REFERAT PSIHOLOGIE

JUDICIARĂ

NOȚIUNI
FUNDAMENTALE DE
VICTIMOLOGIE

Prof. coordonator: lect.univ. Bălan Sanda-Alina

Studentă: Bărbulescu Elena-Anisela

Universitatea Pitești
2019
 Etimologic, termenul victimologie derivă din latinescul “victima” – “victimă”
şi grecescul “logos” – tradus prin “cuvânt, idee, ştiinţă”. Actualmete victimă este
persoana care suferă de pe urma unei întâmplări nenorocite (boală, accident, jaf, crimă
etc.), pe când,în antichitate acest termen semnifica persoană sacrificată zeilor. În acest
sens, victimologia ar fi ştiinţa despre toate victimele, inclusiv victimele accidentelor,
ale sistemului politic, violenţei etc. (Gheorghe, 2005).
Problematica studierii sistematice a victimei a fost ridicată de B.Medelsohn,
care în lucrarea “The Victomology” propune studierea unei noi discipline științifice –
victimologia. În tezele sale acesta a mizat pe ideea că victimologia nu este o parte a
criminologiei, ci o știintă paralelă. Acestea sunt 2 științe autonome. El a susținut că
disciplinele științifice care studiază delicvența reflecă doar parțial realitatea. Astfel,
medicina judiciară, psihologia, psihiatria au în vedere numai infractorul și nu și
victim, deși uneori aceasta există chiar în lipsa infractorului. (Bogdan, 1973).
Mitrofan, Zdrenghea și Butoi (1994) formulează aceeași idee, și anume aceea
că, în ceea ce privește raportul infractor-victimă accentul este pus mai mult asupra
celui ce săvârșește fapta antisocială si mult mai puțin asupra celui care suportă
consecintele actului infracțional. Victima este: “orice persoana umană care suferă
direct sau indirect consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau
inacțiuni criminale” (Bogdan, 1983, p93).
Astfel, victima este întotdeauna o ființă umană (nu obiecte sau instituții
prejudiciate) care fără să vrea, fără să își asume conștient riscul, ajunge ținta unei
acțiuni sau inacțiuni criminale. Deci, nu pot fi considerate victime: polițiștii răniți sau
uciși în timpul misiunilor, luptătorii în confruntările militare, inițiatorii acțiunilor
criminale care își pierd viața.
Rădăcinile victimologiei sunt legate de o serie de lucrări apărute în perioada
1940-1950: Mendelsohn (1940) a examinat rezistența oferită de victimele violului,
von Henting (1948) a studiat vulnerabilitatea unor categorii de indivizi (cei tineri sau
cei bătrâni, imigranți recenți, membri unor grupuri minoritare, cei cu tulburări
mentale); Wolfgang a studiat categorii de indivizi luând în considerare vârsta, sexul,
rasa etc. Între 1960-1970 s-a conturat ideea că însuși infractorii sunt victime ale
sărăciei, discriminării, relațiilor familiare precare etc. (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi
1994).
Obiectul de cercetare și acţiune al victimologiei actuale, ca latură a
criminologiei, se referă la starea și condiţia unei victime individuale sau generale,
stare ce este confirmată prin criterii identificabile ca suferinţă fizică, morală sau
materială. Această stare rezultă din efectul și consecinţele unei forme de agresiune
(Pirozyński, Scripcaru & Berlescu, 1996).
Mulți cercetători au încercat să studieze potențialii factori de risc care pot
contribui la transformarea unei persoane într-o victimă. Mendelsohn spune de
exemplu, că la fel ca și făptuitorii, unii oameni se nasc predispuși spre a fi victime, au
o “receptivitate victimală” mărită așa cum se poate vorbi de o reciptivitate mărită în
fața unei boli (factori biologici) Această teză a fost însă infirmată de studiile
ulterioare. Luând ca exemplu tâlhării, cel mai mare procentaj al victimelor lor
lucrează ca poștași sau casieri. Astfel, nu putem spune că în general poștașii și casierii
au o receptivitate victimală mărită față de alti oameni; sau numărul mare de crime
pasionale săvâșite de soții înșelați nu ne poate determina să concluzionăm că femeile
adultere au o receptivitate victimală mai mare decât cele neadultere. De aceea, tragem
concluzia că studierea psihologică și socială a victimei a dat un nou și prețios ajutor
justiției.
În cazul procesului, victima reprezintă din punct de vedere juridic martorul
principal, căci la prima vedere nimeni nu poate relata mai bine actul infracțional.
Psihologic vorbind însă, lucrurile stau altfel. Victima este martorul care poate oferi
cele mai puține garanții ale veridicității relatărilor sale. Faptul că victima este supusă
unor stări emotive deosebit de puternice face ca perceperea și întipăriea actul
infracțional să se facă în condițiile unei reduse posibiltăți de activitate corticală
conștientă și controlată. Plus că, din dorința de a-și îmbunătății situația procesuală
proprie și de a o agrava pe cea a infractorului, victima “ajustează” realitatea în
declarațiile ei, deși e posibil să fii cunoscut-o deja lacunar. La toate acestea se poate
adăuga și coeficientul de denaturare determinat de afectivitatea, imaginația,
sugestibilitatea și imaginația victimei. Astfel, nu putem vorbi de o psihologiei a
victimei așa cum vorbim despre o psihologie a infractorului întrucât situația de
victimă este o situație de moment, care se naște în clipa în care se produce
infracțiunea, în condiții excepționale care solicită în mod deosebit reactivitatea
persoanei în cauză (Bogdan, 1973).
Deși nu pot fi stabiliți cu exactitate factorii care determină gradul de
vulnerabilitate al unei persoane de a deveni victimă, unii autori susțin că într-un viitor
apropiat se va putea calcul indexul vulnerabilității pentru a preciza posibilitatea ca un
individ să fie victima unei categorii de infracțiuni ținând seama de variabile precum:
sexul, vârsta, rasa, venitul, ocupația, etc. Până atunci însă, gradul de vulnerabilitate
poate fi precizat cu ajutorul a două categorii de factori :
1. personali – retardații mintal sau oamenii cu un IQ mai scăzut, imigranții, indivizii
cu o redusă experiență socială și interacțională, cei cu un nivel educațional scăzut, (în
ceea ce privește mai ales minciuna și frauda); indivizii cu handicap fizic, persoanele
în vârstă, minorii, poate chiar femeile (în cazul atacurilor infractorilor violenți);
2. situaționali – de exemplu, turiștii sunt un grup vulnerabil, atacatorii știind că din
cauza timpului sau banilor, puțini sunt cei dispuși să participe la rezolvarea cazurilor
de către sistemul judiciar. (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1994).
Medelsohn introduce și noțiunea de “cuplul penal” format din cuplul
antagonist criminal-victimă care este privit sub două aspecte:
- În fază preinfracțională elementele cuplului sunt indiferente (în
majoritatea cazurilor) sau se atrag (în crimele pasionale, escrocherii etc.)
- În fază postinfracțională se resping reciproc, devenind antagoniste
Astfel, autorul subliniază încă o data faptul că în rezolvarea crimei studierea
exclusivă a delicventului este totalmente greșită, separarea delicventului de victimă
este o eroare, victima fiind o “realitate vie”, o personalitate la fel de interesantă ca și
făptuitorul.
Din punct de vedere psiho-social corelația delincvent-victimă are 4 aspecte:
1. Victima este cauza delictului ( de exemplu, în cazul unei infracțiuni a
unui soț care descoperă adulterul celuilalt);
2. Victima este pretextul infracțiunii (de exemplu, în cazul
escrocheriilor);
 3. Victima este rezultatul unui consens între ea și delincvent (de exemplu,
în cazul sinuciderii în doi);
4. Victima este rezultatul unei coincidențe (de exemplu, infractorul
pândește o persoană și lovește pe alta) (Bogdan, 1973).
Desigur, există foarte multe variante posibile ale relaţiei infractor-victimă, în
special în cazul infracţiunilor cu violenţă. Având în vedere poziţia şi situaţia victimei
după comiterea infracţiunii, putem diferenţia mai multe variante posibile, precum:
a) victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute şi, nu de
puţine ori, chiar de către infractor, cum ar fi cazul soţului ucigaş;
b) victime ce nu supravieţuiesc agresiunii (decedate) care „oferă”, în principal,
informaţii asupra infractorului, plecând de la modul în care a procedat acesta (în ce
loc, cu cruzime sau fără, încercând sau nu să acopere urmele, jefuind sau nu victima
etc.);
c) victime ce supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica infractorul din
motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat, victima a fost
mai înainte legată la ochi, prin surprindere etc.). În asemenea cazuri, victima poate
oferi informaţii în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului
(eventual vocea, aspect vestimentare - haină aspră sau lucioasă, nervozitate,
precipitare etc.);
d) victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul, însă nu-l
denunţă din motive ce ţin de teama de răzbunare a acestuia (de exemplu: victima
cunoaşte ameninţarea infractorului că, în cazul în care va fi denunţat, se va răzbuna pe
copii);
e) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar pe care
nu-l denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de exemplu: agresorul este
concubinul victimei căsătorite);
f) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar care, în
loc să-l denunţe, încearcă să ofere alte explicaţii, inclusiv autoacuzându-se,
protejându-l deliberat pe infractor (este cazul, desigur mai rar, al victimei care, în
acest fel, consideră că oferă „dovezi de dragoste” infractorului pe care-l iubeşte);
g) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care, deşi cunosc infractorul
adevărat, acuză o altă persoană pe care vrea să se răzbune;
h) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, însă,
profitând de situaţie, încearcă să pună în seama acestuia şi fapte pe care nu le-a comis
(de exemplu: reclamă dispariţia unor lucruri de valoare sau bani pe care, în mod real,
infractorul - care s-a rezumat numai la violarea ei - nu şi le-a însuşit);
i) victime care profită de o anumită situaţie, reclamând o „infracţiune” comisă
asupra sa cu intenția de a sancţiona o persoană sau de a profita de pe urma ei (de
exemplu: simularea voluntară şi regizarea corespunzătoare pentru a transforma o
relaţie sexuală în viol) (Butoi, 2004).
Mulți alți autori au căutat să clasifice victimele în funcție de mai multe
criterii:
1. După categoria infracțională:
- victime ale infracțiunii de omor;
- victime ale infracțiunii de vătămare corporală;
- victime ale infracțiunii lovitură cauzatoare de moarte;
- victime ale infracțiunii de viol;
- victime ale infracțiunii de tâlhărie;
- victime ale infracțiunii de furt, etc.

A Karmen folosind relativ același criteriu împarte victimele în:

- copii dispăruți;
- copii maltratați fizic și sexual;
- persoane în vârstă victime ale crimei;
- femei maltratate;
- victime ale atacului sexual;
- victime ale șoferilor în stare de ebrietate.

2. După gradul de implicare al victimei în comiterea infracțiunii Medelsohn le

îmaparte în:
- complet inocente;
- având o vinovație minoră;
- la fel de vinovate ca și infractorul;
- mai vinovate decât infractorul;
- responsabile total de infracțiune;
- simulante/confabulatoare.
Fattah in 1967 având același criteriu le împarte în :
- nonparticipante;
- latente;
- predispose;
- provocatoare;
- participante;
- false.
Sheley realizează o clasificare interesantă împărțindu-le în :
- infractor activ – victimă;
- infractor activ - victimă semi-activă;
- infractor activ - victimă activă;
- infractor pasiv - victimă activă.
 Chiar părintele victimologiei, Hans von Henting face o clasificare a victimelor
în funcție de factorii bilogici, psihologici și sociali :
1. Victimele nevârstnice – o categorie accesibilă agresorilor, neevoluați
fizic, psihic, naivi și fără experiență copiii pot fi foarte ușor victimizați; cele
mai frecvente forme de victimizare sunt: răpirea (mai ales dacă părinții sunt
bogați), utilizarea lor ca și complici la diferite infracțiuni, maltratarea și abuzul
sexual.
2. Femeile - mai ales în cazul infracțiunilor de ordin sexual în special la
cele tinere. Cele mai în vârstă dacă au un statut economic ridicat devin victime
ale unor infracțiuni de ordin material
3. Vârstnicii – pot fi ușor victimizați din cauza slăbiciunii lor fizice și pot
fi ținte ale infractorilor care pot cred că dețin anumite bunuri materiale “pentru
zile negre”
4. Consumatorii de alcool și stupefiante – sunt expuși mai ales
infracțiunilor realizare de hoții de buzunare
5. Imigranții – se presupune că relațiile lor interumane sunt reduse,
ignorarea limbii în noua patrie sau ostilitatea băștinașilor reprezentând
vulnerabilități ale acestora
6. Minoritățile etnice – pot fi ținta unor activități de discriminare rasială
7. Indivizii normal dar cu IQ redus - sunt născuți pentru a fi victime,
uneori stupizenia lor și nu mintea briliantă a escrocilor duce la victimizarea lor
8. Indivizii deprimați – nivelul scăzut al reactivității fizice și psihice poate
fi o vulnerabilitate
9. Indivizii achizitivi – cei care caută tot timpul să își mărească bunurile
pot constitui o țintă a făptuitorilor
10. Indivizii destrăbălați și desfrânați – din pricina indiferenței și a
disprețului față de lege devin vulnerabili în fața manevrelor iscusite ale
infractorilor
11. Chinuitorii – sunt cei care în urma chinurilor prelungite la care îi supun
pe ceilalți devin victime ale agresiunilor acestora ( de exemplu, un tata
alcoolic care își chinuie familia multă vreme ajunge în cele din urmă să fie
asasinat de propriul fiu)
12. Indivizii singuratici și cu inima zdrobită – sunt vulnerabili pentru că ei
cu greu suportă singurătatea și frustrările mai ales cele sentimentale. Starea lo
psihică le conferă o credulitate mărită ceea ce în poate expune la multiple
pericole precum furturile, fraudele, înșelătoriile și chiar crimele
13. Indivizii “blocați” și cei “nesupuși” - individul blocat este cel
încurcat în tot felul de datorii care nu mai poate face față situației pe căi legale
și cade ușor victimă unor “binevoitori” care vin cu “soluții”; individual
nesupus este acela care nu se lasă ușor victimizat (victimă dificilă) (Mitrofan,
Zdrenghea & Butoi, 1994).
Bibliografie
Bogdan, T., 1973, Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București
Bogdan, T & colab.,1983, Comportamentul uman în procesul judiciar, Serviciul
editorial și cinematografic, București
Butoi, I., Butoi T, 2004, Psihologie judiciară- curs universitar, ediția a II-a, Editura
Fundația Română de mâine, București
Gheorghe, G,. 2005, Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice și
aplicative, teză de doctorat, Chișinău
Mitrofan, N., Zdrenghea, V.& Butoi, T. , 1994, Psihologie judiciară, Casa de Editură
și Presă Șansa, București
Pirozynsky, Scripcaru & Berlescu, 1996, Psihopatologie relațională, Editura Junimea,
Iași.