ÎNVATAREA PRIN DESCOPERIRE

Metoda Invățării prin descoperire, îl situează pe elev în ipostaza de subiect al cunoașterii

știintifice. Ea reprezintă o modalitate de lucru prin intermediul căreia elevii sunt puși să
descopere adevarul, refăcând drumul elaborării cunoștințelor prin activitate proprie,
independentă. Acest tip de învățare se derulează într-un cadru problematizant, metoda fiind o
continuare a problematizării și a dezbaterii, o finalitate a lor.
Descoperirea - în învățare - se constituie ca un demers elevat de metodologie didactică,
determinat atât de îmbinări, combinări și recombinări de date din fondul aperceptiv, cât și de
restructurarea acestora într-o realizare creativă bazată pe noi documentarii și investigații
experimental-aplicative, în cadrul cărora acționează nemijlocit procesele intelectuale esențiale,
ca: spiritul de observție, memoria logică, intuiția, imaginția și gândirea creativă.
Astfel, elevii se confruntă cu o situație-problemă, iar pentru soluționarea ei nu se cunoaște
nicio metodă. Rezolvarea se poate găsi doar prin descoperire și presupune: organizarea și
corelarea de date, structurarea și interpretarea lor, exersarea operațiilor gândirii și
folosirea unor principii..
Învățarea prin descoperire poate să se realizeze sub următoarele forme:
a) În funcție de aportul de descoperire al elevului în raport cu dezvoltarea cunoașterii (științei).

Redescoperire dirijată și independenă. În concepția lui Jean Piaget, cel care studiază trebuie
sî reconstruiască, să recreeze adevărul științei pentru a obține o învățare cucerită și nu doar o
opinie memorată. Reconstruirea sau redescoperirea reprezintă o învățare de explorare-
investigație prin care se recreează ceea ce a descoperit și omologat cunoașterea umană într-un
anumit domeniu de specialitate. Desigur, datorită rezolvărilor făcute de știință, drumul parcurs în
redescoperirea adevărurilor științifice este mai scurt, mai rapid și fără obstacole și dificultăti
întâlnite de cunoașterea umană. învățarea prin descoperire de recreare (redescoperire) poate fi
dirijată, elevul îmbinând efortul personal cu sprijinul de specialitate a profesorului sau poate fi
personală, recrearea adevarului realizându-se numai pe baza eforturilor individuale ale celui care
învață.
Descoperirea creativă. Este o învățare inventivă, cucerită prin cercetare, prin investigație, în
cadrul căreia elevul în demersul său de studiu, de pregătire, creează, aduce ceva nou sub raport
ideațional sau aplicativ într-un domeniu de specialitate. În ambele forme de învățare prin
descoperire (redescoperirea și descoperirea creativă), elevul nu mai rămâne la ipostaza de
„recipient" care „se umple", care doar înțelege ceea ce acumulează, ci se transformă (devine) o
personalitate care se pregătește prin explorare, prelucrare, combinare și creează ceva nou. în
asemenea condiții, profesorului îi dispare caracteristica autoritaristă și se transformă într-un
îndrumător, colaborator sau consilier al elevului, în procesul instruirii.
b) În funcție de demersul logic-euristic de descoperire
 Descoperirea inductivă. Ea folosește raționamentele inductive, care acționează de la
concret la abstract, de la particular la general, de la inferior la superior, folosind operațiile logice,
comparația, analiza, sinteza, abstractizarea și generalizarea. Reprezintă o explorare mintală sau
experimentală, axată pe observații, măsurători, determinări, care, pe bază de raționament
inductiv, duce la generalizari (concluzii) științifice (concepte, idei, definiții, teze, metode de
calcul etc).

 Descoperirea deductivă. Ea folosește raționamentele deductive, care acționează de la

general la particular, de la general la concretul logic, de la cunoștințe cu un grad de generalitate
mare la cunostințe cu un grad de generalitate mai restrâns.
 Descoperirea analogică. Ea folosește raționamentul deductiv de asemănare și transfer de
informație. Raționamentul analogic arată că dacă un obiect, fenomen, sistem se definește prin
„n" caracteristici (de pildă: a, b, c si d), iar unui alt obiect i se cunosc doar trei caracteristici
dintre cele pe care le are primul (a, b, c), atunci se poate deduce că acesta din urmă are și a patra
caracteristică (d). Descoperirea analogică este probabilă, nu oferă certitudini asupra adevarului
stabilit, ea ajută doar la emiterea unei ipoteze plauzibile, care satisface temporar cunoașterea.

 Descoperirea transductivă . Ea are la bazî raționamentul ipotetico-deductiv, dinamizat de

imaginație și gândire - acestea fiind bogate și creative, putând duce la emiterea de ipoteze,
inovații, idei, teorii, tehnologii noi, care desigur trebuie supuse unei verificări experimental-
aplicative.

c) În funcție de sursa informativă implicată în descoperire

 Descoperirea prin documentare (informativă și practică). Este, de fapt, o descoperire de
reconstituire (redescoperire) a adevărurilor științific-aplicative, de dobândire prin efort personal
sau prin îmbinarea efortului propriu, cu sprijinul profesorului, a cunoștințelor teoretice și practice
necesare dezvoltării personalității și pregătirii profesionale.

Descoperirea experimentală. Ea este specifică cercetării (investigației) prin experimentul

de laborator, prin stații pilot etc, atât pentru descoperirea unor adevăruri noi, cât si pentru
verificarea adevarurilor obținute pe alte căi de învățare prin descoperire.
Descoperirea necesită respectarea unor condiții printre care se pot menționa:
-pregătirea tinerilor pentru a ști cum să învețe singuri sau în echipă, atât în planul documentării
informaționale, cât și în planul investigației experimentale;
-îmbinarea eforturilor elevilor cu îndrumarea profesorului, micșorând treptat „punctele de
sprijin", pentru a ajunge să învețe singuri prin descoperire; însușirea în acest context al tehnicii
muncii intelectuale independente și a tehnicii de investigație, de cercetare, atât în planul
documentării, cât și al experimentului;
-antrenarea tuturor dimensiunilor personalității lor - cognitivă, afectivî, etică, estetică, evaluati
vă;
-folosirea îmbinată a metodelor de învățare cu caracter activ-participativ, formativ-euristic și
creativ, așa cum sunt: discuția (dezbaterea), modelarea, algoritmizarea, problematizarea, studiul
de caz, asaltul de idei etc. precum și al tuturor tipurilor de descoperire;
-dezvoltarea spiritului de creativitate, de lupta pentru nou și împotriva inerției, rigidității,
rutinei, suficienței;
-antrenarea elevilor în rezolvarea unor teme cerute de producție, cercetare-proiectare etc;
-antrenarea elevilor în activitatea cercurilor științifico-tehnice, în activitatea unor laboratoare de
cercetare, a unor stații pilot etc, în vederea dinamizării capacităților lor creative, a materializării
acestora în inovații, invenții valoroase și utile etc, chiar în timpul școlii.
Găsirea soluțiilor pentru rezolvarea situației-problemă se va transforma pentru elev într-o
acțiune de investigare-descoperire. Consecința imediată este aceea că metoda învățării prin
descoperire, deși mai greu de utilizat, este cea mai bogată în fluxuri informaționale inverse, atât
de necesare cadrului didactic.
 Dacă într-o prelegere, profesorul nu reușește să mențină sub control progresia învățării, întru-
cât el își prezintă expunerea de la început până la final, indiferent dacă elevii pot asimila sau nu
materialul respectiv, cu totul altfel se prezintă lucrurile în cazul învățării prin descoperire.
Aceasta are la baza cercetarea, investigarea proprie realizată de elev, care în acest caz
asimilează foarte eficient noul, dacă respectă urmatoarele condiții:
 situația-problemă să se înscrie în sistemul de operații concrete și mentale de care elevul
este capabil  ;
 oferta de cunoștințe să nu fie nici prea săracă, nici prea complicată;
 elevul să perceapă și să memoreze date, fapte, informații, etc;
 elevul să prelucreze și să asimileze rațional materialul acumulat;
 elevul să formuleze generalizări și să le integreze în sisteme, în ipoteze operatorii.
Dacă aceste condiții sunt întrunite actul descoperirii poate avea loc.
Indiferent de felul ei - inductivă, deductivă și analogică -  metoda are următoarele etape:
a) Confruntarea cu o situație problemă, etapă în care se realizează declanșarea dorinței lor
de cautare și explorare;
b) Realizarea actului descoperirii, care presupune structurarea și interpretatea datelor,
utilizarea operațiilor gândirii și evidențierea noului;
c) Verbalizarea generalizărilor și formularea concluziilor;
d) Exersarea în ceea ce s-a descoperit, etapă care constă în aplicarea celor descoperite în
noi contexte situaționale.    
Exemplu concret de aplicare a metodei
Grupul de elevi care a tratat studiul de caz “ Normalitate și Patologic” în cazul psihicului uman,
a pornit de la o dublă premisă:
-ideea de normalitate: pe fondul normalității putem întâlni manifestări mai ciudate
-ideea de patologic: pe fondul patologiei putem întâlni suficiente momente de normalitate
Plecând de la Teoria normei sociale, elevilor li s-a cerut să spună ce idee este mai potrivită în
acest context.
Elevii au concluzionat că orice comportament care se îndepărtează de la tot ceea ce este
cunoscut ca un comportament moral este considerat anormal.
           Exercițiu: Lecția Imaginea de sine și de altul: rolul lor în dinamica personalității.
Vi se dau 2 premise:
 - Nivelul stimei de sine depinde exclusiv de părerea persoanei despre însăși, despre cum se
vede, cât de capabilă se vede și cât de mult crede că merită să fie fericită.
- Nivelul stimei de sine depinde de feedback-urile pe care le primim din partea celor din
jur, asimilăm toate informațiile despre noi primite din mediu.
Având în vedere aceste premise, consultând literatura de specialitate, alegeți-o pe cea pe care o
considerați mai potrivită.