Universitatea Libera Internationala din Moldova

Psihologia Juridica

Referat

Particularitatile Psihologice ale Victimei

Student: Popa Andrian,

Anul II, Gr.-1 Drept

Chsinau
2020
Cuprins:
 Conceptul de victimă şi victimologie;
 Caracteristica psihologiei victimei; 
 Tipologii victimale.Caracteristica psihologică a tipurilor de victim;
 Aspecte psihologice ale influenţei infracţiunii asupra personalităţii
victimei şi asupra mărturiilor acesteia;
 Cercetarea personalităţii victimei;
 Caracteristica psihologică a relaţiei agresor-victimă.;
 Victima şi actul infracţional.
 Reacţiile societăţii faţă de victim;
 Victimizarea copilului;
 Oferirea informaţiei victemelor sau rudelor apropiate.
      
 Conceptul de victimă şi victimologie
 „Termenul de „victimologie” provine de la cuvântul de origine latină „victima”
şi grecescul „logos” care înseamnă cuvânt, idee, ştiinţă. De
aici, victimologia este ştiinţa despre victimă.”
 Cercetătorul Popescu A.G. explică termenul de victimă ca fiind:
 „o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanţă, boli,
accident.”
     Conform legislaţiei în vigoare „se consideră victimă orice persoană fizică
sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau
materiale.”
     Chiar dacă legislaţia Republcii Moldova prevede că victimă poate fi atât
persoana fizică, cât şi cea juridică, cercetătorul Igor A.Ciobanu consideră că
victimă poate fi doar omul. În acest sens, el invocă exemplul unor cercetători
clasici din domeniu, care consideră:
– „numai o fiinţă umană poate fi considerată victimă; dar, omul care se sacrifică
pentru o idee nu intră în categoria logică a victimelor.”(Lernell Leszek)
– „o persoană care pune în acţiune un fapt criminal nu poate fi considerată drept
victimă nici măcar în cazul în care şi ea a avut de suferit de pe urma acţiunii
întreprinse.”(J.H.Reiman)
     „Printre conceptele victimologiei găsim şi:
1) victimitatea;
2) victimizarea;

Victimitatea reprezintă ansamblul însuşirilor, trăsăturilor, capacităţilor, etc,

care predispun persoana de a deveni victimă.”
  „Gradulde predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se
numeşte vulnerabilitate victimală.”
„Vulnerabilitatea victimală poate fi influenţată de factori personali (vârsta, sex,
deficienţa psihologică, experienţa de şcoală sau de viaţă redusă, etc.)
Situaţionali (anumite situaţii care îi fac pe indivizi în mai mare măsură
susceptibili de a deveni victime; de exemplu, turiştii într-o ţară străină,
vizitatorii cluburilor de noapte, etc).
Victimizarea este procesul de transformare a persoanei în victimă.”
 Caracteristica psihologiei victimei 
  „Psihologia victimei cercetează factorii de formare a personalităţii acesteia,
comportamentul pînă la săvârşirea infracţiunii, cât şi în momentul săvârşirii, şi
elaborează recomandări practice ce ţin de integritatea victimei.
     Trebuie de menţionat, că cu cît este mai semnificativ rolul comportamentului
victimei în producerea infracţiunii, cu atât mai puţin intensivă este orientarea
antisocială a personalităţii infractorului.”
„Trebuie de avut în vedere, că 75-80% din infracţiuni împotriva persoanei sunt
săvârşite de indivizi care sunt legaţi cu victima prin relaţii de rudenie, de serviciu,
intime sau apropiate, iar infracţiunea reprezintă, de regulă, faza finală a
conflictului, iscat ca rezultat al acestor relaţii.
Expertizele psihologice aprofundate a personalităţii victimei şi infractorului ne dau
posibilitatea să stabilim cauzele şi condiţiile apariţiei situaţiei de conflict şi să
găsim căi de depăşire a acesteia.
     Victima este una din figurile centrale ale audierii prealabile şi a examinării
cazului de către instanţa de judecată, dacă este vorba de o infracţiune împotriva
persoanei. Circumstanţele concrete, cauzele şi condiţiile infracţiunii nu pot fi
descoperite deplin, dacă nu se ia în vedere personalitatea victimei, deoarece deseori
adevăratele acţiuni ale învinuitului sunt provocate de acţiunile ilegale, neatente sau
pur şi simplu uşuratice ale victimei.”

 „Cercetarea psihologică a personalităţii victimei poate fi elucidată sub 2 aspecte:

1) aspectul static – vîrsta, sexul, naţionalitatea, situaţia de serviciu, etc. Unele din
aceste atribute  trebuiesc stabilite în conformitate cu prevederile stricte ale legii,
deoarece unele din ele pot în mod direct influenţa asupra calificării infracţiunii (de
exemplu, vârsta).
2) aspectul dinamic – adică comportamentul victimei în perioada nemijlocit
anterioară actului infracţional, cît şi în timpul săvârşirii infracţiunii, şi legătura
acestui comportament cu comportamentul infractorului (de exemplu, tentativa de a
fugi).”

„Comportamentul victimei în momentul săvârşirii infracţiunii depinde de:

1) influenţa mediului înconjurător, de exemplu, în cazul unui atac infracţional.
2) particularităţile individuale ale persoanei.”
În cazul influenţei mediului înconjurător, experienţa de viaţă poate fi un factor
determinant în comportamentul victimei. Pe de altă parte, în cazul unor
particularităţi individuale ale persoanei, trebuie de stabilit dacă acestea se
încadrează în scenariul criminal.
   Tipologii victimale.Caracteristica psihologică a tipurilor de
victimă
„Numeroşi autori au realizat diverse clasificări în funcţie de numeroase criterii:
 după categoriile de infracţiuni care generează victime:
1) victime ale infracţiunii de omor;
2) victime ale infracţiunii de vătămare corporală;
3) victime ale infracţiunii de lovituri sau alte violenţe cauzatoare de moarte;
4) victime ale infracţiunii de viol;
5) victime ale infracţiunii de furt;
 după gradul de implicare şi de responsabilitate a victimelor în comiterea
infracţiunii se diferenţiază următaorele categorii:
1) victimă total nevinovată (pruncuciderea);
2) victimă mai puţin vinovată decât infractorul (ignorantă);
3) victimă tot atât de vinovată ca şi infractorul (provocataore);
4) victimă mai vinovată decât infractorul;
5) victima care partă întreaga responsabilitate (agresoare);
6) victima înnăscută, simulatorie, imaginară;”

Îmbinând criteriul gradului de responsabilitate a victimei în comiterea infracţiunii

cu cel al reacţiei sociale în raport cu victima, se stabilesc două categorii de
victime:
1)acuzate;
2)apărate;
În categoria victimelor acuzate intră victimele împotriva cărora există dovezi de
vinovăţie împărţită cu infractorul. Tipurile de comportamnet de care pot fi făcute
vinovate victimele sînt în special cele de facilitare, precipitare şi provocare.
În cealaltă categorie se află victimele împotriva cărora nu există dovezi de
vinovăţie comună cu agresorul.”
 Aspecte psihologice ale influenţei infracţiunii asupra
personalităţii victimei şi asupra mărturiilor acesteia 
„Trăirile psihice ale victimelor, mai ales când actul infracţional mai mult sau mai
puţin este îndreptat împotriva vieţii, sănătăţii sau demnităţii persoanei, se
caracterizează printr-o profunzime emoţională pronunţată şi drastic diferită în
condiţiile formării şi conţinutului de trăirile martorilor şi chiar a martorilor oculari.
Martorii oculari, de regulă, urmăresc infracţiunea dintr-o parte, şi emoţiile trăite
sunt provocate de săvârşirea infracţiunii în legătură cu o altă persoană. Victimele
însă, fiind obiectul atentării criminale, interpretează drama infracţiunii săvârşite,
simţind pe propria piele influenţa nemijlocită.
     Spre deosebire de martori, victimele, în ce priveşte prelucrarea şi păstrarea
informaţiei imprimate în momentul atentării, de multe ori acordă un rol mai
semnificativ trăirilor legate de urmările fizice, psihice şi sociale ale infracţiunii”
„Starea psihică a victimei, în funcţie de formarea acesteia, poate fi ordonată
în 3 etape:
1) starea psihică, apărută în timpul săvârşirii infracţiunii;
2) starea psihică în perioada din momentul săvârşirii pînă la deschiderea dosarului
penal şi efectuarea audierii;
3) starea psihică în procesul examinării judecătoreşti.”
  „În diferite perioade ale luptei, starea psihologică a victimei poate, în funcţie de
circumstanţele schimbătaore, să treacă dintr-unele faze de frică în altele.”
    „Efectul  infracţiunii asupra victimei poate fi într-atât de puternic, încât în unele
cazuri aceasta suferă de stări temporare apropiate după manifestările şi raecţiile
exterioare de unele stări maniacale, schizofrenice, depresive.”
     „Trebuie de menţionat că procedura prelucrării materialelor primite de la
victimă poate dura şi câteva luni.”
  „În mărturiile victimei se observă următaorele defecte caracteristice mai
pronunţate:
1) reprezentarea de impresii exagerate despre unele momente ale evenimentului
trăit (de exemplu, exagerarea în ce priveşte numărul infractorilor şi numărul
obiectelor pe care le-au folosit);
2) generalizarea, mai ales în primele lămuriri şi mărturii despre acţiunile
persoanelor vinovate („toţi mă ţineau”, „toţi participau la săvârşirea infracţiunii”);
3) pauzele, lacunele în descrierea unor elemente importante despre ce s-a
întâmplat;
4) dezorientarea în legătură cu consecinţele producerii evenimentului, – confuzia,
reamplasarea unor detalii aparte şi acţiuni concrete ale autorilor infracţiunii în
procesul derulării.”
 Cercetarea personalităţii victimei
„După cum demonstrează practica, peste 65% din victime în momentul omorului
se aflau în stare de ebrietate şi peste jumătate din ei au consumat băuturi spirtoase
împreună cu ucigaşul şi nemijlocit înainte de săvârşirea infracţiunii.
Cercetările arată, că fiecare a 8-a victimă era şomeră, peste 10% duceau un mod
de viaţă parazitar, şi în 40% din cazuri comportamentul victimei înainte de
infracţiune era imoral sau ilegal, inclusiv şi provocator.
Asemenea particularităţi ale personalităţii şi comportamentului victimei fără
îndoială puteau favoriza majorarea riscului săvârşirii unor activităţi infracţionale
grave.”

  Victima şi actul infracţional

 „Rolul victimei în mecanismul actului infracţional poate fi extrem de divers şi din
acest punct de vedere, comportamentul victimei poate fi:
– pozitiv – adică victima opune rezistenţă activă agresorului;
– neutru – nu contribuie nici la comiterea infracţiunii şi nici la contracararea ei;
– negativ – unde victima însăşi încalcă într-un oarecare mod normele morale sau
juridice.

     În volumul general al criminalităţii, în:

  26,5% din cazurile înregistrate, victimele întreprind acţiuni de contracarare a
crimelor;
  29,4% – victimele au avut un comportament neutru;
 33,4% din cazuri, victimele, prin conduita lor, creau condiţiile favorabile
comiterii infracţiunii;
 10,7% din cazuri, victimele provocau nemijlocit comiterea infracţiunii.”
    Caracteristica psihologică a relaţiei agresor-victimă
„Cele mai întâlnite forme de vinovăţie ale victimei faţă de actul agresional sînt
facilitarea şi favorizarea, născute din naivitate, ignoranţă, încredere,
supraaprecierea forţelor proprii, adică din multitudinea posibilă de factori personali
şi situaţionali.
Cele mai grave sunt precipitarea şi provocarea.
Precipitarea constă în declanşarea acţiunii agresorului prin adoptarea unei
conduite conforme cu actul agresional, deşi între victimă şi agresor nu există relaţii
anterioare. De exemplu, persoana care nu-şi încuie portiera autoturismului sau
femeia care umblă singură, seara, prin locuri puţin circulate şi cu o costumaţie
provocatoare.
Provocarea poate fi directă sau indirectă. Este directă atunci când victima, anterior
victimizării ei, a comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor. De
exemplu, victima s-a comportat arogant faţă de viitorul infractor, nu şi-a ţinut o
promisiune data, etc. Provocarea indirectă este situaţia în care trăirile şi reacţiile
victimei din timpul actului agresional amplifică agresiunea sau determină pe
agresor să comită fapte pe care iniţial nu le-a urmărit.”

  Reacţiile societăţii faţă de victimă

„Societatea îşi creează, la rândul său, o opinie proprie cu privire la victima unui
fapt reprosabil, părere ce va fi împărţită în 2 tabere: una acuzatoare, care va reproşa
victimei că a facilitat sau provocat actul agresional, şi alta protectoare, ce va
incrimina doar pe infractor, considerând că nu există scuză pentru actul agresional.
Acuzarea victimei: procedura de acuzare parcurge mai mulţi paşi:
– acuzatorii victimei presupun că ceva nu e în reulă cu victima, există dereglări.
(atitudinea, conduită);
– acuzatorii presupun că aceste diferenţe fac ca victimele să fi fost alese pentru
atac.
– acuzatorii argumentează că dacă victimele vor să evite suferinţele viitoare trebuie
să-şi schimbe modul de a gândi şi de a acţiona.
Acuzarea victimei poate apărea într-o triplă ipostază:

1) doctrina „responsabilităţii personale”. Teoria pleacă de la convingerea că

indivizii umani au un anumit grad de control asupra evenimentelor petrecute în
viaţa lor, deci împărtăşesc o parte din vină.
2) indivizii obţin ceea ce merită şi merită ceea ce obţin. Lucruri rele se întâmplă
numai persoanelor rele.
3) infractorul recurge la acuzarea şi denigrarea victimei pentru a-şi legitima actul
agresiv, dar şi ca un proces de desensibilizare.

 Apărarea victimei reprezintă o respingere a concepţiilor privind acuzarea

victimei:
– apărătorii consideră că acuzatorii exagerează măsura în care victima facilitează,
precipită sau provoacă, contribuind la comiterea infracţiunii;
– apărătorii consideră că acuzatorii confundă excepţia cu regula în ceea ce priveşte
vinovăţia victimelor în săvârşirea agresiunii. Vinovăţia unui procent relativ mic de
victime este generalizată pentru toate victimele unei anumite categorii de
infracţiuni;
– apărătorii consideră că acuzatorii consideră în mod neraţional ca acestea
(victimele) să-şi schimbe modul de viaţă.

În cadrul apărării victimei pot fi identificate 2 perspective:

1) blamarea criminalului. Acuzarea adoptă doctrina „răspunderii personale” pentru

conduita delictuală, dar această responsabilitate revine exclusiv făptuitorului, nu şi
victimei;
2) acuzarea sistemului. Teoria „acuzării sistemului” presupune acuzarea sistemului
social în care trăiesc victima şi agresorul, astfel nici infractorul, nici victima nu
sunt vinovate, ambii, în grade diferite, sînt victime ale culturii lor şi mediului
înconjurător.”
 Victimizarea copilului 

 „Copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută

datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă specifice: lipsa
posibilităţii fizice şi psihice de apărare, capacitatea redusă de anticipare a
propriului comportament şi al altora, capacitatea redusă de înţelegere a efectelor şi
consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altora, imposibilitatea redusă de a
discerne între intenţiile bune şi rele ale altora, sinceritatea şi puritatea
sentimentelor, lipsa experienţei sociale. Datorită acestor caracteristici ei pot fi uşor
antrenaţi în acţiuni victimizante pentru ei, pot fi înşelaţi cu promisiuni sau
recompense, minţiţi, constrânşi să comită acte ale căror consecinţe negative pentru
ei şi pentru alţii nu le pot prevedea.”

Procesul trăirii

 În timpul evenimentului (Faza zero) - Tendinţa de a supravieţui

 Faza de şoc - Frică / nelinişte, panica
 faza de alarmă - Negare, reconstruirea evenimentului în memorie
 Faza de închidere - Evenimentul este trăit şi integrat

Oferirea informaţiei victemelor sau rudelor apropiate

„Victimele şi rudele apropiate ale jertfei de obicei au o mulţime de întrebări în
legătură cu cele întâmplate. Victimele şi rudele apropiate solicită informaţii de
diferită natură.
Siguranţa
Oamneii sunt îngrijoraţi  de propria siguranţă. Îngrijorarea dată este cauzată de
următoarea certitudine: „cât timp criminalii sunt în libertate, ei ar putea în orice
moment să atace din nou.”
Credinţa în dreptate
Majoritatea oamenilor au un foarte puternic simţ al dreptăţii. Criminalul trebuie
pedepsit. Aceasta se exprimă prin convingerea că „persoanele care a comis astfel
de fapte nu trebuie să rămână nepedpsite.”
Răsplata
Unele persoane sunt însetate de răzbunare. De regulă, orbite de setea de răzbunare,
sunt dezamăgite de sentinţa judecăţii, considerând pedeapsa moale.”
Bibliografie:
 Igor A.Ciobanu. „Criminologie”. „Tipografia Centrală”. Chişinău,
2011.
 Popescu A.G. „Victima şi victimologia, în Revista de Criminologie, de
Criminalistică şi Penalogie”, nr.4. Bucureşti, 1999.
 Art.58 al C.P.P. al R.M.
 Institutul Naţional al Justiţiei. (Svetlana Rîjicova et al.) „Elemente de
psihologie judiciară” Cartea XIV. Chişinău, 2009.
 Institutul „Societatea deschisă”.„Modul de comportare cu victimele.”
Chişinău, 2001.
 Ю.В.Чуфаровский. „Юридическое Психология”. 3-e издание.
Москва, 2003.
 https://cipriangritco.wordpress.com/2012/12/03/11/