Tema 1: Formarea criminologiei ca stiinta

1. Identificati premizele obiective si subiective ale aparitiei criminologiei ca stiinta

Secolele XVIII-XIX au fost dominate de legile mersului firesc al omenirii pe calea progresului
civilizator. Apărute în secolele anterioare, preocupările cunoaşterii domeniului criminalităţii în
scopuri profilactice de apărare socială se amplifică continuu, în condiţiile în care cercetările
marilor universităţi din Bologna, Padova, Paris şi Oxford pun bazele ştiinţelor experimentale;
sistem în care omul şi lumea înconjurătoare se află în centru. Apare postulatul,1 potrivit căruia
“omul este o fiinţă socială, iar acţiunile lui bune sau rele sunt determinate cauzal”. Premisele
subiective sunt date de ideile unor savanţi, jurişti, oameni de ştiinţă etc. în perioada revoluţiilor
burghezo-democratice. Printre aceştea se înscriu socialiştii utopiei primitive, iluminiştii, democraţii
revoluţionari şi socialiştii utopiei târzii.
1) Socialiştii utopiei primitive sunt reprezentaţi de Thomas Morus şi Thomaso Campanella.
2) Iluminiştii. Sub influenţa iluminiştilor criminologia a început să se constituie ca o preocupare
distinctă a spiritului uman.
3) Democraţii revoluţionari au fost acei care au luptat pe baricadele revoluţiilor burghezo-
democratice, având drept scop răsturnarea vechiului sistem feudal
4)Socialiştii utopiei târzii – reprezentaţi de Saint-Simon, Charles Fourier şi Robert Owen.

2. Analizati etapele de constituire a criminologiei ca stiinta

-Prima etapă e marcată de activitatea celebrului medic militar italian Cesare Lombroso
(1835-1909), care în baza unei sinteze creatoare, îmbogăţită de propriile sale cercetări, a
publicat în anul 1876 lucrarea intitulată “Omul delincvent” (“L’Uomo delinquente”), în
care susţine că ar fi găsit imaginea – model a infractorului, descriindu-l ca pe o fiinţă
predestinată să comită crime datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute.
C.Lombroso a mai fost supranumit şi creatorul antropologiei criminale (unii autori î-l
definesc şi ca părinte al criminologiei antropologice).1
- A doua etapă este legată de activitatea profesorului de drept şi sociologie Enrico Ferri
(1856-1929), care în lucrarea sa “Sociologia criminală”, apărută în a.1881, analizează
rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care a fost considerat
întemeietorul criminologiei sociologice.
- A treia etapă, care aduce de fapt şi consacrarea termenului în cercetarea fenomenului
criminalităţii este marcată de activitatea magistratului Raffaelo Garofalo (1851-1934), a
cărui celebră lucrare intitulată “Criminologia”, apare la Napoli 2 în anul 1885. Autorul
încearcă să depăşească graniţele cu care se confruntă criminologia în secolul al XIX-lea.

3. Proiectati directiile noi ale investigatiilor criminologice contemporane

Conform legislaţiei în vigoare "se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia,
prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale".2
Actualmente, criminologia operează cu termenul de "victimă" în sens restrîns, ca fiind orice persoană
fizică.
Penologia este o secțiune a criminologiei care se ocupă cu studiul filozofiei și practicilor aplicate
în diverse societăți în încercările lor de a reprima activitățile ilegale și a de a satisface opinia
publică, prin intermediul unui regim de tratament adecvat aplicat persoanelor condamnate pentru
infracțiuni.
Penologia se ocupă cu cercetarea rolului, funcțiilor, esenței, scopului pedepsei, cu clasificarea
pedepselor, cu normele de executare a acestora și cu căile de sporire a eficienței lor în
combaterea infracțiunilor.
4. Reflectati fenomenul criminalitatii in lucrarile socialistilor
Premisele subiective sunt date de ideile unor savanţi, jurişti, oameni de ştiinţă etc. în
perioada revoluţiilor burghezodemocratice.Printre aceştea se înscriu socialiştii utopiei
primitive, iluminiştii, democraţii revoluţionari şi socialiştii utopiei târzii.1) Socialiştii
utopiei primitive sunt reprezentaţi de Thomas Morus şi Thomaso Campanella. Thomas
Morus (1478-1535), gânditor umanist şi om de stat
englez, închis şi executat de Henric VIII pentru reformele saleprogresiste, în renumita sa
lucrare despre insula imaginară“Utopia” (loc care nu există), pune în lumină cauzele
criminalităţii orânduirii feudale şi protestează contra pedepsei cu moartea şi pedepselor
corporale prevăzute de legile medievale ca remedii
necesare apărării ordinii sociale. Referindu-se la criminalitate Thomas Morus arată că
acest fenomen îşi are originea în proprietatea privată. El şi-a imaginat o societate bazată
pe proprietatea comună; a preconizat o serie de măsuri cu caracter social-economic
pentru prevenirea criminalităţii, dar şi-a pus speranţa în crearea unei societăţi fără
criminalitate, relevând caracterul trecător al acesteia. Morus a arătat că la originea
criminalităţii medievale se află contradicţiile acestei epoci istorice şi a condamnat
represiunea folosită de autorităţi în temeiul legilor celor puternici în perioada acumulării
primitive a capitalului. Condamnând represiunea,Th.Morus a evidenţiat importanţa
măsurilor educative aplicate condamnaţilor, în scopul reintegrării lor sociale. La rândul
său, Thomaso Campanella în lucrarea “Civitassolis” – “Cetatea soarelui” – şi-a imaginat
o societate care să aibă la bază proprietatea comună, munca şi repartizarea veniturilor
după nevoie.

5. Argumentati rolul codificarilor antice in constituirea criminologiei ca stiinta

De rând cu formele menţionate de luptă împotriva criminalităţii, un rol deosebit revine
religiei, care în scopul valorizării superioare a sentimentului religios considera crima fie
ca o manifestare diabolică, fie ca o expresie a păcatului. Astfel justiţia a căpătat aspectul
unui dar divin. În acest sens am evidenţia “Codul” lui Hammurabi. Pe stela de diorit
negru (ce se află în prezent la muzeul Louvre), unde sunt gravate articolele “Codului”
său, Hammurabi este înfăţişat închinându-se zeului Samaş, de la care primeşte textul
legii. Aşa s-a conferit esenţa divină activităţii legislative, iar regele urma să le transmită
oamenilor, care trebuiau să respecte legile întocmai sub frica unor sancţiuni severe.1
Pedepsele aplicate erau considerate ca o plată pentru răul provocat, ori ca o ispăşire a
păcatului săvârşit. La baza “Codului” lui Hammurabi se află “legea talionului” – “ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte, mănă pentru mănă, picior pentru picior, arsură pentru
arsură, vânătaie pentru vânătaie”.2 Cu toate că, la prima vedere, este declarată egalitatea
tuturor membrilor societăţii, totuşi, pedepsele aplicate se diferenţiau în funcţie de poziţia
socială a vinovatului sau a părţii lezate. Aşa, preoţii şi demnitarii se bucurau de privilegii
când era vorba de delicte minore şi erau aspru pedepsiţi în cazul săvârşirii unor crime
grave. Sclavii erau consideraţi ca fiind nişte fiinţe de mâna a doua: “Dacă sclavul cuiva a
dat o palmă unui om liber, să i se taie o ureche”.1 “Codul” lui Hammurabi a fost
principalul izvor al reglementării penale la popoarele învecinate cu Babilonul. Multe
norme din “Cod” se aplică în Egipt, în timpul Regatului Nou (1650-1085 î.H.). Printre ele
pedeapsa cu moartea pentru rebeliune şi conspiraţie contra statului, pentru omor
premeditat, viol şi furt din mormintele regale. Se fac primele încercări de combatere a
 corupţiei. Judecătorii corupţi primeau pedeapsa capitală, care se executa prin sinuciderea
impusă. În majoritatea cazurilor, executarea pedepsei capitale era, însă, înfăptuită prin
uciderea cu pietre – lapidare, – care era încredinţată familiei pătimaşului sau întregii
comunităţi. Îmbinând normele barbare ale cutumelor arhaice cu elemente inerente
evoluţiei sociale, între care subtilităţile religioase au jucat un rol aparte, popoarele antice
au reuşit să dezvolte sisteme legislative şi instituţionale care răspundeau în bună măsură,
mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fuseseră create. In ceea ce priveste
codificarea lui Bilalama, se observa reglementari privind - Aplicarea amenzii in calitate
de pedeapsa penala - Reglementarea pentru prima data a conceptului de circumstanta
agravanta - Reglementari universale (incepind cu raporturi civile si finisand cu cele
penale)
6. Evaluati aspectele fenomenologice ale criminalitatii
1) Aspectele fenomenologice ale criminalităţii pot fi:
- generale şi
- individuale.
Aspectele generale se referă la fenomenul criminalităţii în ansamblul său, incluzând toate
manifestările antisociale, indiferent de genurile sau tipurile de infracţiuni.
Aspectele individuale cuprind diverse genuri, tipuri, categorii şi specii de infracţiuni (de
ex.: furt, jaf, tâlhărie sau infracţiuni de sustragere etc.).
2) Un alt aspect fenomenologic îl reprezintă personalitatea infractorului, şi anume
particularităţile bio-psiho-sociale ale individului, aptitudinile, caracterul şi temperamentul
său, care pot influenţa comportamentul deviant.
Personalitatea infractorului poate fi studiată atât la general cât şi pe categorii de
infractori: delincvenţa juvenilă, feminină, infractori primari şi recidivişti etc.
3) Unul din cele mai importante aspecte fenomenologice îl reprezintă elaborarea
metodelor de profilaxie şi combatere a fenomenului criminalităţii. Scopul acestor metode
constă în diminuarea fenomenului criminalităţii, în prevenirea prin diferite mijloace a
săvârşirii de noi crime.

7. Descrieti istoricul si originile criminologiei ca stiinta

Cercetând obiectiv şi lucid criminalitatea nu putem ignora constatarea că acest fenomen
are caracter istoric, că el apare pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale.1 Oamenii de
ştiinţă care au studiat societatea primitivă constată că cinstea, corectitudinea, solidaritatea
umană, respectul faţă de valorile colectivităţii umane, erau definitorii pentru moravurile
acelei orânduiri sociale. Primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente
individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării
comunităţilor umane constituite în condiţii naturale vitrege care le ameninţau
supravieţuirea.
Formele cele mai răspândite de limitare a răzbunării private au fost:
1) Abandonul noxal. Gruparea socială (familia, clanul, tribul) îl preda pe criminal
grupării adverse.
2) Talionul reprezenta dozarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei1 şi este exprimată
în “legea talionului” care răzbate prin negura timpului până în Babilonul civilizat al
regelui Hammurabi (1728-1686 î.e.n.).2
3) Învoirea pecuniară. Răzbunarea privată era tarifată în valori materiale. Această formă
de limitare a răzbunării private o întâlnim, mai târziu, în Grecia antică şi Roma antică.
 8. Comparati masurile de prevenire a criminalitatii in gindirea Romei Antice si Grecia
Antica

Unitatea:
- Roma antică a preluat experienţa Spartei, unde arta militară şi pregătirea permanentă de război
au devenit o normă a vieţii sociale. Ca rezultat, toate sferele vieţii serveau unui scop unic –
întărirea statului.
- Gândirea Romei antice a fost puternic influenţată de platonism şi aristotelism. Spre exemplu,
Seneca, puternic influenţat de Platon, a fost printre cei ce s-au preocupat de dreptul de a pedepsi
şi a fundamentat acest drept, susţinând posibilitatea dispariţiei totale a fenomenului criminal.
- Ambele gîndiri au constatat faptul că scopul aplicării pedepsei este prevenirea săvârşirii altor
crime în viitor;
Deosebirea:
- gandirea Romei Antice era puternic influentata de religie. Cel mai mare filosof al Romei antice
– Cicero arată că, credinţa în dumnezei aduce cuminţenie, ceea ce este de folos statului.
- In Roma antica inegalitatea socială avea privilegiile ei în viaţa statului. Cu cât cetăţeanul era
mai bogat, cu atât el exercita funcţii mai complicate. In Grecia Antica, unul din marii filosofi –
Platon, considera diferenta de avere – una din cauzele criminalitatii,asa incat in scopul evitării
conflictelor sociale şi stopării fenomenului criminalităţii, a propus ca legislatorul să stabilească
limitele sărăciei şi bogăţiei. Aşa, averea celor mai bogaţi şi înstăriţi trebuie să depăşească doar de
patru ori averea celor mai săraci.

8. Proiectati noi directii ale criminologiei contemporane

Criminologia contemporană demonstrează că, prin însăşi originile sale complexe,
criminalitatea fiecărei orînduiri sociale a fost un fenomen complex atît prin origine, cît şi
prin consecinţele sale. Acest caracter complex desemnează natura obiectivă a factorilor
criminogeni – exogeni – endogeni; factori specifici criminalităţii reale, descoperite şi
judecate. Un asemenea caracter reprezintă trăsătura definitorie a criminalităţii societăţilor
anterioare, cît şi a criminalităţii societăţii contemporane. Unii autori încearcă a explica
fenomenul criminalităţii prin explicaţii cu caracter biologizant sau psihologizant, ceea ce
nu înseamnă subestimarea caracterului complex al criminalităţii şi al influenţelor unor
factori exteriori sau interiori.