia de altă persoană.
Cine poate primi plata
§ Art. 579, debitorul trebuie să execute obligaţia către creditor, sau persoana împuternicită
de către acesta, ori către persoana împuternicită prin lege sau hotărîre judecătorească. În
cazul în care executarea a fost făcută faţă de o persoană neîmputernicită, obligaţia se consideră
executată dacă creditorul o confirmă sau profită în vreun fel de aceasta. Cel care primeşte plata
trebuie să dispună de capacitatea de exerciţiu deplină, iar dacă creditorul este incapabil şi plata i
se face personal, ea este lovită de nulitate relativă şi nu va fi valabilă cu excepţia cazului cînd
debitorul demonstrează că plata a profitat creditorului. (art. 580).
Obiectul plăţii
Regula generală este că debitorul va fi obligat să presteze anume ceea ce şi-a asumat faţă de
creditor, adică efectuează lucrarea asumată, transmite bunul avut în vedere, etc.
Dacă este vorba de bunuri certe, el trebuie transmis aşa cum există în momentul realizării plăţii.
În cazul bunurilor determinate generic, debitorul va trebui să presteze bunuri de acelaşi gen, iar
în cazul în care nu poate executa obligaţia, debitorul răspunde pentru neexecutarea acesteia, chiar
dacă neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale.
Dacă este vorba de obligaţii de rezultat, ea se va considera executată numai dacă rezultatul
aşteptat de creditor va fi realizat. În principiu, plata este indivizibilă, astfel, conform art. 587,
dacă din lege, contract, sau din natura obligaţiei nu reiese altfel, debitorul poate executa obligaţia
în rate, numai cu consimţămîntul creditorului. Constatăm deci, că obligaţia trebuie executată în
întregime, şi plata trebuie făcută deodată. De la acest principiu sunt şi anumite excepţii, cum ar
fi:
§ Situaţia cînd creditorul consimte executarea în rate;
§ Cînd există vreun litigiu privind o parte din obligaţie, creditorul nu poate refuza partea care nu
se află în litigiu din obligaţie;
§ Cînd o parte din datorii se stinge din compensaţie, sau cînd instanţa de judecată acordă un
termen de graţie sau stabileşte executarea în anumite termene a prestaţiilor
Creditorul ar putea cere executarea obligaţiilor înainte de împlinirea termenului dacă
debitorul se află în incapacitate de plată sau a redus garanţiile convenite anterior, nu a
prezentat asemenea garanţii, sau în alte cazuri prevăzute de lege. (art. 576).
Potrivit art. 577, debitorul are dreptul să amîne executarea obligaţiei atunci cînd nu poate
determina cu bună – credinţă cui trebuie să o execute.
Conform art. 575, în cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este determinat şi nici
nu rezultă din natura acesteia, creditorul are dreptul de a pretinde oricînd executarea ei, iar
debitorul este îndreptăţit să o execute oricînd. Dacă datoria de a executa imediat, nu rezultă din
lege, contract, sau din natura obligaţiei, debitorul trebuie să execute obligaţia în termen de 7 zile
din momentul cererii creditorului.
Locul plăţii
Potrivit art. 573, dacă locul executării nu este determinat sau nu rezultă din natura obligaţiei,
executarea urmează a fi efectuată:
a) La domiciliul sau sediul creditorului la momentul naşterii obligaţiei în cazul obligaţiei
pecuniare;
b) La locul aflării bunului în momentul naşterii obligaţiei în cazul obligaţiilor de predare a unui
bun individual determinat;
c) La locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea de obligaţie, iar în lipsa acestuia, la locul
unde debitorul îşi domiciliul sau sediul în cazul unei altei obligaţii.
Dacă debitorul sau creditorul şi-au schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate pînă la
executarea obligaţiei şi a înştiinţat despre aceasta cealaltă parte, obligaţia se va executa la noul
domiciliu, sediu sau loc de activitate.
Cheltuielile pentru efectuarea plăţii
Conform art. 592, costurile efectuării obligaţiei le suportă debitorul dacă legea sau contractul nu
prevede altfel. În conformitate cu art. 584, alineat 2, Cod Civil, cheltuielile sau riscurile
suplimentare datorate schimbării domiciliului, sediului sau locului unde-şi desfăşoară activitatea,
sunt suportate de partea care le-a schimbat.
În acelaşi sens, art. 755, Cod Civil, prevede: în cazul cumpărării unui teren sau unui alt bun
imobil, cheltuielile de întocmire, autentificare notarială şi de înscriere a contractului de vînzare
– cumpărare în Registrul Bunurilor Imobile, precum şi cheltuielile de preluare a documentelor
necesare sunt puse în sarcina cumpărătorului.
În conformitate cu art. 754, Cod Civil, cheltuielile de predare a bunului mobil în particular de
măsurare, cîntărire şi ambalare sunt puse în sarcina vînzătorului, iar cheltuielile de primire şi
predare a bunului din locul încheierii contractului de vînzare – cumpărare în alt loc, sunt puse
în sarcina cumpărătorului, dacă în contract nu este prevăzut altfel.
În cazul în care contractul de vînzare – cumpărare a unui bun mobil trebuie autentificat şi
înregistrat, cumpărătorul suportă costul autentificării notariale al înscrierii în Registrul Public
respectiv şi al transferului proprietăţii.
Dovada plăţii
În conformitate cu art. 644, Cod Civil, debitorul care execută obligaţia are dreptul de a primi
chitanţă şi de a cere titlul original. În cazul imposibilităţii de a cere creditorului chitanţă,
debitorul poate face dovada plăţii cu orice mijloc de probă. În cazul imposibilităţii restituirii
titlului original, debitorul este în drept să ceară creditorului o declaraţie autentificată notarial
despre stingerea obligaţiei. Toate cheltuielile în acest caz sunt suportate de creditor.
Dacă creditorul refuză să elibereze chitanţă sau să restituie titlul original, debitorul are dreptul să
refuze executarea. În acest caz, creditorul este în întîrziere. Dacă creditorul a eliberat chitanţă
privind plata datoriei de bază, se prezumă că au fost achitate şi dobînzile şi cheltuielile.
Referitor la întîrzierea creditorului, el se va afla în această situaţie, cînd nu acceptă fără vreun
temei legal prestaţia scadentă ce i se oferă. Debitorul nu va fi în întîrziere dacă creditorul este în
întîrziere, adică cînd acesta din urmă trebuia să facă ceva şi nu a făcut. În cazul în care u este
stipulat un termen pentru executare sau debitorul poate executa oricînd, creditorul nu va fi în
întîrziere dacă timp de 7 zile nu are posibilitatea acceptării prestaţiei oferite, cu excepţia cazului
în care debitorul a informat din timp despre executare.
În cazul în care debitorul a suportat anumite prejudicii motiv că creditorul întîrzie acceptarea
prestaţiei, creditorul este obligat să compenseze debitorului cheltuielile suplimentare necesare
păstrării obiectului de contract şi oferirii executării. De asemenea, creditorul suportă riscul
deteriorării sau pieirii fortuite a bunului sau nu poate beneficia de dobînzi pentru această
perioadă.
Dacă debitorul este obligat să predea fructele bunului, ori să compenseze valoarea lor, această
obligaţie nu se răsfrînge asupra fructelor obţinute în timpul întîrzierii creditorului.
Creditorul poate să ia toate măsurile pentru conservarea drepturilor sale. În aceste condiţii, el
poate prin intermediul acţiunii oblice, în numele debitorului său, să exercite drepturile şi
acţiunile în cazul în care debitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să le exercite. Creanţa
în acest caz trebuie să fie lichidă şi exigibilă, certă, cel tîrziu la momentul examinării acţiunii.
Nu pot fi exercitate prin intermediul acţiunii oblice, acţiunile strict personale ale debitorului.
Executarea silită în natură a obligaţiilor
De obicei, obligaţiile asumate se execută în natură, voluntar, însă, în cazul în care debitorul
refuză executarea prestaţiei datorate altei părţi, creditorul poate recurge la anumite mijloace
juridice prevăzute de lege, în scopul obţinerii în natură, a prestaţiilor la care are dreptul.
În rîndul acestor mijloace includem:
§ Executarea silită în natură a obligaţiei de a da;
§ Autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natura obligaţiilor.
Codul Civil, reglementează la art. 620 – 622, situaţia neexecutării obligaţiilor de a face, a nu face
sau de a preda un bun.
Astfel, conform art. 620, în cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a face, creditorul
este în drept să o execute el însuşi ori să încredinţeze unui terţ executarea, cheltuielile urmînd să
fie puse în sarcina debitorului sau acestuia să i se ceară despăgubiri, dacă din lege, contract sau
natura obligaţiei, nu rezultă altfel. În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, debitorul este
obligat să plătească despăgubire pentru simplul fapt al încălcării.
Conform art. 622, în cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul
are dreptul că ceară ca bunul să fie luat de la debitor şi să-i fie predat sieşi ori că ceară plata
despăgubirii.
Dreptul creditorului de a cere predarea bunului încetează dacă bunul a fost predat deja unui terţ
care are acelaşi drept. În cazul în care bunul nu a fost predat, dreptul de preferinţă îl are
creditorul în al cărui folos a luat naştere obligaţia mai înainte, iar dacă nu se poate stabili în al
cărui folos a luat naştere obligaţia, dreptul de preferinţă îl are cel care a intentat primul acţiunea.
31. Acceptarea şi renunţarea la succesiune.
Conform Codului Civil, art. 1516, succesiunea este acceptată de succesor indiferent de faptul
dacă este testamentar sau succesor legal.
Dacă succesorul a intrat în posesiunea unei părţi din patrimoniu, se consideră că a acceptat
întregul patrimoniu, oriunde s-ar afla şi din ce ar consta.
Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii ei (art. 1517 C. c.). Dacă
dreptul de a accepta succesiunea apare în cazul în care ceilalţi moştenitori nu o acceptă, ea
trebuie acceptată în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă această
parte este mai mică de 3 luni, ea se prelungeşte pînă la 3 luni.
Termenul prevăzut la art.1517 poate fi prelungit de către instanţa de judecată cu cel mult 6 luni.
Cu acordul celorlalţi succesori care au acceptat succesiunea în termen, pot fi incluse în cercul
moştenitorilor, fără a se adresa în instanţa de judecată, persoanele din clasa succesorală chemată
la succesiune care au omis termenul menţionat. În cazul prevăzut la mai sus, succesorului i se
acordă în natură partea ce i se cuvine din averea rămasă, iar în cazul imposibilităţii de a-i
transmite în natură, i se acordă echivalentul în bani al părţii ce i se cuvine din averea rămasă.

Articolul 1516. Acceptarea succesiunii

(2) Succesiunea este acceptată de succesor indiferent de faptul dacă este testamentar sau
succesor legal.
(3) Succesiunea se consideră acceptată cînd moştenitorul depune la notarul de la locul
deschiderii succesiunii o declaraţie de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea
patrimoniului succesoral.
(4) Dacă succesorul a intrat în posesiunea unei părţi din patrimoniu, se consideră că a acceptat
întregul patrimoniu, oriunde s-ar afla şi din ce ar consta.
Articolul 1517. Termenul de acceptare a succesiunii
Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii ei.
Articolul 1518. Termenul special de acceptare a succesiunii
Dacă dreptul de a accepta succesiunea apare în cazul în care ceilalţi moştenitori nu o acceptă,
ea trebuie acceptată în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă această parte
este mai mică de 3 luni, ea se prelungeşte pînă la 3 luni.
Articolul 1519. Prelungirea termenului de acceptare a succesiunii
(1) Termenul prevăzut la art.1517 poate fi prelungit de către instanţa de judecată cu cel mult 6
luni. Cu acordul celorlalţi succesori care au acceptat succesiunea în termen, pot fi incluse în
cercul moştenitorilor, fără a se adresa în instanţa de judecată, persoanele din clasa succesorală
chemată la succesiune care au omis termenul menţionat.
(2) În cazul prevăzut la alin.(1), succesorului i se acordă în natură partea ce i se cuvine din
averea rămasă, iar în cazul imposibilităţii de a-i transmite în natură, echivalentul în bani al părţii
ce i se cuvine din averea rămasă.
Articolul 1520. Inadmisibilitatea dispunerii de patrimoniul succesoral
Moştenitorul care a intrat în posesiunea patrimoniului succesoral nu are dreptul să dispună
de el pînă la expirarea termenului de opţiune succesorală şi pînă la primirea certificatului de
moştenitor.
 Articolul 1521. Dreptul la fructele obţinute pînă la intentarea acţiunii
Dacă moştenitorul testamentar nu ştia de modificarea ori de revocarea testamentului sau dacă
moştenitorul legal care nu ştia despre existenţa testamentului a intrat în posesiunea averii
succesorale, sau dacă moştenitorii testamentari şi legali nu ştiau despre existenţa unui alt
testament ori despre existenţa unor moştenitori legali mai apropiaţi, lor le rămîn fructele
obţinute de la averea succesorală pînă la intentarea acţiunii, fiind de asemenea în drept să
ceară restituirea integrală a capitalului investit în averea succesorală.
Articolul 1522. Consecinţele înstrăinării unor anumite bunuri din averea succesorală
Dacă, în cazurile prevăzute la art.1521, bunurile care intră în avere succesorală sînt vîndute
pînă la intentarea acţiunii, vînzarea-cumpărarea se consideră valabilă, iar mijloacele obţinute din
vînzare se predau moştenitorului legal.
Articolul 1523. Transmisia succesorală
(1) Dacă moştenitorul a decedat după deschiderea succesiunii şi pînă la acceptarea moştenirii,
dreptul de a primi cotă succesorală trece la moştenitorii săi (transmisia succesorală).
Succesorii moştenitorului decedat trebuie să accepte moştenirea în partea rămasă din termenul
stabilit pentru acceptare. Dacă acest termen este mai mic de 3 luni, el se prelungeşte pînă la 3
luni.
(2) La expirarea termenului prevăzut la alin.(1), succesorii moştenitorului decedat pot fi
recunoscuţi de instanţa de judecată că au acceptat succesiunea dacă instanţa va considera
cauzele omiterii termenului întemeiate.
(3) Dreptul moştenitorului de a primi o parte din moştenire în calitate de cotă din rezerva
succesorală nu se transmite moştenitorilor lui.
Articolul 1524. Consecinţele neacceptării moştenirii prin transmisie succesorală
(1) Neacceptarea moştenirii prin transmisie succesorală nu privează moştenitorul de
posibilitatea de a accepta moştenirea care era destinată nemijlocit moştenitorului decedat.
(2) La refuzul de a accepta moştenirea prin transmisie succesorală, averea trece la persoanele
chemate să accepte moştenirea în acelaşi rînd cu moştenitorul decedat.
Articolul 1525. Măsurile de conservare a averii succesorale
Moştenitorul este în drept să ceară luarea de măsuri pentru conservarea averii succesorale, fapt
pentru care se stabileşte un termen de 6 luni ce se încadrează în termenul general de acceptare a
succesiunii.
Articolul 1526. Renunţarea la succesiune
(1) Moştenitorul poate renunţa la succesiune în termen de 6 luni din data deschiderii
succesiunii, chiar dacă a acceptat succesiunea prin intrare în posesiune.
(2) Moştenitorul poate renunţa la moştenire în folosul altor moştenitori testamentari sau legali.
(3) Nu este admisă renunţarea la moştenire în folosul unei persoane private de dreptul la
moştenire sau declarate moştenitor nedemn, inclusiv conform unei dispoziţii exprese din
testament.
Articolul 1527. Inadmisibilitatea renunţării parţiale la succesiune
(1) Nu se permite renunţarea parţială la succesiune sau acceptarea parţială a succesiunii, sub
condiţie sau pe un termen anumit.
(2) Dacă moştenitorul renunţă la o parte din moştenire sau formulează o anumită condiţie, se
consideră că renunţă la moştenire.
Articolul 1528. Moştenirea cîtorva cote succesorale
(1) Persoana chemată la moştenirea mai multor cote succesorale poate accepta o cotă şi poate
renunţa la alta dacă este chemată la moştenire în temeiuri diferite.
(2) Dacă chemarea la moştenire se face într-un singur temei, acceptarea sau renunţarea la o
cotă se consideră aplicabilă şi celeilalte cote. Chemarea are acelaşi temei şi atunci cînd dispoziţia
se conţine în testamente diferite.
(3) Dacă testatorul a testat moştenitorului cîteva cote din moştenire, el poate să-l autorizeze
prin dispoziţie testamentară să accepte o cotă şi să renunţe la alta.
Articolul 1529. Renunţarea la o parte din cota succesorală
 Moştenitorul este în drept să renunţe la o parte din cota succesorală care îi aparţine cu drept de
acrescămînt, indiferent de partea rămasă din moştenire.
Articolul 1530. Acrescămîntul
Dacă moştenitorul renunţă la moştenire, dar nu declară în favoarea cui renunţă, cota lui
majorează cota moştenitorilor chemaţi la succesiune legală (acrescămînt), iar dacă tot
patrimoniul succesoral este împărţit prin testament, majorează cota moştenitorilor testamentari
proporţional cotei lor dacă testamentul nu prevede altfel.
Articolul 1531. Renunţarea unicului moştenitor la succesiune
Dacă unicul moştenitor din clasa respectivă renunţă la succesiune, aceasta trece la moştenitorii
din clasa următoare.
Articolul 1532. Renunţarea în folosul mai multor succesori
Dacă renunţă la succesiune în folosul mai multor persoane, moştenitorul poate desemna cota
fiecăreia din ele. În lipsa unei astfel de indicaţii, cota lui se împarte egal între succesorii în
favoarea cărora a fost anunţată renunţarea la succesiune.
Articolul 1533. Renunţarea la succesiune în favoarea celor chemaţi prin reprezentare
Renunţarea la succesiune în favoarea celor chemaţi prin reprezentare se permite dacă, la ziua
deschiderii succesiunii, persoana reprezentată care trebuia să fie succesor al celui ce a lăsat
moştenirea nu va fi în viaţă sau dacă succesorul chemat prin reprezentare (în cazul succesiunii
legale) este succesor testamentar.
Articolul 1534. Inadmisibilitatea refuzului reprezentantului statului de a accepta succesiunea
Reprezentantul statului nu este în drept să nu accepte succesiunea.
Articolul 1535. Inadmisibilitatea renunţării la succesiune după depunerea cererii la notar
Nu se admite renunţarea la succesiune după ce moştenitorul a depus la notarul de la locul
deschiderii succesiunii declaraţia de acceptare a moştenirii.
Articolul 1536. Ireversibilitatea renunţării la succesiune
(1) Declaraţia de renunţare la succesiune este ireversibilă.
(2) Dacă moştenitorul este o persoană cu capacitate de exerciţiu restrînsă, lipsită de sau
limitată în capacitatea de exerciţiu, renunţarea la succesiune se face în temeiul unei hotărîri
judecătoreşti.
Articolul 1537. Transmiterea dreptului de renunţare la succesiune
(1) Dreptul de renunţare la succesiune se transmite prin moştenire.
(2) Dacă moştenitorul a decedat pînă la expirarea termenului de renunţare la succesiune,
acesta continuă să curgă pînă la expirarea lui.
(3) Fiecare din succesorii moştenitorului decedat poate renunţa numai la partea sa de
succesiune.
Articolul 1538. Termenul de contestare a opţiunii succesorale
Acceptarea sau renunţarea la moştenire pot fi contestate în termen de 3 luni din ziua cînd
persoana interesată a aflat despre faptul că pentru aceasta există motiv întemeiat.
Articolul 1539. Momentul survenirii efectelor juridice ale
opţiunii succesorale
Efectele juridice ale acceptării sau renunţării la succesiune survin în momentul deschiderii
succesiunii.

Paza averii succesorale

Pentru ocrotirea intereselor moştenitorilor, a legatarilor şi a intereselor publice, notarul de la

locul deschiderii succesiunii, la iniţiativa persoanelor interesate, a executorului testamentar sau
din oficiu, ia măsurile necesare pentru paza şi păstrarea averii succesorale pînă la
expirarea termenului stabilit pentru acceptare (art. 1552). Dacă averea succesorală sau o
parte din ea nu se află la locul de deschidere a succesiunii, notarul din acest loc însărcinează
notarul de la locul aflării averii să ia măsuri pentru paza şi păstrarea ei (art. 1553). În scopul
păstrării averii celui ce a lăsat moştenirea, notarul inventariază averea şi o transmite în grijă
moştenitorului sau unui custode numit de el, luînd măsuri pentru a-i găsi pe moştenitorii absenţi
la locul deschiderii succesiunii (art. 1554).
În cazul în care averea trebuie administrată sau creditorii moştenitorului înaintează o acţiune,
notarul numeşte un custode al averii succesorale. Nu se numeşte custode dacă cel puţin unul
dintre moştenitori a intrat în posesiunea averii sau este numit executor testamentar (art. 1555).

32. Condiţiile esențiale ale contractului de antrepriză.

Articolul 946. Contractul de antrepriză

(1) Prin contractul de antrepriză o parte (antreprenor) se obligă să efectueze pe riscul său o anumită
lucrare celeilalte părţi (client), iar aceasta se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul
convenit.
(2) Obiectul contractului de antrepriză poate fi atît producerea sau transformarea unui bun, cît şi
obţinerea unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări.

1. Din definiţia contractului de antrepriză rezultă elementele tradiţionale şi obligaţiile principale ale
participanţilor acetui contract, şi anume:
a) lucrarea este efectuată pe riscul antreprenorului;
b) se efectuiază nu oarecare, dar o anumită lucrare, care după cum rezultă din esenţa legii, este
comandată de client;
c) clientul este obligat să recepţionaze lucrarea şi să plătească preţul convenit.
2. Riscul contractului, în virtutea legii, este suportat de antreprenor, deoarece el benevol şi-a asumat
această răspundere semnănd contractul. Acest risc se manifestă prin consecinţele negative de ordin
material pe care le suportă antreprenorul în toate cazurile pînă la momentul transmiterii lucrăii
clientului (vezi comentariu la art. 956).
3. În fiecare caz concret antreprenorul efectuiază nu o oarecare lucrare de ordin general, dar anume
acea lucrare, care este solicitată de client şi care trebuie să corespundă pe deplin cerinţelor,
intereselor, parametrilor şi condiţiilor indicate de acesta.
4. O particularitate esenţială a contractului de antrepriză o constituie obiectul acestuia, care este
rezultaul muncii antreprenorului şi care este determinat individual (vezi comentariu la art. 294).
Acest rezultat poate fi valorificat în forma unui bun absolut nou, produs sau fabricat de
antreprenor, bunăoară, o casă de locuit, un costum, o pereche de încălţăminte ş.a. Ca obiect al
contractului poate fi şi un alt rezultat, şi anume, un bun material, care a fost confecţionat, restabilit
sau schimbat (reparat, renovat, transformat în altă formă, tip, ş.a.). Munca antreprenorului poate fi
valorificată şi materializată printr-un alt rezultat, bunăoară, curăţenia, ordinea din apartament,
starea podelelor, care au fost şlefuite şi acoperite cu o substanţă specială lucitoare ş.a. Obiectul
contractului poate fi de uz personal, familial, casnic,etc.
5. În baza contractului de antrepriză clientul este obligat:
a) să recepţioneze lucrarea (vezi comentariu la art. 957, art. 958);
b) să plătească preţul convenit (vezi comentariu la art. 932, art. 933, art. 935). În contractul de
antrepriză se aplică o regulă generală prin care, la încheierea contractului, părţile prin acordul
comun stabilesc cuantumul retribuţiei antreprenorului şi modul de achitare. După cum rezultă
din lege plata preţului convenit trebuie să fie efectuată după recepţionarea lucrării. Prin
acordul comun părţile por coveni şi altfel.

33. Importanța juridică a datei şi locului deschiderii succesiunii.

 Articolul 1440. Deschiderea succesiunii
(1) Succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei de către instanţa
de judecată. (2) Momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat
moştenirea sau data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti privind declararea morţii lui.
Articolul 1441. Comorienţii şi codecedaţii
(1) Persoanele cu vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală care au murit fără a se putea stabili dacă
una a supravieţuit alteia se prezumă că au murit concomitent (comorienţii şi codecedaţii).
(2) Moştenirea lăsată de fiecare comorient sau codecedat va fi culeasă de proprii moştenitori.
Articolul 1442. Deschiderea succesiunii după declararea morţii persoanei
Consecinţa prevăzută la art.1441 survine şi în cazul declarării de către instanţa de judecată a decesului
cîtorva persoane în urma dispariţiei fără veste în aceleaşi circumstanţe. În acest caz, nu are importanţă
momentul intrării în vigoare a hotărîrii privind declararea morţii acestor persoane.
Articolul 1443. Locul deschiderii succesiunii
Locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea, iar dacă locul nu
este cunoscut, locul unde se află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri,
cel al deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor
imobile. Dacă nu există bunuri imobile, se consideră locul unde se află partea principală ca valoare a
bunurilor mobile.

Data (momentul) deschiderii succesiunii

Potrivit art. 1440 Cod civil, momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului
persoanei care a lăsat moştenirea sau data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti privind
declararea morţii lui .
Moştenitorii (legali sau testamentari) trebuie să facă dovada morţii celui ce lasă moştenirea, cît şi
a datei sau momentului la care aceasta a survenit. Data morţii persoanei se probează prin act de
deces, întocmit în temeiul certificatului medical constatator al decesului, eliberat de o unitate
sanitară, sau hotărîrii judecătoreşti privind declararea morţii persoanei (art. 54 al Legii privind
actele de stare civilă din 26.04.2001). În ambele cazuri, atît în cazul morţii fizice constatate, cît şi
în cazul declarării judecătoreşti a morţii, momentul decesului poate fi dovedit prin orice mijloace
de probă.
Stabilirea exactă a momentului (datei) deschiderii succesiunii prezintă importanţă din
următoarele motive:
 în funcţie de acest moment se determină persoanele chemate la moştenire, în temeiul legii
sau al testamentului, după caz, capacitatea succesorală a acestora, precum şi drepturile ce li se
cuvin asupra moştenirii;
 la această dată se determină componenţa şi valoarea patrimoniului succesoral;
 de la această dată începe a curge termenul de 6 luni pentru opţiunea succesorală;
 în cazul în care există mai mulţi succesori, aceasta este data de la care se naşte starea de
indiviziune între aceştia şi în raport cu care se va produce efectul declarativ al partajului la
ieşirea din indiviziune;
 în cazul unui conflict în timp a unor legi, în funcţie de această dată se determină legea
aplicabilă.
Astfel, determinarea cercului de moştenitori, chemaţi să culeagă moştenirea, se va efectua
conform normelor existente la data deschiderii succesiunii. Actele ulterioare deschiderii
succesiunii, cum ar fi acceptarea sau renunţarea la succesiune ori partajul averii succesorale, vor
fi guvernate de legea în vigoare la data săvîrşirii lor.
Locul deschiderii succesiunii
Locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea (art. 1443
Cod civil). Domiciliul persoanei se stabileşte potrivit art. 30-31 Cod civil.
Dovada ultimului domiciliu al defunctului se poate face prin orice mijloace de probă. Practic,
dovada ultimului domiciliu se face cu menţiunile din buletinul de identitate sau actul de deces al
defunctului. În situaţia în care ultimul domiciliu al lui decujus nu este cunoscut, locul deschiderii
succesiunii este locul unde se află bunurile succesorale.
Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat
locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor imobile, iar în lipsa bunurilor imobile –
locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile.
Locul deschiderii succesiunii prezintă importanţă pentru determinarea organelor competente
teritorial să rezolve diferite probleme privind moştenirea. Procedura succesorală este de
competenţa notarului de la locul deschiderii succesiunii (alin. 3, art. 35 al Legii cu privire la
notariat din 08.11.2002). Ca urmare, declaraţia de acceptare sau renunţare la succesiune se
depune la acest notar. Notarul de la locul deschiderii succesiunii ia măsuri pentru paza averii
succesorale şi eliberează certificat de moştenitor.

34. Delimitarea răspunderii civile delictuale de răspunderea civilă

contractuală

Delimitarea răspunderii contractuale de răspunderea delictuală

§ Răspunderea contractuală reiese din contract, iar cea delictuală, dintr-un fapt ilicit.
§ Răspunderea contractuală cunoaşte numai(intentia) imprudenţa şi neglijenţa ca formă a
vinovăţiei, iar răspunderea delictuală cunoaşte toate formele culpei.
§ În cadrul răspunderii contractuale, culpa debitorului se prezumă, iar în cadrul răspunderii
delictuale, culpa trebuie dovedită.
§ La răspunderea contractuală, debitorul nu răspunde pentru daunele imprevizibile, iar la
răspunderea delictuală, acesta răspunde pentru aceste daune.
§ La răspunderea contractuală, debitorul pentru a putea fi urmărit, trebuie pus în întîrziere, iar în
cazul răspunderii delictuale, autorul se află în întîrziere din momentul săvîrşirii faptului.
§ La răspunderea contractuală, capacitatea de a contracta începe de la 18 ani, iar în cazul
răspunderii delictuale, autorul faptei ilicite are capacitate de la 14 ani.
§ Răspunderea contractuală este o răspundere conjunctă (restrînsă), iar în cazul răspunderii
delictuale, dacă faptul ilicit prezintă rezultatul a 2 sau mai multe persoane, atunci răspunderea va
fi solidară.
§ La răspunderea contractuală, competenţa aparţine instanţei domiciliului pîrîtului, iar în cazul
răspunderii delictuale, competenţa aparţine instanţei locului săvîrşirii faptei ilicite.
§ În cazul răspunderii contractuale, prescripţia dreptului la acţiune, curge de la data cînd
creditorul are dreptul să ceară executarea obligaţiilor contractuale, iar în cazul răspunderii
delictuale, curge de la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atît prejudiciul
cauzat cît şi persoana răspunzătoare de producerea acestuia.
 35. Noţiunea şi trăsăturile izvorului de pericol sporit. Posesorul izvorului de
pericol sporit.

Articolul 1410. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un

izvor de pericol sporit
(1) Persoanele a căror activitate este legată de un izvor de pericol sporit pentru lumea înconjurătoare
(exploatarea vehiculelor, a instalaţiilor, mecanismelor, folosirea energiei electrice, a substanţelor
explozibile, efectuarea lucrărilor de construcţii etc.) au obligaţia să repare prejudiciul cauzat de izvorul de
pericol sporit dacă nu demonstrează că prejudiciul se datorează unei forţe majore (cu excepţia cazurilor în
care dauna a survenit ca urmare a exploatării navelor aeriene) sau din intenţia persoanei vătămate.
(2) Obligaţia de reparare a prejudiciului revine persoanei care posedă izvorul de pericol sporit în baza
dreptului de proprietate ori în alt temei legal sau persoanei care şi-a asumat paza izvorului de pericol
sporit.
(3) Posesorul izvorului de pericol sporit nu răspunde pentru prejudiciul cauzat dacă demonstrează că
izvorul de pericol sporit a ieşit din posesiunea lui ca urmare a acţiunilor ilicite ale unor terţi. În acest caz,
răspunderea revine persoanei care a dobîndit în mod ilicit izvorul de pericol sporit. În măsura în care
posesorul izvorului de pericol sporit este vinovat de faptul că izvorul a ieşit din posesiunea lui, el va
răspunde pentru prejudiciu în mod solidar cu persoana care l-a dobîndit în posesiune în mod ilicit.
(4) Posesorii izvoarelor de pericol sporit răspund solidar pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin
interacţiunea acestor izvoare (coliziunea mijloacelor de transport etc.).
(5) Prejudiciul cauzat posesorilor izvoarelor de pericol sporit ca rezultat al interacţiunii acestora se
repară potrivit dispoziţiilor art.1398.

____________________________________________________________________________________

Legea nu dă o definiţie legală izvorului de pericol sporit şi nu conţine nici criterii exacte în
funcţie de care un bun sau o activitate s-ar atribui la izvorul de pericol sporit. Reieşind din
conţinutul art. 1410 Cod civil, putem defini izvorul de pericol sporit ca fiind obiectele lumii
materiale, ce dispun de însuşiri periculoase şi care în procesul exploatării nu pot fi controlate pe
deplin de către om, creînd prin aceasta un grad sporit de cauzare a prejudiciului. Astfel, izvorul
de pericol sporit trebuie să întrunească cumulativ următoarele trăsături:

- să fie un obiect al lumii materiale. Legea nu enumără exhaustiv bunurile care constituie
izvor de pericol sporit, ţinînd cont de faptul că progresul tehnico-ştiinţific permanent dă naştere
obiectelor de aşa categorie;

- obiectul să dispună de însuşiri cantitative şi calitative periculoase pentru lumea

înconjurătoare. Caracteristica calitativă a însuşirilor obiectelor se exprimă în aptitudinea lor de a
se deplasa cu o anumită viteză, de a radia, exploda etc. Anume din aceste considerente aceste
obiecte prezintă un pericol sporit pentru lumea înconjurătoare;

- obiectul să se afle în activitate, exploatare. Activitatea de exploatare a obiectelor ce

prezintă pericol sporit trebuie interpretată în sens larg, astfel încît să includă utilizarea lor activă
(de exemplu, prelucrarea), cît şi pe cea pasivă (stocarea, depozitarea etc.). este evident că
autovehiculul parcat sau construcţia aflată în conservare nu prezintă pericol sporit pentru lumea
înconjurătoare;
 - să excludă controlul deplin din partea omului. În virtutea unor cauze obiective şi a
însuşirilor periculoase a acestor obiecte, omul nu poate coordona şi direcţiona pe deplin
activitatea de exploatare a acestora.

Debitor în cadrul obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat de un izvor de pericol sporit

este posesorul izvorului. Posesor este persoana care exploatează şi posedă izvorul de pericol
sporit în baza dreptului de proprietate sau în alt temei legal (drept de gestiune economică,
contract, procură, în baza hotărârii organelor competente cu privire la transmiterea izvorului de
pericol sporit în folosinţă temporară – vezi pct. 25 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de
Justiţie „Cu privire la practica aplicării legislaţiei ce reglementează repararea daunei cauzate
sănătăţii” din 23.02.1998 /Buletinul CSJ 1998, nr.4.). Nu se consideră posesor al izvorului de
pericol sporit persoana care efectuează exploatarea acestuia în virtutea raporturilor de
muncă.

Deşi art. 1410 Cod civil prevede în calitate de posesor şi persoana care şi-a asumat paza
izvorului de pericol sporit, credem că această persoană nu poate fi recunoscută posesor, deoarece
ea nu efectuează exploatarea acestuia. Răspunderea se angajează nu pentru deţinerea izvorului de
pericol sporit, ci pentru cauzarea prejudiciului în procesul exploatării lui.

Posesorul legal al izvorului de pericol sporit se schimbă numai atunci cînd transmiterea
izvorului se perfectează juridic. Dacă transmiterea s-a perfectat juridic, dar izvorul nu a fost
predat dobînditorului, se va considera posesor transmiţătorul, deoarece acordul de voinţă al
părţilor nu are ca efect transferul posesiei asupra izvorului. Astfel, persoana care de fapt nu a
dobîndit posesia izvorului de pericol sporit nu îl poate exploata şi nu poate fi obligată să repare
prejudiciul cauzat de acesta.

În situaţia în care izvorul de pericol sporit se află în proprietatea comună a două sau mai
multe persoane, debitor (posesor) va fi acel coproprietar, care îl poseda şi exploata în momentul
cauzării prejudiciului. Coproprietarii care nu exploatau izvorul de pericol sporit în momentul
cauzării prejudiciului nu trebuie obligaţi la repararea prejudiciului, deoarece lipseşte fapta lor
ilicită ca condiţie a răspunderii delictuale.

5. Determinarea debitorului, în situaţia în care prejudiciul a fost cauzat de un izvor de

pericol sporit deţinut de un posesor ilegal, se face diferit în dependenţă de împrejurările în care
acesta ieşit din posesia posesorului legal. Dacă izvorul de pericol sporit a ieşit din posesia
posesorului legal fără voinţa acestuia şi în lipsa vinovăţiei lui, obligaţia de reparare a
prejudiciului va fi pusă în sarcina posesorului ilegal, care în procesul exploatării lui a cauzat
prejudiciu. Pentru a fi exonerat de răspundere posesorul legal va trebui să probeze nevinovăţia, şi
anume va trebui să dovedească că a luat toate măsurile necesare pentru paza bunului şi cu toate
acestea a fost deposedat ca urmare a acţiunilor ilicite ale terţei persoane. Dacă, însă, izvorul de
pericol sporit a ieşit din posesia posesorului legal nu numai ca urmare a acţiunilor ilicite ale terţei
persoane, ci şi ca urmare a omisiunii vinovate a posesorului legal, va fi angajată răspunderea lor
solidară.

6. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin interacţiunea a două izvoare de pericol

sporit se produce diferit, în dependenţă de faptul cine a fost prejudiciat. Astfel, în ipoteza în care
în urma coliziunii a două izvoare de pericol sporit s-a prejudiciat o terţă persoană, coautorii vor
răspunde în mod solidar. Altfel se va angaja răspunderea în situaţia în care în urma interacţiunii a
două izvoare de pericol sporit s-a cauzat prejudiciu numai posesorilor acestor izvoare. În
asemenea ipoteză se va angaja răspunderea posesorului vinovat de cauzarea prejudiciului potrivit
dispoziţiilor art. 1398 Cod civil. Potrivit pct. 26 al Hotărîrii Plenului CSJ „Cu privire la practica
aplicării legislaţiei ce reglementează repararea daunei cauzate sănătăţii” dacă prejudiciul a fost
cauzat în urma coliziunii a două izvoare de pericol sporit, la soluţionarea chestiunii privind
repararea daunei cauzate trebuie să se ţină cont de următoarele momente: a) dauna cauzată unui
posesor din vina altuia se repară de cel vinovat; b) în cazul în care este vinovat numai posesorul
prejudiciat, el nu va avea dreptul la repararea daunei; c) în cazul în care sunt vinovaţi ambii
posesori, cuantumul despăgubirilor se stabileşte proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia;
d) dacă ambii posesori nu sunt vinovaţi, nici unul din ei nu va avea dreptul să ceară repararea
daunei.

36. Particularităţile contractului de vînzare-cumpărare pentru consum în

raport cu alte varietăţi

Contractul de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum reprezintă o secţiune aparte din

legislaţia noastră, la rîndul său şi doctrina tratează pe larg particularităţile acestui contract.
Axîndu-se pe prevederile legale, pe practica judecătorească, pe nenumaratele cazuri practice,
literatura de specialitate a conturat hotarele acestui contract.
Avînd opondere sporita şi o importanţă deosebită ce rezidă în satisfacerea necesităţilor cotidiene
ale populaţiei, respectivul contract a fost în centrul atenţiei legiuitorului şi a preocupărilor
acestuia, materializate în secţiunea a 7-a ”Vînzarea-cumpărarea de bunuri pentru consum” a
Codului civila al Republicii Moldova. Ca şi contractul de vînzare-cumpărare, contractul de
vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum este un contract bilateral, consensual şi
oneros.
1. Cu toate acestea, contractul de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum are, întîi de
toate, particularităţi referitoare la subiecţi. În calitate de vînzător se prezintă neapărat
antreprenorul (“persoana fizică sau juridică care practică activitate de antreprenoriat”). În calitate
de cumpărător în contractul de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum poate apărea orice
subiect de drept civil care procură bunulpentru satisfacerea necesităţilor personale.
De menţionat că, de cele mai multe ori, în calitate de cumpărători se prezintă consumatorii –
persoanele fizice, de aceea relaţiile rezultate din contractul de vînzare-cumpărare a bunurilor
pentru consum, pe lînga faptul că sunt reglementate de Codul Civil al Republicii Moldova, se
supun şi reglementărilor speciale prevăzute în exclusivitate pentru consumatori.
2.O alta particularitate a contractului de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum este fptul
ca încheierea acestuia are loc în baza ofertei publice. Art.805 CC prevede că expunerea
bunului cu etichete în vitrină, punerea la dispoziţie a meniului, publicitatea bunului, descrierea
lui în cataloage şi alte propuneri, adreste unui cerc nedeterminat de personae, se consideră ofertă
publică pentru încheierea unui contract de bunuri pentru consum. Fiind o varietate a contractului
de vînzare-cumpărare, contractul de vînzare- cumpărare a bunurilor pentru consum este, în linii
generale, supus reglementării art. 681-695 CC.
În particular însă, specificul acestei categorii de contract, determinat de caracterul lor de consum,
presupune încheierea lor în baza ofertei publice a bunurilor, ceea ce însemnă că contractele de
cumpărare a bunurilor pentru consum se consideră încheiate din momentul alegerii mărfii
de către cumpărător în magazinele cu autoservire sau din momentul alegerii şi transmiterii
acesteia de către vînzător la cererea cumpărătorului. Ţinînd seama de acest fapt, art. 805 CC
priveşte oferta publică a bunurilor drept ofertă în sensul prevederilor art. 681, alin. 1 CC, şi nu
drept chemare la ofertă în sensul prevederilor alin. 3 al aceluiaşi articol.
Oferta publică a bunurilor, fiind în esenţă aceeaşi propunere adresată unui cerc nedeterminat de
personae, se consideră ofertă publică pentru încheierea unui contract de vînzare-cumpărare de
bunuri pentru consum, indiferent dacă se indică sau nu preţul bunului şi alte clauze esenţiale
pentru încheierea contractului, spre deosebire de prevederile art. 681, alin. 3 CC, care califică
oferta publică (propunerea adresată unui cerc nedeterminat de persoane) drept chemare la ofertă,
atunci cînd această propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin
acceptare.
Oferta publică a bunurilor pentru consum se face în mod deosebit şi în locuri speciale,
bunăoară prin expunerea bunurilor cu etichete în vitrină, amplasarea lor pe tejghele în
centrele comerciale, punerea la dispoziţie a meniului, publicitatea bunurilor, descrierea lor
în cataloage etc. Toate aceste acţiuni ale ofertantului îl obligă să încheie contactul în baza
condiţiilor care se conţin în oferta publică cu oricine îşi va manifesta voinţa în acest sens.
3.După cum am menţionat, una din particularităţile esenţiale ale contractului de vînzare-
cumpărare a bunurilor pentru consum este faptul că acest contract, pe lîngă reglementările
generale prevăzute de normele Codului Civil al Republicii Moldova, cade sub incidenţa unor
acte normative speciale. La acestea se referă: Regulile de înlocuire
a produselor nealimentare şi a termenelor de garanţie, Legea privind protecţia
consumatorilor etc.

4. Spre deosebire de contractul de vînzare-cumpărare, vînzarea-cumpărarea a bunurilor

pentru consum presupune prevederi speciale în ceea ce priveşte garanţia caracteristicilor
bunului vîndut .
Conform art. 772 CC, garanţia se prezintă ca o obligaţie suplimentară a vînzătorului,
producătorului sau a unui terţ, prin care acesta garantează caracteristicile bunului vîndut pentru
consum, inclusiv al accesoriilor acestuia (dacă contractul nu prevede altfel), pe parcursul
perioadei indicate în declaraţia de garanţie.
Articolul 804. Prevederi speciale pentru garanţii
(1) În cazul vînzării-cumpărării de bunuri pentru consum, garanţia în sensul art.772 trebuie să fie
formulată clar şi exact. Garanţia trebuie să conţină:
a) trimiterea la drepturile legale ale consumatorului şi la faptul că prin garanţie acestea nu vor fi
limitate;
b) toate menţiunile necesare pentru a se putea beneficia de garanţie, îndeosebi durata şi aplicabilitatea
în spaţiu a protecţiei prin garanţie, numele sau denumirea şi adresa celui care acordă garanţie.
(2) Consumatorul poate cere ca să-i fie pusă la dispoziţie declaraţia de garanţie pe un suport de date
trainic.
(3) Efectul obligaţiei de garanţie nu este lezat dacă nu este îndeplinită una dintre cerinţele menţionate la
alin.(1) şi (2).
Art. 804 CC conţine prevederi speciale cu privire la garanţia caracteristicilor bunului vîndut
pentru consum faţă de prevederile art. 772 CC. Aceste prevederi se reduc la faptul că garanţia
stipulată la art. 772 CC trebue să fie formulată într-un limbaj clar şi exact, ca să fie accesibilă
chiar şi unui consumator neiniţiat. În garanţie trebue specificate drepturile legale ale
consumatorului.
O atenţie deosebită acordă legiuitorul menţiunilor cu privire la durata şi aplicabilitatea în spaţiu a
protecţiei instituite prin garanţie, inclusiv la numele sau denumirea şi adresa celui care acordă
garanţia. Aceste menţiuni, în viziunea noastră, par fi esenţiale în lista prevederilor speciale
pentru garanţii prevăzute de legislator.
Art. 804, alin. 2 CC prevede dreptul cumpărătorului consummator de a pretinde că declaraţia de
garanţie să-i fie pusă la dispoziţie pe un suport de date trainic. Prin suport de date trainic se
subînţelege forma scrisă a declaraţiei de garanţie, adică materializarea acesteia în vederea
facilitării procesului de probaţiune a existenţei obligaţiilor vînzătorului asumate prin garanţie în
cazul unui eventual litigiu.
Efectul obligaţiei de garanţie, ce rezidă în asigurarea de către producător a funcţionării (utilizării)
normale a produselor (serviciilor), inclusive a articolelor de completare, şi deservirea
consumatorului pe toată durata termenului de garanţie sau de valabilitate (utilizare), stabilit în
documentaţia tehnică normativă ori în contract, nu depinde de faptul dacă în declaraţia de
garanţie au fost sau nu respectate cerinţele menţionate la art. 804, alin. 1 şi 2 CC.
5. Vorbind despre preţul bunului obiect al contractului de vînzare-cumpărare a bunurilor
pentru consum, menţionăm că în conformitate ci prevederile art. 807 CC acesta, precum şi
alte clauze esenţiale ale contractului se stabilesc în mod egal pentru toţi cumpărătorii.
Contractul de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum, de cele mai multe ori, se prezintă ca
un contract de adeziune şi nu presupune realizarea unui acord la cererea uneia dintre părţi. În
codiţiile economiei de piaţă vînzătorul este liber în privinţa stabilirii preţului la bunul
comercializat. Aceasta însă nu înseamnă că, în scopul de a proteja consumatorul, statul nu poate
stabili limetele preţului la unele bunuri pentru consum ce au o importanţă strategică.
Codul Civil institue reguli speciale în ceea ce priveşte preschimbarea bunurilor pentru
consum. În conformitate cu prevederile art. 808 CC, cumpărătorul este în drept să preschimbe
bunul care nu-i convine după dimensiuni, formă, gabarit, model, culoare, sau completare etc.
Conform prevederilor formei citate este stabilit termenul-limită în decursul căruia
cumpărătorul are dreptul la preschimbarea bunului cumpărat pentru consum. Acest
termen începe să decurgă din momentul recepţionării bunului de către cumpărător şi însumează
14 zile lucrătoare, cu condiţia ca vînzătorul nu a stabilit un termen mai mare.
Legislatorul, în alin 1 al articolului citat, permite doar preschimbarea bunurilor
nealimentare, cumpărate pentru consum. Bunul cumpărat pentru consum poate fi preschimbat
cu un bun similar numai la locul procurării acestuia sau în alt loc stabilit de către vînzător.
Bunăoară, în cazul cînd bunul este comercializat în baza mostrelor, atunci cînd acesta este pus la
dispoziţia cumpărătorului de la depozitul vînzătorului, intermediarului sau, nemijlocit, de la
depozitul producătorului, vînzătorul poate stabili locul de preschimbare a bunului cumpărat
pentru consum în locul de amplasare a acestora.
Alte locuri pentru preschimbarea bunului, stabilite de vînzător, necesită a fi coordinate din timp
printr-un acord al acestuia, după caz, cu intermediarul sau cu producătorul nemijlocit. De
asemenea, în termenul stabilit, cumpărătorul are dreptul de a preschimba bunul cumpărat pentru
consum cu un bun similar, chiar dacă există diferenţe de preţ. În cazul diferenţei de preţ,
vînzătorul este oligat să efectueze recalcularea. Dacă bunul similar pretins de către cumpărător în
cazul preschimbării este mai scump, cumpărătorul plăteşte diferenţa de preţ vinzătorului. În
cazul cînd bunul pretins este mai ieftin decît cel cumpărat, vînzătorul este obligat să-i restitue
cumpărătorului diferenţa de preţ obţinută în urma recalculării.
Cheltuelile suportate de către cumpărător în urma preschimbării bunului cumpărat pentru
consum (bunăoară, cele legate de transportarea bunului către vînzător) le suportă însăşi
cumpărătorul şi nicidecum vînzătorul, deoarece preschimbarea bunului nu este o consecinţă a
neexecutării sau executării necorespunzătore a obligaţiilor contractuale. Dacă la momentul
solicitării preschimbării bunului cumpărat pentru consum vînzătorul nu dispune de un bun
similar, cumpărătorul este în drept să restitue bunul cumpărat, primind în schimbul acestuia
echivalentul bănesc, plătit la cumpărare. Prin art. 808, alin. 3 CC legislatorul stabileşte condiţiile
necesare, existenţa cărora determină dreptul cumpărătorului de a solicita preschimbarea bunului
cumpărat pentru consum sau a-l restitui, cu obţinerea sumei băneşti plătite la cumpărare.
Respectivele condiţii sunt următoarele:
– bunul nu a fost utilizat;
– bunul nu şi-a pierdut calităţile de consum;
– cumpărătorul dipune de probe că bunul a fost cumpărat de la vînzătorul respectiv ;

Întrunirea acestor trei condiţii este necesară pentru a puneîn sarcina vînzătorului obligaţia de a
preschimba bunul sau de a primi bunul restituit, în cazul dacă există cererea cumpărătorului în
această privinţă. Lipsa măcar a uneia din aceste condiţii face pasibilă de neexecutare cererea
cumpărătorului adresată vînzătorului în vederea preschimbării bunului.
Avînd în vedere că articolul în cauză nu stabileşte cerinţe speciale faţă de probaţiunea cumpărării
bunului pentru consum, admitem că dovada procurării acestuia de la vînzătorul respectiv se
poate face inclusiv prin depoziţiile martorilor. Bunurile nealimentare, cumpărate pentru consum,
care nu pot fi preschimbate sau restituite în temeiul prezentului articol, se stabilesc prin lege sau
prin alte acte normative. De aici rezultă că nu toate bunurile procurate pentru consum pot
face obiectul preschimbării sau restituirii. Lista bunurilor nealimentare de calitate adecvată ce
nu pot fi schimbate cu o marfă semilară sunt specifice în anexa la Regulile de preschimbare a
mărfurilor nealimentare, procurate în reţeaua de comerţ cu amănuntul, adoptate prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova nr. 1467 din 08-12-2003, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 248-253 din 19-12-2003: Articole de bijuterie (articole din metale preţioase, pietre
scumpe, din metale preţioase şi montate cu pietre semipreţioase şi sintetice, pietre preţioase
şlefuite). 2. Confecţii şi articole din tricot (articole de lenjerie de corp, lenjerie de pat, articole
de ciorăpărie). 3. Articole de igienă individuală (periuţe de dinţi, piepteni, agrafe, bigudiuri,
pensete, aparate de ras manuale sau electrice şi alte articole destinate pentru îngrijirea
corpului).4. Articole de parfumerie şi cosmetică. 5. Mărfuri textile (ţesături din bumbac şi tip
bumbac, in şi tip in, lînă şi tip lînă, mătase şi tip mătase, panglici, bandă de bordură etc.). 6.
Cabluri (conducte electrice, cabluri, şnururi). 7. Materiale de construcţie şi de finisare, alte
mărfuri comercializate la metraj (linoleum, peliculă, mochetă etc.). 8. Produse şi materiale din
mase polimerice ce au contact cu produsele alimentare, inclusiv cele jetabile (veselă şi accesorii
pentru servitul mesei şi bucătărie, ambalaje, articole pentru păstrarea şi transportarea
alimentelor (canistre, bidoane, butelii, butoaie). 9. Produse chimice de uz casnic, pesticide şi
preparate agrochimice. 10. Mobilă de menire socială (garnituri şi seturi). 11. Autoturisme şi
articole moto-velo, remorci şi agregate, mijloace mobile pentru mica mecanizare a lucrărilor
agricole, nave pentru plimbări şi alte mijloace de transport naval de menire socială. 12. Mărfuri
tehnice complexe de uz casnic pentru care sînt stabilite termene de garanţie (aparate
electrocasnice, aparate radioelectronice, aparate de calcul şi multiplicare, articole foto-chino,
aparate de telefon (fixe şi mobile) şi de faximil, instrumente muzicale electrice, echipamente şi
utilaje ce funcţionează cu gaze şi dispozitivele acestora). 13. Articole pentru profilaxia şi
tratamentul unor boli în condiţii de domiciliu (articole pentru ocrotirea sănătăţii publice şi
igienă din metal, cauciuc, textile şi alte materiale, instrumente, dispozitive şi aparate medicale,
remedii pentru igiena cavităţii bucale, lentile pentru ochelari, articole pentru îngrijirea copiilor,
preparate farmaceutice). 14. Jucării.
Codul civil conţine şi prevederi speciale referitoare la inversarea sarcinii probaţiunii în caz de
apariţie a litigiului cu privire la constatarea viciilor bunului cumpărat pentru consum. În temeiul
art. 803 CC se prezumă faptul că bunul cumpărat pentru consum era viciat la momentul
transferării riscului, dacă în termen de şase luni din acest moment cumpărătorul constată viciul
bunului respectiv şi dacă prezumţia este compatibilă cu felul bunului sau al viciului.
Conform prevederilor art. 318 CC, riscul pierii sau detiriorării fortuite a bunului îl suportă
proprietarul acestuia, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Potrivit art. 759 CC, dacă
contractul nu prevede altfel, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului trece la cumpărător
din momentul cînd vînzătorul şi-a executat obligaţiile contractuale privind punerea bunului la
dispoziţia cumpărătorului.
Menţionăm faptul că contractele de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum se încheie în
baza ofertei publice. Prin urmare, momentul transferării riscului pieirii sau deteriorării fortuite a
bunului este momentul alegerii mărfii de către cumpărător în magazinele cu autoservire sau
momentul transmiterii bunului de către vînzător la cererea cumpărătorului. Codul Civil prevede
reglementări în cazul cînd bunurile sunt afectate atît de vicii materiale (art. 763 CC), cît şi de
vicii de natură juridică art. 764 CC.
În principiu, prin reţeaua de comercializare a bunurilor pentru consum sunt posibile cazurile de
desfacere a mărfii avînd vicii materiale, dar cu respectare condiţiei că cumpărătorului îi sunt
cunoscute viciile bunului, adică ele sunt evidente sau, după caz, sunt stipulate în contract. Mai
mult ca atît, conform prevederilor art. 765, alin. 1 CC, drepturile cumpărătorului în privinţa
viciilor sunt excluse dacă, la momentul încheierii contractului, el era conştient de faptul că bunul
era viciat. Aceasta însă nu-l lipseşte pe cumpărător de dreptul de a preschimba bunul cumpărat
pentru consum conform prevederilor art. 808 CC.
Art. 803 CC prevede inversarea sarcinii probaţiunii dacă prezumţia că bunul a fost viciat la
momentul transferării riscului este compatibilă cu felul bunului sau al viciului. Prin felul bunului,
legislatorul înţelege calităţile substanţiale ale acestuia art. 227, alin. 2, lit. b CC. Prin felul
viciului se subînţelege caracterul lui material (art. 763 CC) sau natura juridică art. 764 CC.
Drept excepţie sunt mărfurile nealimentare cu un anumit grad de uzură, comercializate prin
intermediul întreprinderilor de commision cu amănuntul. Conform alin. 4 al Regulilor de
preschimbare a mărfurilor nealimentare, procurate în reţeaua de comerţ cu amănuntul, adoptate
prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 329 din 23.05.1995, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 38-39 din 14.07.1995, pretenţiile consumatorului, indicate în acest punct,
se satisfac cu consemţămîntul vînzătorului.
Conform prevederilor alin. 4, art. 6 al Legii Republicii Moldova privind protecţia
consumatorilor, se interzice comercializarea de produse a căror utilizare în condiţii normale
poate pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, la fel cum se interzice
producerea şi comercializarea produselor falsificate sau substituite.

37. Condiţiile speciale necesare pentru angajarea răspunderii pentru

prejudiciul cauzat de minori şi persoane incapabile.
Articolul 1406. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani
(1) Prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani se repară de părinţi (adoptatori) sau de
tutorii lui dacă nu demonstrează lipsa vinovăţiei lor în supravegherea sau educarea minorului.
(2) Dacă minorul care nu a împlinit 14 ani a cauzat prejudiciul cînd se afla sub supravegherea unei
instituţii de învăţămînt, de educaţie sau instituţii curative ori a unei persoane obligate să-l supravegheze în
bază de contract, acestea răspund pentru prejudiciul cauzat dacă nu demonstrează că el s-a produs nu din
vina lor.
(3) Obligaţia părinţilor (adoptatorilor), tutorilor, a instituţiilor de învăţămînt, de educaţie, a instituţiilor
curative de a repara prejudiciul cauzat de un minor nu încetează o dată cu atingerea majoratului acestuia
sau o dată cu dobîndirea unor bunuri suficiente pentru repararea prejudiciului.

În măsura în care un minor care nu a împlinit 14 ani a cauzat un prejudiciu, în baza art. 1406 Cod civil se
declanşează trei prezumţii: a) prezumţia că părinţii (tutorii) sau instituţiile respective nu au executat sau au executat
necorespunzător educarea şi/sau supravegherea minorului (fapta ilicită); b) prezumţia existenţei raportului de
cauzalitate dintre supravegherea şi educarea necorespunzătoare şi săvârşirea de către minor a faptei ilicite
dăunătoare; c) prezumţia vinovăţiei părinţilor (tutorilor) sau a instituţiilor respective în neîndeplinirea sau
îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor ce le revin. Persoana obligată să repare prejudiciul cauzat de un minor
care nu a împlinit 14 ani se poate exonera de răspundere dovedind nevinovăţia sa, şi anume – că şi-a executat în mod
ireproşabil obligaţiile de supraveghere şi educare a copilului, că încălcarea obligaţiei de educare şi/sau supraveghere
nu se află în raport cauzal cu fapta prejudiciabilă a minorului..

Articolul 1407. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un minor între 14 şi 18 ani

(1) Minorul între 14 şi 18 ani răspunde personal pentru prejudiciul cauzat, potrivit regulilor
generale.
(2) În cazul în care minorul între 14 şi 18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente pentru repararea
prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea nereparată, de către părinţi (adoptatori)
sau curator dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.
(3) Obligaţia părinţilor (adoptatorilor) sau curatorului de a repara prejudiciul cauzat de un minor între
14 şi 18 ani încetează în cazul în care autorul prejudiciului a atins majoratul, precum şi în cazul cînd,
înainte de a fi atins majoratul, acesta dobîndeşte bunuri sau venituri suficiente pentru repararea
prejudiciului.
Articolul 1408. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu
(1) Pentru prejudiciul cauzat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu răspunde tutorele sau
instituţia obligată să o supravegheze dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.
(2) Obligaţia tutorelui sau a instituţiei de a repara prejudiciul cauzat de o persoană declarată incapabilă
nu încetează în cazul cînd această persoană şi-a redobîndit capacitatea de exerciţiu.
(3) Dacă tutorele, chemat la răspundere în conformitate cu alin.(1) pentru prejudiciul cauzat vieţii şi
sănătăţii, a decedat sau nu dispune de mijloace suficiente pentru repararea lui, iar autorul prejudiciului
dispune de asemenea mijloace, instanţa de judecată, ţinînd cont de starea materială a persoanei vătămate
şi a autorului prejudiciului, precum şi de alte circumstanţe, are dreptul să hotărască repararea integrală sau
parţială a prejudiciului din contul autorului.

Pentru aplicarea art. 1408 Cod civil, nu este suficient ca persoana ce a cauzat prejudiciu să fie alienată mintal. Este
necesar ca autorul prejudiciului să fi fost declarat incapabil, în ordinea prevăzută de lege, înainte de săvîrşirea faptei
ilicite şi prejudiciabile. Potrivit art. 24, alin. 1 Cod civil, persoana care în urma unei tulburări psihice (boli sau
deficienţe mintale) nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale poate fi declarată de către instanţa de judecată ca
incapabilă. Asupra ei se instituie tutela.

Hotărîrea instanţei de judecată, prin care persoana s-a declarat incapabilă, are semnificaţia unui fapt juridic ce naşte
obligaţia tutorelui sau a instituţiei respective de a repara prejudiciul cauzat de persoana incapabilă. Debitor în
raportul de reparare a prejudiciului cauzat de o persoană incapabilă este tutorele sau instituţia obligată s-o
supravegheze. Părinţii persoanei incapabile vor răspunde pentru prejudiciul cauzat de aceasta numai dacă au fost
numiţi tutori în ordinea stabilită de lege.

Condiţiile angajării răspunderii pentru prejudiciul cauzat de persoane incapabile sunt identice cu cele necesare
pentru antrenarea răspunderii pentru dauna cauzată de un minor care nu a împlinit 14 ani. Specifică este numai
vinovăţia tutorelui sau instituţiei respective, care constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiei de supraveghere. Răspunderea tutorelui sau a instituţiei poate fi înlăturată dacă aceştia dovedesc că şi-au
executat în mod ireproşabil obligaţia de supraveghere a persoanei incapabile.
 Articolul 1409. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o persoană aflată în imposibilitatea de a
conştientiza acţiunile sale ori de a le dirija
(1) Persoana cu capacitate de exerciţiu care a cauzat un prejudiciu aflîndu-se în imposibilitatea de a
conştientiza sau dirija acţiunile sale nu răspunde pentru prejudiciu.
(2) Dacă prejudiciul este cauzat vieţii sau sănătăţii, instanţa de judecată are dreptul, ţinînd cont de
starea materială a persoanei vătămate şi a autorului prejudiciului, precum şi de alte circumstanţe, să-l
oblige pe acesta la reparaţia integrală sau parţială a prejudiciului.
(3) Autorul prejudiciului nu este exonerat de răspundere dacă el însuşi este vinovat de faptul că a
ajuns într-o astfel de stare în urma consumului de alcool, de droguri, de alte substanţe psihotrope
sau din altă cauză.

38. Conţinutul contractului de franchising

Prin contract de franchising, care este unul cu executare succesivă în timp, o parte (franchiser) şi cealaltă
parte (franchisee) întreprinderi autonome se obligă reciproc să promoveze comercializarea de bunuri şi
servicii prin efectuarea, de către fiecare din ele, a unor prestaţii specifice. (Cod Civil)

Franchisingul reprezintă un sistem de raporturi contractuale între întreprinderi în care partea denumită
franchiser acordă părţii denumite franchisee dreptul de a produce şi/sau a comercializa anumite produse
(mărfuri), de a presta anumite servicii în numele şi cu marca franchiserului, precum şi dreptul de a
beneficia de asistenţa tehnică şi organizatorică a acestuia. (Lege)

Articolul 9 din legea cu privire la franchising - Contractul de franchising

(1) Raporturile dintre franchiser şi franchisee se reglementează prin contractul de franchising.
(2) În contract se indică:
a) părţile contractante;
b) denumirea, tipul şi domeniul businessului;
c) cuantumul şi termenele efectuării plăţilor (plata iniţială unică, royalty (plăţi permanente), taxa pentru
reclamă);
d) drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv după expirarea contractului;
e) angajamentul franchiserului de a acorda asistenţă părţii denumite franchisee;
f) responsabilitatea părţilor pentru neexecutarea sau executarea neadecvată a stipulaţiilor din contract;
g) modul de soluţionare a litigiilor;
h) teritoriul pe care va fi folosită marca franchiserului;
i) termenul de valabilitate a contractului şi condiţiile de modificare, prelungire sau reziliere a acestuia;
j) sediul, datele bancare şi semnăturile părţilor;
k) alte clauze convenite de părţi, care nu contravin legislaţiei.
(3) Contractul de franchising intră în vigoare la data semnării lui sau la o altă dată prevăzută în
contract.
(4) Contractele de franchising se înregistrează la Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală. Plata
pentru înregistrare se efectuează în modul stabilit de Guvern.
Articolul 1172. Forma şi clauzele contractului de franchising
(1) Contractul de franchising se încheie în scris sub sancţiunea nulităţii.
(2) În contractul de franchising, pe lîngă obligaţiile reciproce clar precizate ale părţilor, durata
contractului, dispoziţiile referitoare la reziliere şi la prelungire, şi pe lîngă alte elemente importante, se
face şi o descriere completă a programului de prestare a franchisei.

Articolul 1173. Obligaţiile franchiserului

(1) Franchiserul este obligat să pună la dispoziţia franchiseeului o totalitate de bunuri incorporale, de
drepturi, mărci de producţie, de modele, aranjamente, decoraţii, de concepte asupra aprovizionării,
desfacerii şi organizării, precum şi alte date sau cunoştinţe utile promovării vînzărilor.
(2) Franchiserul este obligat, în plus, să protejeze programul comun de prestare a franchisei împotriva
intervenţiilor unor terţi, să-l perfecţioneze pe parcurs şi să sprijine franchiseeul în activitatea acestuia prin
îndrumare, informare şi perfecţionare profesională.
Articolul 1174. Obligaţiile franchiseeului
Franchiseeul este obligat să plătească o sumă de bani a cărei mărime se calculează, în principiu, ca o
fracţiune din volumul de vînzări care să corespundă cu contribuţia programului de prestare a franchisei la
volumul de vînzări. El mai este obligat să utilizeze programul de prestare a franchisei în mod activ şi cu
diligenţa unui bun întreprinzător, precum şi să procure bunuri şi servicii prin franchiser sau prin
intermediul unei persoane desemnate de acesta dacă măsura respectivă are legătură nemijlocită cu scopul
contractului.
Articolul 1175. Obligaţia de informare şi confidenţialitate
La încheierea contractului, părţile au obligaţia de a se informa în mod deschis şi complet despre
circumstanţele care vizează franchisingul şi de a pune la dispoziţia celeilalte părţi informaţia necesară în
conformitate cu principiul bunei-credinţe. Părţile sînt obligate să păstreze secretul asupra datelor
confidenţiale, inclusiv în cazul în care contractul nu se mai încheie.
Articolul 1176. Termenul contractului
(1) Durata contractului se determină de către părţi cu luarea în considerare a cerinţelor desfacerii
bunurilor şi a serviciilor asupra cărora s-a convenit.
(2) Dacă durata nu este determinată sau depăşeşte 10 ani, oricare din părţi are dreptul să rezilieze
contractul cu respectarea unui termen de preaviz de un an. Dacă nici una din părţi nu exercită dreptul de
reziliere, contractul se prelungeşte de fiecare dată pentru 2 ani.
Articolul 1177. Obligaţia de concurenţă loială
(1) Părţile sînt obligate la o concurenţă loială şi după încetarea contractului. În acest cadru, se poate
impune franchiseeului pe plan local interdicţie de concurenţă care, însă, nu poate depăşi un an.
(2) Dacă interdicţia de concurenţă are drept consecinţă periclitarea activităţii profesionale, trebuie să se
acorde franchiseeului, indiferent de motivul încetării contractului, o compensaţie financiară
corespunzătoare.
Articolul 1178. Răspunderea franchiserului
(1) Franchiserul răspunde pentru existenţa şi întinderea drepturilor, precum şi a datelor şi cunoştinţelor
privitoare la programul de prestare a franchisei.
(2) Dacă drepturile menţionate la alin.(1) nu există sau dacă franchiserul încalcă, cu vinovăţie, alte
obligaţii, franchiseeul este îndreptăţit să reducă suma de bani plătită acestuia. Proporţia reducerii se
stabileşte, în caz de litigiu, pe baza opiniei unui expert independent. Costurile expertizei le suportă partea
a cărei estimare este mai îndepărtată de cea determinată prin expertiză.

39. Tipurile contractului de autor (licenţă exclusivă şi neexclusivă).

Articolul 30. Transmiterea drepturilor patrimoniale prin contracte de autor
(1) Autorii sau alţi titulari ai dreptului de autor pot transmite prin contract de cesiune, dacă prezenta
lege nu prevede altfel, drepturile patrimoniale exclusive, precum şi dreptul la remuneraţie de autor. În
urma unei asemenea cesiuni, titular de drepturi devine cesionarul.
(2) În cazul în care prezenta lege nu prevede altfel, drepturile patrimoniale exclusive pot fi transmise,
de asemenea, prin acordarea de licenţe exclusive sau neexclusive. Dacă în contractul de licenţă nu se
stipulează expres că licenţa este exclusivă, aceasta se consideră neexclusivă.
(3) Licenţa exclusivă prevede transmiterea dreptului de valorificare a operei în limitele stabilite de
această licenţă numai licenţiatului. Licenţiatul, de asemenea, are dreptul, în limitele stabilite de licenţă, să
permită sau să interzică valorificarea operei de către alte persoane.
(4) În cazul unei licenţe neexclusive, licenţiatul poate, în limitele stabilite de această licenţă, valorifica
opera ca şi persoanele care au obţinut dreptul de valorificare a acesteia. Licenţiatul nu are dreptul să
permită sau să interzică valorificarea operei de către alte persoane.
Articolul 31. Condiţiile şi forma contractului de autor
(1) Contractul de autor trebuie să fie încheiat în formă scrisă şi să prevadă modul de valorificare a
operei (dreptul concret care se transmite prin acest contract), termenul de valabilitate, teritoriul de acţiune
a dreptului, cuantumul remuneraţiei sau baza de calcul a acesteia pentru fiecare tip de valorificare a
operei, condiţiile şi termenul de plată ale remuneraţiei, precum şi alte clauze pe care părţile le consideră
esenţiale. Contractul de autor privind valorificarea operelor în ziare şi în alte publicaţii periodice poate fi
încheiat şi în formă verbală.
(2) În cazul în care în contractul de autor lipseşte clauza privind teritoriul pe care se exercită dreptul,
dreptul transmis prin acest contract se exercită numai în limitele teritoriului Republicii Moldova.
(3) În cazul în care în contractul de autor care prevede acordarea unei licenţe nu este indicat termenul
său de valabilitate, contractul de autor se consideră încheiat pe un termen de 3 ani de la data încheierii,
dacă se referă la valorificarea unei opere fără modificări, şi pe un termen de 5 ani, dacă se referă la
valorificarea unei opere adaptate sau altfel modificate ori traduse.
(4) Clauzele contractului de autor care contravin prevederilor prezentei legi se consideră nule şi în locul
acestora se aplică condiţiile prevăzute de prezenta lege.
(5) Orice clauze ale contractului de autor care îl limitează pe autor de a crea în viitor opere pe o
anumită temă sau într-un anumit domeniu se consideră nule.
(6) În contractul de autor, remuneraţia de autor se stabileşte în cote procentuale din venitul obţinut ca
urmare a valorificării în modul corespunzător a operei sau sub forma unei taxe forfetare, sau în
conformitate cu tarifele remuneraţiei aprobate de organizaţiile de gestiune colectivă a drepturilor
patrimoniale, sau în oricare alt mod.
(7) Guvernul aprobă tarifele minime ale remuneraţiei de autor în procente sau sub formă de taxe
forfetare.

40. Noţiunea contractului de societate civilă. Delimitarea de alte contracte.

Articolul 1339. Contractul de societate civilă

Prin contract de societate civilă, două sau mai multe persoane (asociaţi, participanţi) se obligă reciproc
să urmărească în comun scopuri economice ori alte scopuri, fără a constitui o persoană juridică, împărţind
între ele foloasele şi pierderile.

(a) Acest articol defineşte contractul de societate civilă. Definiţii asemănătoare întâlnim şi în alte coduri.
Conform art. 1832 din Codul civil francez, societatea este contractul prin care două sau mai multe persoane convin
să-şi pună bunurile sau industria lor în comun în scopul împărţirii beneficiului sau pentru a profita de economia ce ar
putea rezulta. Art. 1491 Cod civil român: „Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se
învoiesc sa pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva.” Art. 705 din Codul civil german
stabileşte că, societatea este contractul prin care toţi asociaţii se obligă să promoveze atingerea unui scop comun în
modul determinat prin contract şi în special să aducă aporturile cuvenite. Art. 1175 Cod civil austriac statuează că,
prin contractul în virtutea căruia două sau mai multe persoane se învoiesc să-şi unească pentru folos comun
ostenelile şi bunurile lor, se formează o societate în scopul unui câştig comun (a se vedea Dan A. Popescu,
Contractul de societate, Lumina Lex, Bucureşti, 1996). După cum s-a remarcat în doctrină: „analiza textelor legale
prezentate conduce la următoarele constatări: mai întâi, excepţie făcând Codul civil austriac, definiţiile legale ale
societăţii sunt lacunare şi insuficient de precis formulate, ele reducând societatea doar la actul ei creator
(contractul de societate), ceea ce are ca deficienţă majoră lăsarea în umbră a entităţii juridice născute din acest
contract; apoi elementul caracteristic/specific societăţii (voinţa comună a asociaţilor de a conlucra în vederea
obţinerii de câştiguri – affectio societatis) care reprezintă liantul ce-i uneşte pe asociaţi se poate numai deduce din
definiţii, dar el nu este evidenţiat prin nici un text de lege, ori – aşa cum este bine cunoscut – în lipsa unei asemenea
voinţe comune nu este de conceput constituirea unei societăţi.” (Mircea Şt. Minea, Constituirea societăţilor
comerciale, Teză de doctorat, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1994). De asemenea, se mai poate
remarca faptul că definiţiile de mai sus fac referire numai la împărţirea beneficiilor, însă, chiar şi în lipsa unei
specificaţii concrete, este în afara oricărei îndoieli că asociaţii urmează să împartă şi pierderile (cum societatis
contrahitur tam lucri, quam damni communio initur).
 Şi definiţiile mai noi, formulate recent, la sfârşit de secol XX pot fi supuse criticilor de mai sus. Art. 1041
Cod civil al Federaţiei Ruse prevede că, prin contractul de societate simplă (простое товарищество) (trad. ns. S.
G.) (contract de colaborare) două sau mai multe persoane (asociaţi) se obligă să aducă aporturile şi să acţioneze
împreună, fără constituirea unei persoane juridice, pentru a obţine profit sau a altui scop care nu este prohibit de lege
(По договору простого товарищества (договору о совместной деятельности) двое или несколько лиц
(товарищей) обязуются соединить свои вклады и совместно действовать без образования юридического
лица для извлечения прибыли или иной не противоречащей закону цели). Art. 2186 Cod civil al provinciei
Québec prevede că este contract de societate acela prin care părţile convin, dintr-un spirit de colaborare, să exercite
o activitate, incluzând activitatea de întreprinzător, contribuind prin aporturi în comun de bunuri, cunoştinţe sau
activităţi şi să partajeze beneficiile pecuniare care ar rezulta... (Art. 2186 (1) Le contrat de société est celui par
lequel les parties conviennent, dans un esprit de collaboration, d'exercer une activité, incluant celle d'exploiter une
entreprise, d'y contribuer par la mise en commun de biens, de connaissances ou d'activités et de partager entre elles
les bénéfices pécuniaires qui en résultent; (2) Le contrat d'association est celui par lequel les parties conviennent de
poursuivre un but commun autre que la réalisation de bénéfices pécuniaires à partager entre les membres de
l'association).
(b) Şi art. 1339 Cod civil moldovenesc „păcătuieşte”, similar majorităţii definiţiilor de mai sus, atunci când
defineşte „societatea civilă” (Capitolul XXVIII Societatea civilă (s.n. S.G.)) prin „contractul de societate civilă” (art.
1339 Contractul de societate civilă), care, chiar dacă este actul care stă la baza societăţii civile, nu se suprapune
perfect cu ea. De asemenea, şi discuţiile cu privire la elementul affectio societatis (pentru dezvoltări mai ample cu
privire la acest subiect a se vedea Ciprian Sassu, Sergiu Golub, Affectio societatis, Revista de Drept Comercial, nr.
10/2001, p. 74-83) rămân în vigoare şi în acest caz.
(c) În schimb, prezenta definiţie tranşează problema personalităţii juridice a societăţii civile: „... fără a
constitui o persoană juridică” (şi definiţia oferită de legiuitorul rus contractului de societate prevede expres că prin
acest contract nu se constituie o persoană juridică).
Ceea ce poate fi discutat, însă, este faptul dacă această dispoziţie este supletivă, adică dacă părţile pot
deroga în mod expres de la ea, sau, dimpotrivă, este o normă imperativă, neputându-se concepe o societate civilă cu
personalitate juridică. În urma analizei, chiar superficiale, a ansamblului dispoziţiilor codului civil şi a celor cu
privire la societatea civilă în particular pot fi acreditate ambele idei.
Ca argumente în favoarea caracterului supletiv al dispoziţiei conţinute în art. 1339 pot servi interpretările
unor prevederi legale conţinute în alte texte. Art. 1341 alin. (2), reglementează la lit. e) procedura eliminării unor
participanţi (procedura eliminării este specifică formelor societare cu personalitate juridică); iar la lit. g) procedura
dizolvării societăţii şi împărţirii patrimoniului ei (titular al patrimoniului poate fi numai o persoană fizică sau
juridică). Vom analiza aceste dispoziţii mai detaliat în cadrul articolelor în cauză.
Pe de altă parte, „... fără a constitui o persoană juridică” ar fi o exprimare potrivită pentru o normă
imperativă. Personalitatea juridică nu poate fi creată, modificată sau stinsă de către părţi, acest apanaj aparţinând
exclusiv legiuitorului, iar în cazul societăţii civile legiuitorul nu prevede procedura în urma căreia societatea ar putea
dobândi personalitatea juridică. Dacă asemenea procedura nu există sau nu va exista în legislaţia civilă care
completează dispoziţiile codului, orice interpretare în direcţia posibilităţii obţinerii de către societatea civilă a
personalităţii juridice nu va depăşi stadiul unor simple speculaţii teoretice. În completarea acestor argumente ar mai
putea fi aduse şi altele, cum ar lipsa oricăror reglementări cu privire la denumirea societăţii civile sau sediu
(elemente structurale indispensabile oricărei persoane juridice: art. 62 alin. (3): „Actele de constituire ale persoanei
juridice trebuie să conţină denumirea şi sediul ei, modul de administrare a activităţii şi alte date prevăzute de lege
pentru persoanele juridice de tipul respectiv. În actele de constituire ale persoanei juridice cu scop nelucrativ se
stabileşte obiectul şi scopurile activităţii ei.”).
(d) Definiţia legiuitorului moldovean este unica, dintre cele enumerate mai sus, care prevede expres că
părţile se asociază atât în vederea împărţirii beneficiilor, cât şi a eventualelor pierderi, înlăturând unul dintre
neajunsurile definiţiilor legale semnalate de doctrină.
(e) Atât din definiţiile legale enunţate mai sus (a se vedea cu precădere definiţia legiuitorului din Québec:
alin. (2) art. 2186 care defineşte contractul de asociaţie şi conform căruia una dintre diferenţele esenţiale faţă de
contractul de societate fiind tocmai urmărirea unui scop diferit de beneficiile pecuniare), cât, mai ales din
dezvoltările doctrinare ale acestor definiţii, rezultă că „caracterul lucrativ (patrimonial) este de esenţa (s.n. S.G.)
societăţii civile; membrii ei urmăresc realizarea unor foloase patrimoniale (de exemplu venituri, produse agricole
etc.), pe care să le împartă între ei” (Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti,
1998, p. 360). De asemenea, „ceea ce caracterizează contractul de societate este faptul că, după cum rezultă din art.
1491 şi 1492 alin. 1 C. civ., asocierea se face în scopul special de a obţine beneficii (affectio societatis). Acest scop
intră în conţinutul noţiunii de cauză a contractului şi trebuie analizat ca atare. Se poate deci afirma că scopul lucrativ
este de esenţa (s.n. S.G.) societăţii civile” (Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Lumina Lex, Bucureşti,
1997, p. 275).
Definiţia pe care o analizăm în cadrul acestui articol prevede, însă, expres „... să urmărească în comun
scopuri economice sau alte scopuri” (şi definiţia legiuitorului rus prevede expres posibilitatea asociaţilor de a
urmări realizarea oricărui scop licit). Scopurile economice ar fi scopuri patrimoniale sau lucrative (obţinerea unor
beneficii patrimoniale sau realizarea unor economii, adică evitarea unor pierderi patrimoniale), iar alte scopuri, pe
cale de consecinţă, nu pot fi decât scopuri nepatrimoniale. Astfel, societatea civilă se suprapune cu alte entităţi
juridice reglementate de codul civil, cum ar fi cele prevăzute la art. 180 Dispoziţii generale cu privire la
organizaţiile necomerciale: asociaţia, fundaţia, instituţia.

41. Regimul juridic al riscului şi cazului asigurate. Interesul asigurat.

Articolul 1307. Riscul asigurat şi cazul asigurat

(1) Riscul asigurat este un eveniment viitor, posibil, dar incert la care sînt expuse
viaţa, sănătatea sau patrimoniul persoanei.
(2) Este interzisă asigurarea:

a) intereselor ilicite;

b) prejudiciului suferit prin participarea la loterii, jocuri şi pariuri;

c) eventualelor cheltuieli la care poate fi supusă persoana în scopul eliberării

ostaticilor.

(1) Cazul asigurat este evenimentul pentru înlăturarea consecinţelor căruia s-a făcut
asigurarea şi la producerea căruia apare obligaţia asigurătorului să plătească
suma asigurată sau despăgubirea.

1. Riscul asigurat este un eveniment viitor şi care posibil se va produce. Nu constituie

risc asigurat evenimentul producerea căruia este imposibilă, precum şi cel care s-a produs înainte
de începutul asigurării. Riscul asigurat este in eveniment incert. Incertitudinea poate privi
îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului – fiind o condiţie sau numai data îndeplinirii –
fiind un termen incert (de exemplu, decesul este un fapt inevitabil, dar momentul cînd va surveni
nu este cunoscut). De regulă, evenimentele care constituie risc asigurat sînt întîmplătoare şi
imprevizibile. Nu se poate cunoaşte dinainte dacă un astfel de eveniment va surveni într-adevăr
într-un anumit loc, dacă el va produce sau nu daune anumitor persoane.

2. Interesul asigurat trebuie să fie licit. Nu se admite asigurarea unor interese ilicite,
deoarece asiguratul sau beneficiarul asigurării ar putea conta pe obţinerea unei indemnizaţii chiar
dacă vor acţiona ilicit. În unele cazuri se interzice şi asigurarea unor interese licite, şi anume: se
interzice asigurarea prejudiciului suferit prin participarea la loterii, jocuri şi pariuri, precum şi
eventualele cheltuieli la care poate fi supusă persoana în scopul eliberării ostaticilor.
3. Cazul asigurat este evenimentul asigurat pentru înlăturarea consecinţelor căruia s-a
făcut asigurarea şi care într-adevăr s-a produs. Spre deosebire de risc care este un eveniment ce
se poate ivi, cazul asigurat este un eveniment care s-a produs. Odată cu producerea cazului
asigurat se naşte obligaţia asigurătorului de a plăti suma asigurată sau despăgubirea de asigurare,
cu excepţia cazurilor în care asigurătorul poate refuza plata, potrivit legii.
 Într-un contract de asigurare de bunuri, asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial
cu privire la bunul asigurat. O persoană are un interes asigurat dacă producerea unui eveniment
asigurabil poate cauza o pierdere (prejudiciu) persoanei respective. În cazul în care în contractul
de asigurare este menționat un beneficiar, altul decît persoana asigurată, acesta trebuie să aibă un
interes patrimonial față de bunul asigurat.
O regulă generală în asigurarea de bunuri este aceea ca interesul patrimonial să existe atît
în momentul încheierii asigurării, cît și în momentul producerii riscului asigurat. În asigurarea de
bunuri interesul patrimonial decurge, de regulă, din statutul de proprietar al persoanei care
dorește să se asigure. Există, însă, situații în care și alte persoane decît proprietarul, pot avea
interes față de un bun cum ar fi:
 Proprietate în comun – o persoană care deține un bun în comun cu una sau mai multe
persoane are dreptul de a asigura bunul respectiv la întreaga valoare. Aceasta nu înseamnă că, în
caz de distrugere a bunului asigurat, această persoană va fi singura despăgubită, ci va beneficia
de despăgubire doar în limita dreptului ei de proprietate asupra bunului asigurat.
 Proprietatea ipotecată – în caz de ipotecă, ambele părți au un interes asigurabil:
debitorul ipotecar – în calitate de proprietar, iar societatea ipotecară – în calitate de creditor. În
aceste situații se încheie un contract de asigurare în numele ambelor părți.
 Proprietatea închiriată – în cazul în care chiriașul (locatarul) încheie un contract de
asigurare, o face în numele și folosul proprietarului, deci nu poate pretinde încasarea
despăgubirii, ci numai restituirea primelor de asigurare de la proprietar.
 Proprietatea aflată în custodie – custodele are un interes asigurabil, în ceea ce privește
bunul pe care îl deține în custodie, pentru că, din punct de vedere legal, este responsabil pentru
orice daună produsă bunului respectiv.
 Persoanele din familia proprietarului - pot beneficia de utilizarea bunului asigurat,
ceea ce determină existența unui interes asigurabil al acestora față de bunul respectiv.
În concluzie, pot fi asigurate bunuri aparținînd persoanelor fizice sau juridice, bunuri
primite în folosință sau aflate spre păstrare, reparare, prelucrare, vînzare sau pentru a fi expuse în
cadrul muzeelor și expozițiilor și bunuri ce fac obiectul contractului de locațiune sau locație de
gestiune.
Asigurarea de bunuri acoperă valoarea maximă, iar în cazul înaintării despăgubirii de
asigurare, se va proceda la individualizarea produselor în momentul producerii evenimentului
împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.
Asigurările de bunuri devin obligatorii în situații cum ar fi creditul ipotecar. Banca va fi
interesată ca apartamentul să fie asigurat pentru a-și putea recupera banii în cazul unui eveniment
nedorit.

42. Suma asigurată şi despăgubirea de asigurare.

Articolul 6 (Legea cu privire la asigurări) Suma asigurată
(1) Suma asigurată este limita maximă a răspunderii asigurătorului în cazul producerii
evenimentului pentru care s-a încheiat contractul de asigurare.
(2) În asigurarea de viaţă, suma care urmează a fi plătită asiguratului sau beneficiarului
asigurării la producerea evenimentului prevăzut în contract reprezintă indemnizaţia de asigurare.
(3) În asigurarea de bunuri şi de răspundere civilă, suma pe care asigurătorul o datorează
asiguratului în vederea compensării pagubei produse de evenimentul asigurat reprezintă
despăgubirea de asigurare.
 (4) Indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea de asigurare se plăteşte de către asigurător
în bani. Compensarea prejudiciului prin restabilirea sau repararea bunurilor, prin prestarea de
servicii se permite doar cu acordul scris al asiguratului.
(5) Dacă acţiunea de constatare a cazului asigurat durează mai mult de o lună, asiguratul,
beneficiarul asigurării şi/sau păgubitul sînt în drept să solicite asigurătorului un avans din
indemnizaţia de asigurare sau din despăgubirea de asigurare proporţional obligaţiei de plată, cu
condiţia că această obligaţie şi mărimea ei nu trezesc îndoieli. Asigurătorul nu este în drept să
refuze plata avansului solicitat de persoanele enumerate.
(6) În caz de încălcare a termenului de plată a indemnizaţiei de asigurare sau a despăgubirii de
asigurare din vina asigurătorului, acesta va plăti asiguratului, beneficiarului asigurării şi/sau
păgubitului, pentru fiecare zi de întîrziere, penalitate de 0,1% din suma indemnizaţiei sau
despăgubirii.
Art. 15 alin. (5) - Despăgubirea de asigurare se stabileşte prin acordul comun al asigurătorului şi
asiguratului şi nu poate depăşi valoarea bunurilor la data producerii evenimentului asigurat şi nici
cuantumul prejudiciului real suportat. (7) În cazul în care s-a încheiat contract de asigurare pentru o sumă
asigurată inferioară valorii bunului supus asigurării, despăgubirea cuvenită se reduce proporţional
raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului dacă prin contract nu s-a convenit altfel.

Dacă pentru acelaşi bun sînt încheiate mai multe contracte de asigurare care, în ansamblu, depăşesc
valoarea reală a bunului, fiecare asigurător este obligat să plătească partea din prejudiciu egală cu raportul
dintre suma asigurată prin contract şi valoarea totală a sumelor asigurate prin toate contractele, fără ca
asiguratul să poată încasa o despăgubire mai mare decît prejudiciul efectiv, consecinţă directă a riscului.
Asiguratul are obligaţia să declare existenţa unor alte asigurări pentru acelaşi bun la diferiţi asigurători,
atît la încheierea contractului de asigurare, cît şi pe parcursul executării lui.

Articolul 17. Refuzul de a plăti despăgubirea de asigurare

(1) Asigurătorul este în drept să refuze deplin sau parţial asiguratului despăgubirea de asigurare
în asigurările de bunuri în cazul:
a) producerii de pagube ca urmare a unor acţiuni intenţionate ale asiguratului sau ale
beneficiarului, orientate spre provocarea sau facilitarea producerii evenimentului asigurat, cu
excepţia acţiunilor de îndeplinire a datoriei civice sau de apărare a vieţii, sănătăţii, onoarei şi
demnităţii;
b) producerii de pagube ca urmare a unei infracţiuni intenţionate comise de asigurat sau
beneficiar, legate direct de producerea evenimentului asigurat;
c) comunicării intenţionate de informaţii false către asigurător sau necomunicării datelor,
cunoscute de asigurat, ce vizează interesele de asigurare dacă circumstanţele tăinuite se află în
raport de cauzalitate cu producerea evenimentului asigurat;
d) unor alte evenimente prevăzute de legislaţie.
(2) Asigurătorul nu este în drept să nu plătească despăgubirea de asigurare în cadrul asigurării
de răspundere civilă. În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul are dreptul, în cazurile
prevăzute la alin.(1), la acţiune de regres faţă de persoana răspunzătoare de cauzarea
prejudiciului.
(3) În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat, în limitele despăgubirii de
asigurare plătite, în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra
persoanelor care poartă răspundere de producerea pagubei. Asigurătorul poate renunţa total sau
parţial la exercitarea dreptului de subrogare împotriva persoanei care poartă răspundere de
producerea pagubei, dacă ea însăşi a suferit grav, sau împotriva moştenitorilor ei, dacă persoana
a decedat ca urmare a producerii riscului asigurat, sau în alte situaţii în care împrejurările
justifică renunţarea.
(4) Dacă legea sau contractul nu prevede altfel, nu sînt despăgubite prejudiciile cauzate de
acţiuni militare, de instituirea stării de război sau a stării excepţionale, de dezordini în masă, de
acţiune a energiei nucleare, de contaminare chimică sau biologică, de arestarea sau confiscarea
bunurilor asigurate.
(5) Nu se plăteşte despăgubire de asigurare în cazul în care acţiunea cazului asigurat a început
pînă la momentul în care termenul de asigurare a început să curgă şi s-a terminat în perioada
termenului de asigurare, chiar dacă daunele sînt depistate în interiorul acestui termen.
(6) Asupra refuzului de a plăti integral sau parţial indemnizaţie de asigurare sau despăgubire de
asigurare, asigurătorul emite în scris o decizie motivată, pe care o comunică în scris asiguratului,
păgubitului şi beneficiarului în termenele indicate în condiţiile de asigurare.
(7) Refuzul asigurătorului de a plăti indemnizaţie de asigurare sau despăgubire de asigurare
poate fi contestat de către asigurat în instanţă de judecată.
(8) Starea financiară precară, de criză a asigurătorului nu poate servi drept temei pentru refuzul
de a plăti asiguratului indemnizaţie de asigurare sau despăgubire de asigurare.

43. Regimul juridic al depozitului bancar pe termen şi la vedere.

Articolul 1222. Contractul de depozit bancar

(1) Prin contractul de depozit bancar, banca sau o altă instituţie financiară
(bancă), licenţiată conform legii, primeşte de la clientul său (deponent) sau de la un terţ în
folosul deponentului o sumă de bani pe care se obligă să o restituie deponentului după un anumit
termen (depozit la termen) sau la cerere (depozit la vedere).

1. Contractul depozit banacar prezintă următoarele caractere juridice:

- este un contract real: se consideră încheiat şi produce efecte juridice din momentul
vărsămîntului fondurilor băneşti în contul de depozit deschis la bancă;
- este un contract unilateral: obligaţii din contract revin numai băncii; ea este obligată să
restituie deponentului suma de bani depusă şi, eventual, dobînda aferentă, iar
deponentului îi revine dreptul corelativ de a cere executarea acestor obligaţii;
- în principiu, este un contract cu titlu oneros: banca plăteşte deponentului o dobîndă, dacă
părţile nu convin altfel (a se vedea art.1224 şi comentariul);
2. Părţile contractului de depozit bancar sînt banca sau altă instituţie financiară autorizată
conform legii, pe de o parte, şi deponentul, pe de altă parte.

Conform Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei 548/1995//M.O., nr.56-57 din

10.12.1995 (art.2) şi Legii instituţiilor financiare 550/1995//M.O., nr.1-2 din 1.01.1996 (art.3),
entităţile care au capacitatea de a accepta depozite de la persoane fizice şi juridice sînt băncile şi
alte instituţii financiare. Art. 26 alin.1 al Legii instituţiilor financiare numeşte printre
activităţile financiare „acceptarea de depozite (plătibile la vedere sau la termen etc.) cu sau fără
dobîndă”. De facto, băncile sînt acele instituţii care sînt abilitate de a atrage depozite băneşti
aparţinînd publicului. Această activitate banca o poate exercita numai în baza autorizaţiei
eliberate de Banca Naţională (a se vedea: capitolul II al Legii instituţiilor financiare,
Regulamentul BNM 23/1996 cu privire al autorizarea băncilor//M.O. nr.59-60 din 12.09.1996).

În calitate de deponent pot fi atît persoanele fizice cît şi persoanele juridice. Legea nu stabileşte
careva restricţii privind persoanele ce pot fi deponenţi. Conform art. 21 alin.2, minorul care a
împlinit vîrsta de 14 ani are dreptul să facă de sine stătătot depuneri în instituţiile financiare şi să
dispună de aceste depuneri în conformitate cu legea.
3. Legea prevede posibilitatea depunerii fondurilor băneşti în folosul deponentului de către terţi.
Actul juridic prin care o persoană efectuează depuneri băneşti la bancă în favoarea altei persoane
poate fi săvîrşit, de exemplu, în baza unui contract de donaţie (art.art.827 - 838), sau a unui
contract în folosul unui terţ (art.art.721 - 724). Însă actul juridic prin care se efectuează
depunerea este independent de actul juridic care a stat la baza lui, astfel încît ultimul nu este
opozabil băncii. Din moment ce vărsămînutl a fost efecuat, terţul nu mai poate dispune de
fondurile vărsate în folosul beneficiarului (deponentului), acesta din urmă fiind unicul titular al
drepturilor ce decurg din contractul de depozit bancar.

4. Obiectul contractului îl constiute obligaţia băncii de a primi o sumă de bani de la deponent

sau de la un terţ în folosul deponentului şi de a restiutui aceeaşi sumă la cerere cau la temenul
stabilit, precum şi obligaţia de a plăti dobînda aferentă , în cazul cînd acest lucru este prevăzut în
contract.

5. Contractul de depozit banacar are caractere comune esenţiale cu contractul de împrumut şi cu

contractul de cont curent bancar, astfel încît normele ce reglementează aceste contracte se aplică
cu titlu subsidiar raporturilor dintre bancă şi deponent în măsura în care aceste raporturi nu sînt
reglementate de prevederile prezentei secţiuni, şi dacă aceste norme nu contravin naturii
depozitului bancar.

6. Legăturile strînse dintre contractul de depozit bancar şi contractul de împrumut (art.art.867 –

874) au determinat unii autori să considere că contractul de depozit bancar este o varietate a
contractului da împrumut, relevînd în susţinerea acestei opinii trăsături comune importante:
ambele contracte au ca obiect transmiterea banilor cu condiţia restituirii lor, ambele sînt reale,
ambele pot fi atît cu titlu oneros cît şi cu titlu gratuit etc. Între aceste contracte există, totuşi,
deseobiri care nu pot fi trecute cu vederea:

- subiect al contracului de împrumut, în mod necesar este banca, în timp ce în contractul de

împumut subiecte pot fi orice persoane;
- contractul de depozit bancar este, de regulă, cu titlu oneros, pe cînd contractul de
împrumut se prezumă gratuit;
- contractul de depozit banacar poate fi atît la termen cît şi la vedere, în timp ce contractul
de împrumut, de regulă, este încheiat pe un anumit termen.
Aceste deosebiri (şi altele, mai puţin importante), precum şi specificul operaţiunilor din sfera
bancară, au cauzat necesitatea de a distinge contractul de depozit bancar ca un contract aparte.

7. Contractul de depozit bancar are legături strînse cu contractul de cont curent bancar
(art.art.1228 – 1235). În derularea ambelor contracte este utilizat contul bancar ca instrument al
tehnicii contabile şi al reglementării creanţelor băneşti. Atît raportul juridic de depozit bancar, cît
şi cel de cont curent bancar se iniţiază prin depunerea la bancă a unei sume băneşti care se
înregistrează într-un cont bancar. Regulile privind deschiderea, gestiunea şi închiderea conturilor
curente şi a celor de depozit sînt, în mare parte, similare (a se vedea Regulamentul BNM
415/1999 privind deschiderea şi închiderea conturilor la băncile din Republica Moldova//M.O.,
nr.8-9 din 20.01.2000). Deosebirile dintre aceste două contracte rezultă din funcţiile economice
diferite pe care le îndeplinesc: funcţia principală a depozitului bancar este atragerea de către
bancă a fondurilor aparţinînd publicului în scopul fructificării lor, iar funcţia principală a
contului curent este satisfacerea necesităţilor clientului prin operarea de încasări, retrageri sau
plăţi dispuse de acesta (a se vedea de asemenea art. 1228 şi comentariul).
Principalele deosebiri dintre depozitul bancar şi contul curent bancar sînt următoarele:

- titularul contului curent poate emite ordine de plată, cecuri, bilete la ordin asupra
disponibilului din cont în vederea stingerii unor datorii faţă de terţi, pe cînd titularul
contului de depozit poate efectua numai depuneri sau retrageri;
- contul curent poate avea şi sold debitor, prin aceasta îndeplinind şi funcţia de creditare,
iar contul de depozit trebuie să fie, de regulă, creditor;
- din contul curent fondurile pot fi retrase în orice moment, pe cînd depozitul la termen
presupune retragerea fondurilor la expirarea termenului convenit.
Articolul 1227. Depozitul la termen şi depozitul la vedere
(1) Indiferent de tipul depozitului, banca este obligată să restituie, la prima cerere a
deponentului, integral sau parţial suma depusă respectînd un termen de preaviz conform
acordului părţilor sau uzanţelor bancare. Orice clauză contrară în defavoarea deponentului este
nulă.
(2) În cazul în care deponentului i se restituie integral sau parţial, înainte de expirarea
termenului convenit, suma depusă, dobînda se calculează în mărimea prevăzută pentru depozitele
la vedere dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(3) În cazul în care deponentul nu cere, la expirarea termenului convenit, restituirea
depozitului, contractul se consideră prelungit în condiţiile unui depozit la vedere.

1. Reieşind din definiţia contractului de depozit bancar (art.1222), depozitul la termen este
atunci cînd banca se obligă să restiutie deponentului suma depusă după un anumit termen,
asupra căruia părţile au convenit în contract, iar depozitul la vedere este atunci cînd banca se
obligă să restiutie deponentului suma depusă în orice moment, la simpla cerere a acestuia.

2. Regula alineatului1 dispune că banca este obligată să restituie la prima cerere a deponentului
suma depusă, integral sau parţial, indiferent de tipul depozitului. Din această prevedere a legii
rezultă că, chiar şi depozitul la termen trebuie să fie restituit deponentului la cererea lui. Acesta
este un caz particular de modificare unilaterală a contractului admis de lege (a se vedea art.668
alin. 3). În rezultat, depozitul la termen se transformă în depozit la vedere, cu consecinţele ce
decurg din acest fapt.

3. Legea prevede obligativitatea unui preaviz în cazul retragerii anticipate a fondurilor. Acest
praviz are menirea de a facilita serviciul de casierie a băncii, dîndu-i posibilitatea să mobilizeze
suma necesară. Durata preavizului poate fi stabilită în contract sau de uzanţele bancare. În
ultimul caz este important de stabilit dacă deponentul a cunoscut efectiv conţinutul acestor
uzanţe şi a acceptat să adere la ele la încheierea contractului (a se vedea p. 3 şi 4 la
comentariului la art.1223)

4. Norma alineatului 1 a fost instituită pentru apărarea intereselor deponentului, care este, de
regulă, partea contractului mai slabă din punct de economic. Această normă este imperativă;
orice clauză inserată în contract, care este contrară normei date în sensul defavorizării
deponentului, este lovită de nulitate absolută.
5. Una din consecinţele retragerii anticipate a depozitului la termen este schimbarea regimului
dobînzii. În acest caz dobînda se va plăti la nivelul ratei dobînzii pentru depozitele la vedere,
prcticate de banca dată, dacă contractul nu prevede o altă rată a dobînzii pentru asemenea cazuri.
Dobînda nouă se calculează pe toată durata depozitului. Chiar dacă deponentul retrage numai o
parte din suma depozitului, dobînda aferentă soldului depozitului din contul deponentului se va
plăti în mărimea stabilită pentru depozitele la vedere. Dacă, conform regulamentelor şi
practicilor băncii date, dobînda pentru depozitele la vedere nu se plăteşte, deponetul, care retrage
anticipat suma depozitului, nu poate pretinde plata dobînzii.

6. Alineatul 3 se referă la situaţia în care deponentul unui depozit la termen nu cere restiutirea
lui la expirarea termenului convenit. În acest caz se consideră că părţile au convenit tacit să
prelungească contractul lor în condiţiile unui depozit la vedere. Prin consecinţă, deponentul va
putea să retragă în orice moment suma depusă (eventual, respectînd un termen de preaviz), iar
banca îi va plăti o dobîndă în mărimea dobînzii pentru depozitele la vedere, dacă, conform
regulamentelor şi practicilor băncii date, se plăteşte o asemenea dobîndă.

44. Delimitarea creditului bancar și împrumutului ordinar.

Articolul 1236. Contractul de credit bancar

(1) Prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia unei persoane
(debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească
dobînda şi alte sume aferente prevăzute de contract.
(2) Contractul de credit bancar se încheie în scris.
(3) Faţă de contractul de credit bancar se aplică prevederile referitoare la contractul de împrumut în
măsura în care regulile prezentului capitol nu prevăd altfel sau din esenţa contractului de credit
bancar nu reiese contrariul.

1. Contractul de credit bancar prezintă următoarele caractere:

- este un contract consensual: se consideră încheiat şi produce efecte juridice din momentul
realizării acordului de voinţă a părţilor asupra clauzelor esenţiale ale contractului, exprimat în
forma cerută de lege. Normele prezentei secţiuni nu conţin careva prevederi speciale referitor la
clauzele esenţiale ale contractului de credit bancar, de aceea urmează a fi aplicate dispoziţiile
generale privind clauzele esenţiale ale contractului, conform cărora sînt esenţiale clauzele care
sînt stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea
uneia din părţi, trebuie de realizat un acord. Legea instituţiilor financiare 550/1995//M.O., nr.1-2
din 1.01.1996 (art.3) stipulează că în acordul încheiat de o instituţie financiară cu o altă persoană
se indică: suma şi destinaţia creditului, rata dobînzii, termenele de rambursare şi alte condiţii.
Pentru unele categorii de contracte de credit bancar clauzele contractuale obligatorii sînt stabilite
în acte normative bancare. Astfel, Regulamentul BNM 3/1995 cu privire la acordarea de către
băncile comerciale a creditelor în consorţiu // Buletinul BNM, nr.1, 1995, prevede clauzele
obligatorii pe care trebuie să le conţină contractele de credit încheiate între debitor şi
participanţii la creditul de consorţiu:
Contractele de credit pentru creditul de consorţiu trebuie să conţină următoarele date:
- data încheierii contractului, relaţiile părţilor participante la contract;
- suma totală a creditului acordat, inclusiv pentru fiecare bancă, participantă la creditul de
consorţiu;
- condiţiile de acordare debitorului a creditului;
- cota procentuală, modul şi termenele calculării şi achitării
dobînzilor, aplicarea sancţiunilor pentru neachitarea la termen a dobînzilor;
- termenele achitării creditului şi sancţiunile aplicate pentru neachitarea creditului în
termen;
- condiţiile achitării creditului înainte de termen, dacă aceasta va avea loc, suma şi mărimea
plăţii pentru achitarea în prealabil;
 - achitarea la cerere - investitorii sînt în drept să solicite achitarea imediată a creditului în
anumite circumstanţe: inclusiv în cazul prezentării informaţiei neveridice, înrăutăţirii bruşte
a stării financiare a debitorului, schimbării statutului său juridic şi în legătură cu aceasta
neeficienţei creditării lui ulterioare, suspendării activităţii, antrenării în procese de judecată;
- efectuarea controlului de către băncile-participante la creditul de consorţiu asupra asupra
utilizării efective conform destinaţiei creditului.

- este un contract sinalagmatic: drepturile şi obligaţiile părţilor sînt reciproce, corelative şi

interdependente;
- este un contract cu titlu oneros: pentru creditul acordat debitorul este obligat să plătească o
dobîndă şi alte sume aferente prevăzute de contract.
2. Părţile contractului de credit bancar sînt creditorul (banca sau altă instituţie financiară
autorizată conform legii, în continuare – bancă), pe de o parte, şi debitorul, pe de altă parte.

3. Obiectul contractului îl constituie serviciul bancar de punere la dispoziţia debitorului a unei

sume de bani în condiţiile prevăzute de contract. Definiţia creditului bancar conţinută în
prezentul articol nu cuprinde unele servicii bancare, care sînt calificate în legislaţiile altor ţări şi
în doctrină ca modalităţi de creditare, astfel ca creditarea prin transferul unei creanţe (scontul
cambiei), „creditele prin semnătură”(avalul şi accepterea cambiei, garanţia bancară) etc.
4. Obligaţia băncii ce rezultă din contract este punerea la dispoziţia debitorului a creditului în
mărimea şi în condiţiile prevăzute în contract. Creditul poate fi pus la dispoziţia
debitorului în diferite modalităţi: prin transferul sumei respective în contul de împrumut
deschis special în acest scop (a se vedea art.art.2,11 ale Regulamentul BNM 415/1999 privind
deschiderea şi închiderea conturilor la băncile din Republica Moldova//M.O., nr.8-9 din
20.01.2000); prin transferul sumei respective în contul curent al debitorului în banca dată sau
într-un alt cont în oricare altă bancă indicat de debitor; prin deschiderea liniei de credit în
cazul creditului în cont curent (art.1239); prin eliberarea sumei respective în numerar.
În funcţie de condiţiile contractului, suma creditului poate fi pusă la dispoziţia debitorului
integral sau în tranşe (rate).
Momentul punerii la dispoziţia debitorului a creditului, de obicei, este prevăzut în contract. În
caz contrar momentul executării de către bancă a obligaţiei în cauză se va determina în
corespundere cu dispoziţiile generale ale prezentului cod privind termenul executării obligaţiei
(art.575 alin.1). ( (1) În cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este determinat şi
nici nu rezultă din natura acesteia, creditorul are dreptul de a pretinde oricînd executarea ei, iar
debitorul este îndreptăţit să o execute oricînd. Dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din
lege, contract sau din natura obligaţiei, debitorul trebuie să execute obligaţia în termen de 7 zile
din momentul cererii creditorului. )
5. Obligaţiile debitoruluii ce rezultă din contract sînt următoarele:
A. Restituirea (rambursarea) creditului. De regulă, creditul se acordă pe un anumit termen.
Termenul creditului se calculează din momentul în care suma creditului a fost pusă la dispoziţia
clientului pînă în momentul în care suma respectivă a fost înregistrată în contul băncii. Dacă în
contract nu este stabilit termenul rambursării creditului, termenul executării obligaţiei de către
debitor se va determina în corespundere cu art.575 alin.1. În practica bancară sînt cunoscute
credite numite on call care reprezintă credite de scurtă durată rambursabile la prima cerere
a băncii.
B. Plata dobînzii şi a altor sume aferente creditului, prevăzute în contract. Creditul, fiind un
instrument prin care se efectuează operaţiile active – una din principalele surse de venit ale
băncii, este remunerat. Remuneraţia pentru creditul acordat se exprimă sub formă de dobîndă
(art.1237) şi alte plăţi aferente, care se compun din comisionul pentru serviciile prestate în
legătură cu utilizarea creditului (art.1238), comisionul de neutilizare (art.1241 alin.3), alte sume
convenite de părţi.
C. Utilizarea creditului conform destinaţiei, în cazul în care părţile au convenit în acest sens.
Deşi reglementările prezentului cod nu prevăd obligativitatea determinării destinaţiei creditului,
finalitatea economică a creditării bancare conduce adesea la necesitatea inserării în contract a
clauzei în această privinţă.
D. Constiutirea şi menţine pe toată perioada executării contractului a garanţiilor de rambursare a
creditului asupra cărora au convenit părţile (art.1240).
E. Părţile pot prevedea în contract şi alte obligaţii ale debitorului, cum ar fi: prezentarea spre
verificare a documentelor privind situaţia financiară a debitorului, privind garanţiile constituite şi
bunurile ce fac obiectul acestora; prezentarea planului de afaceri; obligaţia de a nu înstrăina şi a
nu greva cu noi sarcini bunurile gajate; obligaţia de a încheia contracte de asigurare a bunurilor
constituite ca garanţii şi de a cesiona în favoarea băncii drepturile ce decurg din aceste contracte;
obligaţia de a informa banca despre survenirea unor împrejurări neprevăzute care ar putea
pereclita executarea oligaţiilor etc.
6. Contractul de credit bancar se încheie în formă scrisă. Nerespectarea formei scrise atrage
efectele prevăzute de art.211. În practică, la încheierea acestor contracte se utilizează formulare
tipizate alcătuite de bancă. Ca şi celelalte contracte bancare, contractul de credit bancar este un
contract de adeziune (a se vedea art.666 alin.3 şi p.3,4 al comentariului la art.1223).
7. Contractul de credit bancar are legături strînse cu contractul de împrumut
(art.art.867-874), astfel încît normele ce reglementează acest contract se aplică raporturilor
de credit bancar în măsura în care aceste raporturi nu sînt reglementate de prevederile prezentei
secţiuni, şi dacă aceste norme nu contravin esenţei creditului bancar. Există însă deosebiri
importante între contractul de împrumut şi contractul de credit bancar, de care trebuie de ţinut
cont în mod necesar la aplicarea cu titlu subsidiar a nomelor ce reglementează contractul de
împrumut. Aceste deosebiri sînt următoarele:

- contractul de credit bancar este consensual, iar contractul de îmrumut este real;
- contractul de credit bancar este sinalagmatic, iar contractul de împrumut este unilateral;
- subiect al contracului de credit bancar în mod obligator este banca, în timp ce în
contractul de împumut subiecte pot fi orice persoane;
- obiect al creditului bancar sînt bani, iar obiect al împrumutului pot fi atît bani cît şi alte
bunuri fungibile;
- contractul de credit bancar este cu titlu oneros, pe cînd contractul de împrumut se
prezumă gratuit.
45. Condiţiile de revocare, rezoluţiune şi nulitate a contractului de donaţie.

Articolul 835. Revocarea donatiei pentru ingratitudine

(1) Donatia poate fi revocata daca donatarul a atentat la viata donatorului sau a unei rude apropiate a
acestuia, daca se face vinovat de o alta fapta ilicita fata de donator sau fata de o ruda apropiata a acestuia,
situatii care atesta o ingratitudine grava, sau daca refuza fara motive intemeiate sa acorde donatorului
intretinerea datorata.

(2) Daca donatia este revocata, se poate cere restituirea bunului donat.

(3) Revocarea donatiei poate fi facuta doar in decursul unui an din momentul in care cel indreptatit sa
revoce a luat cunostinta de motivul de revocare.

(4) Actiunea de revocare a donatiei nu poate fi inaintata contra mostenitorilor donatarului, nici de
mostenitorii donatorului impotriva donatarului, cu exceptia cazului cind donatorul a decedat pina la
expirarea termenului stipulat la alin.(3).

Fiind un contract unilateral (cu excepţia donaţiilor condiţionate), contractul de donaţie pur gratuită nu
generează obligaţii în sarcina donatarului, ci numai o îndatorire legală, numită „de recunoştinţă”. Mărind
patrimoniul donatarului din contul patrimoniului său cu titlu gratuit, donatorul este în drept să aştepte din partea
donatartului dacă nu o recunoştinţă, atunci cel puţin loialitate, manifestată prin abţinerea de la săvîrşirea unor fapte
necorespunzătoare faţă de donator. Articolul comentat instituie dreptul donatorului de a revoca donaţia pentru
ingratitudine, adică în cazul lipsei de recunoştinţă manifestată de donatar pentru gratificarea înfăptuită prin
intermediul contractului de donaţie.

Alin.1 stabileşte expres şi exhaustiv temeiurile de revocarea a donaţiei pentru ingratitudine.

Revocarea donaţiei pentru atentat la viaţa donatorului sau rudelor lui apropiate se poate produce atunci cînd a existat
o încercare a donatarului de a suprima fizic pe donator sau pe cineva din rudele sale apropiate. Rude apropiate ale
donatorului sunt consideraţi membrii familiei acestuia, precum şi rudele de pînă la gradul IV inclusiv. Faptul că
donatarul a comis un atentat la viaţa persoanelor nominalizate reprezintă o abatere gravă de la datoria de
recunoştinţă pe care o are şi este natural ca donatarul în acest caz să fie înzestrat cu dreptul de a revoca donaţia. În
sensul normei comentate, prin atentat la viaţă urmează de înţeles voinţa donatarului de a omorî pe donator sau pe
cineva din rudele lui apropiate. Din acest considerent, este indiferent dacă a existat doar o tentativă de omor sau
fapta s-a consumat, precum şi nu este necesară o condamnare penală a donatarului pentru fapta săvîrşită. Este
suficient ca instanţa de judecată să determine intenţia donatarului de a ucide. În situaţiile cînd atentatul la viaţă a fost
săvîrşit din imprudenţă sau în stare de iresponsabilitate, considerăm că donatorul nu va putea cere revocarea
donaţiei.

Un alt temei de revocare a donaţiei pentru ingratitudine reprezintă comiterea de către donatar a altor fapte ilicite faţă
de donator sau rudele apropiate ale acestuia, care atestă o ingratitudine gravă. Aici se încadrează oricare faptă ilicită,
manifestată în forma de agresiuni la sănătatea sau integritatea corporală, injurii, insulte, jigniri făcute în adresa
donatorului sau a rudelor sale menţionate şi care dă dovadă de o ingratitudine gravă. Deoarece legea nu menţionează
exhaustiv faptele ilicite care denotă o ingratitudine gravă, aprecierea acestora va fi făcută de instanţa de judecată.

Un ultim temei de revocare a donaţiei pentru ingratitudine prevăzut de lege reprezintă refuzul nemotivat al
donatarului de a oferi donatorului întreţinerea datorată. Se consideră că ţine de obligaţia de recunoştinţă a
donatarului de a oferi donatorului întreţinere (alimente, haine, etc.) în limita valorii bunurilor donate, atunci cînd
donatorul este lipsit de mijloace pentru propria întreţinere. Refuzul de a oferi întreţinere se va considera ca o
ingratitudine atunci cînd donatorul a avut nevoie de întreţinere şi a ceruto de la donatar, însă ultimul, deşi a avut
posibilitatea, a refuzat să o ofere fără o temeinică justificare. Dacă donatorul are rude sau alte persoane obligate să-l
întreţină în baza unui temei legal sau contractual, el nu va putea pretinde revocarea donaţiei pentru neacordarea de
întreţinere din partea donatarului. În acest caz, el poate cere rezoluţiunea contractului în condiţiile Art. 836.
Pentru a putea aplica norma respectivă, contractul de donaţie nu trebuie să conţină obligaţia donatarului de
întreţinere, or în acest caz suntem în prezenţa contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă
(Art. 839-846) sau a contractului de rentă, cu plata rentei în natură (Art.847).

Alin.2 al articolului comentat se referă la consecinţele juridice ale revocării donaţiei pentru ingratitudine,
lăsînd la discreţia donatorului de a cere restituirea bunului donat sau a contravalorii acestuia . Revocarea pentru
ingratitudine este recunoscută ca o restituire a darului cu caracter de sancţiune civilă şi nu o rezoluţiune a
contractului, ca în cazul revocării donaţiei condiţionate (Art.834). În relaţiile dintre părţile contractului de donaţie
revocarea pentru ingratitudine produce un efect retroactiv. Donaţia se consideră a nu fi existat şi din acest
considerent donatarul este obligat să restituie bunul donat. Deoarece revocarea donaţiei pentru ingratitudine
reprezintă o sancţiune personală împotriva donatarului, aceasta (revocarea) nu va produce efecte asupra drepturilor
terţilor. Dacă bunul nu există în natură sau a fost înstrăinat, donatarul va putea fi obligat la achitarea valorii lui
conform normelor care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză (Art. 1389-1397).

Termenul de prescripţie pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudine este stabilit de 1 an din momentul
cînd donatorul a aflat despre comiterea faptei ilicite care reprezintă temei de revocare. Scurgerea termenului de
prescripţie îl privează pe donator sau altă persoană îndreptăţită conform alin. 4 să ceară revocarea donaţiei. Dacă
înăuntrul termenului de 1 an revocarea donaţiei pentru ingratitudine nu a fost cerută, se prezumează că donatarul a
fost iertat. În cazurile cînd donatarul a comis în mod succesiv mai multe fapte ilicite pentru care se poate cere
revocarea donaţiei, calcularea termenului se va face din momentul cînd donatorul a aflat despre ultima.

Alin. 4 stabileşte cercul de persoane de la care se poate de revocat şi care pot cere revocarea donaţiei
pentru ingratitudine. Acţiunea în revocare este o acţiune strict personală, or doar donatorul este în drept să aprecieze
ingratitudinea donatarului şi să-l ierte pentru fapta comisă. Pornind de la aceasta, doar donatorul este în drept de a
cere revocarea donaţiei pentru ingratitudine. Moştenitorii donatorului devin titularii dreptului la acţiune în revocare
doar în cazurile cînd donatorul a decedat fără a înainta acţiunea pînă la expirarea termenului de un an din momentul
cînd a aflat despre fapta ilicită comisă de donatar sau atunci cînd acţiunea a fost înaintată de donator, însă acesta a
decedat înainte de terminarea procesului. Spre deosebire de acţiunea de revocare a donaţiei pentru neexecutarea
sarcinii, creditorii donatorului nu pot cere revocarea donaţiei pentru ingratitudine prin intermediul acţiunii oblice.

Potrivit normei comentate, acţiunea de revocare a donaţiei nu poate fi intentată împotriva moştenitorilor donatarului.
Deoarece revocarea donaţiei pentru ingratitudine reprezintă o sancţiune civilă, ea poate fi aplicată doar persoanei
vinovate de săvîrşirea ei, iar moştenitorilor nu li se poate imputa vina donatarului. Dacă donatarul moare pînă la
pronunţarea hotărîrii pe marginea acţiunii de revocare a donaţiei pentru ingratititudine, succesorii în drepturi ai
acestuia nu pot interveni în proces.

Articolul 834. Donatia conditionata

(1) Partile pot conveni ca efectele donatiei sa fie conditionate de indeplinirea unei sarcini sau de realizarea
unui scop.

Scopul poate fi si de utilitate publica. Va constitui donatie numai partea excedentara cheltuielilor de
executare a sarcinii sau de atingere a scopului.

(2) Indeplinirea sarcinii poate fi ceruta, in afara de donator, de oricare persoana in al carei interes este
stipulata sarcina.

(3) Daca donatarul nu indeplineste sarcina, donatorul poate revoca donatia.

Alin.3 al articolului comentat stipulează dreptul donatorului de a cere revocarea donaţiei în cazul neexecutării
sarcinii sau neatingerii scopului fixat în contractul de donaţie condiţionată. Fiind un contract sinalagmatic în limitele
sarcinii impuse, revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii nu este altceva decît rezoluţiunea contractului, care
urmează a fi solicitată conform prevederilor generale (Art.733 – 746). Revocarea donaţiei nu operează de drept, ci
printr-o declaraţie scrisă faţă de donatar. În caz de litigiu, revocarea donaţiei se va decide de instanţa de judecată
competentă. În cazul în care sarcina este executată parţial, instanţa de judecată este în drept să aprecieze dacă
măsura neexecutării justifică rezoluţiunea contractului, putînd oferi donatarului un termen de graţie pentru
executare.
Dreptul de a cere revocarea donaţiei aparţine doar donatorului şi creditorilor acestuia prin intermediul acţiunii oblice
(Art.599), precum şi succesorilor săi legali, care benefciază de efectele revocării. Terţul beneficiar (în interesul cărui
a fost instituită sarcina), nefiind parte la contract nu poate cere revocarea donaţiei (Art.722), el fiind în drept să
solicite doar realizarea sarcinii, în conformitate cu prevederile alin.2.

Revocarea donaţiei pentru irealizarea sarcinii produce efectele stipulate în Art. 738.

Articolul 836. Rezolutiunea contractului de donatie in cazul starii de nevoie

(1) Daca donatorul, dupa executarea donatiei, nu mai este in stare sa-si asigure o intretinere
corespunzatoare si sa-si indeplineasca obligatiile legale de intretinere fata de terti, poate cere de la
donatar restituirea bunurilor donate pe care acesta le mai poseda.

(2) Cererea de restituire este inadmisibila cind donatorul si-a provocat intentionat sau prin culpa grava
starea de nevoie.

Spre deosebire de alin.2, Art. 830, care-i oferă posibilitatea donatorului de a renunţa unilateral la
executarea obligaţiei de a dona în cazurile cînd prin executare i-ar deveni imposibil să-şi asigure întreţinerea proprie
corespunzătoare sau să-şi execute obligaţiile legale faţă de terţi, articolul comentat instituie dreptul donatorului de
rezoluţiune unilaterală a contractului de donaţie executat, pentru aceleaşi temeiuri.

Datorită faptului că rezoluţiunea în condiţiile Art. 836 este cerută după ce contractul de donaţie a fost executat şi
donatarul a devenit titularul dreptului primit, prin derogare de la prevederile Art. 738, legea limitează efectele
rezoluţiunii doar la restituirea bunurilor donate pe care donatarul le mai posedă. Dacă bunurile nu mai există în
natură sau au fost înstrăinate, rezoluţiunea contractului de donaţie este inadmisibilă, donatorul nefiind în drept să
ceară despăgubiri. Rezoluţiunea pentru temeiurile prevăzute nu are efect asupra drepturilor terţilor referitor la bunul
donat, indiferent de faptul dacă dreptul a trecut la terţ cu titlu gratuit sau oneros. În cazurile cînd bunul este în
posesia donatarului, însă este grevat de drepturi ale terţilor, donatorul va accepta restituirea bunului grevat de
drepturi, fără a putea cere despăgubiri.

Starea de nevoie în care a ajuns donatorul după executarea contractului de donaţie trebuie să nu fie
condiţionată de comportamenul vinovat al lui. Dacă donatorul şi-a provocat intenţionat sau prin culpă gravă starea
de nevoie, rezoluţiunea contractului de donaţie pentru temeiurile invocate la Alin.1 este inadmisibilă.

Articolul 833. Donatia in cazul maladiilor prezumate a fi letale

Contractul de donatie incheiat in timpul unei maladii prezumate a fi letale pentru

donator, urmata de insanatosirea acestuia, poate fi declarat nul la cererea donatorului.

Instituind norma comentată, legiuitorul fixează prezumţia că încheierea contractului de donaţie

în timpul unei maladii considerate a fi letale este dictată de conştientizarea de către donator a
inevitabilităţii decesului său. În cazul în care donatorul, contrar prezumţiei letalităţii, se
însănătoşeşte, legea îi oferă posibilitatea de a cere declararea nulităţii contractului de donaţie.

Prin maladii prezumate letale urmează de înţeles acele procese patologice (boala), indiferent de
natura lor, care afectează organismul uman şi duc în mod inevitabil la decesul celui bolnav.
Prezumţia letalităţii maladiei trebuie să fie fundamentată din punct de vedere medical şi nu doar
bănuită de donator sau alte persoane.

Pentru a putea cere nulitatea contractului de donaţie încheiate în timpul unei maladii prezumate
letale, însănătoşirea donatorului trebuie să fie de aşa natură, încît să înlăture pericolul decesului
care se prezuma. Însănătoşirea parţială, care doar îdepărtează survenirea decesului pe o perioadă
scurtă de timp nu-i oferă dreptul donatorului de a cere nulitatea contractului.

Donatorul va putea cere nulitatea contractului de donaţie în decursul termenilor generali de

prescripţie, în condiţiile Art. 218. Alte persoane interesate (ex. rudele) nu vor putea cere
declararea nulităţii contractului în baza art.833. În rezultatul declarării nulităţii contractului vor
surveni consecinţele declarate de Art. 219.

Dacă pînă la pronunţarea hotărîrii judecătoreşti donatorul decedează, contractul nu va fi declarat

nul.

Nulitate: Articolul 827. Contractul de donatie

(1) Prin contract de donatie, o parte (donator) se obliga sa mareasca din contul patrimoniului sau, cu
titlu gratuit, patrimonial celeilalte parti (donatar).

(2) Contractul de donatie prin care donatorul se obliga sa transmita in viitor intreg patrimoniul actual sau o
fractiune din el fara a specifica bunurile care urmeaza sa fie predate este nul.

(3) Contractul de donatie care stipuleaza obligatia donatarului de a achita datorii sau sarcini care nu exista
la momentul incheierii contractului este nul daca natura si intinderea datoriilor sau sarcinilor nu sint
stipulate in contract.

(4) Contractul care prevede predarea bunului dupa decesul donatorului este nul.

II. Conform prevederilor Art. 674, poate fi transmis integral sau în parte doar acel patrimoniu al
transmiţătorului, care există la momentul încheierii contractului. Din considerentul că patrimoniul viitor nu este
transmisibil, alin.2 al articolului comentat prescrie specificarea expresă a bunurilor care urmează să fie predate în
viitor, în baza unui contract de donaţie a întregului patrimoniu a donatorului sau a unei fracţiuni din acest
patrimoniu. Nerespectarea acestei prevederi atrage nulitatea absolută a contractului de donaţie.

III. Norma ce se conţine în alin. 3 al articolului comentat se referă în exclusivitate la contractele de donaţie
condiţionată, reglementate de Art. 834, în care condiţia impusă este achitarea datoriilor şi/sau realizarea anumitor
sarcini. Pentru a fi valabil, contractul de donaţie condiţionată de achitarea datoriilor sau executarea sarcinilor
care nu există la momentul încheierii lui trebuie să conţină referiri la natura datoriilor sau sarcinilor viitoare,
precum şi la întinderea (mărimea) acestora. Prevederile respective sunt dictate, pe de o parte de faptul că în
rezultatul donaţiei, patrimoniul donatarului urmează să se majoreze din contul patrimoniului donatorului, iar pe de
altă parte, în cazul donaţiei condiţionate, se consideră donaţie doar partea de patrimoniu care excedează
cheltuielile necesare executării condiţiei. În cazul în care natura şi întinderea datoriilor sau sarcinilor impuse
donatarului nu vor fi cunoscute, nu se poate cunoaşte întinderea obligaţiei donatarului legate de executarea
sarcinii (achitarea datoriilor), ceea ce atribuie contractului de donaţie un caracter aleatoriu impropriu. Astfel, ar
riscul obţinerii unui efect invers decît cel care trebuie să-l producă un contract de donaţie – majorarea
patrimoniului donatorului din contul patrimoniului donatarului, ceea ce ar reprezenta o viciere a consimţămîntul
donatarului, care nu ar accepta un dar generator fe obligaţii care depăşesc valoarea donaţieie. Nespecificarea
naturii şi întinderii sarcinilor şi datoriilor viitoare, impuse donatarului, duce la nulitatea absolută a contractului de
donaţie.

Norma comentată se referă doar la datoriile şi sarcinile care nu există la momentul încheierii contractului
de donaţie. În cazul în care contractul de donaţie este condiţionat de achitarea datoriilor şi sarcinilor existente la
momentul încheierii contractului, ne-specificare în contract a naturii şi întinderii acestora în contract nu va afecta
valabilitatea contractului.

IV. Contractul de donaţie este un act juridic care se încheie inter vivos şi produce efecte doar între părţile lui, în
timpul vieţii acestora. Dispunerea de patrimoniu mortis cauza este posibilă doar prin intermediul testamentului.
Pentru a exclude posibilitatea de a evita aplicarea normelor dreptului succesoral şi de a scoate (exclude) anumite
bunuri din patrimoniul succesoral, legea interzice sub sancţiunea nulităţii absolute încheierea contractelor de
donaţie care stipulează predarea bunului după moartea donatorului. Dacă un astfel de contract va fi încheiat, el nu
va produce efecte, iar obiectul lui, va fi inclus în patrimoniul succesoral potrivit regulilor institituite de Art.1444.

Articolul 924. Forma şi conţinutul contractului de leasing

(1) Contractul de leasing se încheie în scris.
(2) Contractul de leasing trebuie să conţină îndeosebi:
a) preţul bunului;
b) suma totală, numărul şi scadenţa ratelor;
c) plata finală şi metodele calculării ei în cazul rezilierii contractului.

46. Condiţiile de valabilitate a contractului de leasing

1. Cerinţa de bază, înaintată de lege, faţă de forma contractului de leasing este respectarea formei scrise ca
condiţie ad probationem. Respectiv, urmează să fie respectate toate cerinţele legale, referitoare la încheierea,
modificarea şi rezilierea actelor juridice (Art.210). Deci, contractul poate fi încheiat nu numai în forma unui
document semnat de părţi, dar şi prin schimb de scrisori, telegrame, telefonograme ş.a., care vor fi semnate de
către expediator (ofertant) şi vor conţine clauzele esenţiale ale viitorului contract.

2. Condiţiile specificate în lege, urmează a fi calificate ca clauze esenţiale (al.2 Art 679) ale contractului de
leasing. Orice raport contractual de leasing, indiferent de regimul juridic al bunurilor contractate, trebuie să
conţină acordul părţilor asupra acestor clauze. Spre deosebire de cele prevăzute în art. 7 al Legii cu privire la
leasing, Codul civil ne indică numai trei condiţii. În acest context, este dificil să ne apreciem care din ele reflectă
adecvat natura obligaţiei de leasing. Desigur, articolul indicat al Legii cu privire la leasing conţine toate
condiţiile posibile ale unui contract de leasing, si deaceea ele nu pot fi examinate ca clauze esenţiale. Norma
analizată conţine acel minim de condiţii necesare, care permit a întregi în linii mari un contract de leasing.
Prevederile Art. 679 CC, conform cărora contractul se consideră incheiat daca partile au ajuns la un acord
privind toate clauzele lui esentiale, vis-a-vis de contractul de leasing pot fi tălmăcite ca cumulul de condiţii
necesare, care determină valabilitatea juridico-civilă a contractului.

Articolul 7. Contractul de leasing

(1) Contractul de leasing trebuie să conţină clauze privind:
a) părţile contractante;
b) descrierea bunului ce face obiectul contractului de leasing;
c) valoarea de intrare a bunului, în cazul contractului de leasing financiar;
d) valoarea totală a contractului;
e) valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora;
f) termenul contractului;
g) dreptul de opţiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing
ori de a face să înceteze raporturile contractuale;
h) convenţia părţilor asupra asigurării bunului obiect al leasingului (asigurare obligatorie
numai în cazul leasingului de consum).
(2) Contractul de leasing intră în vigoare la data semnării sau la o altă dată stabilită în el.
(3) Contractul de leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an de la data intrării
lui în vigoare.
47. Regimul juridic aplicabil contractului de împrumut cu şi fără dobândă

Articolul 867. Contractul de împrumut

(1) Prin contractul de împrumut o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate celeilalte părţi
(împrumutatul) bani sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se obligă să restituie banii în aceeaşi sumă sau
bunuri de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-au fost date. (2) Contractul
de împrumut este gratuit dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Împrumutul este un contract cu titlu gratuit dacă legea sau contractul nu prevede altfel.Împrumutul acordat de
lombard sau de asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor este întotdeauna oneros, în virtutea
prevederilor legale.

Articolul 869. Dobînda în baza contractului de împrumut

(1) În baza contractului de împrumut, părţile pot prevedea şi plata unei dobînzi, care trebuie să se afle
într-o relaţie rezonabilă cu rata de bază a Băncii Naţionale a Moldovei. (2) Înţelegerea asupra dobînzii
prin care se încalcă dispoziţia alin.(1) este nulă.
(3) Se plăteşte dobîndă la expirarea fiecărui an pentru perioada dintre momentul încheierii contractului
şi cel al restituirii împrumutului dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(4) În cazul în care împrumutatul nu plăteşte dobînda în termen, împrumutătorul poate cere restituirea
imediată a împrumutului şi a dobînzii aferente.

1. Împrumutul poate fi nu numai cu titlu gratuit, dar şi cu titlu oneros, care poartă denumire de împrumut cu
dobîndă. Dobînda constă de regulă, într-o sumă de bani şi reprezintă fructele civile produse de bunul împrumutat.

În cazul împrumutului cu dobîndă, contractul are un obiect dublu: bunul împrumutat şi dobînda.

Pentru ca împrumutul să fie purtător de dobînzi, este nevoie de o clauză în acest sens, iar dacă nu există clauză,
dobînda nu este datorată de drept.

Cuantumul dobînzii trebuie să fie într-o relaţie rezonabilă cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei.

Dacă părţile au stipulat dobînzi fără să stipuleze cuantumul lor, împrumutatul este obligat să plătească o dobîndă
egală cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei (art.585 CC).

2. Dacă prin contract s-a stabilit o dobîndă mai mare decît dobînda maximă admisă, obligaţia de a plăti
această dobîndă este nulă de drept.

4. Neachitarea în termen a dobînzii acordă dreptul împrumutătorului, de a cere restituirea imediată a

împrumutului şi dobînzii aferente, inclusiv printr-o cerere de chemare în judecată.

5.În cazul punerii în întîrziere a împrumutatului printr-o cerere de chemare în judecată, dobînda nu poate
fi cerută decît pentru suma restantă la data întroducerii acţiunii, chiar dacă partea din datorie achitată pînă în acel
moment fusese plătită cu întîrziere.
48. Drepturile şi obligaţiile administratorului fiduciar.

Articolul 1056. Drepturile si obligaţiile administratorului fiduciar

(1) Administratorul fiduciar este obligat sa administreze in nume propriu proprietatea incredintata, dar
pe riscul si pe contul fiduciantului.

(2) In raporturile cu terţii, administratorul fiduciar are prerogativele unui proprietar. Daca nu manifesta
fata de interesele fiduciantului diligenta de care da dovada in afacerile proprii, fiduciarul este obligat sa
repare prejudiciul cauzat astfel.

(3) Administratorul fiduciar este obligat sa faca public faptul separării bunurilor luate in administrare
fiduciara de bunurile sale si sa mentina aceasta publicitate. El răspunde fata de fondatorul administrării
pentru dezavantajele, pierderile si prejudiciile care rezulta din confuziunea celor doua patrimonii.

(4) Administratorul fiduciar poate dispune de un imobil doar in cazurile prevăzute de lege sau de
contractul de administrare fiduciara.

(5) Drepturile obţinute de administratorul fiduciar ca rezultat al activitatii de administrare fiduciara se

includ in componenta patrimoniului primit in administrare daca in contract nu este prevăzuta obligaţia de a
le preda fiduciantului sau beneficiarului.

(6) Obligaţiile rezultate din activitatea fiduciarului se executa din contul bunurilor care se afla in
administrare fiduciara.

1. Spre deosebire de mandatar, precum şi de agentul comercial administratorul fiduciar acţionează numai
din nume propriu, dar pe riscul şi pe contul fiduciantului. Acest model contractual se aseamănă mult cu contractul
de comision, însă caracterul serviciilor prestate de către fiduciar şi obligativitatea înştiinţării terţilor despre
calitatea sa juridică, îl deosebesc totuşi de comisionar. Mai mult ca atât, între părţi nu se stabilesc raporturi de
încredere personală „fiduciare”, iar termenul „fiduciar” faţă de administrarea în baza acestui contract are un
caracter simbolic şi nu generează efecte juridice.

2. În privinţa patrimoniului transmis în administrare fiduciară fiduciarul exercită prerogativele unui

proprietar (Art.315 Cod Civil). Cu alte cuvinte, în raporturile cu terţii fiduciarul se manifestă ca un proprietar, cu
toate că juridic nu posedă o astfel de calitate. Fiduciantul nu transmite administratorului fiduciar împuternicirile
sale de proprietar, dar numai posibilitatea realizării lor prin intermediul săvârşirii acţiunilor de administrare. în
această situaţie statutul administratorului fiduciar are asemănări considerabile cu cele ale reprezentantului.
Manifestarea diligenţei sporite fata de interesele fiduciantului reprezintă o trăsătură de bază a exercitării
prerogativelor fiduciarului, iar în cazul unei vădite nemanifestări de abnegaţie în exercitarea competenţelor sale
contractuale, fiduciarul este obligat sa repare prejudiciul cauzat. Lipsa diligenţei corespunzătoare mărturiseşte
despre existenţa în activitatea fiduciarului a unor elemente ale vinovăţiei în sensul dreptului civil, cu toate că în
acest caz, legislatorul nu condiţionează apariţia răspunderii fiduciarului de prezenţa vinovăţiei sale.

3. Printre obligaţiile de bază ale fiduciarului, consemnate în lege, persistă şi separarea bunurilor transmise în
administrarea fiduciară, precum şi efectuarea unei publicităţi în acest sens. Juridic aceste relaţii urmează să fie
consemnate într-un act de transmitere-predare, care de rând cu contractul vor demonstra în caz de litigiu, faptul
separării bunurilor transmise în administrare fiduciară de patrimoniul fiduciantului sau a fiduciarului. Formele de
separare pot fi oglindirea bunurilor într-o balanţă contabilă aparte, cont bancar ş.a. Confuziunea celor doua
patrimonii, urmată de dezavantaje, pierderi si prejudiciu pentru fiduciant, reprezintă un temei direct pentru
răspunderea fiduciarului. În acest caz la fel, răspunderea survine indiferent de vinovăţia fiduciarului.

4. Dispunerea de un imobil de către administratorul fiduciar (înstrăinarea, locaţiunea, transmiterea în comodat,

ipotecarea), poate fi făcută doar in cazurile prevăzute de lege sau de contract, sub riscul aplicării faţă de aceste
tranzacţii a consecinţelor nulităţii relative (Art. 218 Cod Civil).

5. Reieşind din construcţia legală a administrării fiduciare, fiduciantul, ca proprietar al patrimoniului, poartă
povara întreţinerii patrimoniului. Întreg riscul micşorării sau măririi patrimoniului administrat, inclusiv apariţia
drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contract îl suportă proprietarul. Însă contractul poate prevedea şi obligaţia
de a le preda fiduciantului sau beneficiarului imediat după dobândirea lor, fapt ce exclude majorarea din contul lor
a patrimoniului administrat.

6. Prezentul aliniat reprezintă o continuitate a art.1053 Cod Civil, prin care fiduciarului i se transmit bunurile în
administrare fiduciară şi, respectiv, obligaţiile rezultate dintr-o astfel de activitate sînt executate din contul acestui
patrimoniu.

Articolul 1057. Remuneraţia, cheltuielile si fructele

(1) Administratorul fiduciar nu primeşte remuneraţie pentru activitatea sa daca pârtile nu au convenit
altfel sau daca aceasta nu rezulta din lege.

(2) Daca este prevăzuta, remuneraţia poate fi exprimata fie in procente fata de venitul (profitul) obţinut
din administrarea fiduciara a bunurilor, fie intr-o suma fixa de bani, fie in forma de procurare a unei parţi a
bunurilor administrate de fiduciar in conformitate cu contractul de administrare fiduciara.

(3) Cheltuielile de administrare fiduciara le suporta fondatorul administrării daca legea sau contractul nu
prevede altfel.

(4) Fructele bunurilor revin fondatorului administrării.

1. Executarea obligaţiilor contractuale ce reies din contractul de administrare fiduciară poartă un caracter gratuit.
Însă legislatorul a lăsat un spaţiu larg de manevră pentru părţi, indicând în această normă cu caracter dispozitiv,
posibilitatea negocierii unei remuneraţii pentru activitatea fiduciarului. Dreptul la remuneraţie pentru fiduciar
poate reieşi din lege. Normele prezentului Cod Civil nu stabilesc un regim juridic aparte pentru activitatea
antreprenorilor în calitate de fiduciari, de aceea, în fiecare caz aparte în contract se stipulează condiţiile referitoare
la remuneraţie.

2. În cazul stabilirii în contract a remuneraţiei pentru fiduciar, legea prescrie părţilor anumite modalităţi de
exprimare a remuneraţiei şi anume, a) procente fata de venitul (profitul) obţinut din administrarea fiduciara a
bunurilor, b) sumă fixă de bani, c) în forma de procurare a unei parţi a bunurilor administrate de fiduciar.
Modalităţile de exprimare a remuneraţiei în mare măsură sînt puse în dependenţă de activitatea fiduciarului, fapt
ce poate contribui la sporirea intensităţii de activitate a lui.

3. Cheltuielile de administrare fiduciară la fel constituie un risc a fondatorul administrării, de aceea norma
dispozitivă a prezentului aliniat le atribuie fiduciantului. În această situaţie, iarăşi în anumite condiţii, legea sau
contractul pot stabili un alt regim de suportare a cheltuielelor.
4. În baza art.299 Cod Civil fruct al lucrului este venitul, sporul si productele pe care le dă acest lucru, eventual
patrimoniul administrat. În privinţa apartenenţei acestora, legea prin intermediul normei cu caracter imperativ
indică că ele revin fondatorului administrării şi nu se includ în patrimoniul administrării fiduciare, precum
drepturile obţinute din rezultatul activităţii de administrare fiduciară.

Articolul 1058. Răspunderea administratorului fiduciar

(1) Administratorul fiduciar este răspunzător, in raporturile cu terţii, pentru toate actele încheiate in
limitele împuternicirilor conferite de contractul de administrare fiduciara. Răspunderea se limitează la
bunurile pe care le-a primit in administrare fiduciara.

(2) După încetarea administrării fiduciare si transmiterea către fiduciant a bunurilor, acestea pot fi
urmărite in continuare pentru pretenţiile născute in legătura cu administrarea fiduciara.

(3) Bunurile date in administrare fiduciara nu pot fi urmărite pentru satisfacerea pretenţiilor înaintate fata
de administratorul fiduciar personal.

(4) Fondatorul administrării fiduciare si beneficiarul răspund pentru acţiunile administratorului fiduciar
numai atunci când li se poate imputa un comportament ilicit.

1. Conform prevederilor aliniatului unu al articolului comentat, răspunderea administratorului fiduciar in

raporturile cu terţii se limitează la bunurile pe care le-a primit in administrare fiduciară. În domeniul răspunderii
civile, legislatorul a stabilit răspunderea fiduciarului pentru toate actele încheiate in limitele împuternicirilor
conferite prin contract, respectiv pentru celelalte categorii de acte, care ies din limita împuternicirilor acordate,
răspunderea este suportată de fiduciar din contul patrimoniului personal.

2. Încetarea administrării fiduciare si transmiterea către fiduciant a bunurilor rezultate din contract nu
reprezintă temei pentru sistarea răspunderii. Pretenţiile născute în legătura cu administrarea fiduciară, urmează să
fie satisfăcute în continuare din contul patrimoniului de către fiduciant. Însă legea nu stabileşte consecinţele
juridice pentru cazurile, când patrimoniul respectiv nu este suficient pentru îndestularea creanţelor. Această
situaţie juridică poate genera diferite interpretări a soluţiei, şi anume, satisfacerea creanţelor din contul bunurilor
fiduciarului, precum ulterior, din contul bunurilor fiduciantului, ceea ce ar însemna construirea unei scheme de
răspundere subsidiară. Dezlegarea legislativă a problemei răspunderii părţilor în contractul de administrare
fiduciară prezintă interes şi în domeniul dreptului procesual. Reieşind din situaţia că povara răspunderii o suportă
fiduciantul, în plan procesual ambele părţi fiduciantul şi fiduciarul urmează a fi atraşi în proces în calitate de
copîrîţi.

3. Aliniatul 3 al art.1058 instituie norma potrivit căreia, pentru satisfacerea pretenţiilor înaintate fata de
administratorul fiduciar personal, nu pot fi urmărite bunurile date în administrare fiduciară. Respectiv, din
patrimoniul administrat care aparţine cu drept de proprietate fiduciantului nu pot fi satisfăcute pretenţiile, ce reies
din activitatea extracontractuală a fiduciarului.

Articolul 1059. Indicarea calităţii de administrator fiduciar la încheierea actelor juridice

 (1) Administratorul trebuie sa indice in actul juridic faptul ca el acţionează in calitate de fiduciar. Aceasta
condiţie se considera respectata daca:

a) la încheierea actului juridic cealaltă parte ştia sau trebuia sa ştie despre faptul ca actul juridic este
încheiat de administratorul fiduciar in aceasta calitate;

b) in actul juridic încheiat in scris s-a introdus, după numele sau denumirea administratorului fiduciar,
menţiunea "A.F."

(2) In cazul când in actul juridic nu se indica faptul ca administratorul fiduciar a acţionat in aceasta
calitate, el se obliga personal in fata terţilor si răspunde in fata acestora doar cu patrimoniul propriu.

1. În toate raporturile cu terţii administratorul fiduciar urmează să indice expres în actele juridice verbale sau
scrise, perfectate în scopul executării contractului, faptul că acţionează într-o astfel de calitate. Această cerinţă
legală rezultă nemijlocit din atribuţiile juridice ale fiduciarului şi efectele executării de câtre el a obligaţiilor
contractuale. Sânt echivalente cu respectarea cerinţei date, acţiunile indicate în cuprinsul aliniatului comentat.
Circumstanţele că terţul ştia sau trebuia sa ştie despre faptul ca actul juridic este încheiat de administratorul
fiduciar, urmează să fie probate de către ultimul.

Numai în aceste condiţii, fiduciarul obţine calitatea juridică de parte a actelor juridice încheiate cu terţii şi,
respectiv, datoriile survenite din astfel de obligaţii sînt pasibile compensării din contul patrimoniului administrat.

2. În lipsa unei astfel de informaţii se consideră că administratorul fiduciar a acţionat în propriile interese, şi va
purta răspundere personală din contul patrimoniului său, dar nu din contul celui administrat. Obligaţia de
informare obligatorie a terţilor despre acest fapt reprezintă un element esenţial de delimitare a contractului
menţionat de contractele de mandat, comision, agenţie.

Articolul 1060. Aplicarea dispoziţiilor referitoare la mandat

Raporturilor fiduciare se aplica in modul corespunzător dispoziţiile referitoare la mandat.

1. Aplicarea dispoziţiilor prezentului Cod Civil referitoare la mandat faţă de raporturile fiduciare, denotă legătura
juridică de gen între mandat şi administrare fiduciară, care poate fi exprimată prin formula: în cele nereglementate
de normele prezentului capitol referitoare la administrarea fiduciară se aplică normele corespunzătoare
referitoare la mandat.

49. Regimul juridic al rentei în favoarea unui terţ.

Articolul 847. Renta
(1) Renta se constituie printr-un contract în baza căruia o parte (debirentier) se obligă să plătească
periodic, cu titlu gratuit sau oneros, o redevenţă celeilalte părţi (credirentier).
(2) Renta poate fi plătită în bani sau în natură.
(3) Renta poate fi constituită în favoarea unui terţ.
(1) Constituirea rentei în favoarea unui terţ presupune cazul când debirentierul se obligă
faţă de credirentier de a asigura plata rentei şi faţă de o terţă persoană. În cazul respectiv,
debirentierul are către terţa persoană întreţinută aceleaşi obligaţii cum şi faţă de credirentier.
Mai mult decât atât, chiar şi în cazul în care credirentierul a decedat, debirentierul rămâne
obligat a achita terţei persoane plata rentei în mărimea cuvenită acesteia în baza contractului
Totodată, terţa persoană nu deţine toate drepturile pe care le are în acest contract
credirentierul. Astfel, terţa persoană nu poate cere modificarea cuantumului sau formei rentei,
nu poate cere rezilierea contractului etc. Singura posibilitate pe care o are terţa persoană este
dreptul de a cere executarea obligaţiei de plată a redevenţei de către debirentier.
Calitatea de terţă persoană o poate avea atât rudele credirentierului cât şi persoanele
cec nu stau în legătură de rudenie cu acesta. Prin contractul de rentă poate fi stabilită clauza
întrreţinerii terţei persoane atât faţă de una cât şi faţă de mai multe persoane.

Condiţii speciale. Dacă persoana în favoarea căreia renta a fost constituită (inclusiv terţul beneficiar)
încetase din viaţă în momentul constituirii, contractul este lovit de nulitate absolută (art. 1644 C.
civ.), deoarece nu există şanse de câştig – pierdere pentru ambele părţi, ceea ce presupune lipsa
cauzei juridice a contractului.
Contractul este lovit de nulitate şi în cazul constituirii rentei în favoarea unei persoane afectate de o
boală de care a murit în interval de 20 de zile de la data încheierii contractului.Trebuie să fie o boală
existentă în momentul încheierii contractului şi nu un alt eveniment (de exemplu, un accident) fiind
cauza morţii
Dacă contractul de rentă s-a constituit în favoarea mai multor persoane şi numai una dintre ele a
încetat din viaţă în momentul constituirii sau în intervalul de 20 zile, atunci în acest caz, soluţia
validităţii contractului se justifică, fiindcă şansele de câştig – pierdere pentru ambele părţi (cauza
contractului) subzistă.Dacă moartea credirentierului a intervenit după 20 zile, instanţa poate constata
nulitatea contractului pentru lipsa cauzei (alea) numai dacă moştenitorii dovedesc că debirentierul a
avut cunoştinţă de moartea iminentă a credirentierului.

50. Regimul juridic al cesiunii locaţiunii şi sublocațiunii.

Articolul 894. Sublocaţiunea sau cesiunea locaţiunii
(1) Locatarul este în drept să dea bunul închiriat în sublocaţiune sau să cesioneze locaţiunea numai cu
consimţămîntul locatorului. Pentru aceasta, el este obligat
să-l informeze pe locator despre intenţia sa şi să indice numele sau denumirea, adresa persoanei căreia
intenţionează să-i subînchirieze bunul sau să-i cedeze locaţiunea.
(2) Locatorul nu poate să nu dea consimţămîntul la subînchiriere sau la cesiunea locaţiunii dacă, după
încheierea contractului de locaţiune, se naşte interesul legitim pentru locatar de a da bunul, integral sau
parţial, unui terţ. Această prevedere nu se aplică dacă persoana terţului constituie un impediment, spaţiul
închiriat devenind astfel supraîncărcat sau dacă, din alte motive temeinice, nu i se poate impune
locatorului să permită subînchirierea sau cesiunea locaţiunii.
(3) Dacă nu consimte la sublocaţiune sau la cesiunea locaţiunii, locatorul este obligat să comunice, în
termen de 15 zile, locatarului motivele; de altfel se consideră că a consimţit.
(4) Locatorul care consimte la sublocaţiune sau la cesiunea locaţiunii nu poate cere decît compensarea
cheltuielilor rezonabile care pot rezulta din sublocaţiune sau cesiune.
(5) În cazul sublocaţiunii, locatarul îşi păstrează răspunderea faţă de locator.
(6) Termenul contractului de sublocaţiune nu poate depăşi termenul contractului de locaţiune.
(7) Cesiunea locaţiunii eliberează locatarul anterior de obligaţii. În cazul închirierii unui alt bun decît
imobilul de locuit, părţile pot stabili altfel.
1. Un avantaj esenţial al locatarului este dreptul lui legal de a transmite bunul închiriat în sublocaţiune sau să
cesioneze locaţiunea.
2. Pentru realizarea acestul drept locatarul este obligat să respecte prevederile legale, şi anume, să-l informeze pe
locator despre intenţia sa şi să indice numele sau denumirea, adresa persoanei căreia intenţionează să-i
subînchirieze bunul sau să-i deceze locaţiunea. Din esenţa legii rezultă, că valabilitatea subchiriei şi cesiunii
locaţiunii depind de respectarea acestei obligaţiuni.
3. Protejarea intereselor locatarului se manifestă şi prin faptul că prevederile legale îl impun pe locator de a da
consimţământul la sublocaţiune sau la cedarea locaţiunii dacă există circumstanţe favorabile pentru locatar de
ordin obiectiv, şi anume, interesul legitim pentru locatar de a da bunul, integral sau parţial unui terţ. Interesul
legitim se manifestă prin dobînda, profitul, posibilităţile sau imposibilitărţile de folosinţă al bunului, alt rezultat
pozitiv pe care îl dobîndeşte locatarul în contractul respectiv.
4. Interesul legitim de a ada bunul în subchrie sau cesienea locaţiunii nu poate fi realizat dacă există prevederile
legale şi anume, persoana terţului constituie un piediment, spaţiul închiriat devenind astfel supraîncărcat sau
dacă, din alte motine temeinice, nu i se poate impune locatorului să permită subînchirierea sau cesiunea
locaţiunii.
5. Legea stipulează de asememnea şi un drept al locatorului - dreptul de nu a da consimţămîntul la sublocaţiune
sau cesiunea locaţiunii, dar numai cu condiţia că locatul îşi onorează obligaţiile sale legale de al informa pe
locatar despre poziţia sa negativă. Ba mai mult ca atît, comunicarea de refuz la sublocaţiune sau cesiunea
locaţiunii trebuie să urmeze în termen de 15 zile din momentul cînd lui i s-a cerut consimţămîntul şi dacă
locatorul invocă motivele sale de refuz, care trebuie să fie întemeiate.
6. Nerespectarea acestei prevederi legale de manifestare a consimţămîntului din partera locatorului la
sublocaţiune sau cesiunea locaţiunii are un efect favorabil pentru locatar - se consideră că el a primit
consimţămîntul locatorului. Prin urmare, consimţămîntul poate avea loc şi în formă tăcită.
7. Consimţirea sublocaţiounii sau cesiunii locaţiunii are careva avantaje şi pentru locator, dar aceste avantaje sunt
limitate prin lege doar de posibilitatea compensării cheltuielilor rezonabile care pot rezulta din sublocaţiune
sau cesiune. Prin urmare, dacă locatorul cere aceste compensări el trebuie să prezinte probele respective că lea
suportat.
8. Normele cu privire la sublocaţiune nu admit posibilitatea schimbării subiecţilor contractului de locaţiune.
Locatatul în cazul sublocaţiunii rămîne responsabil faţă de locator. Prin urmare, locatarul are relaţii
contractuale cu două persoane – cu locatorul în contractul de locaţiue şi cu sublocatorul în contractul de
sublocaţiune. În ultimul caz locatarul activează faţă de sublocatar ca însuşi locatorul. Pentru nerespectarea
obligaţiilor contractuale în contract de sublocaţiune faţă de locatar răspunde sublocatarul, iar locatarul, la
rîndul său, răspunde în faţa locatarului şi pentru acţiune sale şi pentru acţiunile sublocatarului. Dar locatarul
are dreptul de regres faţă de sublocatar în mărimea răspunderii suportate de el faţă de locator.
9. O normă de ordin general în contractul de sublocaţiune în constituie faptul că termenul contractului de
sublocaţiune nu pate depăşi termenul contractului de locaţiune. Prin urmare drepturile sublocatarului asupra
folosinţei bunului închiriat sunt limitate doar de durata contractului de locaţiune, deoarece această regulă este
stabilită de lege.
10. În cazul cesiunii locaţiunii are loc schimbarea subiecţilor locaţiunii, deoarece în această situaţie dreptuirle şi
obligaţiile contractuale ale locatarului pe deplin trec la un alt locatar. Din aceste considerente legea stipulează
că, cesiunea locaţiunii eliberează locatarul anterior de obligaţii faţă de locator. Această regulă are un efect
imperativ numai pentru contract de lcoaţiune a unui imobil de locuit.
11. Dacă obiectul locaţiunii este un alt bun decît un imobil de locuit părţile sunt în drept de a se abate de la regula
generală în ce priveşte eliberarea locatarului anterior de obligaţiile sale faţă de locator. Prin urmare, în cazul
cesiunii locaţiunii, locatarul anterior, în bază acordului cu locatorul îşi poate păstra răspunderea contractuală
faţă de locator.

Articolul 895. Repararea prejudiciului de către sublocatar

(1) În cazul în care locatorul cere locatarului reparaţia prejudiciului, sublocatarul este ţinut faţă de locator
numai pînă la concurenţa chiriei pentru sublocaţiune datorate locatarului. Sublocatarul nu poate opune
plăţile făcute cu anticipaţie.
(2) Plata făcută de sublocatar, fie în temeiul unei prevederi a contractului de sublocaţiune comunicate
locatorului, fie în conformitate cu uzanţele locale, nu este considerată făcută cu anticipaţie.

1. După cum s-a menţionat sublocatarul nu are raporturi contractuale cu locatorul, deoarece ultimul se află în
raporturi contractuale cu locatarul care şi poartă răspundere în contractul de locaţiune. Regula stipulată în
 acest articol prevede o excepţie, cînd de rînd cu locatarul răspunderea o poartă şi sublocatarul, dar
răspunderea acestuia este limitată doar pînă la concurenţa chiriei pentru sublocaţiunei datorate locatarului şi
numai în cazul cauzării unui prejudiciu.
2. Dacă sublocatarul a efectuat careva plăţi anticipate, apoi în relaţiile de reparaţie a prejudiciului faţă de locator
sublocatarul nu poate opune plăţile făcute cu anticipaţie.
3. Legea, de asemenea stabileşte că nu este considerată efectuată cu anticipaţie plata făcută de sublocatar fie în
temeiul unei prevederi a contractului de sublocaţiune comunicate locatorului, fie în conformitate cu uzanţele
locale.

Articolul 896. Efectele neexecutării obligaţiilor de către sublocatar

În cazul în care neexecutarea unei obligaţii de către sublocatar cauzează un prejudiciu esenţial locatoraului
sau altor locatari, locatorul poate cere rezilierea contractului de sublocaţiune.

1. Această normă stipulează un drept legal a locatorului de a cere rezilierea contractului de locaţiune indiferent de
faptul că el nu este parte al acestui contract. Ca persoane responsabile în acest caz vor fi atrase atît locatarul, cît
şi sublocatarul, acţiunile căruia servesc ca temei iniţierea rezilierii contractului de sublocaţiune înainte de
termen.
2. Pentru ca o asemenea cerere a locatorului să fie satisfăcută legea stabileşte unele condiţii care ţin de culpa
sublocatarului şi care se manifestă prin următoarele:
a) neexecutarea unei obligaţii contractuale de către sublocatar;
b) cauzarea prin această neexecutare a unui prejudiciu esenţial însuşi locatorului sau altor locatari.
3. Prejudiciul poate fi considerat esenţial dacă neexecutarea obligaţiei are ca efect deteriorarea, defectarea sau
în alt mod afectarea folosinţei bunului închiriat după destinaţie sau în conformitate cu prevederile
contractuale.