CAPITOLUL III. Studiu de caz.

Minorul – obiect al investigaţiilor

victimiologice contemporane

În literatura de specialitate sunt un şir de definiţii ale noţiunii de victimă care scot în
evidenţă victimele accidentelor rutiere, ale răzbunării, ale infracţiunilor, victimele eventuale,
latente, potenţiale etc. Există, de asemenea, noţiunile de victimă religioasă, politică, ideologică,
economică, victimă a înşelăciunii, şantajului etc. şi aceasta e departe de a fi lista completă a
definiţiilor concrete, particulare ale noţiunii de victimă.
Din punct de vedere juridic, noţiunea de victimă ne este oferită de art. 58 CPP al RM care
prevede că „se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au
fost aduse daune morale, fizice sau materiale”. Art. 59 CPP al RM stabileşte că partea vătămată
„este considerată persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu
moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei” 1.
Recunoaşterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală
imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale (alin. (2) art.
59 CPP al RM).
Savantul rus Polubinski V.I. afirmă just că victima infracţiunii (sens victimologic) este o
noţiune mai largă decît conceptul de parte vătămată. Victimă a infracţiunii poate fi orice om care
a suportat o daună morală, fizică ori materială ca rezultat al acţiunii ilegale, indiferent de faptul
dacă a fost sau nu a fost recunoscut în ordinea stabilită de lege ca parte vătămată a acestei
infracţiuni. Cu alte cuvinte, victima este o noţiune victimologică, iar persoana vătămată – o
noţiune procesualpenală (sau procesual-civilă, în funcţie de consecinţele juridice ale daunei).2
Unii autori propun definiţii victimologice de victimă a infracţiunii mai limitate chiar decît
noţiunea legală de parte vătămată. Astfel, Viola Ia. Rîbalskaia consideră că victimă este persoana
fizică, căreia i s-a pricinuit, în urma atentatului criminal, o daună fizică, morală sau materială
recunoscută prin sentinţa de condamnare rămasă definitivă.3
Criminologul german Güntber Kaiser consideră, în general, că din punct de vedere ştiinţific
este puţin productiv a defini o noţiune specială de victimă a infracţiunii, deoarece şi infracţiunile
economice, şi criminalitatea funcţionarilor publici („guleraşelor albe”) se caracterizează printr-o
„victimitate foarte trecătoare”.4 Gladchi Gh. Susţine că „termenul de victimitate are aceiaşi
semnificaţie ştiinţifică ca şi termenul de vulnerabilitate victimală.5

1
Gladchi Gh. Criminologie generală. Manual pentru facultăţile de drept. Chişinău: Museum, 2001
2
Полубинский В.И. Правовые основы учения о жертве преступления. Учебное пособие. Горький, 1979, pag
50
3
Рыбальская В.Я. Уголовно-правовое, уголовно-процессуальное и виктимологическое понятие
потерпевшего. B Правоведение, № 3, 1976, c.36-41
4
Шнайдер Г. Й. Криминология. Москва: Изд. группа «Прогресс», «УНИВЕРС», 1994, pag 351
 De altfel, după cum afirmă specialistul în victimiologie juvenilă Răilen V., multiple tipologii
victimale încep cu plasarea pe poziţia cea mai vulnerabilă a minorilor. 6 Urmare vulnerabilităţii
victimale sporite, minorii au atras atenţia specialiştilor în domeniu, devenind obiect de studiu a
unei noi ramuri a victimologiei criminologice - victimologia juvenilă.
În opinia cercetătorilor români “vulnerabilitatea victimală sporită a minorilor este
condiţionată de particularităţile psihocomportamentale şi de vârstă”. Definiţii mai largi ne oferă
autorii ruşi. În opinia savantului Burlacov V.N. „vulnerabilitatea victimală sporită a minorului
este determinată de particularităţile psihofizice legate de vârstă, rolul social, locul în sistemul
relaţiilor sociale, precum şi poziţia pe care o ocupă în familie”, autorul menţionând ca un aspect
important, care influenţează vulnerabilitatea victimală a minorului „acţiunea negativă a maturilor
asupra psihicii lor, care duc la anomalii morale ce se realizează în plan victimal”, o poziţie
asemănătoare o împărtăşeşte şi Rivman D.. Cercetătorarea Melinicova Ă. consideră că
“ansamblul calităţilor psihologice genetice, demografice şi individuale a personalităţii copiilor
moderni în condiţiile schimbării mediului de viaţă obişnuit şi educaţie, duce la formarea
anumitor calităţi a personalităţii care îi fac vulnerabili faţă de schimbările negative a condiţiilor
cu care au fost obişnuiţi”.7
Suntem de acord cu opinia autoarei Morozova N.B., care menţionează că “vulnerabilitatea
victimală a minorului este influenţată de procese obiective externe care duce la creşterea
numărului de copii, ce se găsesc în condiţii criminogene cu o concentrare înaltă a personalităţilor
asociale”. Vulnerabilitatea victimală creşte ca rezultat a comportamentului deviant al copiilor,
condiţionat de motive psihopatologice şi social-psihologice.8
Deci, în sensul de mai sus, ca particularităţi ale fenomenului infracţional în Republica
Moldova, se înregistrează creşterea numărului cazului de minori cu antecedente penale,
implicarea minorilor în infracţiuni de prostituţie şi droguri, creşterea fenomenului de abandon
şcolar legate de cauze ce ţin de comportament infracţional, acţionarea sub influenţa alcoolului şi
diversificarea modului de operare.9 Deşi ca mod de operare aceste infracţiuni sunt asemănătoare
celor săvârşite de majori, totuşi ele au şi anumite particularităţi ce se impun a fi evidenţiate,
astfel:

5
Gladchi Gh., Victimologia criminologică: o nouă orientare ştiinţifică. În Revista Naţională de Drept, 2001, nr. 11,
p. 48-51
6
Railean D., Comportamentul victimal al minorului în mecanismul infracţiunilor contra inviolabilităţii sexuale,
săvârşite prin violenţă. În Revista Naţională de Drept, 2012, nr. 5, p.71
7
În: Railean D., Situaţii de victimizare a minorilor prin infracţiuni sexuale săvârşite prin violenţă. În Revista Legea
şi viaţa, 2012, nr.4, p. 19-26
8
Морозова Н.Б. Несовершеннолетние – жертвы сексуального насилия: диагностика, правовая защита и
профилактика. Материалы международной конференции «Подростки и молодежь в меняющемся обществе».
Москва, 2001. www.youth-non-smoking.ru/Conf/Materials/ - accesat la 14.10.2012
9
Rotaru O., Concepţia personalităţii criminalului minor. Chişinău: Themis, 2002, pag 64
 a) delictele săvârşite de minori se disting în primul rând prin mărimea valorilor furate, în
sensul că această mărime nu este direct proporţională cu valorile existente la locul faptei sau cu
posibilităţile de însuşire a lor din unitatea sau locuinţa spartă; de regulă, valorile însuşite fiind
mult mai mici. Se sesizează uşor faptul că minorii sustrag bunuri care le sunt necesare în raport
cu vârsta lor.
b) numai în proporţie de 20% din delicte ce se înregistrează au ca autori un singur minor,
regula fiind aceea a participării mai multor infractori;
c) modurile de operare a minorilor, deşi nu se deosebesc radical de cele ale adulţilor, au
totuşi anumite semne particulare, printre care s-ar putea aminti: manifestă o anumită fantezie în
comiterea delictelor, în sensul că îşi selectează mijloacele şi tehnicile; inconştienţa dă uneori un
curaj deosebit în folosirea unor procedee periculoase; adesea se inspiră din metodele văzute în
filme, pe care în mintea lor le consideră perfecte; de regulă nu folosesc unelte sau dispozitive
specifice infractorilor profesionişti, ci improvizează prin utilizarea altor mijloace găsite
întâmplător; în foarte puţine situaţii devin violenţi; în cazurile în care sunt descoperiţi apelează la
fugă pentru a putea scăpa; datorită faptului că nu cunosc performanţele ştiinţei criminalistice nu
manifestă prea multă grijă pentru a-şi proteja urmele, ceea ce duce la rapida lor descoperire;
infractorii minori manifestă, de regulă, multă precipitare post-delict, astfel încât sunt vizibili la
scurt timp după comiterea faptei.10
Cu toate că asocierea minorilor cu infractorii majori nu constituie o premieră, se constată că,
în ultimii ani, astfel de grupări proliferează îngrijorător şi ceea ce este şi mai grav este faptul că
în ele sunt atrase şi minori de 14-15 ani. Copiii sunt inevitabil martori, uneori chiar participanţi
activi, la frământările şi căutările familiei în vederea găsirii unor soluţii de obţinere a unor
resurse suplimentare prin care să-şi îmbunătăţească situaţia materială. 11 Nu rare sunt situaţiile
când în familie, tocmai datorită deteriorării situaţiei economice, copiii în mod premeditat sunt
învăţaţi să ignore preceptele convenţionale, să încalce valorile civice şi normele tradiţionale. În
astfel de condiţii imaginea minorilor despre civism şi moralitate se degradează treptat 12 iar
valorile prosociale sunt înlocuite cu alte norme care, de cel mai multe ori, contravin atât
legislaţiei cât şi preceptelor generale morale.
O altă noţiune uzitată de victimologia juvenilă este victimizarea minorului. În opinia
cercetătorilor Sellin T. şi Wolfgang M. victimizarea juvenilă e „condiţionată de caracteristicile
reflectării factorilor perturbatori din mediul înconjurător, relaţia dintre victima-minor şi mediul
fiind instabilă şi situaţională”. Autorii români Mitrofan N. şi Butoi T., consideră că, victimizarea

10
Rotaru O., Criminalitatea minorilor. Chişinău: ULIM, Symposia Professorum, Seria Drept, 1999, pag 48
11
Preda V., Delincvenţa juvenilă. O abordare multidisicplinară, Presa Universitară, Cluj, 1998, pag 32-33
12
Rotaru O., Integrarea culturală şi criminalitatea. Chişinău: ULIM, Symposia Professorum, Seria Drept, 2000, pag
67
copilului devine posibilă prin raportarea la „particularităţile psiho-comportamentale şi de vârstă
specifice”, fiind, în mod strict conceptual, de esenţa lipsei de „posibilităţi fizice şi psihice de
apărare, capacitatea redusă de anticipare a unor acte comportamentale [...] de înţelegere a
consecinţelor unor acţiuni”.13
Altă noţiune cu care operează victimologia juvenilă este comportamentul victimal al
minorului, pe care îl definim ca “comportament prin care victima provoacă, favorizează sau într-
un alt mod uşurează săvârşirea infracţiunii împotriva sa”.
Referitor la alte ştiinţe, corelaţia lor cu victimologia juvenilă este indispensabilă. Astfel
raportul victimologiei juvenile cu politica penală determină modalităţile de stabilire a
compoziţiei victimizării, formele jurisdicţionale de limitare a victimizării, influenţa fenomenului
victimizării, limitele pedepselor penale şi rolul organelor judiciare în protejarea victimelor
minore. În mod reciproc, victimologia juvenilă şi agresologia instituţionalizează
comportamentele victimei şi agresorului, stimulii interni şi externi care determină
comportamente şi consecinţele sociale directe ale acestora, calificând actul individual ca fiind
agresional sau o consecinţă a acestuia, explicându-i geneza. Conceptul de penologie desemnează
felul şi întinderea pedepsei, în general, aplicarea empirică a acesteia, reglementând corelaţia cu
victimologia juvenilă, desemnând o realitate particulară, specifică de pedepsire în funcţie de
întinderea efectului victimal. Atât dreptul penal cât şi victimologia juvenilă urmăresc în final
reducerea criminalităţii. Victimologia juvenilă furnizează date şi explicaţii dreptului penal, în
vederea luării celor mai eficiente măsuri de prevenire a criminalităţii. O strânsă corelare şi
interdependenţă există şi faţă de dreptul procesual penal, în funcţie de depoziţiile victimei
minore, de volumul drepturilor şi obligaţiilor părţii vătămate în procesul penal, autenticitatea
probelor, depinde modul de analiză a personalităţii infractorului şi stabilirea pedepsei. Urmare
rezultatelor cercetărilor şi recomandărilor făcute de victimologia juvenilă dreptul penal şi dreptul
procesual penal suferă modificări. Trăsăturile victimei minore, relaţiile dintre victimă şi
infractor, urmele victimei la locul infracţiunii, sunt studiate şi luate în consideraţie la cercetarea
criminalistică a mecanismelor infracţiunii, atât în contextul teoriei probaţiunii, cât şi a teoriei
calificării infracţiunilor. Fenomenul de victimizare se află într-un raport nemijlocit cu psihicul
victimei întrucât victima minoră, în momentul cunoaşterii oponentului, îşi pune în evidenţă
afinităţile influenţând chiar stilul relaţiei cu acesta. Victimologia juvenilă prezentând cunoaşterea
şi convingerile victimei minore preia din psihologie modul cum se realizează comportamentul
individual, geneza şi explicarea acestuia, precum şi procesul psihic de adaptare progresivă a
victimei la atitudinile şi tensiunile din mediul înconjurător. Sociologia integrează efectul victimal
în împrejurările concrete ale infracţiunii, explicând frecvenţa şi intensitatea acestora, pornind de
13
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Psihologie judiciară. - Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
1994, pag 26
la abstract la concret, luând în considerare, inclusiv, conflictele şi disputele dintre infractori şi
victimele minore. Statistica ajută victimologia juvenilă în cunoaşterea fenomenului infracţional,
explicarea cauzelor şi condiţiilor prin care un minor devine victimă. Ea contribuie în stabilirea
prognozelor pe termen scurt, mediu şi lung, iar în funcţie de acestea se vor aplica politicile
preventive. Cea mai importantă interacţiune a victimologiei juvenile există cu criminologia.
Dacă criminologia studiază cauzele şi condiţiile ce favorizează fenomenul criminal precum şi
practica anti-criminală, victimologia juvenilă studiază victima minoră a fenomenului criminal,
dar propune şi măsuri specifice de prevenire a acestui fenomen, ea abordând actul criminal
servindu-se de criteriile specifice ale criminologiei. Ambele ştiinţe îşi propun explicarea
teoretică a fenomenelor, înaintând legiuitorului măsuri de prevenire.
În consecinţă, neadmiterea victimizării copilului este prevăzută expres şi la art.6 al
Convenţiei pentru Drepturile Copilului. În sensul dat, ”1.Statele-părţi recunosc că orice copil
are un drept inerent la viaţă2. Statele-părţi vor asigura in toată măsura posibilului
supravieţuirea şi dezvoltarea copilului”
CDC nu se limitează doar la afirmarea dreptului copilului la viaţă, ci include concepţia
supravieţuirii şi dezvoltării lui, obiectivul fiind de a imprima un caracter dinamic dreptului la
viaţă, interpretat intr-un sens larg in conformitate cu documentele internaţionale in materie.
Dreptul la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare este un drept fundamental, este considerat a fi “alfa şi
omega drepturilor omului, primul şi ultimul drept al omului, dreptul central din care se nasc
celelalte”.14 Dreptul la viaţă şi dezvoltare este interpretat intr-un sens larg, el nu se referă doar la
aspectele fizice, ci are in vedere şi aspecte de ordin calitativ, cum ar fi dezvoltarea mentală,
cognitivă, emoţională şi socio-culturală. Conceptul de “dezvoltare” nu se referă doar la
pregătirea copilului pentru maturitate, ci inseamnă asigurarea de condiţii optime in present
pentru deplina exercitare a drepturilor sale.15
Comitetul pentru drepturile copilului vede dezvoltarea copilului ca un concept holistic, ce
cuprinde intreaga Convenţie. In Directivele pentru intocmirea Rapoartelor Periodice, el cere
statelor informaţii asupra măsurilor luate pentru a se “crea un mediu propice in vederea
asigurării, in intreaga măsură a posibilului, a supravieţuirii şi dezvoltării fizice, psihice,
spirituale, morale, psihologice, şi sociale a copilului, intr-o manieră demnă şi care să-l
pregătească pe acesta pentru viaţa intr-o societate liberă”.
Dreptul la viaţă şi dezvoltare este reiterat şi in Declaraţia universală cu privire la
supravieţuirea, protecţia şi dezvoltarea copiilor, adoptată de Summit-ul Internaţional pentru copii

14
Bedjaoui, M., The right to development // Balahur, D., Protecţia dreptului copilului ca principiu al asistenţei
sociale, Bucureşti, 2001,p.101
15
Ghid de aplicare practică a Convenţiei cu privire la drepturile copilului , UNICEF, Chişinău, Editura Cartier,
2001, p.94
din 30 septembrie 1990. Intre obiectivele prioritare Declaraţia menţionează: reducerea
mortalităţii infantile (al.10), situaţia copiiilor handicapaţi şi protecţia celor aflaţi in dificultate
(al.11), asigurarea dreptului la educaţie (al.12), protecţia familiei ca “grup fundamental şi mediu
natural pentru creşterea şi dezvoltarea copilului”(al.14), precum şi “şansa copiilor de a-şi
descoperi identitatea personală intr-un mediu protectiv, asigurat de familie sau alte organisme de
asistenţă, dedicate asigurării bunăstării copiilor”(al.15)etc.
Multe dintre obligaţiile prevăzute in CDC, mai ales cele legate de sănătate, nivel adecvat de
viaţă, de educaţie, de respectare a dreptului la odihnă şi timp liber (art. 24, 27, 28, 29, şi 31) sint
relevante pentru evaluarea deplinei dezvoltări a copilului, toate aceste articole referindu-se direct
sau indirect la conceptul de “dezvoltare”. Prevederile protectoare ale CDC faţă de violenţă şi
exploatare (art.19 şi 32-39) sint la fel de vitale pentru supravieţuire şi dezvoltare, noile cercetări
arătind cit de serioase pot fi , atit pe termen scurt, cit şi lung, urmările violenţei asupra copiilor,
in special cele ale abuzului sexual şi exploatării.1 Comitetul pentru drepturile copilului doreşte,
totodată, aplicarea tuturor celorlalte articole cu privire la supravieţuire şi la asigurarea deplinei
dezvoltări – concept legat de ceea ce se numeşte “interesul superior al copilului”
Pentru a ilustra opinia Comitetului un membru al acestuia a ţinut să precizeze în faţa
reprezentanţilor guvernului indonezian:“articolul 6 doreşte să incurajeze autorităţile competente
în a se asigura că sînt alocate resursele necesare supravieţuirii şi dezvoltării copiilor, în special în
domeniile sănătăţii şi educaţiei. Este vorba deci despre un articol ambiţios, care cere mult mai
mult decit simple prevederi legale”.
Analiza lucrărilor din literatura naţională demonstrează că în R.Moldova nu sunt studii
aprofundate dedicate victimizării minorilor, cu excepţia cercetărilor realizate de profesorul
Gladchi Gh., în care minorii nu sunt investigaţi într-un mod special, ci în contextul problemelor
victimizării în procesul săvârşirii infracţiunilor de viol. Lucrările celorlalţi autori autohtoni se
referă succint doar la unele aspecte ce ţin de victimologia juvenilă, cum ar fi profilaxia
comportării victimologice a minorilor, apărarea drepturilor victimelor infracţiunilor, analize
psihologice privind victimizarea, formele victimizării juvenile.
Procesul de victimizare a personalităţii minorului poate avea o istorie lungă, începută cu
mult timp înainte de comiterea infracţiunii şi cauzării daunei concrete. El se dezvoltă şi
evoluează în cadrul situaţiilor victimologice. În mecanismul infracţional noţiunea de situaţie
victimologică are o importanţă aparte. Fără analiza şi examinarea părţilor componente ale acestei
situaţii este imposibil de a răspunde la întrebarea, cum în situaţia dată, în interacţiune cu
comportamentul infractorului, se exprimă comportamentul victimei. Situaţia victimologică este
legată de situaţia victimogenă, noţiuni care nu trebuie confundate. Conceptul de situaţie
victimogenă este abordat în literatura de specialitate atît într-un sens mai restrîns, cît şi în sens
mai larg. În sens îngust, Polubinski V.I. consideră că situaţia victimogenă este o situaţie de viaţă
care e determinată de calităţile ori comportamentul victimei potenţiale şi creează posibilitatea de
a-i pricinui pagube16. Din ce rezultă că pentru estimarea criminologică a rolului situaţiei
victimogene în mecanismul infracţiunii, o importanţă deosebită o au mai ales situaţiile create în
legătură cu calităţile personalităţii şi comportamentul victimei. Cu toate acestea, considerăm că
nu numai aceste situaţii generează victimizarea victimei.
În opinia noastră, esenţa situaţiei victimogene este crearea pericolului de a i se cauza o
daună persoanei, prin urmare, situaţia victimogenă este ansamblul circumstanţelor obiective şi
subiective care determină transformarea persoanei sau unui grup de persoane în victimă sau
victime ale infracţiunii. În acest context, definiţii mai reuşite sînt propuse de Frank L.V., pentru
care “victimogenă este acea situaţie, în care apar circumstanţe, condiţii care creează primejdia de
a cauza persoanei o daună morală, fizică sau materială” 17, şi Gladchi Gh., care accentuează că
“situaţia victimogenă apare în legătură cu particularităţile personalităţii şi comportamentului
victimei şi creează primejdia unei anumite daune persoanei vătămate potenţiale”. 18 În sens larg,
unii autori definesc situaţia utilizînd termenul de situaţie victimologică. În acest caz, noţiunea
include şi procesul de formare a persoanelor cu un grad sporit de vulnerabilitate victimală,
aceasta fiind principala deosebire de situaţia victimogenă.
Astfel, Vandîşev V.V. defineşte situaţia victimologică ca “ansamblul de circumstanţe
obiective şi subiective, care au determinat formarea calităţilor personalităţii, datorită cărora ea a
devenit victimă, precum şi crearea situaţiei concrete ce contribuie la săvîrşirea infracţiunii”. În
opinia cercetătorului Gladchi Gh., opinie pe care o susţinem, pentru elucidarea mai profundă a
întregului lanţ cauzal de victimizare, este important de a include în noţiunea de situaţie şi
procesul însuşirii de către unele persoane a calităţilor care le asigură o vulnerabilitate victimală
sporită în anumite situaţii concrete de viaţă,19 autorul propunînd un concept de situaţie
victimogenă în acest sens.20 În cazul dat, este raţional a utiliza termenul de situaţie victimologică.
Astfel, propunem conţinutul concretizat al noţiunii de situaţie victimogenă în sens larg drept
“ansamblul de circumstanţe obiective şi subiective, care determină însuşirea de către unele
persoane a calităţilor ce le asigură o vulnerabilitate victimală sporită în anumite situaţii concrete
de viaţă şi care creează pericolul de a cauza persoanei prejudicii morale, fizice sau materiale”.

16
Полубинский В. И., Правовые основы учения о жертве преступления. Горький, 1979, p. 24
17
Франк Л.B., Викппшология и виктимность. (Об одном новом управлении в теории и практике борьбы с
преступностью). Учебное пособие для студентов юридического факультета, Душанбе, 1972, p. 10
18
Gladchi Gh. Criminologie generală. Chişinău: Museum, 2001, p. 277
19
Gladchi Gh. Determinantele victimologice şi mecanismul infracţiunilor de mare violenţă. Chişinău: Centrul de
instruire a judecătorilor, Centrul de drept, 2000, p. 43
20
Gladchi Gh., Rolul situaţiei victimogene în sistemul cauzal al infracţiunii. În: Analele ştiinţifice ale USM,
Chişinău, 1999, p.65
 De exemplu, cu privire la infracţiunile sexuale comise cu violenţă împotriva minorilor,
situaţiile victimologice sau situaţiile victimogene în sens larg sînt destul de diverse. În vederea
identificării acestora a fost efectuată o cercetare victimologică a infracţiunilor contra
inviolabilităţii sexuale a minorilor, săvîrşite prin violenţă. Drept bază empirică a investigaţiei au
servit procesele penale ce conţin semnele componenţelor alin.(2) lit.b) şi alin.(3) lit.b) ale art.171
CP şi alin.(2) lit.b) şi alin.(3) lit.a) ale art.172 CP al RM, examinate de judecătoriile R. Moldova
în perioada 2005-2010, pe care au fost pronunţate sentinţe de condamnare rămase definitive.
Fiind utilizat un chestionar elaborat de autor, au fost studiate 92 de dosare penale, colectîndu-se
date despre 107 victime minore.
Conform cercetării victimologice realizate, a fost stabilit conţinutul situaţiei victimogene
caracteristice minorilor victimizaţi prin infracţiuni sexuale săvîrşite prin violenţă. Ca element de
bază al situaţiei victimogene a fost identificat comportamentul victimei, urmat de elemente
secundare, dar indispensabile, ca vîrsta victimei, sexul, relaţiile cu infractorul şi gradul de
cunoaştere, nivelul redus de studii, mediul familial, lipsa de apărare şi posibilitate a victimei de
a-şi exprima voinţa.
Analizînd dosarele penale cu minori-victime ale infracţiunilor contra inviolabilităţii sexuale,
comise prin violenţă, au fost identificate trei tipuri principale de situaţii de victimizare: 1) situaţii
cu comportament provocator al victimelor minore; 2) situaţii cu comportament imprudent al
victimelor minore, care au favorizat comiterea infracţiunilor sexuale comise cu violenţă; 3)
situaţii cu comportament neutru al victimelor minore. Criteriile de bază de clasificare a situaţiilor
de victimizare au constituit în principal comportamentul preinfracţional al victimei, şi într-o mai
mică măsură caracteristicile bioconstituţionale; mediul familial; caracterul relaţiilor reciproce
dintre victimă şi infractor, precum şi gradul de cunoaştere a lor; lipsa de apărare şi posibilităţii
fizice sau psihice a victimei de a-şi exprima voinţa; tendinţa minorilor de 14-17 ani de a avea
relaţii sexuale; sentimentul de dependenţă a minorului faţă de infractor; naivitatea, sinceritatea şi
credulitatea exagerate; imposibilitatea de a discerne periculozitatea situaţiei sau lipsa de
capacitate elementară de apreciere a situaţiei de risc create. Ca urmare a diversităţii, variabilităţii
şi specificului circumstanţelor componente, aceste trei tipuri principale au fost divizate în
subtipuri de situaţii de victimizare.
Tipul I. Situaţii cu comportament provocator al victimelor minore. Victimele din aceste
situaţii reprezintă 13% din toate victimele studiate (4% în rîndurile băieţilor şi 16% printre fete).
Comportamentul provocator al minorului înainte de infracţiunea sexuală comisă cu violenţă se
manifestă specific, ceea ce se explică prin faptul că oricît de obiectiv ar provoca minorul viitorul
infractor, victima oricum acţionează, într-un fel, din imprudenţă, altfel spus, are loc o “provocare
indirectă”. De aceea, este destul de dificil de a stabili ce fel de comportament preinfracţional a
avut victima: provocator, precipitant sau imprudent, neglijent, riscant, favorizant. Cercetarea
victimologică realizată confirmă că uneori delimitarea dintre comportamentul provocator şi cel
imprudent are caracter relativ.
Situaţiile cu comportament provocator al victimelor minore sînt determinate în principal de
următorul ansamblu de componente victimologice ale mecanismului infracţiunii: izolarea
benevolă cu victimizatorul; lipsa de exigenţă la alegerea cunoscuţilor; sinceritate exagerată cu
persoanele puţin cunoscute; pasiunea pentru distracţii a victimei, combinată cu un comportament
uşuratic în societate; imposibilitatea de a discerne consecinţele acţiunilor sale; lipsa capacităţii de
a percepe starea de pericol a situaţiei create; credulitate exagerată; aflarea seara tîrziu în locuri
pustii împreună cu victimizatorul; consumarea în comun cu victimizatorul a băuturilor spirtoase.
Tipul II. Situaţii cu comportament imprudent al victimelor minore, care au favorizat
infracţiunile sexuale comise cu violenţă. Spre deosebire de primul tip descris, acest tip de situaţii
este mai răspîndit, în astfel de condiţii fiind victimizate o treime dintre victimele minore
cercetate. Cu referire la sex, comportamentul imprudent este specific mai ales băieţilor, care
nimeresc în asemenea situaţii de două ori mai frecvent comparativ cu fetele (46% în rîndurile
băieţilor, faţă de 23% în rîndurile fetelor). Cu privire la categoria de vîrstă, procentajul este
foarte apropiat pentru victimele cu vîrsta de 8-13 ani şi cele de 14-17 ani (40% şi, respectiv,
36%).
Cercetarea victimologică a personalităţii şi comportamentului victimelor violului, realizată
de Gh. Gladchi în perioada 1992-1998, a relevat faptul că “în situaţiile în care comportamentul
victimei nu are un caracter provocator, însă obiectiv favorizează comiterea violului, cel mai
frecvent în împrejurări respective nimeresc fetele minore de 14-17 ani - fiecare a 2-a victimă din
numărul total al persoanelor violate în aceste situaţii - şi fetiţele de vîrstă fragedă minoră -
fiecare a cincea victimă”.21 Rezultatele acestor 2 cercetări privite comparativ ne demonstrează că
în prezent, atît în rîndurile copiilor de 8-13 ani, cît şi printre cei de 14-17 ani tendinţa de a avea
un comportament neglijent este în uşoară scădere, acesta fiind un fapt îmbucurător.
Principalul în aceste situaţii este faptul că, deşi victima minoră prin comportamentul său nu
şi-a exprimat dorinţa de a participa la un act sexual, obiectiv sînt create nişte condiţii care
favorizează sau facilitează infracţiunea sexuală şi în care comiterea acesteia devine posibilă şi
reală. Comportamentul victimei nu poate fi interpretat “ca o invitaţie clară la acţiuni sexuale”,
însă o împinge într-o situaţie creată cu participarea ei, unde există o posibilitate reală de a se
comite infracţiunea. Pe de o parte, situaţia este căutată, iar pe de altă parte, există un stimulant
specific, rezultat din presiunea exercitată asupra viitorului victimizator, pentru a comite fapta.

21
Gladchi Gh. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. Chişinău: Academia “Ştefan cel Mare”, 2004
Presiunea exercitată de situaţie este determinată de comportamentul riscant, neprevăzător,
uşuratic, lipsit de experienţă al victimei.
Cauzele din care minorii nimeresc în situaţiile respective sînt: încrederea în sine exagerată;
lipsă de prudenţă; izolarea benevolă cu infractorul; imposibilitatea discernerii acţiunilor
infractorului; sinceritatea excesivă cu necunoscuţii; lipsa de capacitate elementară de apreciere a
periculozităţii situaţiei, mai ales cînd erau condiţii obiective de conştientizare a situaţiei de
pericol. În cadrul acestui tip deosebim un şir de situaţii care diferă după gradul de favorizare a
comiterii cu violenţă a infracţiunilor sexuale. Astfel, atunci cînd victima dă dovadă de lipsă de
înţelegere a periculozităţii situaţiei, cînd există condiţii obiective de conştientizare a situaţiei de
pericol, ea înlesneşte într-o măsură mai mare săvîrşirea faptei social periculoase. Cînd ea este
atrasă în locuri izolate de către infractor prin ademenire, înşelăciune şi abuz de încredere,
favorizează într-o mai mică măsură crima. În final, considerăm că printr-un grad minimal de
înlesnire a violului şi acţiunilor violente cu caracter sexual se caracterizează situaţiile în care
victima se afla în relaţii de prietenie sau rudenie cu infractorul, ea contînd pe cumsecădenia şi
sprijinul victimizatorului.
Tipul III. Situaţiile cu comportament neutru al victimelor minore. Este cel mai frecvent tip
de situaţii, întîlnindu-se în 54% din cazurile studiate (45% în rîndurile fetelor şi 50% printre
băieţi). Conform datelor analizate, în cadrul tipului dat de situaţii s-au evidenţiat infractorii care
se caracterizează prin cel mai mare grad de pericol social, comparativ cu celelalte două tipuri.
Infractorii aleg “cele mai uşoare” victime, în relaţie cu care nu trebuie să depună mult efort.
Pentru asemenea infractori nu contează cine este victima, principalul este satisfacerea dorinţelor
proprii, indiferent că ele apar spontan sau sînt premeditate. Societatea nu trebuie să dea dovadă
de indulgenţă în ceea ce priveşte pedeapsa pe care infractorul o merită, mai ales că gradul
leziunilor corporale produse victimelor sînt mult mai serioase decît în alte tipuri de situaţii .
Infractorii, pentru a înfrînge rezistenţa victimei, folosesc diferite ameninţări cu moartea, cu
aplicarea cuţitului, cu bătaia, cu alungarea de la domiciliu, aplică violenţa periculoasă pentru
viaţa şi sănătatea minorului, folosindu-se de diferite obiecte dure. În unele cazuri copiii sînt
privaţi ilegal de libertate, în alte cazuri victimizarea minorului este rezultatul răzbunării
infractorului faţă de părinţii victimei cu care este în conflict. Din cauza periculozităţii crescute a
infractorului, doar în situaţiile cu comportament neutru al victimelor minore întîlnim cel mai
mare procentaj de pervertire a victimelor, de asemenea, prezenţa situaţiilor victimogene de lungă
durată, în care infractorii îşi violează şi supun victimele la acţiuni violente cu caracter sexual, în
mod sistematic, de la cîteva luni pînă la cîţiva ani.
Acesta este tipul de situaţii specific pentru cele mai mici victime - de la 0 la 7 ani. De
asemenea, pentru tipul dat este caracteristică victimizarea minorilor de către persoane cunoscute,
mai ales de rudele apropiate. Atacarea pe neaşteptate, prin surprindere constituie modalitatea cea
mai uzitată de către infractori, indiferent de locul comiterii infracţiunii. Conform investigaţiei
realizate, victimizatorii preferă “să iasă la vînătoare” noaptea, la domiciliul minorului sau la
locuinţa comună a infractorului şi victimei, atacurile avînd loc cel mai frecvent în timp ce
victima dormea, iar în afara domiciliului - în timp ce victima se afla în locuri relativ izolate,
seara sau noaptea tîrziu.
Concluzionăm că cele mai frecvente situaţii de victimizare a minorilor prin infracţiuni
sexuale săvîrşite prin violenţă au loc: faţă de fetele de 8-13 ani; virgine; cu comportament neutru;
cu studii primare sau analfabete; fără deficienţe mintale; fiind victimizate de către o singură
persoană; de regulă cunoscută; cu vîrsta între 18 şi 24 de ani; cu care sînt în relaţii bune sau
neutre; în afara domiciliului; între orele 21.00-24.00, duminica; în luna iulie, pe timp de vară;
profitîndu-se de imposibilitatea victimei de a se apăra şi care nu va opune rezistenţă, datorită
gradului de cunoaştere cu victimizatorul.