Sunteți pe pagina 1din 201

Formarea criminologiei ca stiinta

1.1. Definiti notiunea de criminologie


Termenul “criminologie” este compus din cuvântul latinesc
“crimen” care înseamnă crimă (infracţiune) şi cuvântul
grecesc “logos” cu sens de cuvânt, idee, ştiinţă.
În acest sens criminologia ar fi ştiinţa care studiază
fenomenul criminal (definiţia criminologiei rezultând din
sensul etimologic al cuvintelor).
La ora actuală, criminologia ar putea fi definită ca o ştiinţă
socială, relativ autonomă, auxiliară ştiinţelor penale, cu
caracter pluridisciplinar, care studiază starea, dinamica,
legităţile cauzale şi condiţiile socio-umane ale criminalităţii,
inclusiv de tratament al delincvenţilor.
Criminologul francez J. Léauté susţine că “ştiinţa
criminologiei este ştiinţa care se ocupă cu studiul ansamblului
fenomenului criminal.
Edwin H.Sutherland afirmă că criminologia este ştiinţa care
studiază “procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora şi
ale reacţiei sociale împotriva acelora care încalcă legile”
J.Pinatel, după care “criminologia este studiul ştiinţific al
omului delincvent şi al delictului”
Raffael Garofalo spune ca criminologia este stiinta complexa
despre om ce studiaza cauzele si remediile comportarii sale
antisociale.
1.2.Argumentati premisele obiective si subiective ale aparitiei
criminologiei.
Premise obiective:
- cresterea fenomenului criminal

1
- cresterea fortelor de productie
- dezvoltarea proprietatii
- necesitatea organizarii pe baze stiintifice a luptii impotriva
criminalitatii.
Premise subiective:
I. socialistii utopiei primitive.
1. Reprezentantii utopiei primitive: Thomas Morus (1478-
1535), Thomaso Campanella
2. Lucrarile: insula imaginară “Utopia” (loc care nu există),
(Thomas Morus), “Civitas solis” – “Cetatea
soarelui”(Thomaso Campanella).
3. Tezele: - pune în lumină cauzele criminalităţii orânduirii
feudale şi protestează contra pedepsei cu moartea şi
pedepselor corporale prevăzute de legile medievale ca remedii
necesare apărării ordinii sociale(T.M);
- şi-a imaginat o societate care să aibă la bază proprietatea
comună, munca şi repartizarea veniturilor după nevoi (T.C).
II. Iluministii.
1. Denumirea: “secolul luminilor”, deoarece se ocupa de
preocuparea distinctă a spiritului uman.
2. Ginditori celebri: Hugo Grotius, Spinoza, F.Bacon,
J.Looke, Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot,
Lamartine, Helvetius, Cesare Beccaria.
3. Lucrari:
- F.Bacon (1561-1626), în lucrarea sa “Novumorganonum”
arată că, “ştiinţa este putere”; “oamenii nu pot stăpâni natura
decât supunându-se legilor ei”; “a cunoaşte cu adevărat
înseamnă a cunoaşte prin cauze”.

2
- Baruch Spinoza (1632-1677), în lucrarea sa fundamentală
intitulată “Etica”, demonstra contemporanilor săi că
universul are un număr infinit de atribute, de însuşiri
esenţiale, dintre care omul cunoaşte numai două: întinderea
şi gândirea.
- Charles-Louis de Secondat-Montesquieu avand la baza
umratoarea opera “Divinitatea are legile sale, lumea
materială are legile sale, animalele au legile lor, omul e
dominat de legile sale”, în opera sa fundamentală este de a
cunoaşte spiritul legilor şi a răspunde la întrebarea extrem de
dificilă: “ce sunt şi cum sunt legile după legea lor”. Principiile
lui Montesquieu:
* teoriei separaţiunii puterilor în stat, puterea judecătorească
fiind chemată să aplice legea, nu s-o creeze.
* legile penale speciale nu sunt eterne sau absolute, ci
relative, acestea fiind limitate în acţiunea lor asupra
criminalităţii în timp şi spaţiu geografic.
* diversitatea măsurilor profilactice corespunzătoare
criminogenezei societăţii.
* ar trebui să domine securitatea societăţii contra
criminalităţii şi anume: “legea statului nu trebuie să provoace
înfricoşarea oamenilor, ba chiar să admită din partea
cetăţenilor o iertare faţă de infractori”.
4. Merite: Iluminismul a adus raţiunea la cârma tuturor
lucrurilor şi fenomenelor.
5. Critici: Cea mai fundamentală este opera intitulată “De
l’Esprit des Lois” (Geneva, 1748 în 2 volume) şi este
consacrată criticii feudale în condiţiile afirmării orânduirii

3
capitaliste. (Montesquieu).
III. Democraţii revoluţionari
1. Scopul: răsturnarea vechiului sistem feudal
2. Reprezentantii: Robespierre, Danton, Sant-Juste şi Marat
3. Reprezentantii rusi: Dobroliubov, Cernîşevski, Herţen,
Belinski, Radişcev.
4. Meritele comune: au sesizat, că sursa criminalităţii rezidă
în existenţa proprietăţii private.
IV. Socialiştii utopiei târzii
1. Reprezentanti: Saint-Simon, Charles Fourier şi Robert
Owen.
- Saint-Simon- accentua influenţa factorilor economici asupra
comportamentului uman, ca factori criminogeni decisivi. În
asemenea mod el relevă caracterul de clasă al criminalităţii,
iar cauza principală a fenomenului infracţional se află în
forma proprietăţii private.
- Charles Fourier- la cauzele criminalităţii mai relevă:
diferenţa dintre sat şi oraş; dintre munca fizică şi cea
intelectuală; diferenţierea de venituri între oameni şi ca
rezultat – creşterea fenomenului criminalităţii.
- Robert Owen este şi el de părere că izvorul criminalităţii se
află în proprietatea privată. Criminalitatea ar putea fi
lichidată doar într-o societate care să aibă la bază
proprietatea comună, o muncă comună şi o repartiţie a
bunurilor după necesităţi. El este considerat ca fiind
precursor al “socialismului ştiinţific”
1.3. Proiectati etapele de constituire si evolutia criminologie
ca stiinta.

4
I. Prima etapa:
1. Reprezentant: Cesare Lombroso (1835-1909), supranumit
şi creatorul antropologiei criminale.
2. Lucrari: “Omul delincvent” (“L’Uomo delinquente”) (1876)
3. Teze: susţine că ar fi găsit imaginea – model a infractorului,
descriindu-l ca pe o fiinţă predestinată să comită crime
datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute.
II. A doua etapa
1. Reprezentant: Enrico Ferri (1856-1929)
2. Lucrari: “Sociologia criminală”, apărută în a.1881
3. Teze: analizează rolul factorilor sociali în geneza
criminalităţii, motiv pentru care a fost considerat
întemeietorul criminologiei sociologice.
III. A treia etapa
1. Reprezentant Raffaelo Garofalo (1851-1934)
2. Lucrarri: “Criminologia”, apare la Napoli în anul 1885
3. Teze: Depăşirea graniţelor cu care se confruntă
criminologia în secolul al XIX-lea.

1.1. Relatati fenomenologia criminalitatii in lucrarile sociale


Utopiei Primitive -
Thomas Morus (1478-1535), gânditor umanist şi om de stat
englez, închis şi executat de Henric VIII pentru reformele sale
progresiste, în renumita sa lucrare despre insula imaginară
“Utopia” (loc care nu există), pune în lumină cauzele
criminalităţii orânduirii feudale şi protestează contra
pedepsei cu moartea şi pedepselor corporale prevăzute de
legile medievale ca remedii necesare apărării ordinii sociale.

5
Referindu-se la criminalitate Thomas Morus arată că acest
fenomen îşi are originea în proprietatea privată. El şi-a
imaginat o societate bazată pe proprietatea comună; a
preconizat o serie de măsuri cu caracter social-economic
pentru prevenirea criminalităţii, dar şi-a pus speranţa în
crearea unei societăţi fără criminalitate, relevând caracterul
trecător al acesteia.
La rândul său, Thomaso Campanella în lucrarea “Civitas
solis” – “Cetatea soarelui” – şi-a imaginat o societate care să
aibă la bază proprietatea comună, munca şi repartizarea
veniturilor după nevoie.
1.2 Argumentati rolul codificarii antice in constituirea
criminologiei.-
Această codificare antică (Codul lui Hamurabi împreună cu
Codul lui Bilalama) a creat cadrul instituţional necesar,
iniţiind eliminarea răzbunării private şi întărind rolul statului
în materie penală. Anume cu această codificare s-a trecut de la
sclavagismul timpuriu incomplet la orînduirea sclavagistă
dezvoltată, care a pus baza formaţiunilor statale din Orientul
antic.
1.3. Evaluati aspectele fenomenologice ale criminologiei-
Aspectele fenomenologice ale criminalităţii pot fi:
- generale şi
- individuale.
Aspectele generale se referă la fenomenul criminalităţii în
ansamblul său, incluzând toate manifestările antisociale,
indiferent de genurile sau tipurile de infracţiuni.

6
Aspectele individuale cuprind diverse genuri, tipuri, categorii
şi specii de infracţiuni (de ex.: furt, jaf, tâlhărie sau
infracţiuni de sustragere).
Tot sub acest aspect se studiază structura cantitativă a
infracţiunii, numărul şi felul infracţiunilor, cauzele şi
condiţiile care generează sau favorizează săvârşirea
infracţiunilor, dinamica acestora, aspectul calitativ etc. Tot în
acest context se studiază şi faptele care nu sunt infracţiuni,
dar preced, determină sau însoţesc fenomenul criminalităţii,
având o vocaţie criminogenă recunoscută: şomajul,
alcoolismul, prostituţia, sărăcia, incultura etc.
1) Un alt aspect fenomenologic îl reprezintă
personalitatea infractorului, şi anume particularităţile bio-
psiho-sociale ale individului, aptitudinile, caracterul şi
temperamentul său, care pot influenţa comportamentul
deviant.
2) Unul din cele mai importante aspecte fenomenologice îl
reprezintă elaborarea metodelor de profilaxie şi combatere a
fenomenului criminalităţii. Scopul acestor metode constă în
diminuarea fenomenului criminalităţii, în prevenirea prin
diferite mijloace a săvârşirii de noi crime.

1.1 Descrieți istorciul și originile criminologiei.


Termenul “criminologie” este compus din cuvântul latinesc
“crimen” care înseamnă crimă (infracţiune) şi cuvântul grecesc
“logos” cu sens de cuvânt, idee, ştiinţă.
În acest sens criminologia ar fi ştiinţa care studiază
fenomenul criminal (definiţia criminologiei rezultând din
sensul etimologic al cuvintelor).
7
De-a lungul mileniilor societatea luptă continuu împotriva
celui mai mare flagel al tuturor timpurilor – criminalitatea. În
această luptă omenirea a cunoscut atât succese, cât şi
înfrângeri.
Astfel, criminologia pare să aibă origini la fel de îndepărtate ca
şi celelalte ştiinţe sociale, deoarece criminalitatea, ca fenomen
social, apare odată cu primele comunităţi umane.
Se consideră că primele preocupări pentru pedepsirea unor
comportamente individuale periculoase au fost determinate de
necesitatea autoapărării speciei umane, ce se constituia în
condiţii naturale vitrege care ameninţau în permanenţă
supravieţuirea.
O nouă etapă în dezvoltarea mecanismelor de reacţie împotriva
încălcării normelor sociale stabilite a fost determinată de:
-apariţia “răzbunării sângelui”;
-întărirea şi centralizarea puterii conducătorului.
“Răzbunarea sângelui” sporea puterea unui individ aparte,
deoarece toţi membrii grupării sociale asigurau şi efectuau
patronajul asupra confraţilor mai slabi.
„Intărirea şi centralizarea puterii conducătorului”. Iniţial, în
rezolvarea conflictelor, el se baza pe propria forţă fizică, mai
târziu aceasta fiind înlocuită de detaşamentul militar.
“Codul” lui Hammurabi a fost principalul izvor al
reglementării penale la popoarele învecinate cu Babilonul.
Multe norme din “Cod” se aplică în Egipt, în timpul Regatului
Nou (1650-1085 î.e.n.). Printre ele pedeapsa cu moartea pentru
rebeliune şi conspiraţie contra statului, pentru omor
premeditat, viol şi furt din mormintele regale.

8
Se fac primele încercări de combatere a corupţiei. Judecătorii
corupţi primeau pedeapsa capitală, care se executa prin
sinuciderea impusă.
. La baza “Codului” lui Hammurabi se află “legea talionului” –
“ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mănă pentru mănă,
picior pentru picior, arsură pentru arsură, vânătaie pentru
vânătaie”
Cele mai vechi codificări, descoperite pînă în prezent, sunt
Legile (Codul) din Eşnunna şi legislaţia lui Lipit-Iştar din Isin.
Această legislaţie se consideră că a fost alcătuită de regele
statului Eşnunna, Bilalama, de aceea mai sunt cunoscute şi sub
denumirea de legile lui Bilalama.
Avînd un conţinut foarte variat, ele conţin norme de drept civil,
drept penal, precum şi relaţii de altă natură.
Interesante sunt unele reglementări cu caracter penal: în art.
40 al Legilor din Eşnunna se stipulează că „…dacă omul va
cumpăra un sclav, o sclavă, un taur sau oarecare alt lucru, iar
pe vînzător nu-l va putea arăta, atunci el este hoţul”. Întîlnim
în această codificare antică şi primele elemente ale principiului
(legii) talionului.
Printre cele mai cunoscute codificări antice se înscrie şi Legea
celor XII Table, care a fost rodul creaţiei celebrilor jurişti,
politicieni şi filosofi romani. Legea reprezintă un adevărat cod
general, reieşind din varietatea dispoziţiilor de drept public şi
drept privat. Legea a exercitat o influenţă decisivă asupra
dreptului de mai tîrziu. Multe din categoriile juridice, noţiunile
şi conceptele actuale îşi au originea în dreptul roman. Tot de la
romani ne vine şi termenul des utilizat în criminologie de

9
delicte, prin care se desemnau infracţiunile.
Încă din acea îndepărtată perioadă încep să se constituie unele
norme şi legi, multe dintre care au fost oglindite în multiple
ordonanţe regale ale faraonilor. Totuşi, executarea acestora
era lăsată complet în mîna vizirului, mîna dreaptă a
faraonului. În una din ordonanţele sale, faraonul Tutmos III a
stabilit, chiar şi împuternicirile vizirului: conducerea cu
administraţia statului; conducerea cu toate instituţiile de
judecată (inclusiv era şi preşedinte al sfatului celor zece –
Curte supremă de justiţie, şi în acelaşi timp, organ de
conducere al statului); conducea toate lucrările îndeplinite
pentru faraon (de la construcţia sistemelor de irigare şi pînă la
ridicarea piramidelor); executa şi funcţia de şef al tuturor
depozitelor statale şi trezoreriei; executa funcţia de comandant
al armatei şi, în cele din urmă, era principalul notar cu dreptul
de a confirm aproprietatea cetăţenilor.
Printre codificările antice se înscriu şi Legile lui Manu. Această
codificare reprezintă apogeul modelului represiv de reacţie
socială împotriva criminalităţii, dar în acelaşi timp este şi un
izvor al dreptului penal contemporan. Pentru prima oară în
istoria omenirii, Legile lui Manu introduc un şir de cauze care
înlătură caracterul penal al faptei, precum ar fi: legitima
apărare, reţinerea infractorului, riscul întemeiat ş.a. Spre
exemplu, „… cel care a omorît apărîndu-se pe sine însuşi,
protejînd darurile jertfite, apărînd o femeie sau un brahman,
conform legii el nu comite un păcat”
Această Lege constă din 2.684 de strofe a cîte două versuri,
grupate în 12 cărţi. Legea lui Manu nu a apărut pe un loc gol,

10
avînd drept fundament vedantele – şcoli filosofice răspîndite
în India antică, iar vedele reprezintă culegeri de imnuri
religioase cu o vechime de cinci mii de ani.
Un rol deosebit în gîndirea hindusă îl joacă tratatele-învăţături,
care au fost transmise pe cale orală timp de secole şi
încredinţate scrisului abia recent – upanishadele. În India, din
cele mai vechi timpuri, pentru a primi o învăţătură, solicitantul
trebuie să se adreseze unui maestru, să-i dovedească obîrştia
sa nobilă şi să ceară cu smerenie privilegiul de a deveni
discipolul lui. După ce maestrul îl va socoti vrednic de a primi
învăţătura sa, solicitantul va fi admis ca discipol. În învăţătura
lor, maeştrii îi făceau să înţeleagă pe discipoli, că, totul se va
petrece chiar în om, în interiorul lui. Omul devenea astfel
stăpîn pe propriul destin.

1.2. Comparați gîndirea criminologică din Roma antică și


Grecia antică.
Grecia Antica:Platon se interesa de principiile crimelor si
analiza motivelor lor:ura,gelozia,tendinta la placeri.El opta pt
individualizarea pedepsei,caci pedeapsa e un bine pt infractor
care poate sa restabileasca armonia in sufletul sau.El accepta
pedeapsa cu moartea.A atras atentia la legiferarea-tr sa tinda
sa previna crima.,personificarea pedepsei.Cauza criminalitatii-
proasta eductaie.
Aristotel :egalitatea cetatenilro in fata legii.Rolul preventive al
pedepsei.El era sigur ca omul devine criminal dupa vointa sa,
dar mentiona si cauzele cind crimele au fost savirsite datorita
factorilor externi.El considera important ca tr de luat in

11
considerare circumstantele comiterii crimei si neatragerea la
raspundere pt acelea care erau savirsite in circumst ce nu
depind de fortele omului.
Juristii din Roma antica au preluat ideile celor din Grecia si
Sparta.La fel Cicero ca principalele cauze a infractiunilor
considera pasiuni irationale si zgircite la placeri si speranta la
aceea ce va fi nedepsit.La fel ca si grecii romanii spuneau dsp
importanta pedepsei si rolului sau preventive.Cicero spunea ca
pedeapsa tr sa fie echivalenta raului adus dar si laturii
subiective a infract.Seneca spunea ca pedeapsa tr sa tinda atit
la reabilitarea inculpatului,cit si la securitatea cetatenilor prin
influenta sa asupra lor.Publius Sir spune ca tr de tins la
extirpare criminalitatii,ci nu a criminalilor.Diferenta consta in
accea ca romanii au evaluat mai mult in acest domeniu,dar dr
lor se aplica numai cetatenilor romani ,dar nu si la sclavi sau
peregrini.

1.3. Proiectați ramurile criminologiei.


În prezent, criminologia cunoaşte o mare dezvoltare încât se
poate vorbi de mai multe ramuri sau subramuri ale ei.
1.Criminologia generală
Este o ramură cu caracter general, ramură ce îmbrăţişează
studiul întregului fenomen al criminalităţii, începând cu
criminalitatea – fenomen social sau de masă (volum, stare,
întindere, dinamică), continuând cu criminalul, crima,
mijloacele de luptă, cauzele generale şi mijloacele principale de
combatere etc. Ea cuprinde, de asemenea, date generale despre
criminali, cum este criminalitatea după vârstă (criminalitatea

12
minorilor, criminalitatea majorilor), criminalitatea după sex
(criminalitatea bărbaţilor, a femeilor).
2. Criminologia speciala
Teoretic, această ramură a criminologiei se ocupă cu studiul
unor părţi din criminalitate, bunăoară: criminalitate contra
persoanei:
- infracţiuni de omor,
- vătămare corporală,
- viol.
criminalitate contra proprietăţii publice ori private
-infracţiuni de furt,
-tâlhărie,
-distrugere,
-delapidare,
- înşelăciune.
Cercetările de criminologie specială sunt deosebit de
importante, fiindcă privesc părţi mai restrânse din
criminalitate, dar părţi mai unitare atât prin faptele –
infracţiunile ce-o compun, cât şi persoanele antrenate în aceste
fapte, precum şi locul ce-l deţine o anumită criminalitate în
cadrul general al criminalităţii.
3. Criminologia teoretică
Este o ramură a criminologiei care nu se confundă cu
criminologia generală; ea se caracterizează prin aceea că
studiază teoretic şi mai puţin aplicativ probleme de bază ale
criminologiei.
4. Criminologia clinica
Criminologia clinică examinează fenomenul criminal ca

13
fenomen individual, izolat şi se preocupă cu precădere de
acesta. Criminologia clinică, asemănătoare cu medicina clinică,
are misiunea de a efectua studii complexe ale criminalului, în
urma cărora se pune un diagnostic privind cauzele comiterii
unei infracţiuni şi apoi se face un pronostic asupra condiţiei
viitoare a criminalului respectiv.

II. Obiectul de studiu al criminologiei.


1.1 Definiti notiuni si conceptii cu privire la obiectul
criminologiei-
Obiectul de studiu al criminologiei- este viata unui idivid la o
etapa a vietii care comite infractiunea de la nastere si pina la
comiterea infractiunii.
Concepţiile cu privire la obiectul de studiu reflectă, în mod
firesc, particularităţile istorice ale procesului de formare a
criminologiei. Faptul că a apărut şi s-a dezvoltat, o perioadă de
timp, în cadrul altor discipline ştiinţifice, a dus la o dominare a
sistemului conceptual propriu altor discipline.
1.2 Determinati legaturile criminologice cu alte desciplini-
Criminologia - dreptul penal
Unitatea:
1) Filiaţia istorică. Cele două ştiinţe – criminologia şi dreptul
penal – au apărut în aceleaşi împrejurări, criminologia
dezvoltându-se în cadrul disciplinei dreptului penal.
2) Obiectul de studiu al celor două ştiinţe este
comun – criminalitatea (cu specificul că dreptul penal are un
obiect de studiu mult mai restrâns ca al criminologiei).

14
3) Scopul urmărit. Atât criminologia cât şi dreptul penal au ca
scop prevenirea şi combaterea infracţiunilor, adică slujesc
acelaşi scop practic şi anume cel al înţelegerii şi înfăptuirii
politicii penale de prevenire a manifestărilor infracţionale.
Criminologia – dreptul procesual penal

Există o corelaţie directă între dreptul procesual penal, ca


ştiinţă, şi criminologie.

Criminologia aduce contribuţii reale la înfăptuirea justiţiei


penale, prin aceea că datele şi concluziile despre
criminalitate, crimă, criminal etc. sunt într-o strânsă legătură
cu procesul penal în faza aplicării legii penale. Şi invers,
procesul penal are un aport important la progresul
criminologiei.

Dreptul procesual penal studiază principiile, categoriile,


instituţiile şi normele care reglementează procesul penal în
întreaga sa complexitate.

Criminologia – dreptul penitenciar

Intre criminologie şi ştiinţa penitenciară există evidente


deosebiri, în special, din amploarea obiectului de studiu al
criminologiei. Cele două ştiinţe se întâlnesc doar pe terenul
preocupărilor comune cu privire la infractor, la tratamentul şi
resocializarea acestuia. Dar această zonă de contact este
foarte profitabilă pentru ambele discipline. Importante studii
au fost efectuate de criminologi la locurile de detenţie a
infractorilor, iar rezultatele obţinute au constituit un
important rezervor de date utile aprofundării cunoaşterii

15
criminologice.
Criminologia – statistica
Criminologia nu poate fi concepută fără statistică. La nivel de
procuratură, instanţe de judecată etc., se culeg date statistice
ce se centralizează pentru a observa dinamica criminalităţii în
ansamblu şi pe categorii şi genuri de infractori şi infracţiuni.
1.3. Formulati metode si tehnice de cercetare in criminologie-
Criminologia utilizează o serie de metode de cercetare, care îi
permit obţinerea rezultatelor ştiinţifice urmărite. Exista doua
categori mari de metode:
1. Medote particulare (cu un grad maxim de generalitate, fac
parte metoda observării, metoda experimentală, metoda
istorică ).
Metoda observarii- reprezintă una din principalele căi de
cunoaştere a fenomenului infracţional. Nici o metoda de tip
particular nu se poate delimita de metoda observarii,deaorece
de aici se delimiteaza legatura intre cercetator si obicetul sau
de studiu. La rindul sau, metoda observarii se subclasifica in:
a. observarea emperica- este prezenta in cadrul oricărei
persoane, ea apare spontan în timpul zilei dintre individ şi
realitatea înconjurătoare, fiind limitat la sfera de interese ale
individului, la grupul social din care face parte.
b. observarea stiintifica- este orientată către un scop bine
determinat. Ea presupune o intimplare intenţionată şi o
metoda a realităţii, iar calitatea sa va depinde de nivelul
cunoştinţelor teoretice ale criminologului.
Metoda experimentala- Anume pe cale experimentală
cercetătorul sesizează legăturile între diferite fenomene dar

16
mai ales raportul de cauzalitate dintre acestea.
2. Metoda generala- cu un grad mai redus de generalitate.
Metoda clinică reprezintă calea prin care se tinde către o
cunoaştere multilaterală a personalităţii infractorului. Şi
criminologia clinică, în ansamblul său, are ca suport
metodologic această metodă.
Una din tehnicile fundamentale de percepere sistematică este
observarea- este recomandată în studierea colectivităţilor sau
grupurilor cu activităţi determinate, uşor de perceput,
urmărit şi studiat. Aici se pot distinge mai multe tipuri de
observare.

1) În raport cu fenomenul studiat relaţia observatorului


cu realitatea supusă observaţiei poate fi directă sau
nemijlocită şi indirectă, mijlocită (spre ex. observarea
documentelor);
2) în funcţie de etapa cercetării, observarea poate fi
globală şi parţială;
3) în raport cu obiectivele şi scopurile urmărite,
observarea poate fi sistematizată şi nesistematizată.
Observarea nesistematizată este mai greu de realizat deoarece
cercetătorul nu participă la viaţa grupului studiat;
4) în raport cu poziţia observatorului faţă de sistemul
studiat, observarea poate fi externă (observatorul se află în
afara sistemului studiat), internă (observatorul – în
interiorul sistemului).
Observarea internă mai poartă numele de observaţie
participativă. Ea poate fi:

- pasivă;
17
- activă;
- parţială;
- totală.

Metodologia cercetarii de investigare


1.1 Definiti notiunea de metoda si tehnica de investigare a
criminologiei-
Metoda este ordinea ce se pune în învăţarea unei ştiinţe,
urmând condiţiile şi particularităţile acelei ştiinţe. Deci,
metoda este o modalitate prin care cunoaşterea spontană se
transformă în cunoaştere critică, iar gândirea devine un
instrument de cercetare
Tehnica este procedura, felul practic, in care se utilizeaza o
metoda de cercetare.
1.2. Determinati metologia cercetarii criminologice-
Majoritatea criminologilor ultimelor decenii au fost
preocupaţi de necesitatea conturării unei metodologii a
cercetării criminologice, pentru stabilirea locului acesteia în
cadrul metodologiilor de ramură şi a raportului ei cu
metodologia generală.
Definiţia metodologiei cercetării criminologice rezultă din
complexitatea fenomenului infracţional, din necesitatea
investigaţiilor cu caracter sociologic, psihologic, biologic,
psihiatric, juridic etc., datele obţinute fiind integrate şi
corelate teoretic într-o manieră metodologică proprie
criminologiei.
1.3 Evaluati metode si tehnici de investigare criminologice-
18
tehnicile de investigare criminologice -pot fi umratoarele:
Ancheta sociala Cauzele care implica criminalitatea , cause
economice, sociale, politice, exista in orice perioada sociala si
apar ca factori constanti in ancheta sociala cu caracter
particular sau general.
Chestionarul – este utilizat in cercetarea criminologica
pentru efectuarea unor evaluari de ansamblu ale fenomenului
criminalitatii, in afara datelor statistice oficiale. Este
reprezentat de intrebari de logica si psihologie, de imagini
grafice, care determina pe cel anchetat sa explice un anumit
comportament social.
Interviul – este o tehnica de investigare si aprofundare mult
mai flexibila. Realizarea interviului trebuie facuta de
cercetatori bine pregatiti professional, cu tact, interes pentru
cercetare si confidentialitate.
Tehnica documentara – are in vedere lecturarea
documentelor care pot fi statisticile oficiale, dosare penale,
dosare personale, etc.

Scopul si functiile cercetarii criminologiei


1.1. Definiti scopul criminologiei-
Scopul general îl constituie fundamentarea unei politici
penale eficiente în masură să determine prevenirea şi
combaterea fenomenului infracţional.
Scopul imediat îl constituie stabilirea cauzelor ce determină
producerea crimelor şi oferirea de soluţii pentru identificarea
şi delimitarea acestuia.
1.2. Argumentati investigarea fenomenologice ale
criminalitatii-
19
1.3 Clasificati functiile criiminologiei
Funcţia descriptivă - este studierea şi consemnarea datelor
privind volumul criminalităţii într-o unitate dimensional-
temporală. Tot prin funcţia descriptivă se realizează
cunoaşterea structurii criminalităţii.
Criminologia utilizează principalele concepte de ordin
descriptiv, care sunt: mediul, terenul, personalitatea şi actul.
Mediul- este un concept operaţional care are mai multe
sensuri:

- mediul fizic (geografic) ce reprezintă mediul natural,


înconjurător, în care locuiesc oamenii;
- mediul social poate fi:
- mediul social global cuprinde totalitatea
factorilor de natură istorică, culturală etc., care determină
influenţele comune asupra tuturor membrilor societăţii;
-mediul personal cuprinde scopurile şi acţiunile colective ale
oamenilor, diferite modele de comportament, scheme de
valori şi norme, are urmatoarea structura (mediul familial,
mediul ocazitional(scolar-profesional), mediul ales sau
acceptat, mediul impus(penitenciar si militar))
Terenul
Personalitatea- este ansamblul trăsăturilor, biopsihologice
specifice şi stabile ale unui om care cu vinovăţie a săvârşit o
faptă, prevăzută de legea penală ca infracţiune.
Actul- constituie răspunsul pe care personalitatea îl dă unei
situaţii anumite.
Functia explicativa- consta în prezentarea de explicatii
privind combaterea fenomenului infractional în urma
20
studierii acestuia , explicatii ce pot sta la baza fundamentarii
politicilor de perevanire si combatere.
Funcţia explicativă este bazată pe următoarele concepte
operaţionale: cauză, condiţie, efect, factor, mobil şi indice.
- cauza este un element care determină producerea
fenomenului;
- condiţia este elementul favorizator;
-factorul este elementul care, într-o măsură mai mare sau mai
mică, are legătură cu crima.
- indicele este un simptom care permite un diagnostic
criminologic pus societăţii sau grupului studiat.
Functia predictiva- are in atentie conceptele de prezent,
viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc,
prognoza. Aceasta functie urmareste anticiparea unor
schimbari ale fenomenului criminal pe o anumita perioada si
evaluarea probabilitatii producerii evenimentului.

Functia profilactica-utilizeaza conceptele de reactie sociala,


control social, tratament, resocializare, prevenire primara,
secundara si tertiara. Cunoasterea elementelor cauzale si a
efectelor fenomenului criminogen, orientat spre o anumita
finalitate, determina functia profilactica a criminologiei.
Astfel se procedeaza la reformarea individului ca subiect al
actiunii si cunoasterii elementului rational identic, la
elaborarea politicii penale cat si a strategiei de
lupta globala impotriva criminalitatii.

Teoriile clasice
Gindirea lumii antice asupra criminalitatii
21
1.1. Relatai formele de limitare ale razbunarii-
- razbunarea singelui- avea posibilitatea membrilor mai slabi
- centralizarea si intarirea puterii conducatorului- activa in
interior
- amabandonul noxal- cedarea,transmiterea,renuntarea la
membrul savirsirii crimei
- talionul, principiile si legea talionului
- invoiala pecuniara
- oradriile ca pedeapsa- putea fi legata pentru adulter intr-un
sac si aruncata in apa, daca se inecaera vinovata...daca nu
atunci nu era vinovata.
- duelul- a fost cele care au pus capat multor multor razboiae
1.2. Argumentati problema fenomenelor criminalitatii in
conceptiile ginditorilor Grecii Antice- Primele explicaţii ce s-
au dat fenomenelor, proprietăţilor, obiectelor din lumea
înconjurătoare au avut un pronunţat caracter mistic,
creându-se în acest fel marile mituri privind geneza lumii.
Dovezi în acest sens reprezintă lucrările lui Sofocle –
Antigona şi Oedip. În Oedip autorul prezintă complexul
generat de împrejurarea în care Oedip îşi ucide tatăl şi se
căsătoreşte cu mama sa. Tragedia lui Oedip a fascinat
generaţii de creatori din cele mai diferite domenii.
Sofocle este acela care a arătat că sursa crimei o reprezintă
soarta omului, destinul.
Pitagora a fost preocupat şi de fenomenul criminalităţii,
afirmând referitor la noţiunile de crimă şi criminal: “Veneraţi
ştiinţa numerelor, pentru că viciile şi crimele nu sunt altceva
decât greşeli de calcul”.

22
În dialogul consacrat lui Protagoras, Platon arată “… căci
nimeni nu pedepseşte pe cei care săvârşesc nedreptatea
numai şi numai pentru acest lucru, anume pentru că au greşit,
cel puţin în cazul că cineva nu se răzbună ca un animal fără
judecată; cel care însă încearcă să pedepsească cu judecată nu
pedepseşte pentru greşeala comisă – căci lucrul săvârşit nu se
poate îndrepta – ci pentru viitor ca să nu mai repete greşeala
nici el, nici altul, văzând că acesta este pedepsit”
Aristotel a reflectat asupra problemei criminalităţii, arătând
că una din cauzele principale este sărăcia şi mizeria socială.
“După cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre
fiinţe, în aceeaşi măsură, lipsit de lege şi dreptate, este cea
mai rea dintre toate”, spunea Aristotel. El condamnă cultul
îmbogăţirii, arătând că cele mai mari crime se săvârşesc din
tendinţa spre lux şi bogăţie, şi nu din lipsa obiectelor de prima
necesitate.
1.3 Estimati influenta religiei in lupta impotriva criminalitatii
Fenomenul criminal atingând proporţii cu adevărat
spectaculoase, biserica, îngrijorată, a luat măsuri în vederea
limitării lui. Astfel, prin Edictul dat de Papa Paul IV s-a
hotărât distrugerea unei localităţi în întregime –
Montefortino de lângă Roma, considerată a fi un cuib de hoţi,
tâlhari şi asasini. Edictul a permis ca orice persoană să poată
ucide nepedepsit pe oricare membru al acestei localităţi.
Insa Sfântul Toma D’Aquino a arătat că geneza crimei se află
în păcat, respectiv în păcatul originar care este cauza şi
expresia tuturor manifestărilor antisociale. El a preconizat
pentru suprimarea criminalilor aplicarea pedepsei cu

23
moartea, susţinând că aceştia nu pot fi reeducaţi ci trebuie
stârpiţi pur şi simplu.
1.1 Descrieti legea termica si legea saturatilor
Legea termica- criminalitatea este un fenomen natural ce se
repta cu regularitate de la an la an
Legea saturatii- criminalitatea este un fenomen complex care
nu se repta mecanic de la an la an, ci este supusa saturatiei
(adica a legii), care face ca criminalitatea dintr-o perioada de
timp si spatiul sa nu depaseasca anumite limite minime si
maxime
1.2 Clarificati premisele aparitiei scolii pozitiviste Italiene.
La baza scolii pozitiviste stau urmat premise:
Fiziognomia studiază caracterele omului după trăsăturile
feţei (fizionomie), considerând că există o strânsă corelaţie
între trăsăturile feţei, pe de o parte, şi calităţile psihice, pe de
altă parte.
Întemeietorul fiziognomiei este considerat a fi Gian Batista
Dall Porta care în anul 1601 a publicat lucrarea “Fiziognomia
umană”, cunoscută în criminologie ca primul studiu ştiinţific
al omului criminal.
Frenologia (“frenos” – gr. – minte; “logos” – cuvânt, idee,
ştiinţă) este ştiinţa care consideră că facultăţile psihice ale
indivizilor sunt localizate pe anumite suprafeţe ale creierului
uman.
Fondatorul frenologiei este medicul neurolog german Franz
Josef Gall.
Antropologia generală (“antropos” - gr. - om) este ştiinţa care
studiază omul ca fiinţă biologică, precum şi evoluţia acestuia

24
prin studierea raselor şi etniilor, a formelor şi dimensiunilor
omului, precum şi a capacităţii de adaptare a acestuia la
mediu.
Creatorul antropologiei generale este medicul chirurg francez
Paul Broca
Curentul alieniştilor a adus o orientare nouă în criminologie,
considerând că fenomenul 3-C (crimă, criminal,
criminalitate) îşi are izvorul în bolile psihice ale indivizilor.
Denumirea curentului provine de la medicii psihiatri, care
consideră că criminalul este un bolnav psihic.
Printre cei mai de vază reprezentanţi ai alieniştilor, care şi-au
adus contribuţia la pregătirea fundamentului şcolii pozitive
italiene, au fost Philippe Pinel (1745-1826), Georges Cabanis
(1757-1818), Dominique Esquirol (1772-1840), care au sesizat
pentru prima dată legătura dintre comportamenul criminal şi
boala mintală, arătând că infractorul este doar un bolnav
psihic.
1.3 Autoevaluați rolul concepțiilor și teoriilor sociologice
clasice asupra criminalității
Tratarea principalelor curente în criminologie este destul de
diversă, deoarece oamenii de ştiinţă care au o orientare
comună în problemele de bază ale domeniului cercetat pot
avea opinii diferite în privinţa altor aspecte ale aceluiaşi
domeniu.
Marea majoritate a doctrinelor criminologice s-au concentrat
asupra cauzalităţii fenomenului infracţional. Acest criteriu a
fost utilizat de mulţi istorici ai criminologiei prin includerea

25
teoriilor criminologice în diverse orientări ce au apărut în
decursul timpului.
În cadrul orientării antropologic-biologice sunt reunite teorii
care conferă factorilor biologici o importanţă hotărâtoare în
geneza crimei. Specific pentru această orientare este limitarea
obiectului criminologiei la studiul infractorului prin
încercarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice
de ordin bioantropologic. O importanţă deosebită pentru
aprecierea corectă a conţinutului şi limitelor acestei orientări
este înţelegerea corectă a conceptelor fundamentale cu care
ştiinţele biomedicale operează, cum sunt acelea de ereditar,
înnăscut, constituţional etc.

1.1 Reproduceți gîndirea criminologică din Roma antică.


Roma, sub aspectul gândirii, era dominată de o înţelepciune
practică, concretă, având foarte puţine înclinaţii spre
abstract. În acest sens, un exemplu viu îl reprezintă educaţia
religioasă a cetăţenilor, educaţie foarte pragmatică. Cel mai
mare filosof al Romei antice – Cicero arată că, credinţa în
dumnezei aduce cuminţenie, ceea ce este de folos statului.
Cicero (sec. V î.e.n.) a creat o operă filosofică de mari
proporţii, ajungând la concluzia că înţelepciunea imobilizează
activităţile omeneşti datorită ataşamentului faţă de ea,
conducând la filosofie.
În perioada guvernării lui Pompei în Roma antică a fost
efectuat unul din primele experimente criminologice, când
piraţii prinşi în Marea Mediterană nu au fost omorâţi, ci
împrăştiaţi prin întreaga ţară şi împroprietăriţi cu pământ.

26
Cu timpul ei au devenit slujitori fideli ai statului. Despre
această experienţă Plutarh scria: “Pompei a reieşit din aceea
că, omul, după natura sa, nu este sălbatic. Chiar şi cele mai
crude fiare, văzând că cu ele se comportă bine, îşi pierd
cruzimea…”
Gândirea Romei antice a fost puternic influenţată de
platonism şi aristotelism. Acest lucru se observă în esenţa lui
Lucreţiu (anii 50 î.e.n.), Horaţiu (ultimii ani î.e.n.), Ovidiu,
Seneca (sec. I. e. n.), Vitruviu, Marc Aureliu ş.a. Spre
exemplu, Seneca, care era considerat cel mai mare moralist al
Romei antice, puternic influenţat de Platon, a fost printre cei
ce s-au preocupat de dreptul de a pedepsi şi a fundamentat
acest drept, susţinând posibilitatea dispariţiei totale a
fenomenului criminal
1.2 Demonstrați rolul școlii clasice (becariene) în constituirea
principiilor fundamentale de drept penal.
Un rol determinant în apariţia acestei şcoli l-a avut
iluminismul reprezentat de Voltaire, Montesquieu, Rousseau,
Diderot, Kant, Ferguson ş.a. Anume sub influenţa
iluminiştilor au apărut în a doua jumătate a sec. XVIII, lucrări
ce vor juca un rol hotărâtor în evoluţia ştiinţelor penale. La
loc de frunte se situează lucrările lui Cesare Bonesana
Beccaria şi Jeremy Bentham.
Cesare Bonesana Beccaria (1738-1794) s-a născut la Milano,
Italia. A absolvit colegiul din Parma, apoi Universitatea din
Pavia, devenind la vârsta de 20 de ani doctor în drept canonic
şi drept roman. A scris o serie de poeme, eseuri, articole,
studii. C.Beccaria a fost un om de cultură, un cititor pasionat

27
şi cunoscător a mai multor limbi străine.
Deşi şcoala este denumită numai a dreptului penal iar
Beccaria s-a conturat ca unul din cei mai mari penalişti ai
tuturor timpurilor, concepţiile sale întemeiate pe ideea
centrală a liberului arbitru de voinţă şi acţiune a individului,
conţin teze importante referitoare la fenomenul
criminalităţii, fiind astfel justificată extinderea şcolii la
domeniul criminologiei.
Totodată, C.Beccaria sugerează că unele din infracţiuni pun în
evidenţă factori criminogeni proprii. El a impus în conştiinţa
epocii principii fundamentale pentru dreptul penal modern,
cum ar fi:
- legalitatea incriminării şi a pedepsei;
- necesitatea individualizării pedepsei;
- caracterul personal al pedepsei.
Referindu-se la pedeapsa cu moartea, Beccaria evidenţiază
caracterul de clasă al criminalităţii, precum şi deosebirile de
tratament juridic dintre bogaţi şi săraci. Referitor la alte
tipuri de pedepse, autorul susţine că pedeapsa trebuie să fie
corespunzătoare nu numai faptei comise dar şi personalităţii
infractorului, acceptând că acesta din urmă poate fi influenţat
de anumiţi factori externi, factori de mediu fizic şi social.
1.3 Evaluați criminalitatea în Moldova și Țara Românească.
Criminalitatea acelei societăţi poartă amprenta
contradicţiilor interne şi externe agravate de expansiunea
Imperiului Otoman în Ţara Românească şi Moldova şi de
dominaţia Ungariei şi Imperiului Habsburgic asupra
Transilvaniei.
28
Problematica criminalităţii epocii şi a remediilor ei
preocupa conştiinţa individuală şi colectivă a populaţieii
statelor feudale (Ţara Românească (Muntenia),Ţara
Românească Moldova şi Voievodatul Român Transilvania.)
Spre exemplu, trădarea domnului (hiclenia) în Ţara
Românească şi Moldova, în cadrul criminalităţii societăţii
feudale era osluhul şi consta în neascultarea şi nerespectarea
poruncilor domului. Potrivit legii ţării, fiind săvârşită de
boieri şi nobili era pedepsită cu moartea. Osluh se considera
şi neascultarea de către ţăranii aserviţi a poruncilor boierilor
feudali, faptă care era pedepsită în Ţara Românească şi
Moldova cu amendă sau bătaie.
La fel, omuciderile care cunosc o frecvenţă ridicată în cadrul
criminalităţii societăţii feudale, erau pedepsite cu moartea (de
regulă executată prin tragerea în ţeapă).
Furturile şi tâlhăriile cunosc, de asemenea, o frecvenţă mare,
aducând prejudicii însemnate proprietăţii publice şi private.
Prins asupra “furtului pe faţă”, hoţul era pedepsit la moarte
prin spânzurare. În cazuri de tâlhărie (“vină mare”), vinovaţii
se pedepseau cu moartea prin spânzurare la locul faptei.
Foarte aspru erau pedepsiţi, mai târziu, în perioada
Regulamentelor organice (anul 1831 în Ţara Românească şi
anul 1832 în Moldova), magistraţii care judecau strâmb în
schimbul banilor primiţi. “Nu trebuie să primeşti daruri –
spunea A.D.Xenopol – nici pentru lucrurile bune, nici pentru
cele rele”.

1.1.Descrieți școala mediului social și școala interpsihologică

29
(Gabriel Tarde).
Anume lui Lacassagne îşi datorează denumirea şcoala lioneză
(după denumirea localităţii în care a trăit şi a activat). Fiind
întemeietor şi fondator al ideii, el susţinea că individul
criminal nu se naşte criminal, după cum afirmau
reprezentanţii şcolii pozitiviste italiene sub conducerea lui
Lombroso. Afirmaţia şcolii sociologice franceze se baza pe
ideea că criminalul este un produs al mediului social în care
trăieşte, produs al condiţiilor necorespunzătoare ale vieţii
sale economice.
Şcoala a întocmit un “calendar al crimelor”, bazându-se pe
teoria că asupra criminalităţii influenţează factorul fizic,
mediul climateric şi natural. Se susţinea că numărul crimelor
împotriva proprietăţii creşte iarna şi scade vara, în timp ce
numărul crimelor împotriva persoanelor creşte o dată cu
creşterea temperaturii, atingând cel mai înalt nivel în timpul
verii. Acest calendar ilustra grafic nu numai situaţia
criminogenă şi a criminalităţii, ci şi modul exprimării lor
coraportat la lunile anului.
Insa in opinia lui Leonse Manouvrier, crima este materie
sociologică, iar criminalul un produs sociologic. Prin alte
cuvinte, Manouvrier confirmă prin ideile sale concepţia
exprimată de Lacassagne.Concepţia sa privitoare la conţinutul
categoriei de mediu social el îi atribuie un rol mai important
decât Lacassagne ce nu este întru totul exactă şi suficientă
deoarece, se consideră că prin mediul social se înţelege “tot
aceea ce omul vede, aude şi învaţă”;
In ceea ce priveste scoala interpsihologica, Gabriel Tarde este

30
adeptul psihologismului sociologic şi respectiv al ideii că
“socialul” este un fenomen de interrelaţii de nivel psihologic
între indivizi, coordonate de legile imitaţiei, ale opoziţiei şi
adaptării, în cadrul unui sistem de echilibru dinamic, al unui
sistem aflat în continuă schimbare şi transformare. În final,
postulatele lui G.Tarde invocă criminalitatea ca un fenomen
social, dispunând de cauze preponderent sociale ca: mizeria,
incultura, influenţa negativă a mediului social înconjurător şi
altele.
1.2. Argumentați tezele școlii sociologice a lui Emil Durkheim.
Principalele lucrări a lui Emil Durkheim sunt: “Diviziunea
socială a muncii” (1863), “Regulile metodei sociologice”
(1895), “Suicidul” (1897), “Prohibirea incestului şi originile
sale” (1897).
Pornind de la premisa caracterului social al criminalităţii,
E.Durkheim a formulat în lucrările sale o serie de teorii
originale privind geneza, natura şi perspectivele acesteia.
Astfel, analizând în unele din lucrările sale criminalitatea,
autorul o consideră ca făcând parte din orice societate
normală – crima este o parte integrantă a tuturor societăţilor.
Întrucât “nu poate exista o societate în care indivizii să nu se
abată, mai mult sau mai puţin, de la tipul colectiv, este
inevitabil ca şi printre aceste abateri să fie unele care să
prezinte caracter criminal. Ceea ce le dă acest caracter nu este
importanţa lor intrinsecă, ci aceea pe care le-o împrumută
conştiinţa comună”. Întrucât crima este un act care trebuie
pedepsit, o societate scutită de crimă este absolut imposibilă.
Crima este, după opinia lui Durkheim necesară. Prin urmare,

31
criminalitatea trebuie analizată şi explicată nu prin ea însăşi
ci în legătură cu o cultură determinată în timp şi spaţiu.
Faptele sociale se împart în “normale” şi “anormale” şi din
acest punct de vedere criminalitatea este un fenomen normal,
care însoţeşte în permanenţă orice colectivitate sănătoasă.
Astfel, anomia reprezintă, în concepţia lui Durkheim, o stare
obiectivă a mediului special caracterizată printr-o dereglare a
normelor sociale, datorită unor schimbări bruşte – crize
economice etc., - ceea ce duce la o neconcordanţă între nevoile
individului şi mijloacele disponibile pentru a le satisface.
Durkheim arată că individul, cu cât are mai mult, cu atât
doreşte mai mult, întrucât primirea unor bunuri şi avantaje
nu face decât să stimuleze şi nu să satisfacă sau să reducă
nevoile sau dorinţele acestuia.
Meritul acestor concepţii constă în special în replica pe care a
dat-o concepţiilor bioantropologice, deschizând noi
perspective în faţa cercetării ştiinţifice a cauzelor
criminalităţii.
1.3. Formulați rolul școlii pozitiviste italiene în constituirea
criminologiei ca știință.
Scoala pozitivista italiana este ceea care a contribuit colossal
la constituirea criminologiei ca disciplina
autonoma,cuprinzind idei foarte importante pt criminology la
care sa ajuns prin intermediul unor ginditori care au avut
valoroase idei darn u sau ridicat la nivelul unei scoli.Comun
pt ei este tenta pozitivista bazata pe metoda experimentala
renuntind la studierea infractiuni ca entitate juridical in
favoarea studiului infractorului ,adica a omului viu ce a comis

32
infractiunea.Acesti ginditori se inscriu in curentele
criminologice ce tin de fiziognomie,frenologie,antropologie
generala si alienism.
In cadrul orientarii anthropologic-biologice sunt reunite
teorii care confera factorilor biologici o importanta
hotaritoare in geneza crimei.Specific pt aceasta orientare este
limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului prin
incercarea de a demonstra prin incercarea de a demonstra
existenta unor trasaturi specifice de ordin bioantropologic.O
importanta deosebita pt aprecierea corecta a continutului si
limitelor acestei orinetari este intelegerea corecta a
conceptelor fundamentale cu care stiintele biomedicale
opereaza cum sunt acelea de ereditar,innascut,constitutional.

1.1. Relatați școala cartografică.


Reprezentanţii şcolii cartografice sunt – Andre Michel
Guerry (1802-1866) şi Adolphe Quetelet (1796-1874).
Denumirea şcolii i-a fost acordată pentru că adepţii ei
evidenţiau rolul factorilor de mediu şi geografici asupra
comportamentului criminal, rolul aşa-ziselor hărţi ale
criminalităţii. Deci, crimele, în acest context, depind de:
climă, temperatură, altitudine, latitudine, erupţii solare etc.
Cu această denumire – şcoala cartografică sau geografică, nu
sunt de acord unii criminologi, considerând că denumirea
este prea restrânsă, adepţii şcolii studiind nu numai
dependenţa geografică a criminalităţii. Totuşi, ei au fost acei
care au acreditat termenii utilizaţi destul de frecvent în epoca
contemporană ca “factor geografic”, “geografia crimei”, “zona

33
criminogenă” şi “hartă a criminalităţii”.
In cele din urma Quetelet considera că omul este un produs al
mediului fizic şi social, iar fiecare infracţiune este pregătită de
însuşi societate, criminalul fiind doar instrumentul de
executare.
Principalele teze ale şcolii cartografice merg spre ideea de
bază că criminalitatea este în esenţă un fenomen social,
natural, care se repetă de la an la an, cu aceeaşi regularitate şi
constanţă, ceea ce permite previzibilitatea producerii sale în
viitor.
Datorită acestei legi – “legea dezvoltării cu constanţă şi
regularitate a criminalităţii” – se poate aprecia câte crime
vor fi comise în viitor. La această lege s-a ajuns în special pe
baza datelor statistice.
a) O teză principală formulată de Guerry şi Quetelet
este faimoasa lege termică a criminalităţii, potrivit căreia
criminalitatea se repetă cu constanţă şi regularitate de la an la
an, iar aceasta se face sub influenţa unor factori fizici cum
sunt latitudinea, susţinând, de exemplu, că infracţiunile de
violenţă predomină în sezonul cald sau în sud, iar
infracţiunile împotriva proprietăţii predomină în nord sau în
sezonul rece.
Această şcoală are un merit colosal, fiindcă este prima care a
sesizat legăturile ce există între criminalitate şi fenomenele
din mediul social şi natural. Adepţii şcolii au observat şi
argumentat caracterul repetabil al criminalităţii, subliniind
necesitatea luării unor măsuri cu caracter penal şi social de
combatere a criminalităţii.

34
1.2.Comparați teoriile din cadrul curentului psihologic clasic
(asociaționism, behaviorism, etc).
O comparare esentiata ce sta la baza teoriilor din cadrul
curentului psihologic clasic intre asociationaism si
behaviorism este:
1. Asociaţionismul este un curent psihologic de orientare
materialist-mecanicistă răspândit în Europa între sec. XVIII-
XIX.
Behaviorismul este un curent psihologic american apărut la
începutul sec. XX.
2. Conform asociationismului, mecanismul fundamental al
formării însuşirilor şi proceselor psihice umane îl reprezintă
procesul de asociere, susţinând că fiecare proces psihic,
fiecare însuşire este rezultatul unui lanţ sau compoziţii
asociative, formate în conştiinţa individului normal sau
criminal, independent de voinţa acestuia.
Insa denumirea curentului provine de la cuvântul englez
“behaviour”, care înseamnă comportament. De aici,
behaviorismul mai poartă denumirea de teoria
comportamentelor.
Acest curent american a pus la baza studierii
comportamentului uman relaţia dintre stimul-răspuns.
Potrivit acestei concepţii, pentru a analiza procesele psihice,
trebuie să pornim, în exclusivitate, de la date obiective,
respectiv de la reacţiile glandulare, viscerale, musculare sau
laringale ale individului, la stimulii exteriori.
3. La asociaţionism teorie este în mare parte neştiinţifică,
fiindcă reduce explicaţia comportamentului criminal doar la

35
asociaţiile de idei, ceea ce este normal, dar absolut incomplet.
În fine, asociaţionismul anume din această privinţă şi este
cunoscut şi sub denumirea de “atomism psihologic”.
Iar la behaviorism această orientare este considerată de
marea majoritate a autorilor ca fiind neştiinţifică şi
unilaterală, întrucât nu sesizează cauzele reale ale
fenomenului criminalităţii, încercând fără succes să readucă
şi să explice aspectele de comportament. Anume din aceste
consideraţii această orientare mai este cunoscută şi sub
denumirea de “psihologie fără conştiinţă” sau “psihologia
obiectivă”.
1.3. Evaluați rolul freudismului și a doctrinei psihanalitice în
criminologie.
Se consideră că psihanaliza a constituit punctul de trecere de
la psihologia criminală la criminologia psihologică.
Sigmund Freud s-a născut la 6 mai a.1856 în localitatea
Freiberg, pe teritoriul Cehoslovaciei. El şi-a petrecut întreaga
copilărie la Viena. El a fost medic neurolog şi psihiatru vienez
de mare renume, creatorul unei doctrine originale care-i
poartă numele – freudismul.
Teoriile freudiste nu au apărut pe un teren gol. Ideea de
psihanaliză aparţine unui tovarăş al său mai mare – Iosif
Breier precum şi specialistului în hipnoză, francezului Jean
Charcot care activa la Spitalul Salpetriere, unde S.Freud şi-a
desfăşurat practica.
Pentru prima dată cuvântul de psihanaliză a fost utilizat de
Freud într-un ziar francez din a.1896 şi aproape 10 ani el a
fost singurul reprezentant al acesteia.

36
Printre principalele lucrări ale lui Sigmund Freud se numără:
“Psihopatologia vieţii cotidiene”, “Interpretarea viselor”,
“Psihologia maselor şi analiza eului”, “Noi prelegeri de
psihanaliză”, “Introducere în psihanaliză”, “Eul şi sinele”,
“Totem şi tabu”
Freud are meritul incontestabil de a introduce o manieră cu
totul originală în explicarea mecanismelor psihicului uman
prin metoda psihanalitică. Prin studiile sale, el a încercat să
demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de
sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul de
formare a acesteia.
Teoria lui Freud a rezultat din două etape decisive. Prima
etapă conţine ideea referitoare la inconştient – “partea
invizibilă a aisbergului, care formează cel mai larg şi cel mai
puternic sector al minţii noastre”. Inconştientul, în concepţia
lui Freud, se deosebeşte de preconştient care, deşi în mod
normal este asemănător inconştientului, poate fi stimulat
prin diverse procese de gândire şi deveni conştient. Deci,
prima etapă include inconştientul, preconştientul şi
conştientul ca nişte entităţi autonome.
Meritele lui S.Freud sunt enorme, iar realizările lui au fost
utilizate cu succes în medicină, reuşindu-se vindecarea unor
tulburări psihice. Cu ajutorul metodei psihanaliste, el a
introdus o manieră originală de explicaţie a mecanismelor şi
proceselor psihice; a elaborat concepţii noi cu privire la
aparatul psihic, iar psihanaliza este tot mai des folosită,
virtuţile ei nefiind însă pe deplin elucidate.

37
Teoriile contemporane
1.1.Descrieți orientările criminologice contemporane asupra
criminalității.
Orientările criminologice contemporane asupra criminalității
sunt: teorii de orientare bioantropologică, teorii de orientare
psihologică și teorii de orientare sociologică.
Teoriile de orientare bioantropologică cuprinde o serie de
teorii printre care: teoria inadaptării sociale (Olof Kimberg),
teoria constituției delincvente (Benigno di Tulio – Manual de
antropologie criminală), teoria endocrinologică a
criminalității, teoria stării de pericol, teoria criminologiei
clinice, teoria cromozomului crimei și operele clasicilor
literaturii universale (W. Shakespeare, Dostoievschi, Balzac,
etc).
Din cadrul teoriilor contemporane de orientare psihologică
fac parte: teoria infiorității (Alfred Adler), Teoria lui David
Abrahamsen, teoria lui Etienne de Greef, testele de
personalitate, teoria personalității criminale a lui Jean
Pinatel.
Printre teoriilor contemporane de orientare sociologică se
numără: teoria ecologică, teoria asociațiilor diferențiate,
teoria conflictului de cultură, teoria anomiei sociale a lui
Robert Merton, teoria marxistă, teoria apărării sociale, teoria
noii criminologii, etc.
1.2. Demonstrați teoria constituției predispozant
delincvențiale.
Pornind de la sensul acestei teorii putem spune că teoria dată
38
explică existența unei constituții anatomice a omului ce este
predispusă la comiterea de delicte.
Autorii acestei teorii sunt: Ernst Kretschner, W. Sheldon,
Houton, Pende.
Teoria dată se regăsește în următoarele opere: „Fizic și
caracter” de Ernst Kretschner (1925), „Structura
caracterului” (1921), „Criminalul american” Houton (1939),
„Varietatea criminalității minore” Sheldon (1949).
Teoria dată are la bază următoarele teze:
1. Există o corelație între structura corpului uman și
trăsăturile sale fizice pe de o parte, și caracterul persoanei pe
de altă parte. Principalele tipuri caracteriale sunt: a.
Constituția corpului, b) Caracterul, c) Temperamentul.
Există tipuri constituționale distincte (tipologii):
a) picnic – scund, grăsuț, intelegent, vesel, şi fiind
predispus la săvârşirea infracţiunilor ce necesită o doză
sporită de viclenie – falsuri, escrocherii, fraude ş.a.
b) tipul astenic – caracterizat prin trăsături longiline,
umeri înguşti şi musculatură subdezvoltată, fiind firavi, calmi
şi energici, având o predispoziţie delincvenţială mare la
săvârşirea unor infracţiuni din cele mai variate;
c) tipul atletic – cu musculatura puternică şi o bună
stabilitate psihologică, înclinaţi la comiterea infracţiunilor
contra persoanelor şi a bunurilor;
d) tipul displastic – cu disproporţionalităţi şi dezarmonii
în dezvoltarea corporală, înclinat spre comiterea unor
infracţiuni grave şi spre recidivă.
2. Fiecare tipologie are și un anumit tip de temperamet:
39
- endomorf-viscerotonic, având o dezvoltare mai
pronunţată a organelor interne;
- mezomorf-stomatotonic cu o dezvoltare puternică a
musculaturii;
- ectomorf-cerebrotonic cu o mai mare dezvoltare a
scoarţei cerebrale şi a inteligenţei.
Printre meritele teorii date se numără:

a) sunt printre principalii continuatori ai


lombrozianismului.
b) Multe din concluziile/cercetările lor au fost confirmate
(există legături între particularitățile fizice ale minorilor și
înclinațiile lor spre un anumit tip de criminalitate).
c) Au făcut numeroase cercetări (spre exemplu Houton a
comparat 13 000 condamnați cu 3 208 noncriminali).
Printre cei mai aspri critici au fost: Sutherland și Cressey. Au
fost criticați pentru lipsa de suport științific în majoritatea
concluziilor.
1.3. Selectați și autoevaluați cea mai importantă teorie
contemporană de orientare sociologică.
Cea mai importantă teorie contemporană de orientare
sociologică este teoria ecologică. Teza principală constă în
aceea că orice element indiferent de natura sa din momentul
în care intră relații cu alte elemente este susceptibil de a fi
implicat într-o relației cauzală. În același context relația
dintre om și societate este examinată prin intermediul
particularităților ecologice.
Cu toate că marele neajuns al acestei teorii constă în
explicarea criminalităţii doar sub aspectele fenomenologice
40
ale acesteia, nedezvăluind esenţa fenomenului, cauzele reale
de natură economică şi social, totuşi, meritul şcolii de la
Chicago este incontestabil: atragerea atenţiei asupra
condiţiilor de viaţă, hrană şi educaţie din cartierele nevoiaşe,
locuite de emigranţi, latino-americani şi negri. Teoria a
deschis calea unor cercetări mai complexe privind raportul
dintre anumite fenomene sociale, ca urbanizarea,
industrializarea şi criminalitatea.

1.1.Definiti notiunea de psihanaliza


Psihanaliza înglobează o serie de concepții dezvoltate de
Sigmund Freud privind explicarea fenomenelor psihice,
bazate în primul rând pe cercetarea proceselor desfășurate în
inconștient și a relațiilor sale cu conștientul, din care rezultă
procedee terapeutice aplicate în cazul tulburărilor
psihopatologice.
Psihanaliza este în același timp
- un procedeu de cercetare a proceselor psihice cu scopul de a
investiga semnificația faptelor și reprezentărilor ce au loc în
inconștient;
- o metodă de terapie a tulburărilor psihice, în cadrul căreia se
tinde la rezolvarea acestora prin aducerea la suprafață și
clarificarea semnificației rezistențelor, transferurilor și
dorințelor ascunse ale pacienților;

41
- un sistem complex de teorii cu privire la efectele proceselor
psihice inconștiente asupra trăirilor, gândirii și activității
oamenilor. Elementele acestor teorii derivă din cercetarea
proceselor psihice și terapia stărilor psihopatologice.
Psihanaliza desemnează concomitent trei lucruri.
1.O metodă de investigarea a minţii. Şi în special a minţii
inconştiente;
2. O terapie a nevrozelor inspirată din metoda de mai sus;
3. O nouă disciplină de sine stătătoare care se bazează pe
cunoştinţele dobîndite în urma aplicării metodei de
investigare şi experimentelor clinice.
Prin urmare nu este nimic confuz în definiţia psihanalizei.
Psihanaliza este o tehnică specifică de investigare a minţii şi o
terapia inspirată de această tehnică. Eu aş pune terapia pe
primul plan pentru a sublinia şi mai clar că psihanaliza nu
este nimic speculativ, că ea se învecinează mai degrabă cu
psihoterapia şi mai puţin cu filozofia.
1.2. Demonstraţi teoria personalităţii criminale a lui Jean
Pinatel.
Această teorie e concepută ca un model explicativ, capabil să
aducă lămuriri atît în ce priveşte geneza, cît şi dinamica
actului criminal.
Noţiunea de „personalitate criminală” nu trebuie înţeleasă ca
un tip antropologic, o variantă a speciei umane. Ea este un
„instrument clinic, un concept operaţional”. Pinatel neagă
existenţa diferenţei de natură între oameni cu privire la actul
criminal: „Psihanaliza ne-a învăţat în acest sens unele lucruri

42
pe care le ştiam încă de la Decalog. Orice om, în circumstanţe
excepţionale, poate deveni delincvent”.
Inexistenţa diferenţei de natură între oameni nu exclude însă
existenţa unor diferenţe graduale în privinţa „pragului lor
delincvenţial”.
Indivizii necesită instigări exterioare de diferită intensitate
pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea
la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite
trăsături psihologice care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc
„nucleul central al personalităţii criminale”.
Reluând elementele pozitive ale teoriilor existente, J.Pinatel
construieşte o teorie explicativă centrată în jurul conceptului
de personalitate criminală. În una din lucrările sale, autorul
formulează posibilitatea conturării unei astfel de
“personalităţi criminale”, un fel de portret robot al acestei
personalităţi. Pinatel respinge teza existenţei unor diferenţe
de natură umană între infractori şi noninfractori, acceptând,
mai degrabă, o diferenţă de grad, unde gradul este nivelul de
la care impulsurile endogene şi excitaţiile exogene îl
determină pe individ să comită fapta antisocială. Sub aspect
comparativ, teoria lui J.Pinatel este ceva mai moderată decât
cele ale predecesorilor săi.
În concepţia autorului, personalitatea criminală este alcătuită
dintr-un nucleu central, care include un şir de trăsături de
bază:
1) egocentrismul, după care criminalul se dovedeşte
extrem de individualist şi de egoist;

43
2) labilitatea, după care criminalul are o construcţie
psihică şi morală slabă, firavă, schimbătoare;
3) indiferenţa afectivă, după care criminalul este rece,
lipsit de milă, de simpatie faţă de semenul său;
4) agresivitatea, tendinţa spre violenţă şi duritate etc.
Fiecare dintre aceste trăsături, luate izolat, nu sunt specifice
doar acestei categorii de persoane şi numai reuniunea lor
într-o constelaţie conferă personalităţii vocaţia crimei.
Aceste patru componente ale nucleului personalităţii au
următoarea distribuţie:
- agresivitatea joacă un rol de incitare, fiind o
componentă activă, iar
- egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa afectivă au
rolul de a neutraliza inhibiţia trecerii la act prin împiedicarea
subiecţilor de a lua corect în considerare aprecierea socială
ori sentimentul de compasiune şi simpatie pentru altul. Zis
altfel, rolul lor este de a da „culoare verde” agresivităţii.
O trăsătură de bază, caracteristică criminalului, este şi nivelul
scăzut de inteligenţă. Conform datelor statistice dintre cei ce
comit furturi, 34% sunt debili şi 26% sunt înapoiaţi mintal; cei
ce comit omoruri 47% sunt debili mintali şi 26% sunt
mărginiţi; cei ce comit violuri, 50% sunt debili mintali şi 50%
sunt înapoiaţi mintali.
După J.Pinatel, aspectul psihologic al criminalului trebuie
completat şi cu alte elemente. Aşa, nivelul de cunoştinţe,
nivelul de instruire al criminalului este, în general, scăzut.
Aceasta se exprimă prin numărul mare de analfabeţi în
rândurile criminalilor, de cei care au întrerupt sau abandonat
44
şcoala. În consecinţă, nivelul scăzut de cunoştinţe referitor la
normele de conduită socială, nivelul de pregătire profesională
etc. Toate acestea duc la inexistenţa frânelor care în mod
obişnuit inhibă la indivizii normali starea de agresivitate.
În sfârşit, conform conceptului de personalitate criminală,
infracţiunea este o faptă omenească, iar criminalii sunt
oameni obişnuiţi, ca toţi ceilalţi; ceea ce îi deosebeşte este
“trecerea la act”, care constituie expresia “diferenţei de grad”
şi astfel, între personalitatea infractorului şi cea a
noninfractorului există doar o diferenţă cantitativă şi nu una
calitativă.
În acest context criminologia însăşi apare ca o ştiinţă ce
studiază trecerea la actul delictual, evaluând reacţia
personalităţii faţă de o situaţie specifică care creează “ocazia
infracţională”.
Este cert faptul că, pentru Pinatel, teoria personalităţii
criminale, cu toate că este construită pe datele criminologiei
generale, reprezintă o ipoteză de lucru în domeniul
criminologiei clinice.
Iniţial, teoria personalităţii criminale a fost concepută pentru
a explica fenomenul criminal individual. Ulterior, această
teorie a fost extinsă cu privire la criminalitate.
Totodată, ea a constituit o bază de lansare pentru
teoriile „trecerii la act”, care aparţin criminologiei dinamice,
„succesoarea” etiologiei criminale.
1.3.Evaluaţi importanţa teoriilor contemporane de orientare
psihologică în criminologie.

45
În cadrul orientarii psihologice sunt grupate principalele
teorii si conceptii criminologice, a caror trasatura comuna
rezida in centrarea explicatiei cauzale pe factori psihologici,
iar deosebirea in caracterul mai mult sau mai putin
exclusivist al determinismului psihologic.
În comparaţie cu teoriile de tip antropologic, psihopatologic,
sociologic, care nu au urmărit rolul deciziei libere a
individului in geneza crimei, orientandu-se spre o
determinare de tip mecanicist intern sau extern, teoriile de
orientare psihologică pledează pentru concilierea factorilor
de personalitate libera a individului cu cei de determinare exo
sau endogena, recunoscandu-se pana la urma ideea unei
determinari relative a comportamentului criminal.
Trecere în revistă a celor mai valoroase teze formulate de
reprezentanţii teoriei:
1. A. Adler: Complexul de inferioritate al individului
declanşează dorinţa acestuia de a-şi depăşi condiţia proprie,
care se poate manifesta prin acţiuni antisociale, menite să
compenseze complexul prin faptul situării sale în centrul
atenţiei publice.
2. Etienne de Greef (teoria psihomorala) stabileşte cele trei
faze de evoluţie ale psihicului către săvîrşirea crimei:
asentiment temperat, asentiment formulat, criza. Individul
care a parcurs aceste faze capătă un “Eu” care consimte şi
tolerează ideea crmei, prin aceasta deosebindu-se de un non-
infractor. Primul va trece mai uşor la comiterea crimei
aflîndu-se într-o situaţie favorabilă.

46
3. J. Pinatel (vezi mai sus) : - “personalitatea criminalului” –
ipoteză pentru dezvoltarea criminologiei clinice;
- a constituit o bază de lansare pentru teoriile „trecerii
la act”, care aparţin criminologiei dinamice, succesoarea
etiologiei criminale.
- a negat existenţa diferenţei de natură între criminali şi non-
criminali (teză susţinută de reprezentanţii şcolii
bioantropologice), situînd în centrul atenţiei personalitatea
criminalului ca sumă de trăsături specifice cumulative.

1.1Definiți teoria ecologică.


A aparut in anii 20-30 sec XX reprezentat de autori
americani.Scoala data sustine ca anumite zone orasenesti
constituie factori hotaritori ai criminalitatii.Clifford Shaw-
procentul criminalitatii e mai mare in zonele sarace a
orasului.Autorii au intocmit harti,calculau rata delicventei in
anumite zone.Reprezentantii acestei scolij au formulat
conceptul de zona criminogena specifica(saracia).Au atras
atentia asupra nivelului de viata ,de educatie.
1.2Comparați teoria asociațiilor diferențiate și teoria
conflictului de culturi.
Teoria asociatiilor diferentiate mai este denumita
invatata,deoarece adeptii ei (Sitherland)sustin ca
comportamentul criminal nu e inascut ci e invatat prin
imitatie,prin comunicare.Teoria conflictului de culturi e mai
numita si dobindita(diferenta intre norme,valori in diferite
grupuri sociale pe care individul tre sa le accepte).

47
Teoria asociatiilor diferentiate se bazza pe ideea invatarii in
cadrul unui grup restrins de persoene in care ei au un
comportament asemenator si daca unul zice ca legea nu
trebuie respectata atunci toti nu o respecta si invata
comportamentul incorect de le ceilalti.
Teoria conflictului de culturi se bazza pe ideea ca
comportamentul criminal nu se invata,ci apare in rezultatul
diferentierii de valori,norme din diferite grupuri sociale,fapt
ce pt unii e corect iar pt altii nu e corect. Si astfel apare lupta
intre diferite valori,protestul claselor joase impotriva celor
inalte.
Pe de alta parte aceste 2 teorii nu se deosebsc tre,pt ca ambele
ocolesc existenta unei legaturi intre comportamentul criminal
si problemele socoale existente.
1.3Autoevaluați rolul teoriilor sociologice contemporane
asupra criminalității.
Au introdus noi metode de combatere si prevenire a
criminalitatii si au atras atentia asupra unor probleme
importanta.De ex.teoria ecologica a atras atentia asupra
problemelor legate de nivelul de
viata,educatie,securitate.teoriile asociatiilor diferentiate cu
teoria conflictului de culturi au atrs atentia asupra procesului
de educatie,migratie,armonie in societate.Teoria apararii
sociale a trezit interes pt modificarea si imbunatatirea
intregului sistem de pedepse si de combatere a criminalitatii
nu prin pedepsire ci prin resocializare-

1.1. Definiți testele de personalitate.

48
Testele de personalitate sunt niste probe care au drept scop să
dezvăluie acele trăsături ale individului care îl determină să
reacţioneze într-o anumită manieră, într-un caz dat. Testele
de personalitate sunt utilizate în cercetările criminologice
experimentale prin care se urmăreşte explorarea
personalităţii infractorului, dezvăluirea - într-o primă etapă -
a acelor factori care ar putea diferenţia, pe plan psihologic,
infractorul de noninfractor, pentru ca, într-o etapă ulterioară,
să se poată concluziona asupra unei eventuale corelatii intre
criminalitate si anumite tipuri de personalitate .
1.2. Argumentați teoria lui Etiene deu Greffe.
Principalul reprezentant al teoriei psihomorale este
criminologul belgianEtienne de Greef6. El
consideră că structurile afective ale individului sunt
determinate de două grupuri fundamentale deinstincte: de
apărare şi de simpatie. În cursul copilăriei aceste instincte se
pot altera, determinând un sentiment de injustiţie, o stare de
inhibiţie şi indiferenţă afectivă. În opinia autorului,
personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui
proces lent de degradare morală a individului, denumit
proces criminogen, care îl conduce la comiterea actului
infracţional.
În evoluţia acestui proces se disting trei etape. În prima etapă,
numită de autor "faza
asentimentului temperat", individul normal suferă o
degradare progresivă a personalităţii ca
urmare a unor frustrări repetate. Convins de injustiţia
mediului social în care trăieşte, el nu mai

49
găseşte nici o raţiune pentru a respecta codul moral al acestui
mediu.
În cea de-a doua etapă, denumită a "asentimentului
formulat", individul acceptă comiterea
crimei, îşi caută justificări, caută un mediu mai tolerant.
În cea de-a treia etapă apare "criza", în decursul căreia este
acceptată eliminarea victimei,
aşteptându-se ocazia favorabilă pentru "trecerea la act". În
această ultimă fază, individul trece printr-o "stare psihică
periculoasă", care prefigurează "trecerea la act".
Procesul criminogen este axat de E. de Greef pe un Eu care
consimte şi tolerează ideea crimei.
Elementul de diferenţiere între infractor şi noninfractor
constă în faptul că infractorul trece mai uşor la comiterea
actului, într-o situaţie favorabilă, deci odiferenţă de grad.
Trăsătura psihică
fundamentală care permite trecerea la act ar fi indiferenţa
afectivă a individului
1.3. Evaluați teoria lui David Abrahamsen și teoria infiorității
a lui Alfred Adler.
Una din cele mai importante teorii psihanalitice pentru
analiza criminologică a comporta-mentului infracţional
aparţine luiAlfred Adler (1870-1937), care a devenit cunoscut
înurma inventării conceptului de"complex de
inferioritate".Teoria lui Adler pleacă de la sentimentul de
inferioritate al individului, care declanşează dorinţa acestuia
de a-şi depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii
decompensare sau supracompensare. Din acest motiv, teoria

50
sa a fost comparată cu "filosofia puterii" a lui Friedrich
Nietzsche, cu care, însă, nu are prea multe elemente comune.
În timp ce Nietzsche este atras înprincipal de puternicul
superman, Adler acordă mai mare atenţie slăbiciunii umane.
Când individual devine conştient de carenţele sale, încearcă să
le compenseze ajungând uneori la supracompensare. În acest
fel, bâlbâitul Demostene orientându-şi toată energia în lupta
împotriva acestui handicap, a devenit un mare orator, iar
Beethoven, depăşindu-şi surzenia accentuată decare suferea,
a creat opere nemuritoare. Legea compensaţiei în natură este
recunoscută de multă vreme şi este pusa în legătură cu
conceptul de sublimare al lui Freud. În cazul în care deficienţa
nu este depăşită, sentimentul de inferioritate poate degenera
în complex de inferioritate. Acest concept a devenit unul din
cele mai convenabile mecanisme de interpretare a
comportamentului uman, mai ales că acest complex poate fi
atribuit oricărei persoane. Inferioritatea este un concept
relativ şi de aceea întotdeauna va exista un domeniu în care
un om se va simţi inferior altuia, fie că e vorba de vârstă, sex,
fizic, inteligenţă, rasă, clasă socială sau nivel de pregătire.
Complexul de inferioritate poate conduce la săvârşirea de
infracţiuni, deoarece acesta este o
cale extrem de facilă ca individul să atragă asupra sa atenţia
opiniei publice, în felul acesta
compensându-şi psihologic propria inferioritate. Astfel de
situaţii sunt relativ frecvente în societatea industrială,
determinate de sentimentele de frustrare şi înstrăinare. Sunt
cunoscute studiile asupra unor infracţiuni la siguranţa

51
circulaţiei rutiere săvârşite de persoane care, pentru a-şi
compensa sentimentele de inferioritate, îşi iau ca aliat
automobilul, caii-putere ai motorului devenind o prelungire a
propriei forţe.
Pe lângă sentimentul de inferioritate şi slăbiciune, care sunt
principalele caracteristici ale
acestui tip de infractor, Adler adaugă lipsa de cooperare ca
urmare a sentimentelor de frustrare
apărute în condiţiile unei copilării nefericite.
Criticii teoriei lui Adler, după ce menţionează importanţa
considerabilă a conceptelor şi
mecanismelor utilizate de autor, apreciază că el este înclinat
să simplifice în mod exagerat
problematica psihologiei infractorului. În contrast cu
psihanaliza lui Freud, care apare ca fiind
sofisticată, Adler are tendinţa să renunţe prea uşor la bogăţia
complexităţii vieţii psihologice pe care psihanaliza tocmai o
câştigase. Se relevă faptul că Adler ia în considerare doar
partea raţională afenomenelor pe care le descrie şi nu poate
vedea dincolo de determinismele raţionale ale
comportamentului uman.
In contextual teoriilor psihologice, pe de alta parte,
Abrahamsen a dezvoltat in opera sa ,,Crime and the human
mind “” o alta teorie , si anume ce a ,,complexului de
vinovăţie’’, care ar favoriza comiterea crimei în momentul în
care acest sentiment ar atinge un grad atât de înalt încât
devine insuportabil, astfel încât pedeapsa este aşteptată ca o
eliberare. În acest mod este explicat faptul că unii infractori

52
îşi "semnează" crima, pentru a fi cât mai repede descoperiţi.

Teoria inadaptarii
1.1.Relataţi teoria inadaptării sociale
Cel mai de vază reprezentant al acestei orientări este
criminologul suedez Olof Kinberg, care susţine teoria
inadaptării sociale cu privire la criminal. El şi-a prezentat
principalele idei în lucrarea sa “Basic problems of
Criminology”, apărută la Copenhaga în a. 1935.

Potrivit acestei concepţii, infracţiunea este considerată ca un


produs natural al unor trăsături biologice individuale,
anormale, criminalul reacţionând sub influenţa obiectivă a
acestor factori, fără a dispune de posibilitatea alegerii altui
comportament.
Inadaptarea socială declanşează comportamentul criminal, în
special când acest lucru este favorizat de concurenţa unor
factori sociali.
Teoria inadaptării sociale afirmă teza că predispoziţiile
biologice ori psihice prin ele însele nu sunt suficiente pentru
declanşarea comportamentului criminal, ultimul depinzând şi
de interacţiunea unor factori sociali şi individuali. Printre
factorii criminogeni individuali am evidenţia surmenajul,
afecţiunile cerebrale, anumite dificultăţi legate de viaţa
sexuală, deficitul mintal ş.a.
Dacă adaptarea înseamnă întotdeauna ataşarea faţă de un
obiect, valoare, atunci dezadaptarea se înscrie în sensul
divergenţei tendinţelor individului cu cerinţele normelor de
convieţuire socială.
53
Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune
termenul de structură biologică actuală, având în vedere
modalităţile prin care părţile unui întreg sunt îmbinate
pentru a realiza funcţia.
În concepţia unor autori, Kinberg relevă cîteva modalităţi
principale de dezadaptare:

1) Dezadaptarea fizică ce este legată de tulburările


funcţionale ca defectele de auz, vedere, tulburări endocrine
ale dezvoltării având ca consecinţă gigantismul ori
infantilismul etc. Prin urmare, toate aceste stări diminuează
şansele individului în viaţă, punându-l în stări de izolare
dureroasă ce se soldează cu recurgerea la comportamente
ilicite;
2) dezadaptarea psihică este şi mai importantă,
afectând echilibrul mintal. Persoana suferă de un dezacord
emoţional, fiind supusă unei presiuni interioare nefaste
asupra proceselor intelectuale, favorizând tendinţa spre
crimă. Acest dezechilibru împiedică persoana de a mai
examina calm şi critic lucrurile;
3) dezadaptarea psihologică se produce, de regulă, la
indivizi normali, reprezentând un ansamblu de reacţii
neadecvate, generate de către un conflict între schemele de
comportament.
Cu toată apartenenţa teoriei la teorii de orientare
bioantropologică, Kinberg evidenţiază un şir de factori sociali,
care favorizează comportamentul criminal: sărăcia,
alcoolismul şi stupefiantele, atmosfera socială, presa şi opinia

54
publică etc.
În plan profilactic O.Kinberg propune o profilaxie mixtă:

- medico-higienică şi
- morală.
Autorul recomandă combaterea factorilor negativi ca:
prostituţia, alcoolismul, parazitismul social, vagabondajul,
cenzura subiectelor de scandal şi violenţă din presă. În caz de
săvârşire a unei crime de către un bolnav – aplicarea terapiei
medicale cu izolarea specială, chiar de lungă durată a
individului.

Meritul lui O.Kinberg în dezvoltarea criminologiei ca ştiinţă


este destul de mare. El a situat omul ca fiinţă biologică în
centrul preocupărilor criminologice, a analizat profund
problemele legate de fiinţa umană, arătându-i
individualitatea. A arătat că ar fi o gravă greşeală de a crede că
indivizii care comit sporadic sau chiar frecvent acte criminale
ar fi în mod necesar diferiţi de cei care nu le comit.
1.2. Comparaţi teoria constituţiei predispozant delincvenţiale
şi teoria constituţiei delincvente.

Promotorii t. constituţiei predispozant delincvenţiale


(Kretschmer, Scheldon, Hooton), continuatori ai
lombrozianismului, consideră că la baza comiterii crimei se
află constituţia anatomică a omului în calitate de unitate
morfologică şi funcţională. În concepţia reprezentanţilor t.
constituţiei delincvente (Benigno di Tullio), constituţia
cuprinde, pe de o parte, elemente ereditare şi congenitale, iar
pe de altă parte, elemente dobîndite în timpul vieţii, în special

55
în prima ei parte. Astfel, tendinţele ereditare nu sunt
considerate a conduce automat la săvîrşirea crimei, ci doar ca
fiind favorizante, conferind “vocaţia crimei”.
Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic
ori exclusiv sociologic, ci întotdeauna biosociologic. În acelaşi
timp biologicul nu poate fi desprins de psihic, deoarece “în
realitatea organică a corpului uman nu există nici o funcţie,
afară de cele pur vegetative, care să se poată detaşa de
activitatea psihică”. “Predispoziţia pentru crimă este expresia
unui ansamblu de condiţii organice şi psihice, ereditare sau
dobîndite care, diminuînd rezistenţa individului la instigări
criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate,
să devină criminal” (Benigno di Tullio “ Manuel d
anthropologie criminelle”). Reprezentanţii t. consituţiei
predispozant delincvenţiale, însă, s-au axat pe cercetări
experimentale care să demonstreze corelaţia între activitatea
criminală şi biotip (tipul biologic); corelaţia stabilindu-se fie
în raport cu structura corpului (morfo-caracterologice), fie în
raport cu somatotipul (tipul corpului avut în vedere, plecînd
de la embrion), fie în raport cu tipul endocrinian. Astfel,
Kretschmer în “Structura corpului şi caracterul” a distins
patru categorii de indivizi cu o constituţie corporală şi
structură psihică distinctă şi, corespunzător, inclinaţie mai
puternică spre comiterea unor infracţiuni specifice (de ex.
tipul atletic – infracţiuni contra persoanelor şi bunurilor,
tipul picnic – fraude, escrocherii). Scheldon a stabilit
experimental – în baza unui eşantion de 200 delincvenţi – că
cele mai multe cazuri de delincvenţă apar în cazul tipului

56
mezomorf (cu o dezvoltare puternică a musculaturii). Hooton,
efectuînd cercetări antropologice ale criminalilor, măsurînd
volumul cutiei toracice, dimensiunile craniului şi ale altor
organe la mai mult de 13 mii condamnaţi, a ajuns la concluzia
existenţei tipului criminal cu o constituţie predispozant
criminală.

Observăm că di Tullio face o analiză minuţioasă a


factorilor sociali ori fizici, exteriori individului, considerînd
că au o influenţă reală în măsura în care întîlnesc o constituţie
criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel
de personalităţi: “De unde convingerea noastră că mediul nu
devine un factor criminogen decît dacă, prin grava sa
persistenţă, poate exersa asupra individului o influenţă
periorativă, degenerativă sau patologică, şi să provoace astfel
un “supra-eu” imoral, un dezechilibru psihic acompaniat de
instigări criminogene, sau dacă operează asupra unor indivizi
în mod particular receptivi, ca urmare a constituţiilor
biopsihice”. Deşi, reprezentanţii t. constituţiei predispozant
criminale, din aceeaşi perspectivă, nu o consideră drept o
determinare absolută, ci ca o probabilitate sporită - inclinaţie,
totuşi aceştia nu pun în valoare interconexiunea cu factorii
sociali şi psihici, precum o face di Tullio. Meritul celui din
urmă constă şi în stabilirea noţiunii de “prag”, adică de limită
specifică pentru individ predispus biologic la comiterea unor
infracţiuni (declanşarea reacţiei antisociale depinzînd de o
diferită intensitate a stimulului în funcţie de individ).

1.3.Evaluaţi importanţa criminologiei clinice în tratamentul


infractorului.
57
După cum precizează J.Pinatel în lucrarea sa “La
criminologie”, din care două treimi sunt consacrate
criminologiei clinice, aceasta este o ştiinţă organizată
metodologic după modelul clinicii medicale, care are în final
scopul pregătirii unui aviz cu privire la individul criminal.
Acest aviz include un:

1) diagnostic;
2) prognostic şi
3) tratamentul eventual.
Deci, potrivit acestei teorii, infractorul este un bolnav, iar
criminalitatea îşi are sursa principală în patologie. J.Pinatel a
acceptat şi caracterul social al criminalităţii clinice.
Rezultatele observaţiilor şi constatărilor de ordin clinic sunt
în final comparate cu indicii sociali şi numai pe această bază
se recurge la diagnosticul criminologic. Anume de aceea,
susţinătorii acestei şcoli pretind că criminologia clinică nu
este un simplu capitol al clinicii medicale, ci are un accentuat
caracter social.
Criminologia clinică utilizează o gamă variată de investigaţii,
inclusiv cele de ordin medical, psihiatric şi psihologic.
Sunt foarte interesante recomandările criminologiei clinice în
domeniul profilaxiei criminale, cum ar fi:

- extragerea chirurgicală a zonelor presupuse a fi


zone de agresivitate;
- utilizarea tranchilizantelor şi antidepresivelor în
cazul delincvenţilor psihopaţi;
- castrarea în scopuri terapeutice a delincvenţilor
sexuali;
58
- practicarea psihanalizei pentru înlăturarea
răbufnirilor criminale;
- utilizarea narcodiagnosticului ş.a.
Deci, criminologia clinică include un program de măsuri
clinice în scopul preîntâmpinării săvârşirii de către individ a
unor noi infracţiuni.
De o popularitate enormă s-a bucurat criminologia clinică
începând cu anul 1970. Pe primul loc se află Franţa şi Italia,
unde promotorii acestui curent se bucurau de o mare
autoritate şi şi-au adus vaste contribuţii în procesul de
reabilitare a condamnaţilor. Spre exemplu în Franţa, în urma
reformei penitenciare din august a.1985 s-au îmbunătăţit
considerabil condiţiile de executare a pedepselor. În
penitenciarele franceze a fost creat un vast serviciu social –
educativ. Condamnaţii au obţinut dreptul de a primi studii
profesionale, de a învăţa în diferite instituţii de învăţământ,
precum şi posibilitatea asistenţei medicale în afara
instituţiilor penitenciare fără un control permanent din
partea administraţiei.
Criminologia clinică este o ştiinţă aplicată, care se concretizează
în examinarea multidisciplinară a cazului individual,
formularea unui diagnostic, a unei ipoteze asupra conduitei
ulterioare (prognostic) şi luarea unei decizii asupra
tratamentului ce se va aplica infractorului, în scopul
resocializării acestuia şi prevenirii recidivei. Examenul medico-
psiho-social a fost instituit, pe plan legislativ, în Franţa, în
anul 1959, în cadrul art. 81 alin.4 C.proc.pen. Acesta are un
conţinut complex, care cuprinde:
59
- un examen cu privire la personalitatea inculpatului şi o
anchetă referitoare la situaţia socială materială şi familială a
acestuia;
- un examen medical;
- un examen medico-psihologic;
- orice alte măsuri utile.
Examenul de personalitate şi ancheta socială sunt obligatorii
în materie criminală şi facultative în materie corecţională.
Examenul medico- psihologic este facultativ în ambele
situaţii.
Dosarul de personalitate al infractorului serveşte la
individualizarea sancţiunii. După rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti, dosarul se transmite administraţiei
penitenciare, iar ulterior, comitetului de reinserţie post-
penală.
Fiind o ştiinţă aplicată, organizată metodic în maniera unei
clinici medicale, criminologia clinică îşi orientează eforturile
asupra infractorului concret, formulând un diagnostic, un
prognostic şi, eventual, un tratament.
Totodată, criminologia clinică nu este un capitol al
criminologiei medicale, întrucât nu ia în considerare doar
elementele bio-psihologice;ea are un caracter social
accentuat. Elementele sociale şi bio-psihologice sunt unite de
criminologia clinică într-o perspectivă sintetizatoare,
dominată de conceptul de stare periculoasă.
Starea periculoasă
Aprecierea criminologică a "stării periculoase" presupune
evaluarea capacităţii infracţionale şi a posibilităţii de

60
adaptare la mediul social a delincventului. Conceptul de stare
periculoasă nu este o noţiune juridică, ci o realitate clinică
observabilă. Clinic, starea periculoasă se poate manifesta atât
sub formă cronică (permanentă), cât şi sub formă iminentă:
- forma cronică a stării periculoase poate fi definită ca o
"modalitate psihologică şi morală care caracterizează
individul antisocial", poate fi sesizată mai ales la recidivişti;
- Etienne de Greef a constatat faptul că, înainte de trecerea la
săvârşirea actului infracţional, toţi delincvenţii parcurg o
stare periculoasă iminentă . Ea poate fi caracterizată ca o
stare de criză, de frământări a individului care şi-a propus să
comită o faptă pedepsită de lege.

Aprecierea stării periculoase conduce la formularea unui


diagnostic, a prognosticului şi a tratamentului. Această
apreciere se bazează pe metodele şi tehnicile utilizate frecvent
în criminologie: observarea, interpretarea şi experimentarea.
În faza observării sunt puse în evidenţă elementele de
personalitate ale individului studiat, precum şi factorii sociali
care au contribuit la
orientarea antisocială a personalităţii. Observarea este
realizată de o echipă interdisciplinară (psiholog, psihiatru,
medic, asistent social etc.).
În timpul experimentelor efectuate vor fi identificate
trăsăturile patologice care constituie nucleul personalităţii
orientate antisocial, variabilitatea acestora sugerând nivelul
de adaptabilitate socială a persoanei în cauză.
Faza interpretării cuprinde trei etape:

61
- aprecierea personalităţii delincventului - formularea
diagnosticului criminologic;
- exprimarea unei ipoteze asupra comportamentului ulterior,
ipoteză care poartă numele de prognostic criminologic;
- formularea unui program de tratament bio-psiho-social.
Pe de o parte, se încearcă identificarea complexului de factori
care au contribuit la formarea personalităţii infractorului, iar
pe de altă parte, clarificarea situaţiei concrete de viaţă care a
favorizat săvârşirea faptei penale.
Diagnosticul criminologic
Formularea diagnosticului criminologic se realizează în trei
etape succesive: aprecierea capacităţii infracţionale,
evaluarea inadaptării sociale şi aprecierea stării periculoase
prin sinteza celor două elemente obţinute anterior.
Diagnosticul capacităţii infracţionale presupune aprecierea
trăsăturilor psihologice care compun personalitatea orientată
antisocial. Pe de o parte, sunt puse în evidenţă trăsături
specifice, cum ar fi agresivitatea, egocentrismul, labilitatea şi
indiferenţa afectivă, iar pe de altă parte, sunt
relevaţi factorii şi împrejurările concrete care au marcat
evoluţia socială a individului.
Aprecierea adaptabilităţii persoanei studiate ia în considerare
nivelul aptitudinilor fizice, psihice şi profesionale pe de o
parte, iar pe de altă parte, pulsiunile instinctive ale acesteia,
aspiraţiile sale la un anumit status social. Astfel, un individ
valoros şi cu aspiraţii înalte va ridica serioase probleme de
adaptare într-un microclimat social mediocru. În mod
asemănător, o persoană mediocră, dar cu aspiraţii care îi

62
depăşesc posibilităţile reale, se va comporta inadecvat şi va fi
respinsă de un mediu social elevat.
Prognosticul social: Prognosticul social reprezintă o ipoteză
de lucru în care judecata de valoare asupra stării periculoase
de moment a unui infractor trebuie combinată cu aprecierea
situaţiilor probabile în care subiectul va evolua în viitor. De
regulă, elaborarea unei scheme de prognostic se bazează pe
principii matematice, statistice şi, mai recent, informatice.
Valoarea reală a prognosticului nu poate fi deosebit de înaltă
întrucât, cel mai frecvent, datele necesare cu privire la
infractor lipsesc ori sunt eronate.

Programe de tratament
Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte
modelarea personalităţii acestuia, ameliorarea tendinţelor
sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor şi modificarea
atitudinilor, în scopul prevenirii recidivei şi facilitării
reinserţiei sociale prin readaptarea individului la mediul
social. Condiţia esenţială a tratamentului de resocializare este
necesitatea colaborării delincventului la transformarea
propriei personalităţi.
Psihoterapii individuale
Psihanaliza - vizează identificarea motivelor inconştiente ale
diverselor tulburări, dezechilibre sau comportamente
specifice infractorilor, în scopul înlăturării lor, ori a
dezvoltării şi anihilării acestora prin conştientizare.

63
- Psihoterapia raţională se bazează pe represiunea
psihologică, vizând conştientizarea pacientului în legătură cu
trăsăturile pozitive şi
negative ale caracterului său şi determinarea acestuia să se
autoconcentreze şi să-şi cenzureze comportamentul, să nu se
lase influenţat şi intimidat de partenerii săi, să ia decizii
proprii etc.
Psihoterapii colective
Au la bază interacţiunile care apar la nivelul grupului în
scopul depăşirii dificultăţilor relaţionale şi emoţionale ale
membrilor grupului.
În cadrul psihoterapiei de grup, analizatul foloseşte inter-
relaţiile care apar în grup pentru a examina problemele de
ordin personal pe care le ridică participanţii. Terapia se
bazează pe discuţia liberă între membrii grupului, în cadrul
căruia subiecţii îşi expun propriile probleme şi încearcă să se
"elibereze" de tendinţele negative. Terapeutul îi ajută să
conştientizeze etiologia acestor tendinţe reacţionale şi
comportamentale, demonstrându-le că în situaţii identice sau
similare se pot lua decizii care să nu afecteze societatea.
O altă metodă de resocializare este metoda relaţiilor de grup,
care se bazează pe teoria asociaţiilor diferenţiale şi constă în
punerea infractorului în contact cu grupuri sociale care
respectă legea. Această metodă se aplică în general în
perioada de probaţiune sau de eliberare condiţională şi
succesul ei depinde de respectarea unor reguli, între care
menţionăm:

64
- grupul va fi constituit în aşa fel încât infractorul să se bucure
de o anumită consideraţie;
- cu cât infractorul va fi atras mai mult de către grup, cu atât
mai mare va fi influenţa pe care grupul o va exercita asupra
acestuia;
- atracţia exercitată de grup trebuie să se bazeze pe interesele
majore ale delincventului şi nu pe cele marginale;
- grupul constituit trebuie să fie predominant anticriminal,
astfel încât orice abatere de la normele grupului să fie
considerată o apropiere de calea infracţională;
- grupul este acela care trebuie să-şi exercite presiunea asupra
infractorului şi să nu aştepte ca schimbările comportamentale
să se ivească de la sine.

Fenomenologia

1.1 Reproduceți noțiuni de criminalitate.


Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se
înţelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea
infracţiunilor săvîrşite în decursul întregii evoluţii umane sau
numai în raport cu anumite civilizaţii, epoci, intervale de timp
ori spaţii geografice determinate.

Din acest punct de vedere concepem noţiunea de criminalitate


în două sensuri:

65
a) Sensul larg (lato sensu), unde prin criminalitate în sens
larg înţelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii
evoluţii umane pe întreaga suprafaţă a globului terestru.

b) Sensul restrîns (stricto sensu), unde prin criminalitate în


sens restrîns înţelegem totalitatea crimelor săvîrşite în
limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie
geografică determinată.
1.2 Determinați trăsăturile criminalității.
Fenomenului criminaliății îi sunt caracteristice un șir de
trăsături ce îi conferă un loc aparte în cadrul manifestărilor
antisociale.
1) Caracterul social de masă prin care se înţelege un fenomen
social, de o anumită frecvenţă, cu anumite forme de
exprimare.
2) Caracterul de fenomen uman complex (biologic,
psihologic şi social).
3) Caracterul istorico-evolutiv este un caracter al
criminalităţii strîns legat de procesul întemeierii statului şi
dreptului societăţii clasice antice. Apărut în acele condiţii
social-istorice, fenomenul criminalităţii a existat în societatea
antică, a însoţit civilizaţiile societăţilor feudale, capitaliste şi
socialiste, şi persistă în societatea contemporană, cunoscînd
amplificări continue.
Fenomenul criminalităţii este determinat de factori
criminogeni proprii, contradictorii, avînd pe lîngă caracterul
său istoric şi un pronunţat caracter evolutiv. În mersul său
istoric, continuu şi neîntrerupt, criminalitatea cunoaşte

66
oscilaţii şi schimbări puternice. Unele forme infracţionale
dispar, fiind consecinţe ale schimbărilor social-economice.
4) Caracterul dăunător, nociv, antisocial şi periculos se
exprimă prin periculozitatea socială, infracţiunile şi
infractorii prejudiciind principalele valori sociale şi
individuale, ocrotite de lege.
5) Caracterul variat al criminalităţii ce constă în diversitatea
crimelor, în varietatea acestora în legea penală.
6) Caracterul condiţionat (cauzal) al criminalităţii constă în
aceea că, criminalitatea, fiind un fenomen cu manifestări
fizico-sociale, nu poate exista în afara oricărui proces cauzal;
nu poate fi de natură necondiţionată.
1.3 Evaluați starea, structura și dinamica criminalității.
În practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se
utilizează combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul
criminalităţii.
Starea criminalităţii reprezintă numărul infracţiunilor
săvîrşite şi al persoanelor ce le-au comis, pe un anumit
teritoriu într-o perioadă de timp stabilită.
Nivelul criminalităţii reprezintă valoarea determinată din
numărul total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu
determinat într-o perioadă de timp stabilită, raportat la
numărul exact de populaţie, spre exemplu la 1.000, 10.000
sau 100.000.
Starea criminalităţii este determinată de indicele absolut,
adică de numărul general al infracţiunilor, înregistrate într-o
perioadă de timp determinată şi pe un teritoriu stabilit, sau de
numărul total al infractorilor care au comis aceste infracţiuni.

67
Spre exemplu, pe teritoriul Republicii Moldova, pe parcursul
anului 1998 au fost înregistrate 36.195 infracţiuni, săvîrşite de
17.153 de infractori.
Criminologia foloseşte termenul de structură în sensul cel mai
larg, înţelegînd felul de alcătuire, configuraţia şi aşezarea
înăuntrul fenomenului criminalităţii a diferitelor sale părţi
componente, precum şi relaţiile dintre ele.
Prin structura criminalităţii înţelegem cunoaşterea
compoziţiei şi a configuraţiei fenomenului într-o anumită
unitate de timp şi spaţiu. Dacă starea criminalităţii
reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura - pe
cele calitative. Criminalitatea este suma caracteristicilor
cantitative şi calitative.
În analiza sistemului infracţional este necesar să se
evidenţieze indicatorii ce o caracterizează:
a) Structura generală a criminalităţii;
b) structura unor grupuri de infracţiuni (violente etc.);
c) structura unor tipuri de infracţiuni (omoruri, jafuri etc.).
Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative şi
calitative intervenite în structura acestui fenomen, prin
comparaţie cu intervale de timp şi spaţiu succesive, reflectînd
cursul general al criminalităţii şi tendinţele sale.

Cauzalitatea criminalității.
1.1 Descrieți conceptele generale ale cauzalității
criminalității.
Cauzalitatea şi principiile acesteia constată dependenţa
dintre diferite fenomene şi stabileşte caracterul acestei
68
dependenţe, care constă în aceea că un fenomen (cauza) în
anumite condiţii generează alt fenomen (efectul).
Cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene
şi procese, este tipul principal de determinare şi reprezintă
prin sine legătura obiectivă dintre două fenomene: cauză şi
efect.
Cauza – fenomen ce determină apariția altui fenomen
(fenomenul care în mod obiectiv şi necesar, precede şi
generează alt fenomen).
Condiție – este un fenomen ajutător, ce favorizează
producerea unui alt fenomen. Spre exemplu, procurarea unei
arme, cu care criminalul comite fapta de omor, este o acţiune-
condiţie.
Factor – În literatura criminologică se utilizează şi termenul
de factor, prin care se înţelege tot o cauză, adică factorul ar fi
similar cu o cauză. Factorii criminalităţii sau cauzele
criminalităţii ar avea acelaşi sens. Totuși unii autori consideră
că prin factor se înţelege ceva mai mult decît prin cauză,
termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît o cauză,
cît şi o condiţie, ba chiar şi alte elemente contributive la
apariţia unui fenomen.
1.2. Clasificați factorii criminogeni.
T. Pop clasifică factorii criminalităţii în factori interni sau
endogeni şi externi sau exogeni, precum şi în factori organici
sau antropologici, şi fizici sau naturali (cosmici). Astfel,
individul şi mediul sunt factorii esenţiali în geneza
criminalităţii.

69
Printre criminologii de vază care s-au interesat de
problemele clasificării factorilor criminogeni se numără şi J.
Pinatel, unde întîlnim o clasificare în factori geografici,
economici, culturali şi politici.

H. Mannheim tratează cauzele de ordin social ale


criminalităţii, nefiind, însă, preocupat de o clasificare strictă
a acestor cauze. Acesta face doar o interesantă corelaţie între
tipurile de factori criminogeni şi tipologiile infracţionale.

La fel şi D. Szabo analizează problema complexă a


cauzalităţii, evaluînd rolul factorilor socio-culturali,
economici etc. Totuşi, autorul nu operează o distincţie clară
între cauzele criminalităţii ca fenomen social şi cauzele
actului infracţional concret.

Clasificări reuşite a factorilor criminogeni întîlnim în


criminologia naţională şi română.

Aşa, în criminologia naţională una din cele mai reuşite


clasificări este cea făcută de Gh. Gladchi, în :

- factori economici;
- factori sociali (relaţii sociale);
- factori demografici, politici, juridici, de
organizare.
Clasificări similare întîlnim în criminologia română. Spre
exemplu, o analiză succintă a factorilor care determină
criminalitatea ca fenomen social o întîlnim la Gh. Nistoreanu
şi C. Păun, clasificîndu-i în:

- factori economici;
- factori demografici;
70
- factori socio-culturali;
- factori politici.
Alţii, rămîn în prezenţa a trei tipuri fundamentale de
răspuns la problema dată, utilizînd conceptul de deformare
spre criminalitate a tipului normal de comportament:

- deformarea biologică;
- deformarea psihologică;
- deformarea socială.
În cele ce urmează, vom încerca şi noi să estimăm factorii
care generează criminalitatea, utilizînd acolo unde este
posibil unele curente, teorii, şcoli atît clasice cît şi
contemporane. Am ales această cale fiindcă, caracteristica
esenţială a unei teorii ştiinţifice este aceea că ea face afirmaţii
care ulterior pot fi contestate. Pentru a contesta o teorie
ştiinţifică, trebuie să prezinţi date empirice, care derivă din
această teorie, apoi să compari aceste date cu observaţii
făcute în lumea reală. Dacă observaţiile coincid cu datele
teoriei, atunci aceasta devine şi mai credibilă, dar nu şi
probată. Dacă observaţiile nu coincid cu ideile teoriei, atunci
aceasta este falsă.

Din considerentele exprimate mai sus preferăm


următoarea analiză a factorilor care determină sau generează
criminalitatea, clasificîndu-i în:

- factori ereditari (antropologici);


- factori geografici;
- factori economici;
- factori demografici;

71
- factori psihologici;
- factori socio-culturali;
- factori politici.

1.3. Estimați influența factorilor economici și socioculturali


asupra criminalității.
Omul fiind o ființă sociabilă interacționează cu semenii săi în
fiecare zi. El nu poate trăi izolat, fiind influențat de diferiți
factori, printre care cei socioculturali și economici. Dintre
factorii economici putem enunța industrializarea și
urbanizarea, șomajul, crizele economice.
În criminologie factorii socio-culturali au un rol
predominant în socializarea pozitivă sau negativă a
indivizilor. Numeroase teorii cu privire la cauzele şi condiţiile
apariţiei comportamentului criminal, se încadrează în marea
grupă a teoriilor sociologice. Aceste teorii se opresc, cu
precădere, asupra factorilor socio-culturali şi evidenţiază
neconcordanţa care intervine între valorile şi aspiraţiile
culturale pe de o parte şi, normele şi mijloacele legitime pe de
altă parte, de unde şi apariţia indivizilor care încearcă să-şi
realizeze aspiraţiile, idealurile şi scopurile sociale şi
individuale prin utilizarea unor mijloace ilicite.
Încă de la naştere, individul ia cunoştinţă cu lumea
înconjurătoare şi cu factorii socio-culturali. De aici, copilul se
va socializa pozitiv sau negativ în raporturile sale familiale,
apoi şcolare, profesionale etc.
Dintre factorii socio-culturali putem menționa:
Familia - Un factor de importanţă majoră îl reprezintă
72
structura familiei. Astfel, avem familii:
- normale, închegate şi
- dezorganizate, disociate.
Școala –
Locul de muncă (Profesia) –
Starea civilă –
Organizarea timpului liber -
Timpul liber este timpul de care dispune o persoană după
ce şi-a onorat obligaţiile familiale, şcolare ori profesionale.
Timpul liber are următoarele funcţii:
- odihna;
- divertismentul;
- dezvoltarea personalităţii.
Influenţa negativă a mijloacelor de informare în masă -
Specificul naţional -
Religia -
Toxicomania –
De influența acestor factori s-au preocupat mai mulți savanți,
printre care Lombrosso, Garofalo. Fiecare factor din cei
menționați nu poate fi prin sine generator al efectului (al
crimei), el fiind mai mult o condiție (ceea ce favorizează).
Condițiile economice sunt în strînsă legătură cu condițiile
socio-culturale. Șomajul determină stări de tensiune în
familie. Astfel se poate ajunge de la o familie cu structură
normală la una cu structură dezorganizată. Șomajul este un
fenomen ce i-a amploare în timp de criză economică, care este
tot o condiție economică. Lipsa îndelungată a surselor
financiare determină situații de disperare ce determină o

73
stare emoțională dezastruoasă a individului, ce se răsfrînge și
asupra mediului socio-cultural.
Influența factorilor economici și socio-culturali asupra
criminalității este determinant. Factorii negativi de acest tip
influențează fenomenele și mediile respective, astfel
dinamica criminalității suferind modificări. În dependență de
intensitatea și nivelul acestor factori se determină și
majorarea sau scăderea nivelului criminalității.

1.1 Definiți concepte de criminalitate.


Conceptul de criminalitate este un concept multidimensional,
astfel el cunoscînd abordări diferite în literatura de
specialitate. Unii autori pornesc în definirea conceptului de la
ideea că, sub aspect juridico-penal, criminalitatea
desemnează ansamblul comportamentelor umane
considerate infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în
anumite condiţii, în cadrul unui sistem (subsistem de drept)
determinat, cunoscut istoric.

În unul din capitolele anterioare ne-am expus pe


marginea a mai multe definiţii date criminologiei, aici
încercînd să operăm cu unele concepte, de criminalitate cu
conţinut mai restrîns:

- criminalitatea de epocă (gentilică, sclavagistă, feudală,


burgheză, socialistă, contemporană), respectiv în raport cu
epoca sau orînduirea socială la care se referă;

- criminalitatea de gen (criminalitatea de violenţă,


criminalitatea referitoare la viaţa sexuală, criminalitatea

74
împotriva patrimoniului etc.), în raport cu genul
infracţiunilor la care se referă;

- criminalitatea de grup (criminalitatea minorilor,


criminalitatea femeilor, criminalitatea recidiviştilor etc.), în
raport cu categoria de persoane la care se referă;
- criminalitatea de spaţiu geografic (criminalitatea în
Republica Moldova, criminalitatea din lumea arabă,
criminalitatea din ţările africane etc.), în raport de zona
geografică la care se referă.

1.2 Stabiliți problematica clasificării factorilor criminogeni.


T. Pop clasifică factorii criminalităţii în factori interni sau
endogeni şi externi sau exogeni, precum şi în factori organici
sau antropologici, şi fizici sau naturali (cosmici). Astfel,
individul şi mediul sunt factorii esenţiali în geneza
criminalităţii.

Printre criminologii de vază care s-au interesat de problemele


clasificării factorilor criminogeni se numără şi J. Pinatel,
unde întîlnim o clasificare în factori geografici, economici,
culturali şi politici.

H. Mannheim tratează cauzele de ordin social ale


criminalităţii, nefiind, însă, preocupat de o clasificare strictă
a acestor cauze. Acesta face doar o interesantă corelaţie între
tipurile de factori criminogeni şi tipologiile infracţionale.

La fel şi D. Szabo analizează problema complexă a cauzalităţii,


evaluînd rolul factorilor socio-culturali, economici etc. Totuşi,
autorul nu operează o distincţie clară între cauzele

75
criminalităţii ca fenomen social şi cauzele actului infracţional
concret.

Clasificări reuşite a factorilor criminogeni întîlnim în


criminologia naţională şi română.

Aşa, în criminologia naţională una din cele mai reuşite


clasificări este cea făcută de Gh. Gladchi, în :

- factori economici;
- factori sociali (relaţii sociale);
- factori demografici, politici, juridici, de
organizare.
Clasificări similare întîlnim în criminologia română. Spre
exemplu, o analiză succintă a factorilor care determină
criminalitatea ca fenomen social o întîlnim la Gh. Nistoreanu
şi C. Păun, clasificîndu-i în:

- factori economici;
- factori demografici;
- factori socio-culturali;
- factori politici.
Alţii, rămîn în prezenţa a trei tipuri fundamentale de răspuns
la problema dată, utilizînd conceptul de deformare spre
criminalitate a tipului normal de comportament:

- deformarea biologică;
- deformarea psihologică;
- deformarea socială.
În cele ce urmează, vom încerca şi noi să estimăm factorii care
generează criminalitatea, utilizînd acolo unde este posibil
unele curente, teorii, şcoli atît clasice cît şi contemporane. Am
76
ales această cale fiindcă, caracteristica esenţială a unei teorii
ştiinţifice este aceea că ea face afirmaţii care ulterior pot fi
contestate. Pentru a contesta o teorie ştiinţifică, trebuie să
prezinţi date empirice, care derivă din această teorie, apoi să
compari aceste date cu observaţii făcute în lumea reală. Dacă
observaţiile coincid cu datele teoriei, atunci aceasta devine şi
mai credibilă, dar nu şi probată. Dacă observaţiile nu coincid
cu ideile teoriei, atunci aceasta este falsă.

Din considerentele exprimate mai sus preferăm următoarea


analiză a factorilor care determină sau generează
criminalitatea, clasificîndu-i în:

- factori ereditari (antropologici);


- factori geografici;
- factori economici;
- factori demografici;
- factori psihologici;
- factori socio-culturali;
- factori politici.

1.3 Evaluați factorii criminogeni geografici, demografici și


politici.
Factorii criminogeni geografici. Este incontestabilă influenţa
mediului fizic asupra formării şi dezvoltării organismelor.
Climatul, natura solului, aerul, lumina, căldura, frigul,
umezeala, anotimpurile, condiţiile atmosferice sunt elemente
cu influenţă esenţială asupra plantelor, lumii animale şi
omului. Variaţiile mediului fizic determină şi variaţiile
speciilor în lumea plantelor şi animalelor.
77
Printre primii care s-au preocupat de influenţa acestor factori
asupra criminalităţii au fost C. Lombroso, E. Ferri, A.M.
Guerry şi A. Quetelet.

Abordînd domeniul mediului fizic s-a ajuns la constatarea că


există o interacţiune între temperatură şi criminalitatea
specifică diferitelor zone geografice. În sezonul cald şi în
regiunile geografice din sud predomină criminalitatea
împotriva personalităţii, iar în sezonul rece şi în regiunile
geografice din nord, predomină criminalitatea împotriva
patrimoniului. Pe această bază A. Quetelet a elaborat
calendarul termic al criminalităţii. La fel, Quetelet şi Guerry
au formulat „legea termică a criminalităţii”, potrivit căreia
criminalitatea se repetă cu constanţă şi regularitate de la an la
an, aceasta făcîndu-se sub influenţa unor factori fizici şi
sociali.

În concluzie s-au susţinut următoarele:

- temperatura afectează echilibrul emoţional;


- presiunea atmosferică şi criminalitatea echivalentă
variază invers proporţional: cînd presiunea scade, creşte
criminalitatea de violenţă;
- umiditatea şi criminalitatea violentă variază, de
asemenea, invers proporţional.
Am constatat şi noi, că omorurile şi violurile se comit pe
parcursul întregului an, dar mai frecvent în lunile de
primăvară şi vară. Leziunile corporale se comit mai frecvent,
odată cu coacerea poamei şi fabricarea vinului, precum şi-n
perioada hramurilor, ce-i specific pentru Republica Moldova.

78
În realitate, factorul fizic este numai în aparenţă determinant,
în realitate el fiind numai punctul de pornire, de oferire a
ocaziilor în comiterea infracţiunilor. Vara au loc ieşiri la
natură, plimbări etc., oferindu-se ocazii unor mai multe
contacte între oameni, care şi favorizează infracţiunile contra
persoanei. Iarna, dimpotrivă, în condiţiile frigului, cînd
lipsurile sunt mai mari, posibilităţile de cîştig mai reduse, se
crează situaţii care favorizează comiterea infracţiunilor
contra patrimoniului. De asemenea, accidentele de circulaţie
rutieră, catastrofele aeriene şi navale au loc în special, pe
terenul unor factori fizici naturali, climaterici etc.

Credem că mediul fizic îşi pune amprenta asupra formării


personalităţii umane, dar se pot constitui ca factori
criminogeni numai în procesul obiectiv al interacţiunii cu alţi
factori ai criminalităţii. Factorii de mediu se pot constitui în
circumstanţe care, de la caz la caz, favorizează infracţiunea,
nefiind cauze ale acestui fenomen.

Factorii criminogeni demografici.

Statistica a constatat faptul că exploziile în rata natalităţii,


structura demografică a sexelor, mobilitatea geografică şi
socială a populaţiei reprezintă factori criminogeni împortanţi.

Unii autori evidenţiază că, factorii demografici – sporul


natural, explozii în rata natalităţii, structura după vîrstă şi sex
şi migraţiile populaţiei, sunt factori criminogeni principali.

În spectrul factorilor demografici un rol aparte revine ratei


natalităţii. S-a constatat că în viaţa umană, perioada cea mai
activă din punct de vedere infracţional se situează între 18 şi
79
30 ani, cu maximul de intensitate în jurul vîrstei de 25 ani.
Din aceste motive, exploziile demografice sunt urmate de
creşteri semnificative ale delincvenţei juvenile.

Criminalitatea femeilor, în raport cu cea a bărbaţilor, este


mult mai restrînsă, ele participînd mai puţin la criminalitate.

Trebuie totuşi evidenţiat că procentul mic al participaţiei


femeii la infracţionalitate nu-i un procent fix, ci dimpotrivă,
unul variabil. În măsura în care femeia participă tot mai activ
la viaţa economică, socială, politică etc., în măsura în care ea
este tot mai mult antrenată la viaţa socială, în aceiaşi măsură i
se oferă mai multe ocazii de a comite infracţiuni, ceea ce
conduce la participarea într-o mare măsură şi la
criminalitate.

Unii autori români utilizează conceptul de mobilitate socială,


prin care se înţelege mişcarea populaţiei umane în plan
geografic (numită şi mobilitate orizontală), profesional ori
social (numită şi mobilitate verticală).

Mobilitatea geografică este determinată de urbanizare,


cunoscînd un avînt deosebit în ultimele decenii, datorită
industrializării. Ca efect al acestei mobilităţi apare şi
migraţia persoanelor (de la sat la oraş; dintr-o ţară în alta),
care dezorganizează instituţiile sociale existente, şi în primul
rînd familia. În consecinţă, creşte rata divorţurilor,
despărţirilor şi abandonului de familie, micşorarea autorităţii
părinteşti, angajarea în muncă a ambilor părinţi şi ca efect,
slaba educaţie a generaţiei în creştere, şcolarizarea prelungită
a copiilor şi căsătoria lor prematură etc.

80
Creşterea rapidă a mediului urban nu a permis amenajarea
normală a cartierelor la nivelul satisfăcător. Transformările
social-culturale rapide în mediul urban a supus individul la o
stare de „incomoditate”, plasîndu-l în situaţii conflictuale, iar
în cosecinţă, au început să apară tot mai frecvent inadaptaţii,
alienaţii şi infractorii. Scăderea controlului social a avut ca
efect creşterea delincvenţei.

Mobilitatea profesională (verticală) poate avea efecte la fel de


negative, individul fiind forţat de necesitatea schimbării
locului de muncă ca rezultat al crizelor economice,
falimentelor etc.

Factorii criminogeni politici.

Aceşti factori în generarea criminalităţii au o deosebit de


puternică influenţă în trei situaţii specifice:
1) războiul;
2) revoluţia;
3) criza politică.
Războiul poate fi convenţional (împotriva unui alt stat) şi
civil (pe teritoriul unui stat). Războiul civil este cel mai
periculos în criminogeneză, fiindcă produce efecte puternice
criminogene. Acest tip de război este periculos prin faptul că
în timpul lui se creează centre antagoniste de putere, indivizii
se polarizează, legislaţia se ignorează complet, se instaurează
haosul şi anarhia socială, politică şi economică, se
escaladează agresivitatea şi violenţa. În aceste situaţii,
infractorii de profesie au un cîmp de acţiune enorm şi ideal.
De asemenea, starea de haos şi anarhie încurajează la
comiterea de infracţiuni şi persoanele care anterior n-au
81
comis crime. Războiul civil este, în consecinţă, cea mai înaltă
expresie a unei crize politice pe teritoriul unui stat.
Revoluţia este o stare de criză politică de mare amploare, ce
are drept scop înlăturarea de la putere a unui grup
conducător, cucerirea puterii politice şi schimbarea orînduirii
sociale. Cea mai răsunătoare revoluţie (şi cu cele mai
distructive consecinţe) a fost revoluţia din octombrie 1917 în
Rusia.
Deci, revoluţia este o formă a luptei pentru cîştigarea puterii
politice. Ea nu-şi alege mijloacele pentru atingerea scopurilor
sale. După efectele produse am deosebi revoluţii: distructive
şi "de catifea" (în urma revoluţiei "de catifea" a fost înlăturat
de la putere preşedintele Georgiei E., Şevarnadze în 2003).
Criza apărută în rezultatul revoluţiei afectează grav sistemul
legislativ, care nu mai este respectat, precum şi organele de
control, care, fie că sunt eliminate, fie că nu-şi îndeplinesc
atribuţiile.
După revoluţie urmează o perioadă de tranziţie, în care
criminalitatea cunoaşte o adevărată explozie.
Criza politică. Deşi războiul şi revoluţia apar în rezultatul
crizei politice, am prefera evidenţierea acesteia din
considerentul că ea (criza politică) poate fi generată şi de alţi
factori. Aşa, în Republica Moldova începînd cu anul 1991 criza
economică a generat o puternică criză politică. Ca rezultat,
marea majoritate a populaţiei nu participă la conducerea
statului, nu votează, sunt indiferenţi faţă de alegeri. Aceasta
se datorează şi instabilităţii regimului politic, prezenţei
numeroaselor partide şi mişcări politice care afectează grav

82
conştiinţa poporului. Campaniile electorale se transformă în
adevărate lupte, bătălii, cu insinuări şi înjosiri reciproce. În
rezultat, o parte considerabilă a populaţiei îşi pierde
încrederea, idealurile umane fiind cele care au de suferit.
Se prejudiciază atît valorile sociale, cît şi cele individuale.
Spre deosebire de valorile sociale, cele individuale se
manifestă ca nişte aprecieri, de care omul dă dovadă în raport
cu obiectele şi fenomenele în funcţie de criteriul satisfacerii
unei trebuinţe, aşteptări sau ideal.
În criminologie există un şir de teorii conflictuale care
argumentează că comportamentele tipice ale oamenilor
relativ lipsiţi de putere sunt mult mai mult posibile de a fi
definite oficial ca comportamente criminale.
Aceste teorii susţin că există o tendinţă generală ca ratele
oficiale ale criminalităţii să fie corelate cu puterea. Puterea
corupe, însă puterea absolută corupe absolut - aprecia
criminologul american G. Vold - dar oamenii cu putere
absolută nu sunt niciodată definiţi drept criminali. Aceasta,
cel puţin, cît sunt în fruntea sistemului şi cît timp deţin
puterea absolută. Aşa a fost şi în cazul generalului Noriega, în
cazul preşedintelui Filipinelor Marcos, în cazul dictatorului S.
Husein din Irak etc.

1.1 Relatati viziunea sistemica in criminologie si conceptele


operationale.

Viziunea sistemică asupra fenomenului infracţional


presupune utilizarea conceptelor de sistem, structură şi
funcţii, precum şi a noţiunilor de cauză şi condiţie care stau la

83
baza relaţiilor dinamice subsistemice şi intersistemice.
Sistemul reprezintă un ansamblu superior organizat de
elemente (subsisteme) integrate structural şi dinamic,
ansamblu care are drept scop realizarea unor anumite valori
(efecte) în condiţiile unui mediu variabil şi posibil perturbant.
Sistemele se caracterizează prin structură şi funcţii proprii.
Structura, la rîndul ei, poate fi diacronică (reflectă geneza şi
evoluţia acestora în timp) şi sincronică (reprezintă starea în
care se găsesc sistemele la un moment dat, prin raportarea la
anumite sisteme de referinţă). Funcţiile sistemelor reprezintă
un complex de proprietăţi caracteristice, exprimînd relaţii de
acţiune intersistemice şi intrasistemice.
Cauza este fenomenul care precede şi determină sau
generează un alt fenomen – efectul, acţionînd în circumstanţe
care favorizează sau frînează producerea efectului.
La rîndul lor, circumstanţele ce reprezintă împrejurările care
influenţează prin prezenţa lor cauza (o favorizează ori
frînează) se numesc condiţii.
Starea, structura şi dinamica unui fenomen sunt marcate de
necesitate şi întîmplare.

Necesitatea constituie o modalitate de existenţă sau de


manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe
ale sistemelor, decurgînd din natura internă a acestora, ceea
ce, în condiţii constante, le determină o orientare inevitabilă
într-un anumit sens.
Întîmplarea constituie şi ea o modalitate de existenţă sau de
manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe

84
ale sistemelor, decurgînd însă din factorii exteriori sau
periferici, ceea ce le imprimă variabilitate şi inconsistenţă

1.2.Stabiliti evaluarea criminalitatii in aspect cantitativ si


calitativ

Actele criminale comise primesc o expresie cantitativă,


numerică şi statistică, împreună îmbrăcînd haina de
criminalitate. În fiecare stat modern se ţine o evidenţă strictă
a criminalităţii, pe perioade de timp, pe localităţi, pe ţară,
încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen
cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate şi vizibil în
manifestările şi în consecinţele sociale şi individuale pe care
le produce. Pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se
utilizează combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul
criminalităţii.
Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă
exprimată prin suma crimelor săvîrşite şi a persoanelor ce le-
au comis, precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai
criminalităţii.

Nivelul criminalităţii reprezintă valoarea determinată din


numărul total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu
determinat într-o perioadă de timp stabilită, raportat la
numărul exact de populaţie, spre exemplu la 1.000, 10.000
sau 100.000.
Starea criminalităţii reprezintă numărul infracţiunilor
săvîrşite şi al persoanelor ce le-au comis, pe un anumit
teritoriu într-o perioadă de timp stabilită.
Din punctul de vedere al aprecierii calitative a criminalităţii
distingem:
85
- infractori neprofesionişti (ocazionali) şi

- infractori profesionişti, care şi-au făcut din săvîrşirea


infracţiunilor un mod de existenţă şi prezintă un grad ridicat
de profesionalism, acţionînd fie izolat, fie în grupe, bande sau
asociaţii organizate.

1.3.Evaluati criminalitatea in alte tari si tendintele acesteia.

Statisticile mondiale evidenţiază faptul că, în fiecare an, în


întreaga lume, se pierd sute de mii de vieţi umane, ca urmare
a infracţiunilor comise prin violenţă, milioane de oameni sunt
afectaţi din punct de vedere economic în urma crimelor
contra patrimoniului
Statisticile statelor occidentale confirma cresterea
fenomenului criminalitatii
Printre tendintele criminalitatii statelor lumii putem numi>
1. creşterea continuă a criminalităţii.
2. crimelor cu utilizarea armelor de foc
3. creşterea ponderii criminalităţii organizate.
4. specializarea şi profesionalizarea infractorilor,
(specializarea si profesionalizarea)
5. discriminarea criminalităţii (de la crime simple de strada
pina pina la coruptie, traficuri, etc)
6. internaţionalizarea crimei. (organizatii criminale
profesioniste, organizatii criminale etnice, rganizatii
criminale teroriste, organizatii crimnale de tip mafiot).

7. criminalităţii juvenile şi a tinerilor.


8. creşterea criminalităţii femeilor
9. creşterea criminalităţii de violenţă
86
10. creşterea criminalităţii recidive

Personalitatea infractorului
1.1.Identificați noțiunea și conceptul de personalitate a
infractorului.
Personalitatea infractorului reprezintă o categorie
psihologică complexă care cuprinde noţiunea psiho-sociala de
personalitate şi noţiunea juridico-penala a infractorului, de
aici şi rezultă că personalitatea infractorului este o noţiune
mult mai cuprinzătoare decît cea juridico-penală şi include
ansamblul trăsăturilor, însuşirilor şi calităţilor persoanei
care a comis o infracţiune, exprimînd în acelaşi timp relaţia
dintre individualitatea launtrică şi esenţa socială a
infractorului. Cunoaşterea acestor trăsături in ansamblul lor
poate clarifica cauzele manifestării antisociale a individului,
gradul de pericol social pe care îl prezintă pentru societate şi
modalitatea de reinsertia sociala a individului.
Pornind de la noţiunea generală a personalităţii, criminologii
contemporani definesc personalitatea infractorului aproape
în mod similar.
Aşa, R.M. Stănoiu conchide că prin "personalitatea
infractorului se înţelege sinteza trsăsăturilor bio-psiho-
sociale cu un înalt grad de stabilitate şi care sunt definitorii
pentru acel individ care cu vinovăţie a comis o faptă ce
prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală".

Gh.Mateuţ înţelege prin personalitatea infractorului


"ansamblul trăsăturilor individuale bio-psiho-sociale ale

87
omului, care, la un moment dat, este marcat de "stigmatul"
juridic al comiterii unei fapte prevăzută de legea penală".
După T.Amza, "criminalul este acea persoană care a comis o
infracţiune cu vinovăţie sau la care a participat ca autor,
complice sau instigator".
Un criminolog român, A. Ungureanu, conchide că
"personalitatea infractorului este o sinteză a tuturor
trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad de stabilitate,
care atribuie o identitate de sine inconfundabilă individului
infractor, concretizată într-o atitudine antisocială".
Personalitatea este un concept operaţional de ordin descriptiv
constituindu-se in rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei
umane la lume, cu scop de conservare şi dezvoltare.

1.2. Stabiliți particularitățile psihice ale infractorului.


Pentru caracterizarea personalităţii se utilizează
particularităţile psihice centrale, şi anume:
» temperamentul;
» caracterul;
» aptitudinile;
» inteligenţa.
Aceste particularităţi psihice iau parte nemijlocită la
constituirea personalităţii infractorului, ele formind
ansamblul insuşirilor, stărilor şi proceselor de natură
subiectivă ale individului, determinate de mecanismele sale
cerebrale şi de interacţiunea acestora cu lumea
inconjurătoare.

88
Temperamentul constituie ansamblul de particularităţi ale
psihicului, determinate şi condiţionate de tipul de activitate
nervoasă superioară a individului.
Deci, temperamentul este o dimensiune energetico-dinamică
a personalităţii umane manifestată în acţiuni şi
comportamente.
Una din primele tipologii cunoscute în prezent este cea creată
de Hipocrate din Kos, părintele medicinii, care a observat
existenţa a patru forme de bază de comportament:
- coleric (puternic, excitabil, exploziv, nestăpînit);
- sangvinic (rapid, optimist, vioi, mobil, echilibrat);
- flegmatic (lent, rigid, rezistent, capabil de multă stăpînire);
- melancolic (sensibil, pasiv, uşor inhibabil).
E. Kretschmer distinge trei tipuri fundamentale:
- picnic, avînd statura medie, faţă rotundă, gît scurt şi gros,
torace slab şi bombat, pîntece rotund, comunicativ,
extrovertit, emotiv, mimică şi gesturi vii, expresive;
- astenic (leptozom) cu statură înaltă, slab, cu umerii drepţi,
faţă prelungită şi triunghiulară, burtă trasă, piele uscată şi
anemică, rezervat, taciturn, interiorizat, puţin comunicativ;
- atletic, avînd o statură medie, musculatură dezvoltată,
uneori puternic fizic, torace larg, corp puternic, lent în
gîndire, conservator, autoritar, organizat, gesticulaţie şi mers
ritmic.
W.H.Sheldon, specifică că tipurile pure se intîlnesc foarte rar,
fundamentind o altă clasificaţie, care intruneşte tipurile:
- Endomorf;
- Ectomorf;

89
- Mesomorf.
Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale
individului uman manifestate în comportamentul şi acţiunile
sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă
de societate şi faţă de valorile unanim recunoscute ale
acesteia.
Caracterul este nucleul personalităţii, unde se concentrează
întreaga individualitate psihică şi morală a persoanei, iar
după cum trăsăturile caracterului se manifestă faţă de lumea
înconjurătoare se disting caractere:
extravertit (exteriorizat) şi
-introvertit (interiorizat).
Aptitudinile- reprezintă categoria însuşirilor psihice care
determină capacitatea omului de a realiza anumite
performanţe în activitatea profesională.
Aptitudinile pot fi:
- înnăscute;
- dobîndite pe parcursul vieţii.
Chiar de la naştere omul posedă un anumit capital ereditar,
care, însă, se află în germene şi nu determină complet profilul
personalităţii. Pentru dezvoltarea acestor aptitudini este
nevoie de învăţarea şi dobîndirea deprinderilor de realizare a
activităţilor psihice, lucru ce poate fi obţinut pe parcursul
maturizării organismului şi a sistemului psihic.
O altă clasificare a aptitudinilor ar fi cea în:
- aptitudini elementare, ce ţin de formarea reprezentărilor,
ale gîndirii, imaginaţiei, voinţei, atenţiei etc.

90
- aptitudini complexe – reuniuni ale celor elementare:
capacitatea de acumulare a cunoştinţelor, inteligenţa, spiritul
de observaţie. Aşa, aptitudinile muzicale întrunesc
capacitatea auditivă, inclusiv auzul muzical, armonic, intern,
simţul ritmului, memoria şi imaginaţia muzicală.
La rîndul lor, aptitudinile complexe pot fi:
- generale – utile în toate domeniile, fiind caracteristice
majorităţii indivizilor;

- speciale – se manifestă doar la anumiţi indivizi umani în


domenii restrînse de activitate: scriitori, pictori, muzicieni
etc. Acestea sunt aptitudini creative (talent), indivizii
posedînd viziuni noi, creative, neobişnuite.
Inteligenţa- contribuie la:rezolvarea problemelor, adoptarea
mijloacelor pentru atingerea scopului, anticiparea
rezultatelor, posibilitatea de autocontrol.
La rîndul lor, bolile psihice ale infractorului se pot clasifica
în:
1) nevroze;
2) psihopatii;
3) psihoze.
Nevrozele sunt tulburări sau reacţii variate, cu caracter
funcţional, relativ uşoare şi reversibile, manifestate prin
suferinţe şi conflicte intrapsihice despre care bolnavul este
conştient.
Deosebim nevroze:
- astenică;
- obsesivo fobică;
- isterică;
91
- mixtă sau motorie
Psihopatiile (“psyche” – suflet şi “pathos” – boală) sunt
deficienţe de natură psihică ce constau în tulburări de
adaptare familială şi socio-profesională.
Cele mai răspîndite forme ale psihopatiilor sunt:
- psihopatie astenică;
- psihopatie epileptoidă;
- psihopatie isterică;
- psihopatie paranoidă.
Psihozele reprezintă cele mai grave afecţiuni psihice cu
caracter ireversibil şi exclud starea de responsabilitate a
persoanei. Bolnavul îşi pierde conştiinţa propriei existenţe,
raportul cu sinele, cu cei din jur, cu întreaga lume reală.
Psihopaticii nu-şi înţeleg starea în care se află, nu pot aprecia
real situaţiile zi-de-zi, nu pot stabili relaţii cu cei din jur.
Printre formele psihozei sunt:
- psihoze maniaco-depresive;
- schizofrenia;
- epilepsia;
- psihoze post-traumatice;
- psihoze acute (generate de intoxicaţii profesionale ori
alcool);
- psihoze infecţioase;
-paranoia.

1.3. Estimați factorii ce contribuie la formarea personalității


infractorului.

92
1.1. Descrieți trăsăturile individuale ale infractorului: vîrsta și
sexul.
Vîrsta infractorului- reprezintă o trăsătură individuală a
personalităţii care ne indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-
socială a acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de
dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanei(forţa fizică,
dezvoltarea instinctilor, inclusiv a celor sexualeetc.), nivelul
dezvoltării psihice(intelectul, voinţa sau afectivitatea), nivelul
dezvoltării sociale(gradul de şcolarizare, profesia, starea
civilă, experienţa de viaţă etc.). Toate aceste caracteristici ne
pot da indicaţii referitoare la explicarea comportamentului
deviant in general.
Stabilirea vîrstei infractorului este necesară pentru a se
putea cunoaşte nivelul dezvoltării bio-psiho-sociale a acestuia
şi pentru a se stabili dacă acesta răspunde penal pentru
faptele sale, in raport de vîrsta pe care o avea la data săvîrşirii
faptei.
Criminologia distinge cinci categorii de vîrstă:
- copilăria (de la 0-12 ani);
- adoliscenţa(12-22ani, unde preadolescenţa cuprinde vîrsta
intre 12-15ani; adolescenţa propriu-zisă-15-15ani;
postadolescenţa-18-22ani);
- tinereţea(de la 22-35ani);
- vîrsta adultă(de la 35-60/65ani);
- vîrsta a treia sau bătrineţea(de la 60/65ani).
Vîrsta prezintă interes in criminologie deoarece in raport cu
ea se constată atît o curbă specifică de evoluţie, numerică, cît
şi tipologică a infractorului.

93
Sexul infractorului- reprezintă ansamblul trăsăturilor
morfologice şi sociale prin care indivizii umani se împart in
bărbaţi şi femei. Diferenţele dintre sexe se explică prin factori
de natură biologică, psihică, socială şi culturală. Din acest
punct de vedere, bărbaţii se deosebesc de femei in plan
anatomo-morfologic, fiziologic, psihic şi social, precum şi
prin manifestările comportamentale
Este indiscutabil faptul că între bărbat şi femeie sunt
deosebiri esenţiale, dar este discutabilă originea, natura,
proporţiile şi efectele acestor deosebiri, şi prin urmare ale
inegalităţilor dintre sexe.
Deosebirile anatomice, fiziologice, psihologice şi intelectuale
dintre sexe s-a preocupat cercetătorul francez H. Marion, care
consideră că deosebirile anatomice şi fiziologice dintre bărbat
şi femeie ar fi: constituţia anatomică, fizică mai puternică a
bărbatului, decît a femeii; scheletul şi constituţia femeii mai
mică, mai slabă ca a bărbatului; talia, statura şi greutatea
corpului femeii mai mică; musculatura femeii este mai slab
dezvoltată decît cea a bărbatului, de unde urmează că
bărbatul este mai puternic, viguros din punct de vedere fizic;
inima femeii în general este mai mică şi mai uşoară decît a
bărbatului.
Deosebirile psihice între bărbat şi femeie ar fi mai esenţiale,
decît cele fizice. La femeie prevalează capacităţile, însuşirile,
calităţile sufleteşti, iar la bărbat capacităţile, facultăţile
intelectuale. La femeie predomină sentimentul, la bărbat
raţiunea. Femeia este mai sensibilă, mai impresionabilă, mai
sentimentală, mai capricioasă, mai pasionată decît bărbatul.

94
Bărbatul este volitiv, femeia este afectivă.
Deci, femeia are mai puţină dispoziţie şi capacitate pentru
săvîrşirea infracţiunilor.
1.2. Argumentați caracteristicile, scopul, funcțiile și influența
pedepsei asupra personalității infractorului.
Fundamentul dreptului de a pedepsi a evoluat de la o societate
la alta. Prin urmare, au evoluat şi noţiunea, scopul, funcţiile şi
sistemul pedepselor. Una din cele mai reuşite noţiuni ni se
pare a fi cea a criminologului Bujor V., după care pedeapsa
este o categorie ştiinţifică utilizată pentru a releva un
fenomen social distinct ce constă într-o negare şi dezaprobare
a samovolniciei individului şi care se manifestă prin
aplicarea, în numele legii a măsurilor de constrîngere a
persoanelor vinovate de săvîrşirea unei fapte interzise de
legea penală şi care are drept scop apărarea societăţii de
atentate infracţionale, prevenirea de noi infracţiuni,
restabilirea ordinii de drept şi a echităţii în societate.
Scopul pedepsei este diferit în legislaţiile penale naţionale.
Aşa, în sistemul de drept continental scopul pedepsei ţine de:
intimidare, răsplată, preîntîmpinare şi corectare a
vinovatului. În sistemul dreptului anglo-saxon accentul se
pune pe elementul represiv, restabilirea echităţii sociale,
intimidarea şi apărarea societăţii de atentate criminale.
, distingem următoarele funcţii ale pedepsei penale:

- funcţia de constrîngere- este o măsură statală, aplicată de


instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au
săvîrşit infracţiuni, cauzîndu-le anumite lipsuri si restricţii
drepturilor lor.
95
- funcţia de corectare si de reeducare- constă în influenţarea
asupra mentalităţii şi deprinderilor condamnatului, în sensul
înlăturării poziţiilor antisociale şi formării altora
corespunzătoare exigenţelor societăţii.

- funcţia de restabilire a echităţii sociale- îmbracă haina unui


rău cu care se răspunde răului produs prin săvîrşirea
infracţiunii. Răul, suferinţa pe care o implică pedeapsa,
decurg din lipsurile şi restricţiile, precum şi constrîngerile
prevăzute de lege: restricţia de libertate, restricţia drepturilor
civile

- funcţia de prevenţie generală- are un scop mediat,


îndepărtat, atenţionînd toţi cetăţenii despre posibilitatea
pedepsei penale, în cazul cînd ar fi tentaţi să comită
infracţiuni. Este o dispoziţie de preîntîmpinare, ce implică
teama sau frica de pedeapsă, ultima avînd un rol preventiv
general antiinfracţional.
- funcţia de prevenţie specială.- ca scop al pedepsei este
definită prin faptul că pedeapsa are un scop imediat, de a
preveni săvîrşirea de noi infracţiuni din partea
condamnaţilor, adică a persoanelor care deja au săvîrşit
infracţiuni.
In ceea ce priveste influenta pedepsei asupra personalitatii
infractorului este anume acea instituţie a pedepsei care a
evidenţiat principiile fundamentale ale egalităţii,
umanismului, democratismului, legalităţii, reprezentînd
limitele de aplicare ale pedepsei. Prin lege sunt stabilite
cuantumul şi modalităţile, categoriile pedepselor, acestea
fiind condiţii obligatorii ce necesită a fi îndeplinite pentru ca
96
pedeapsa să poată fi aplicată legal.

1.3. Elaborați clasificări și tipologii ale infratorului.


Criteriul clasificării variază după concepţia despre geneza
criminalităţii. Astfel poate fi utilizat criteriul antropologic,
psihologic, sociologic etc. Printre primele clasificări o
enumerăm pe cea a lui Lombroso care spune ca criminalii
sunt:
1) criminali născuţi;
2) nebuni morali;
3) criminali epileptici (epileptoizi);
4) criminali pasionali;
5) criminali nebuni (la această categorie se mai axează
criminalii alcoolici, criminalii isterici şi criminalii
seminebuni sau matoizi);
6) criminali de ocazie;
7) criminali de obicei;
8) criminali latenţi.
Ferri îi clasifica pe criminali în cinci categorii:
1) criminalii nebuni sau alienaţi
2) criminalii născuţi sau instinctivi (sunt sălbatici, brutali,
vicleni şi leneşi, care nu fac nici o deosebire între crimă în
general şi o meserie);
3) criminalii de obicei (se recrutează din indivizi, care comit
în copilărie primul delict);
4) criminalii din pasiune (sunt rari şi comit aproape
totdeauna crime contra persoanelor; sunt de un temperament

97
sanguin, de o sensibilitate exagerată, comiţînd crime mai ales
în tinereţe);
5) criminalii de ocazie.
La rîndul său, A. Lacassagne distinge:
1) criminali de sentiment sau de instinct (sunt incorigibili,
fiind determinaţi la crimă de tendinţele ereditare, obişnuinţă
sau viciu);
2) criminali de acţiune sau de ocazie (numiţi şi pasionali);
3) criminali de gîndire sau frontali (printre aceştia se înscriu
şi criminalii alienaţi).
În psihologia şi criminologia modernă, tipologia personalităţii
infracţionale ţine cont de un cerc mai larg de criterii. Prima
divizare ţine de:
1. gradul de conştientizare şi dirijare psihică a
comportamentului, unde se disting infractorii normali şi
infractorii anormali.
Infractorii normali nu sunt afectaţi de patologii psihice, crima
fiind conştientizată. Astfel, fiind conştienţi de caracterul
antisocial al comportamentului lor, aceşti infractori au la
bază motive egoiste, de regulă cupidante, comiţînd furturi,
delapidări, infracţiuni economice.
Infractorii anormali posedă dereglări psihice de diversă
natură, patologii care nu le permit o conştientizare deplină şi
adecvată a acţiunilor, comportamentelor.
2. A doua divizare se face în funcţie de tendinţa de repetare a
infracţiunilor, unde distingem infractori recidivişti şi
infractori nerecidivişti.

98
Infractorii nerecidivişti mai pot fi numiţi şi infractori primari,
care nu repetă comportamentul criminal.
3. A treia divizare se face în funcţie de gradul de pregătire
infracţională. Aici evidenţiem două tipuri:
- infractori ocazionali sau situaţionali;
- infractori de carieră.
Infractorii ocazionali sau situaţionali sunt indivizii care
au comis infracţiuni în virtutea unor circumstanţe deosebite
(de ordin material, afectiv, etc). Pentru ei crima este un
fenomen contradictoriu modului obişnuit de comportament.

1.1 Definiți personalitatea infractorului minor.


Definirea delecvenţei juvenile a preocupat un număr mare
de cercetători, pornind de la evidenţierea caracteristicilor
specifice personalităţii delicventului minor, ajugîndu-se la
conturarea unui profil psihologic, definit prin: înclinaţie către
agresivitate, instabilitate emoţională, inadaptare socială,
dublicitatea conduitei, dezechilibru existenţial.
Însă M.Cusson defineşte delnicvenţa juvenilă ca fiind
totalitatea infracţiunilor comise de adolescenţi, pedepsibile
de codul penal.
Delicvenţa juvenilă poate fi definită şi ca un comportament
de încălcare a legilor din partea celor care, din cauza tinereţii
lor, nu sunt încă văzuţi ca fiind pe deplin responsabili pentru
acţiunile lor.
1.2.Determinați trăsăturile, factorii și cauzele creșterii
criminalității minorilor.
Referitor la calităţile personale ale infractorilor minori,

99
putem spune că există o serie de trăsături caracteristice
tuturor minorilor:
- nu totdeauna domină în motivarea comportării
infracţionale,
-ele pot doar să intensifice influenţa negativă sau să atenueze
apariţia situaţiei criminogene,
- formarea nedesăvîrşită a directivelor sociale, tendinţa spre
grupările neformale,
- dorinţa de a demonstra independenţa sa.
- pot servi particularităţi dependente de vîrstă precum sunt
experienţa de viaţă (sau mai bine zis – lipsa acesteia), insa
virsta fiind o trasatura individuala a personalitatii
infractorului minor are urmatoarele categorii de minori:
a. pînă la vîrsta de 14 ani - minori care nu sunt responsabili,
chiar dacă comit infracţiuni;
b. între 14-16 ani - responsabilitatea juridică este limitată,
prevăzută doar pentru o categorie anumită de infracţiuni;
c. între 16-18 ani - minorii răspund în faţa legii, dar în cazul
unor infracţiuni care nu prezintă pericol social însemnat
pedeapsa penală poate să nu fie aplicată.
Deosebit de importantă pentru criminologie este categoria
minorilor pînă la vîrsta de 14 ani, adică a copiilor.
Printre factorii care facilitează şi stimulează comiterea
crimelor de către minori pot fi menţionate:
- decalajul substanţial între oferta de produse alimentare,
îmbrăcăminte, servicii necesare minorilor şi posibilităţile
reduse de cumpărare datorită crizei economice generale care
a dus la pauperizarea multor familii;

100
- imposibilitatea încadrării în cîmpul muncii pentru obţinerea
unui venit licit, satisfăcător şi constant;
- şcolarizarea redusă;
- accesul relativ uşor la alcool şi stupefiante. Fiecare al
şaptelea minor a săvîrşit infracţiunea în stare de ebrietate;
creşte şi implicaţia minorilor la traficul şi distribuirea
drogurilor, care sunt desfăcute în locurile de concentrare în
masă a tineretului: la cluburi de noapte, în şcoli, colegii,
instituţii superioare de învăţămînt. Numărul minorilor
narcomani s-a mărit de 3 ori.
- nivelul scăzut al activităţii organelor abilitate cu combaterea
criminalităţii minorilor;
- influenţa negativă asupra formării personalităţii minorilor a
propagandei informaţionale la TV şi în mass-media a scenelor
sadice, pornografice, pline de cruzime . Acestei propagande
nu i se contrapune un sistem bine pus la punct de măsuri
educaţionale din partea familiei, şcolii, mass-mediei;
- modificarea sistemului de valori al minorilor. Pentru mulţi
au devenit valori profitul obţinut uşor, deseori prin mijloace
ilicite, cu aplicarea violenţei pentru atingerea scopului
propus.
De aici apar un şir de cauze ce duc la delincvenţă:
- autoevaluarea neadecvată – subevaluare sau supraevaluare
-, ce duc fie la diminuarea sentimentului de sine, la dorinţa de
a fi dominat, fie la sentimentul de superioritate, la tendinţa de
a domina;
- indiferenţa faţă de oameni, faţă de interesele şi trebuinţele
lor;

101
- atenţia sporită faţă de propria persoană;
- comportament agresiv, violent, chiar sadic;
- atitudine sceptică faţă de muncă, învăţătură, activităţi legale;
- principii neadecvate în raport cu bunăstarea materială,
motivaţie care duce la atentarea la proprietatea străină etc.
1.3. Propuneți măsuri de prevenire si combatere a
criminalității minorilor.
Pentru a nu ajunge la delincventa juvenila au fost elaborate un
set de masuri, mijloace şi propuneri pentru reducerea
criminalităţii în rîndul minorilor şi tinerilor adulţi, care sunt
urmatoarele:
- perfecţionarea legislaţiei în domeniul protecţiei sociale;
dezvoltarea serviciilor sociale de sprijinire sau consiliere a
familiilor cu mulţi copii şi cu o situaţie economică grea;
- reorganizarea serviciilor de autoritate tutelară şi
organizarea unei reţele autentice de asistenţă socială, mai
accesibilă şi mai puţin birocratizată;
- adoptarea unor legi care ar prevedea soluţii rapide de
integrare şcolară prin oferirea posibilităţilor de absolvire
intensivă a unor ani şcolari, în scopul corelării vîrstei cu
clasele de şcolarizare;
- responsabilitatea cadrelor didactice de a semnala
autorităţilor tutelare cazurile de absenţe sau de abandon
şcolar, după o prealabilă contactare a familiei;

- măsuri legislative de sancţionare a părinţilor care se fac


vinovaţi de proasta educaţie şi întreţinere, îngrijire a copiilor;
- instituirea unor pedepse penale celor care se fac vinovaţi de
utilizarea silită a forţei de muncă a minorilor;
102
- organizarea unor cursuri de pregătire specializată pentru
lucrătorii sociali şi alte persoane implicate în munca de
asistenţă socială: medici, psihologi, pedagogi, sociologi, jurişti
etc.;
- depistarea şi identificarea copiilor „străzii”, ce-şi petrec
zilele vagabondînd sau cerşind;
- întocmirea unor rapoarte reale de anchetă socială şi
predarea lor, cu recomandări, serviciilor responsabile în
luarea măsurilor de protecţie socială;
- realizarea în teritorii, pe plan local, a unor servicii de
asistenţă în stradă cu un personal pregătit, disponibil ziua şi
noaptea, care să acţioneze în zonele frecventate de copiii
străzii – pieţe, parcuri, gări, case părăsite sau aflate în
construcţie etc.;

- îmbunătăţirea organizării şi funcţionării centrelor existente


de primire a minorilor şi extinderea lor pe întreg teritoriul
ţării. Spre exemplu, avem un singur Centru de Triere a
Minorilor care este o subdiviziune a MAI; în acest Centru
minorii sunt internaţi pentru o perioadă de pînă la 30 de zile,
iar în cazuri speciale, pînă la 60 de zile. Spre regret, în această
instituţie asistenţa temporară se limitează la necesarul
material, cel social fiind neglijat; copiii sunt întreţinuţi în
regim închis şi supravegheaţi permanent de lucrători ai
poliţiei;
- înfiinţarea unor centre sociale de zi, cu regim deschis,
destinate copiilor şi în care aceştia s-ar putea alimenta gratuit
precum şi ar fi atraşi în diferite activităţi cultural-sportive,
social-utile etc.;
103
- crearea unor centre specializate, cu profil psihiatric şi
psihoterapeutic, pentru internarea şi tratarea copiilor bolnavi
psihici;
- înfiinţarea unor cluburi sportive noi sau susţinerea celor
existente; atracţia pe care o exercită sportul asupra copiilor ar
putea constitui pentru unii dintre ei soluţia scoaterii lor din
anturajul negativ al străzii;
- în fiecare an, după terminarea studiilor în şcoli să se
întocmească o situaţie a tuturor minorilor şi tinerilor care nu
se mai află într-o formă de învăţămînt pentru a fi ajutaţi să se
încadreze într-o activitate legală;
- autorităţile locale să fie obligate de a asigura încadrarea în
activităţi legale a celor care se liberează din centrele de
reeducare şi din penitenciare;
- Ministerul Educaţiei, cu sprijinul sociologilor, psihologilor,
pedagogilor, juriştilor etc., să întocmească tabele de predicţie
care să ajute pe diriginţi în activitatea de descoperire a
cazurilor de elevi predispuşi la comportament deviant; pentru
astfel de minori să se adopte măsuri strict individualizate
pentru eliminarea factorilor criminogeni;
- constituirea la nivel naţional şi la nivelul fiecărei localităţi, a
unui organism care să coordoneze activitatea tuturor
structurilor ce au misiunea educării şi supravegherii
minorilor;
- evidenţa strictă asupra grupurilor neformale de minori din
partea forţelor de ordine etc.

1.1.Relatați orientarea antisocială a personalității

104
infractorului.
Literatura criminologică utilizează conceptul de orientare
antisocială a personalităţii, care este diferit ca mod de
manifestare şi grad de intensitate. Din aceste considerente,
conceptul analizat are două semnificaţii:
1) defineşte incapacitatea individului de a răspunde
adecvat sistemului de norme şi valori promovat de societate.
Individul orientat antisosial recunoaşte sistemul legal de
valori, dar personalitatea sa prezintă o inadaptare, o
disfuncţie, neputînd să reacţioneze întotdeauna în
conformitate cu aceste valori şi norme;
2) elimină sistemul de norme şi valori generale ale
societăţii, însuşindu-şi norme şi valori proprii, care sunt
contrare, opuse celor eliminate. Aici nu mai avem stări de
inadaptare, disfuncţie ci dimpotrivă, personalitatea
infractorului este pe deplin adaptată, dar la norme şi valori
ilicite, criminale. Acest tip de orientare antisocială este
caracteristic recidiviştilor.
Gradul de intensitate a orientării antisociale a personalităţii
infractorului ne vorbeşte despre pericolul social potenţial pe
care îl prezintă acesta. De exemplu, un recidivist prezintă un
pericol social potenţial mai mare, decît un individ neadaptat,
dar care nu contestă sistemul de norme şi valori impus de
societate. Ultimul prezintă un pericol social potenţial mai
redus, deşi într-o situaţie concretă favorabilă el poate săvîrşi o
infracţiune.
Orientarea antisocială a personalităţii poate avea grade
diferite de intensitate. Criteriul de evaluare a intensităţii

105
orientării antisociale poate fi determinat de atitudinea
individului faţă de valorile sociale, existente într-o societate.
Am conchide că, situaţia concretă de viaţă, zisă şi situaţie
preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe
exterioare personalităţii infractorului, care precedă actul
infracţional.
La rîndul său, situaţia preinfracţională este compusă din două
elemente:
- evenimentul (evenimentele);
- circumstanţele.
Evenimentul este elementul care determină apariţia ideii
infracţionale în mintea personalităţii infractorului şi poate
avea o largă variabilitate în timp.
Evenimentul poate fi decisiv, ca în cazul adulterului ori
nesemnificativ, cum ar fi în cazul omorului comis de un
alcoolic.
Circumstanţele reprezintă elementele în care fapta
infracţională se pregăteşte şi se execută. Ele nu au legătură cu
motivaţia infracţională dar sunt decisive în cazul trecerii la
act.
Infracţiunea, ca orice altă activitate umană, este un act
conştient şi volitiv, ceea ce înseamnă că infractorul înainte de
a trece la act, are închipuirea mentală a viitoarei sale
conduite. Observăm că, în principiu, momentul trecerii la act
este momentul impactului dintre personalitate şi situaţia
concretă de viaţă. Subiectul este pus în situaţia de a alege una
din variantele de comportament.

106
În procesul psihologic de alegere între mai multe variante de
comportament intervin un şir de criterii:
- motivaţionale (mobil şi scop);
- valorice;
- morale;
- afective;
- materiale.
Cele mai importante ni se par a fi criteriile motivaţionale. Dar
aici considerăm că ar fi necesare unele precizări între motiv-
mobil-scop. Cuvîntul englez motive acoperă în acelaşi timp în
franceză motif şi mobile (al unei acţiuni). Motivul este mai
raţional, mobilul mai afectiv. În literatura de specialitate se
utilizează, în majoritatea cazurilor, termenul de motiv.
Motivele sunt concretizările trebuinţelor. Ele constituie
componenţa dinamică şi direcţională a actului concret.
Termenul motivaţie este folosit în acelaşi sens cu motiv.
Cîteodată, în limbajul curent, motivul desemnează obiectul
însuşi sau scopul care motivează subiectul.

1.2. Determinați trăsăturile morofologice, psihice și sociale


ale diferențierii infractorilor.
Merita o anumita atentie concluziile la care s-a ajuns in urma
unor studii morfocaracteriale care urmaresc sa evidentieze
existenta unor relatii semnificative intre structura corporala
si caracterul individului si intre acestia si inclinatia spre
criminalitate.
Asa de ex,tipologia lui Kretschmer are si valenta
criminologice.

107
Astfel, se considera ca tipul picnic incepe relative tardiv
activitatea infractionala care consta mai ales in escrocherii si
fraude. Astenicul, frecvent raspindit printer infractori ,isi
incepe activitatea ilicita la o virsta relativ timpurie si ea
cuprinde mai ales furturile, falsurile si abuzul de incredere.
Atleticul are o raspindire relative ridicata in cadrul
populatiei infractoare,activitatea criminala a reprezentantilor
acestui biotip se desfasoara la aproape toate virstele. Acestia
au un character brutal , salbatic comitind de predilectie
assassinate,furturi in care se folosesc arme,incendii cu
maracta tendinta de recidiva.
b)Componenta psihologica.
Exista o anumita relati intre activitatea infractionala si
trasaturile personalitatii:
-temperamentul,
-aptitudinile,
-caracterul.
In ce priveste relatia dintre temperament si
infractiune,trebuie spus ca aceasta influenteaza mai ales
aspectul energetic formal al acesteia.Una din aptitudinile a
carei implicare in cadrul criminalitatii este printre cele mai
controversate o constituie inteligenta.S-a acreditat pt o vreme
ideea ca infractorii ar fi inferiori din punctul de vedere al
performantelor intelectuale fata de neinfractori.S-a constatat
ca o strinsa legatura cu comportamentul antisocial ar avea
trasaturile de caracter ,in mod deosebit atitudinile fata de
societate,fata de semeni,de munca,de valorile sociale.In ce
priveste procesel psihice ,se remarca o puternica implicare a

108
afectivitatii ,vointei,si motivatiei.Aproape fara exceptie,
personalitatea infractorului se caracterizeaza prin
instabilitatea emotional-afectiva sau prin indiferenta
afectiva , in general prin accentuate dereglari ale
afectivitatii.Tot atit de pregnante sunt si deficientele de ordin
volitional ,in special insuficienta stapinire de sine si slabul
autocontrol.
c) Componenta psihosociala.
Desi in anumite conditii particularitatile psihice si fizice ale
organismului uman pot exercita o influenta nefasta asupra
comportamentului, acestea nu actioneaza ca factori „pur”
biologici sau „pur „ psihologici ci au o puternica incarcatura
sociala , actioneaza intr-o anumita contextura socio-
economica si de aceea in context este mai potrivit sa vorbim
de factori biosociali si psihosociali ,si nu de componenta
psihosociala.

1.3. Evaluați personalitatea infractorului recidivist si


personalitatea infractorului profesionist.
Criminalitatea recidivă a fost şi rămîne una dintre cele mai
periculoase tipuri de criminalitate. Săvîrşirea infracţiunilor
în mod repetat este o dovadă elocventă despre ineficacitatea
măsurilor de corectare şi reeducare a infractorilor. Această
categorie de infractori prezintă un pericol social sporit,
deoarece astăzi criminalitatea recidivă a devenit mai
periculoasă şi profesională.
Criminalitatea profesională constituie tipul criminalităţii ce
se manifestă printr-o activitate criminală permanentă a

109
participanţilor, ce constituie principala sursă a veniturilor lor
şi necesită o specializare a cunoştinţelor, deprinderilor şi
priceperilor, precum şi apartenenţa criminalilor, care posedă
o anumită specializare, la o subcultură şi la un mediu criminal
relativ închis şi ierarhizat.
Nu am fi de acord cu opinia că "acest tip de criminalitate
nu trebuie confundat cu cel al recidiviştilor, întrucît nu orice
recidivist este neapărat un criminal profesionist, precum şi
nu orice criminal profesionist este un recidivist...". Din
contra, toţi infractorii profesionişti devin recidivi speciali,
precum şi recidivii speciali se transformă în profesionişti.
În acelaşi sens, nu am face o strictă delimitare între tendinţele
de "profesionalizare" şi "specializare" a infractorilor.
Profesionalizarea, ca şi specializarea, presupune comiterea
infracţiunilor de un anumit tip şi utilizarea unor anumite
mijloace şi metode de săvîrşire a infracţiunilor, dar neapărat
criminale.
Insa Specializarea este mult mai frecventă în cazul unei
condamnări anterioare pentru o crimă de sustragere. Astfel,
în cazul unei noi condamnări mai bine de 50% vor fi pedepsiţi
anume pentru sustragere. Două condamnări anterioare
pentru furturi creează verosimilitatea unei noi condamnări
anume pentru această categorie de crimă în mai bine de 2/3
din cazuri.
Iar in ceea ce priveste personalitatea infractorului recedivist
unii autori o definesc in:
- penitenciară care presupune o perioadă anterioară de
detenţie;

110
- persistentă (multirecidivism) - presupune săvîrşirea a trei şi
mai multe infracţiuni.
După I. Oancea, recidiviştii sunt de două feluri:
1) recidivişti postcondamnatorii (persoanele, care după ce au
fost condamnaţi pentru prime infracţiuni, săvîrşesc din nou
alte infracţiuni);
2) recidivişti postexecutorii (după ce au executat pedepse
pentru prime infracţiuni, persoanele comit din nou alte
infracţiuni).
Nenumăratele studii ale recidiviştilor au demonstrat existenţa
în structura personalităţii acestora a unei conjugări a
deficienţelor individuale şi sociale. Astfel, infractorii
recidivişti dau dovadă de inadaptare socială, imaturitate,
egocentrism, infantilism social, dorinţe de a exista pe spatele
altora, necesităţi sporite în raport cu posibilităţile,
impulsivitate şi indiferenţă afectivă, agresivitate, scepticism,
stări interne de tensionare şi conflict, percepere deformată a
realităţii, dificultăţi în autoevaluare.
Deşi tipul recidivist predomină printre bărbaţi, se întîlnesc
femei cu comportament recidivist, studiile demonstrînd şi
tendinţe de creştere a infracţiunilor comise de acestea.
Studiind cauzele criminalităţii recidive, stabilind starea,
structura şi dinamica acesteia, criminologia îşi propune să
evalueze măsurile impuse şi să elaboreze programe
convingătoare de prevenire a criminalităţii, de resocializare şi
reintegrare socială a delincvenţilor.
Prevenirea criminalităţii desemnează un proces social
permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de

111
măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic,
administrativ şi juridic, destinate să preîntîmpine săvîrşirea
faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi
înlăturarea cauzelor fenomenului infracţional.
Preîntîmpinarea criminalităţii recidive poate fi caraterizata
prin urmatoarele masuri:
a) implicarea tuturor organismelor statale şi obşteşti în lupta
cu fenomenele şi procesele negative.
b) perfecţionarea reglementărilor juridice ale luptei
împotriva recidivismului;
c) perfecţionarea activităţilor de preîntîmpinare ale organelor
de drept;
d) atragerea organizaţiilor de stat şi obşteşti în lupta
împotriva criminalităţii recidive;
e) înlăturarea tendinţelor negative.

Victima
1.1Definiti notiunea de victimologie criminologică.
In literatura de specialitate victimologia a primit mai multe
definitii. Astfel ea reprezinta stiinta comportamentului si
personalitatii victimei raportata la conceperea, realizarea si
consecintele directe ale actului agresional asupra victimei. J.
A. R. Calderon defineste victimologia ca fiind disciplina care,
in explicarea cauzelor, studiaza victima fara a planifica si
realiza o politica a victimei.
Provine din latinescul victima si din termenul de origine
greaca logos si denumeste domeniul stiintific care studiaza
rolul victimei in savarsirea infractiunii deoarece, practica

112
judiciara a demonstrat ca uneori activitatea victimei
favorizeaza savarsirea faptei prevazute de legea penala.
1.2 Comparați victima infracțiunii în sens criminologic,
sociologic și juridico-penal.
Conceptul juridico-penal:Se consideră victimă orice
persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost
aduse daune morale, fizice sau materiale. Victima are dreptul
ca cererea sa să fie înregistrată imediat în modul stabilit,
să fie soluţionată de organul de urmărire penală, iar
după aceasta să fie informată despre rezultatele soluţionării”.
Conform noţiunii legale de victimă, persoana juridică ca şi
persoana fizică, poate dispune de această calitate şi poate
participa în proces,. Asemenea reglementare apropie
noţiunea legală de victimă de noţiunea dată de criminologie.
Conceptul de victimă a infracţiunii în criminologie se
bazează numai pe criteriul obiectiv, ce reflectă evenimentul
real- cauzarea prejudiciului prin infracţiune. Dacă persoana
care,nemijlocit, a suferit în urma infracţiunii
(adică victima reală) nu este recunoscută ca parte
vătămată,oricum ea este victimă,. Conceptul criminologic de
victimă a infracţiunii are un conţinut mai larg decît noţiunea
juridico-penală de victima.
Definiţiile criminologice de victimă cuprind, persoanele care
au suferit direct sau indirect consecinte fizice morale sau
materiale al unor actiuni sau inactiuni criminale.
Menţionăm, de asemenea, că în sens juridico-penal, persoana
devine victimă din momentul în care organul de urmărire
penală este informat despre cauzarea prejudiciului prin

113
infracţiune (persoana s-a adresat cu cerere). Prin urmare,
victimele latente nu sunt victime în sens juridico-penal, în
schimb au calitatea dată din punctul de vedere al victimologiei
criminologice.
Din punt de vedre sociologic victima este orice persoana
umana care a suferit moral fizic sau material in urma unei
infractiuni ,astfel aici se studiaza cauzele si conditiile ce au
favorizat pe unele persoane sa devina victime ale
infractiunii.Din punct de vedere social sa ia in consideratie
caracteristica individuala a persoanei ce consta in
predispozitia ei de a deveni victima ,precum si caracteristica
comportamentului persoanei care in anumite situatii risca sa
devina victima a infractiunii.
1.3.Propuneți , elaborați și realizați măsuri de profilaxie
victimologică.
Direcţiile principale ale activităţii subiecţilor profilaxiei
victimologice sunt următoarele:
1)instruirea şi educarea victimologică a cetăţenilor
(elaborarea algoritmelor comportamentului optim în
situaţiile victimogene şi antrenamentele speciale); 2)
ridicarea gradului de protecţie a persoanelor cu funcţii de
răspundere, care se caracterizează printr-o vulnerabilitate
victimală sporită în legătură cu îndeplinirea de către ele a
îndatoririlor de serviciu; 3) reducerea maximă a situaţiilor
victimogene; evitarea, neutralizarea şi înlăturarea lor;
informarea cetăţenilor despre situaţiile victimogene tipice,
pentru a le evita în măsura posibilităţilor; 4) protecţia,

114
resocializarea şi reintegrarea socială a victimelor
infracţiunilor.
Profilaxia victimologică, în calitate de activitate practică,
trebuie organizată în modul cuvenit şi
asigurată informaţional, ceea ce necesită rezolvarea unui şir
de probleme:
1)pregătirea specialiştilor în domeniul prevenirii
victimologice. Pentru soluţionarea acestui neajuns este
necesară crearea unor instituţii speciale de învăţământ, e de
dorit pe baza Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului
Justiţiei;
2) selectarea profesională pentru angajarea în serviciul
organelor afacerilor interne,respectînd trăsăturile
psihologice ale candidaţilor, capacitatea acestora de a se
orienta adecvat în diferite circumstanţe. Acest moment pare a
fi departe de prevenirea victimologică, dar are o
importanţă enormă, fiindcă un poliţist neatent, neechilibrat
este o potenţială victimă a infractorului;
3)organizarea unui serviciu psihopedagogic unic în cadrul
comisariatelor de poliţie. În general,pot fi evidenţiate
două direcţii ale lucrului consultativ: a) consultaţii cu privire
la mijloacele tehnice de pază a patrimoniului; b) consultaţii cu
privire la modalitatea de comportament, dacă este o situaţie
victimogenă.Ţinînd cont de faptul că în timpul acestei activităţ
ise întîlnesc frecvent situaţii în care este foarte greu de stabilit
contactul cu victima, specialiştii psihologi ar putea să ajute
grupul operativ la lucrul cu aceste persoane şi să organizeze o
studiere cuvenită a victimelor;

115
4)organizarea evidenţei profilactice a persoanelor care au
devenit victime sau real pot fi victimizate. Acest sistem al
evidenţei profilactice, reprezentînd doar interes operativ,nu
ţine seamă de calităţile victimologice ale persoanei şi,
respectiv,nu poate servi în calitate de purtător al informaţiei
obiective. Evidenţa victimologică va permite reducerea
numărului persoanelor ce sunt luate în evidenţă ca potenţiali
infractori şi concentrarea atenţiei şi eforturilor asupra
persoanelor ce necesită măsuri de siguranţă personalăşi a
patrimoniului
O activitate eficientă de prevenire a infracţiunilor trebuie
să se bazeze pe informaţia multilaterală cu caracter
criminologic, care este concretizată în fiecare caz aparte
pentru a întreprinde măsuri referitoare la persoane concrete.
Asemenea informaţie poate fi obţinută prinstudierea
minuţioasă a fiecărei persoane care este obiect al prevenirii
victimologice.
Obţinerea unor asemenea date, informaţii este posibilă doar
cu condiţia organizării adecvate a cercetării victimologice.
Direcţiile prioritare ale unei asemenea organizări pot fi: 1)
cercetarea trăsăturilor personale ale victimei infracţiunii;
trebuie studiate toate calităţile, dar, prioritar,victimitatea la
nivel psihologic; 2) studiul comportamentului victimelor în
situaţiile tipice anumitor categorii de infracţiuni; 3) analiza
relaţiilor infractor-victimă în măsura în care ele determină
dinamica şi caracterul evenimentelor criminale, inclusiv
alegerea de către infractor a victimei şi a modalităţii de
săvîrşire a infracţiunii; 4) cercetarea nemijlocită a situaţiilor

116
în care se realizează trăsăturile personale atît ale victimelor,
cît şi ale infractorilor, adică a situaţiilor „care
aşteaptă”victimaşi infractorul concret.
Aceste cercetări trebuie să cuprindă situaţiile diferitelor
tipuri de infracţiuni şi săţină cont de dinamica acestora,
analizată în ansamblu cu datele despre unele sau alte victime.
Dispunînd de asemenea informaţie, activitatea
profilactică poate fi organizată mult mai eficient faţă de
persoanele ce prezintă interes din punct de vedere
victimologic.
Sub aspect practic, utilizarea posibilităţilor victimologice în
prevenirea infracţiunilor are loc în funcţie de faptul cît de
multilateral şi la timp sunt relevate potenţialele victimeşi
circumstanţele concrete, ce pot favoriza sau determina
comiterea infracţiunii
Vom ţine cont de faptul că multe persoane care au fost
victimizate nu se adresează organelor competente şi, în
consecinţă,victimizarea reală este necunoscută statisticii
oficiale. O metodă importantă ce permite stabilirea
victimizării în societate sunt sondajele de victimizare.

1.1 Identificați vinovăția victimei în cauzalitatea


criminalității.
Pentru a caracteriza acţiunile victimei, care au contribuit la
cauzarea de prejudicii acesteia atît nemijlocit înainte de
infracţiune, cîtşi în timpul incidentului, cercetătorii au
elaborat un şir de concepţii. Potrivit acestor concepţii,

117
victimele pot crea condiţii pentru săvîrşirea infracţiunilor sau
pot avea un comportament neatent ori provocator.
Anume presupunerea precum că cuvintele sau acţiunile
victimei ar contribui într-un anumit mod la cauzarea de
daune acesteia, a determinat orientarea prioritară a
cercetărilor ştiinţifice desfăşurate de către victimologii din
Occident de laînceputul anilor 1940şi pînă la sfîrşitul anilor
1960.
Doar vinovăţia victimei reprezintă prin sine atitudinea
psihică a acesteia faţă de comportamentul său în situaţia
preinfracţională, în momentul incidentului şi după comiterea
infracţiunii, manifestîndu-se în exterior prin acţiunile sau
inacţiunile persoanei vătămate. Individul poate să prevadă ş i
poate să nu prevadă consecinţele comportamentului său sau
poate să conteze pe un alt rezultat
In cazul vinovăţiei victimei, acţiunile acesteia „trebuie
să fie intenţionate sau imprudente.
Victimele, într-unşir de cazuri, pot crea deci condiţii
favorabile pentru săvîrşirea infracţiunii, demonstrînd un
comportament neatent (neprevăzător) sau provocator .
Vinovăţia victimei se manifestă atît prin comportamentul
provocator sau neatent, cît şi prin starea de neputinţă a
acesteia.
Comportamentul provocator al victimei este caracteristic,
îndeosebi, infracţiunilor violente contra persoanei. Un astfel
de comportament al victimei frecvent este constatat şi la
comiterea infracţiunii de viol. Provocarea violului se
întîmplă atunci cînd persoana vătămată, prin

118
comportamentul ei imoral, creează o situaţie
sexuală tensionată (prinacţiuni, limbaj, priviri etc.).
Prin provocare din partea victimei se înţelege
forma extremă de contribuire a persoanei vătămate la
comiterea infracţiunii.
Comportamentul provocator al victimei poate fi pasiv sau
activ, continuu sau întîmplător.Menţionăm că, atît o formă,
cîtşi alta a comportamentului necorespunzător al victimei
poate fi conştientă ş i inconştientă, adică persoana
vătămată nu-şi dă seama de caracterul provocator al
comportamentului său şi despre reacţia posibilă faţă de
acesta.
1.2 Clasificați situații victimogene după comportamentul
victimei.
Dupa comportament:
-pozitiv-victima opune rezistenta activa
-negativ-insasi victima incalca normele morale sau juridice
-neutru
Dupa Schafer:
-anterior nu au avut nici o legatura cu faptasul-victima nu are
nici o vina,ea este o persoana intimplatoare
-victima provocatoare-care a comis ceva ce a declansat
trecerea la act
-victima neglijenta care incita infractorul la trecerea la act.De
ex. Nu incuie usa la masina
-victima slaba fiziologic,biologic-nu opune rezistenta
-victime slabe social-minotitati etnice,religioase fara vina
proprie

119
-victime autovictimizante-prostituate,suicigasi
-victime politice
Dupa Mendelson:
_absolut nevinovate
-vinovatie minora
-la fel de vinovate ca infractorul
-mai vinovata ca infractorul
-absolut vinovata(ea savirseste atacul)
-victima-simulant.
Dupa Lamborn
-initiere
-facilitare
-provocare
-cooperare
-instigare
Deci dupa comportamentul adoptat de victime,acesta pot fi
acuzate cand insele prin comportamentul lor provoaca
situatia criminogena respectiva si pot fi aparate cind sunt
victime absolut intimplatoare si inocente.
1.3 Proiectați raportul infractor – victimă.
Pentru activitatea practică de combatere a criminalităţii o
importanţă deosebită o are analiza şi cunoaşterea relaţiilor
dintre infractor şi victimă pînă la infracţiune, din momentul
incidentului,precum şi după comiterea faptei penale. Aceasta
permite stabilirea unei imagini reale asupra fenomenului,
loculu işi rolului victimei în mecanismul actului,
fundamentarea unor recomandări de prevenire, autoprotecţie
şi resocializare a persoanelor vătămate, precum şi la o

120
rapidă ş i corectă aplicare a legii în cazul comiterii
infracţiunii.
Astfel, în victimologia criminologică, raportul “infractor -
victimă” este un concept de bază,bine elaborat la nivelurile
teoretic şi empiric, care are valoare deosebită, mai ales din
punct de vedere al genezei comportamentului infracţional.
Deci relaţiile reciproce dintre potenţialul victimizator şi
posibila victimă, care generează infracţiunea, sunt nişte
legături specifice şi apar în baza multiplelor raporturi sociale.
Aceste legături pot fi de serviciu şi de vecinătate, de rudenie şi
familiale. Ele iau naştere în baza concubinajului, convieţuirii
conjugale, cunoştinţelor întîmplătoare etc. În procesul
acestor legătur iîntre oameni se formează relaţii de afacereşi
colegiale; de prietenie şi dragoste; de duşmănie,tensionate şi
neutrale. Toate se bazează pe anumite procese psihice ale
indivizilor: simpatie şi antipatie, impuls emoziona şi
pasivitate, frică ş i indiferenţă etc. Trebuie de menţionat
însă că conţinutul, caracterul sau intensitatea relaţiilor dintre
subiecţi nu duc inevitabil la un conflict care
generează infracţiunea. Numai calităţile subiective
individuale ale infractorului şi victimei
reflectate în relaţiile lor, pot duce într-o anumită situaţie
concretă de viaţă la comiterea infracţiunii,deoarece orice
situaţie de conflict îl obligă pe subiect să primească o
anumită decizie şi să-şi aleagă varianta comportării.
Prin urmare, menţionăm că în victimologia
criminală aspectul obiectiv al relaţiilor sociale îl
reprezintă situaţia în care oamenii sunt uniţi în mod obiectiv

121
de locul, timpul, situaţia concretă.Asemenea relaţii obiective
apar între oameni la serviciu, la locul de trai, între pasagerii
unui mijlocde transport public etc. În astfel de condiţii,
raportul obiectiv dintre diferite persoane necunoscute poate
să-i transforme în victime comune, reale sau potenţiale, iar în
altele, să determine comportamentul lor, reacţia şi acţiunile
comune.
Aspectul subiectiv al raportului „infractor - victimă”
presupune cazuri în care infractorul şi victima se cunosc
reciproc.Raporturile reciproce existente determină şi
caracterul reacţiei faţă de comportamentul participanţilor
unei sau altei situaţii.
. În funcţie de gradul interacţiunii, mecanismul ei şi alţi
factori, în literatura de specialitate se deosebesc trei categorii
de relaţii între infractor şi victima lui: întîmplătoare,
nedeterminate şi predeterminate.
Raporturile întîmplătoare apar indiferent de voinţa sau
iniţiativa unuia dintre participanţii dramei criminale. În
cadrul acestor relaţii, comportamentul victimei are un rol
absolut neutral îngeneza infracţiunii, iar în acţiunile
victimizatorului lipseşte intenţia directă de obţinere a
rezultatuluiilegal.
Raporturile nedeterminate sunt acele relaţii dintre infractor
şi victimă care se formează la iniţiativa victimizatorului, rolul
persoanei vătămate fiind pasiv în geneza crimei.
Dacă în cadrul raporturilor nedeterminate, potenţialul
infractor în funcţie de orientările sale antisociale, de
regulă îşi alege cea mai potrivită victimă în viziunea lui, atunci

122
în cadrul relaţiilor predeterminate, personalitatea şi
comportamentul victimei determină, în mare parte, săvîrşirea
infracţiunii. Criminalul n-are o astfel de necesitate, reacţia lui
agresivă fiind orientată împotriva unui individ concret. În
situaţia cu relaţii reciproce predeterminate, deseori
victima este stabilită cu mult înaintea comiterii actului
criminal. Aşa se întîmplă în cazurile în care pretextul
infracţiunii este cearta, duşmănia, gelozia, dragostea etc.
Relaţiile reciproce predeterminate se caracterizează printr-o
desfăşurare relativ îndelungată din momentul apariţiei
intenţiei infracţiunii pînă la realizarea ei.Ele apar, de obicei,
în baza unor raporturi stabile dintre potenţialul infranto şi
viitoarea victimă:familiale, de rudenie, amoroase etc.
Investigaţiile victimologice realizate
demonstrează că majoritatea infracţiunilor grave
contrapersoanei se săvîrşesc în cadrul unor relaţii
predeterminate între infractorşi victimă.

1.1 Reproduceti criteriile de clasificare si tipologie a


victimelor.
Exista mai multe criterii de clasificare a victimilor:
1.Dupa categoria infractionala se pot diferentia numeroase
categorii de victime:
-victime ale infractiunii de vatamare corporala
-victime ale infractiunii de viol
-victime alr infractiunii de tilharie etc.
Practic victime exista la orice componenta de infractiune din
partea speciala a CP.

123
2.Dupa gradul de implicare si de responsabilitate in comiterea
infractiunii a victimilor am analizat clasificarile lui
Mendelson,Fattah si Lamborn,axindu-ne in final pe
clasificarea lui Sheley din 1979:
-infractor activ-victima pasiva
-infractor activ-victima semiactiva
-infractor activ-victima activa
-infractor pasiv-victima activa
-infractor semipasiv-victima activa
3.Dupa criteriul biologic,psihologic si social se inscrie
clasificarea „parintelui”victimologiei Henting in:
-consumatori de alcool si droguri
-persoanele cu o intelegenta redusa,in conceptia lui Henting
acestea sunt nascuti pt a fi victime datorita naivitatii si
credulitatii lor
-persoanele temporar deprimate,singuratici sau cu inima
zdrobita pot cadea prada hotilor ,escrocilor..
-persoanele achizitive,adica cele care in orice imprejurare
cauta sa-si mareasca bunurile.Aceasta tendinta poate duce atit
la crima cit si la victimizare.
1.2.Stabiliti personalitatea si comportamentul victimei în
mecanismul actului infractional.
Fapta infractionla in realitate reprezinta un cuplu
psihologic,adica criminalul ce a savirsit crima pe de o parte si
victima crimei pe de alta parte.Victimele deseori colaboreaza
cu criminalii lor.Aceasta colaborare poate fi :
-constienta
-inconstienta

124
-subconstienta.
Rolul victimei ni acest cuplu este extrem de divers si din
aceasta cauza comportamentul vicgtimelor poate fi:
-pozitiv-adica victima opune rezistenta activa agresorului
-neutru-nu contribuie nici la comiterea infractiunii nici la
contarcararea ei
-negativ-unde victima insesi incalca intr-un oarecare mod
normele morale sau juridice.
Reiesind din faptl ca un rol mai putin important in acest cuplu
il are victima,apare problema vinovatiei victimei prin care se
intelege comportamentul integral al victimei si nu doar latura
subiectiva a conduitei,adica atit aspectul obiectiv cit si cel
subiectiv privite in strinsa corelatie.
Deci reiesind din gradul de responsabilitate al victimilor in
comiterea infractiunilor precum si in functie de reactie
sociala fata de acesta, victimele pot fi acuzate sau aparate.
Victimele pot fi acuzate pentru erorile
comise,comportamentele indecente care au dus la aparitia
unor consecinte negative.Fiacare trebuie sa.si ia masuri de
precautie pt a reduce la minim riscul victimizarii.
Aparatorii victimei considera ca cei care acuza victima
exagereaza masura in care provocarea contribuie la comiterea
infractiunii si sustin ca majoritatea victimilor sunt complet
inocente,nevinovate.Vinovati sunt criminalul sau sistemul.

1.3 Elaborati directiile principale ale activitătii subiectilor


prevenirii victimologice.
Investigatia victimologico-psihologica isi pune scopuri

125
oarecum tangentiale cu celeale criminologiei,determinate de
interesul pentru personalitatea victimei infractiunii.Unul din
scopuri consta in reabilitatea victimilor,deoarece acestea
suporta daune psihice profunde,pierderea increderii in lumea
incojuratoare si ni fortele proprii.Scopul principl al
victimologiei este preintimpinarea savirsirii infractiunilor.
Sarcinile victimologiei sunt:
-studierea procesului de victimizare si a rolului victimei in
mecanismul actului infractional
-stabilirea pronosticului victimologic,deoarec cunoscind
mecanismul de victimizare ,metodele si tipurile de
victimizare,caracteristicile victimelor,locul si perioada de
timp ce coreleaza cu procesul de victimizare este posibil de a
preciza nivelul victimizarii in plan statistic.
-victimoterapia,ar include elaborari metodologice de
comportare cu victima,de audiere a acesteia precum si de
creare a unui sistem de reabilitare a victimei.
Subiectii prevenirii victimologice mai sunt reprezentate de
organele de stat care au atributii in sfera prevenirii si
combaterii actelor infractionale.Victima poate fi aparat prin
urmatoarele forme de cater autoritatea de stat:
1.accesul la justitie si tratamentul echitabil.Victimele tre sa fie
tratate cu compasiune si sa le fie respactat
demnitatea.Trebuie sa fie informate dsp drepturile lor pt a
pute obtine compensarea cuvenita.Este dreptul victimei sa-i
fie satisfacute nevoile juridice,cum ar fi posibilitatea cu
recurs,asistenta juridica pe tot parcursul
procedurii,asigurarea securitatii los si familiei lor.

126
2.obligatia de restituire si compensare.Sa se repare echitabil
prejudiciile cauzate victimilor si familiilor lor.
3.Indemnizatie-tre sa fie asigurata o indimnizatie financiara
care este in obligatia infractorului,in caz ca acesta nu are
surse,obligatia revine statului.O posibilitate de imbunatatire a
acestor cerinte ar fi cresterea si intarirea fondurilor nationale
de indemnizare a victimilor.
Importanta activitatii subiectilor prevenirii victimologice
consta in studierea victimei si conditiile care au inlesnit
transformrea persoanei in victima,propune solutii pt
inlaturarea acestor consecinte si masuri de protectie sociala.

Reactia sociala impotriva criminalitatii


1.1Identificati bazele istorice ale reactiei sociale
antiinfractionale
Criminologia este unica stiinta sociala,extrajudiciara,care
oglindeste societatea,ofera o imagine globala,esentiala si
multilaterala realitatilor socioumane.Ea este preocupata sa
studieze cu precadere cauzalitatea criminalitatii ca fenomen
social.E greu de marcat astazi pe curba istoriei acel punct de
unde isi ia inceputul acest fenomen social-criminalitatea.

Asadar,constatam ca criminalitatea ca fenomen social a


aparut odata cu structurarea primelor comunitati umane
arhaice.Anterior acestui fapt istoric essential nu se poate de
vorbit despre existenta criminalitatii,deoarece “acolo unde
nu exista morala si norme,nu exista crime”

127
Este foarte probabil,ca primele preocupari pentru
pedepsirea unor comportamente individuale considerate
periculoase au fost determinate de necesitatea autoapararii
comunitatilor umane,constituie in conditii naturale
vitrege,care le amenintau permanent supravietuirea.

In etapa salbaticiei,starea in care apare omul,la


origine,fiinta umana este caracterizata prin trasaturile sale
biologice.Comportamentul omului este dictat de instinctele
primare,salbatice,cu care natura l-a inzestrat.Prin urmare si
comportamentul era orientat spre satisfacerea unor anumite
necesitati cum ar fi:instinctele de
foame,sete,autoaparare,sexual s.a. In scopul satisfacerii
necesitatilor, se recurge la forta brutala,se ajunge la ciocniri
care se finalizeaza cu exterminarea fizica sau cu presiunea
psihica.

In peroada presociala,etapa pur naturala, nu atestam


crime,ele nu existau,la fel cum nu exista binele sau raul.

Omul a fost, este si va fi o fiinta sociabila,fiindca existenta


individului in societate este nu numai o conditie naturala
necesara vietii ,dar si o cerinta de convietuire.Astfel omul se
gaseste in societate in mediul sau natural,iar pentru a
coexista,este absolute necesr ca membrii societatii,fiecare in
parte,sa faca si anumite sacrificii in interesul colectivitatii.

Societea se dezvolta, se transforma, evolueaza.Pe calea


evolutiei s-a ajuns la hoarda,ginta,clan,trib la societatea
organizata in stat.Indivizii trebuie sa urmeze si sa respecte
normele de coexistenta si cooperare pentru pastrarea
128
echilibrului social. In asemenia situatii din partea societatii se
va produce o reactie, un fenomen absolute natural,pentru a
reproba agresiunea si a se apara de agresori.

Conform opiniei lui Hugo Grotius(1583-1645),o trasatura


caracteristica a naturii omenesti este frica.

Juristul englez Jeremy Bentham dezvolta aceasta teorie a


interesului, in a carei exceptie interesul este considerat ca
fundamental societatii,ca principiu generator al tuturor
actelor umane.

Dreptul este o creatie a ratiunii umane,fiind pusa,in fiecare


tara,in dependent de vointa legiuitorului.In scopul de a
ameliora conditiile vietii sociale,fiecare popor si-a impus
coduri complete,concepute si formulate dupa principiile
ratiunii.

In diferite perioade de timp statele lumii diagnosticau sau


etichetau comportamentele umane ca fiind “normale” ori
“anormale”,in functie de natura normelor sociale,de gradul
de tolerant a societatii respective,ca si de pericolul potential
pe care il reprezinta pentru stabilitatea vietii sociale.

1.2 Comparati tendintele moderne in politica penala


Tendinta neoclasica
Schimbarile aparute in ultimile decenii pe plan mondial,in
,general,ne face sa conchidem ca suntem la etapa unei noi
impartiri a lumii,a sferelor de influienta, a noilor piete de
desfacere, in care sunt cointeresati si implicate cei care conduc
si dicteaza noua ordine economica si politica mondiala.Aciasta

129
duce in mod firesc la criminalizare globala, unde chiar si tarile
cu economie dezvoltata cu greu pot opune rezistenta acestui
fenomen, iar tarile cu economie slaba si resurse natural sarace ,
cum este R.M, se transforma in zone criminogene avansate.
Unii autori considera ca exista o elita mondiala a
puterii,numita “Ordinea”, care are drept principal obiectiv
instaurarea unei noi ordini mondiale,iar in final-crearea unui
govern mondial. Unul din scopuri este de-a dreptul
socant:stabilirea unei religii mondiale, care va coordona toate
religiile pamintului si care va avea un pontic mondial, ce ar
conduce alaturi de conducatorul politic mondial.
O alta dovada in acest sens este tendinta de armonizare
international in plan legislative a combaterii criminalitatii.
In acest process extreme de complex o importanta deosebita
revine congreselor specializate ale ONU,cu privire la prevenirea
criminalitatii si tratamentul delincventilor.
Directiile prioritare ale ONU in material politicii penale au
devenit:
-problematica executarii pedepselor;
-prevenirea criminalitatii;
-ameliorarea legislatiei statelor member;
-descriminalizarea unor infractiuni mai putin grave,usoare si
neinsemnate;
-simplificarea justitiei penale;
Aceasta tendinta , ca orientare teoretica sa constituit ca o
reactive fata de modelul curative de politica penala, aspru
criticat din cauza ineficacitatii modelelor si tehnicilorde
tratament, abuzului de pwsihiatrie s.a.

130
Tendinta neoclasica reduce rolul intimidant al pedepsei in
prim- plan , pledind pentru renuntarea la masurile alternative
inchisorii, limitarea liberarii conditionate. Gratie acestei
tendinte ,dominante acum in Europa, sa largit cimpul de
incriminare si de sporire generala a severitatii pedepselor.
Nu suntem de acord cu bsolutizarea rolului tendintei
neoclasice,repressive fiind partasiiunei imbinari creative intre
modelele preventive/curative,pe de o parte , si a tendintei
neoclasice,repressive, pe de alta parte. Sporirea pedepselor ,
fara adoptarea unor masuri complexe care ar permite
eradicarea saraciei in R.M si imbunatatirea conditiilor de
viata,nicidecum nu va duce la stoparea fenomenului
infractional. Trebuie inlaturate cauzele si conditiile care
genereaza si/sau favorizeaza criminalitatea in tara, dar nu de
agravat pedepsele.. “Daca va deranjeaza tintarii , nu puteti la
infinit sa alergati dupa fiecare-in cele din urma trebuie sa va
ginditi cum sa influientati asupra mlastinii din care acestia se
nasc”. Prin aplicarea a numai pedepsei cu inchisoarea nu vom
obtine nimic bun.
O dovada in acest sens reprezinta lucrarile Seminarului
European asupra alternativelor la pedeapsa cu inchisoarea,
1987 la Helsinki.In concluziile sale Seminarul lanseaza idea ca
pedeapsa cu inchisoarea poate fi necesara doar in functie de
doua criteria:
1) In cazul savirsirii infractiunilor deosebit de grave si
exceptional de grave

131
2) In cazul infractorilor incorigibili,fata de care anterior au
fost aplicate pedepse nonprimative de libertate, dar care n-au
avut nici un effect.
Totusi, tendinta neoclasica ,represiva este inca foarte
puternica . De exemplu , G. Bush, ex-presedintele SUA,
remarca: “ Avem nevoie de legi dure contra criminalilor…” Iar
pentru cele mai grave crime avem nevoie de o pedeapsa capital
operand, adica reala”.

Tendinta moderata
Aceasta este ultima tendinta aparuta in cadrul modelelor de
reactive sociala impotriva criminalitatii , unde se incearca
imbinarea si tendinta neoclasica,represiva. Tendinta moderata
este politica penala a natiunilor secolului XXI, reprezentind
politica bunului simt. Ea se anexeaza pe idea ca tit o presiune
foarte dura cit si o renuntare complete la acesta vor duce la
cresterea continua a fenomenului 3k.
Unele idei si propuneri ale tendintei moderate se intilnesc in
cadrul modelelor preventive si curative de reactive sociala
antiinfractionala, insa drept an al aparitiei de sine statatoare
consideram a fi anul 1985, cind aceasta tendinta a fost dominant
in cadrul Congresului al VII-lea de la Milano, cu tema
“Prevenirea criminalitatii pentru libertate ,justitie, pace si
dezvoltare”.
Lucrarile Congresului s-au finalizat cu importante rezolutii
care s-au transformat in Planul de actiune de la Milano.
Punctele-cheie ale acestiu plan tin de exploatarea si incurajarea
diverselor forme de participare a comunitatii la prevenirea si

132
contracararea fenomenului criminal prin crearea
alternativelor la detentiune,printer care:
-diversificarea sistemului de sanctiuni alternative inchisorii si
adoptarea sanctiunilor noi,ca avertismentul penal, aminarea
nelimitata a prountarii sentintei, masuri de compensare a
victimei;
-acordarea prioritatii pedepselor pecuniare ;
-pastrarea masurilor recomandate de modelul curative ce tin
de suspendarea executarii pedepsei,probatiune, s.a
-aplicarea cit mai fregventa a pedepsei cu munca
neremunerata in serviciul comunitatii s.a.
Suntem de parere ca tendinta moderata in politica penala a
R.M are un mare viitor nu in ultimul rind datorita faptului ca
sunt oferite multiple alternative viabile pedepsei cu inchisoarea.
1.3 Evaluati modelele de reactive sociala impotriva criminalitatii
Modelele de reactive sociala impotriva criminalitatii sunt
urmatoarele:
-modelul represiv;
-modelul preventive;
-modelul mixt;
-modelul curativ.

Modelul represiv.
Originile reactiei sociale impotriva criminalitatii coincide cu
originea societatii.
Forma cea mai rudimentara a dreptului a fostrazbunarea
privata nelimitata ,cind victim sau rudele acesteia se razbunau

133
pe aggresor.Oamenii se bazau pe principil raul trebuie sa fie
rasplatit cu rau.
Cu trecerea timpului, ca forma mai avansata,apare
razbunarea sociala si ce-a religioasa.
In decursul istoriei sale omenirea a cunoscut etape si
codificari interesante in ceea ce priveste evolutia criminalitatii,
precum si a masurilor de protective social ape care le-a adoptat
pentru a diminua si preveni acest fenomen.
Cele mai vechi codificari descoperite pina in present sunt
Legile din Esnunna si legislatia lui Lipit-Istar din Isin.Ele erau
considerate a fi alcatuita de regale statului Esnunna,avind un
continut foarte variat,cuprinzind norme de drept civil, drept
penal, precum si reactii de alta natura. Una din pedepsele
penale era amenda. Pentru prima oara era este reglementat
conceptual de circumstanta agrvanta.
Ce-a mai cunoscuta codificarea antica ramine a fi Codul lui
Hammurabi ,in care se distinge citeva tipuri de pedeapsa:
-talionul;
-pedepse corporale;
-pedepse pecuniare;
-pedepse capital.
Printre cele mai cunoscute codificari antice se inscribe si
Legea celor XII Table.
Se face o delimitare a circumstantelor agravante si
atenuante;are loc o prima incercare de delimitare a etapelor
activitatii infractionale.
Modelul represiv de reacti sociala a existat inca mult
timp.,cruzimea pedepselor si executiilor salbatice intilnindu-se

134
chiar si in a doua jumatate a sec . XVIII.Totusi incepind cu
mijlocul sec.al XVII-lea au loc initiative de reformare a
dreptului penal si a criminologiei.

Modelul preventive
Cel mai important “punct de sprijin” in aparitia noilor madele
de reactive sociala de infractionism, mai ales in aparitia
modelului preventive a jucat Tratatul despre delicate si pedepse
a lui Cesare Beccaria. Ideile cuprinse in acest Tratat au permis
transformari rapide si radicale in sistemele penale nationale.
Printere acestea se numera:
-desfiintarea torturii;
-aparitia a codurilor penal si de procedura penala;
-desfiintarea torturii, confiscarii si a pedepsei cu moartea.
Astfel, toate ideile lui C. Beccaria ar putea fi sistematizate in
felul urmator :
1.principiul legalitatii;
2.caracterul retributive la pedepsei;
3.caracterul echitabil al pedepsei;
4.principiul umanismului;
5.caracterul preventive al pedepsei
6.promtitudinea pedepsei;
7.desfiintarea torturii;
8.inlaturarea ierarhiei probelor
9.desfiintarea pedepsei cu moartea;
10.necesitatea prevenirei crimelor;
In viziunea reprezentantilor modelului preventive,sistemul
sanctionator are o importanta limitata in prevenirea

135
criminalitatii,mult mai importante fiind masurile de ordin
sociall si economic,care ar putea mult mai eficiente sa elimine
sau sa limiteze rolul facatorilor criminogeni.Deci, inca o
caracteristica a acesti model tine de aceea ca pentru realizarea
prevenirii generale este suficienta siguranta si promtitudinea
pedepsei sis u severitatea acesteia.
Rolul acestui model este enorm. El reprezinta prima
incercare de reformare pe baze stiintifice a reactiei sociale
contra criminalitatii, propunind o opera moderna de aparare
orientate in mai multe directii:
-social-economica;
-educativa
-complexa;
-igienico-sanitara etica si mai multe.

Modelul mixt
Modelul de reactive sociala sociala antiinfractionala apare in
urma imbinarii primelor doua modele :represiv+preventive.
Modelul mixt imbina represiunea penala cu preventia generala
si speciala a pedepselor penale , orintind reactia sociala contra
criminalitatii in planul combaterii criminalitatii reale, aparind
astfel valorile sociale ocrotite de legea penala.
In viziunea noastra este modelul cel mai reusit, potrivit
caruia scopul legii penale consta in apararea sociala, care poate
fi realizata doar printr-o imbinare a represiunii si a prevenirii.
Modelul; mixt a avut o importanta destul de mare , iar o
serie de idei ale acestuia si-au gasit reflectarea in legislatia

136
penala a unor state,de exemplu cum ar fi masurile de
siguranta:
-masura de constringere cu character medical;
-masurile de constringere cu character educati;
-expulzarea;
-confiscarea speciala.
Principalele idei de reactive sociala antiinfractionala erau:
1.politicile penale nationale trebuiau sa fie indreptate spre
resocializarea infractorilor,precum sis pre reintegrarea
postcondamnatorie imediata a acesteia;
2.pedepsele stabilite urmau sa aiba la baza metode de tratament
;
3.pentru fiecare infractor,in final,trebuia sa fie elaborate un
tratament individual de resocializare pee tape;
4.elaborarea si adoptarea unui ansamblu de masuri si
programe sociale,economice,politice,cultural,profesionale s.a
capabile sa asigure reintegrarea sociala cit mai adecvata a
infractorului,dupa executarea pedepsei privative de libertate.

Modelul curative
Modelul curative se deosebeste essential de celelalte modele si
prin faptul ca un rol important in realizarea lui il au un sir de
aspect ca:
-prognozarea criminological;
-strategia luptei reesind din cauzalitate determinate si starea
reala a lupte;
-programarea luptei antiinfractionale s.a.

137
Modelul curative si-a gasit o ampla consacrare in sistemul
legislatiei penale nationale:
-condamnarea cu suspendarea conditionata:
-liberarea conditionata inainte de termen;
-inlocuirea partii neexecutate din pedeapsa cu o pedeapsa mai
blinda;
-liberarea de pedeapsa de pedeapsa a minorilor;
-liberarea de pedeapsa datorita chimbarii de situatie;
-liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave;
-aminarea executarii pedepsei pentru femei gravid si pentru
femei care au copii pina la virsta de 8 ani.
1.1.Definiti modelele de reactive sociala impotriva
criminalitatii
Modelele de reactive sociala impotriva criminalitatii pot fi
definite ca acele etape pe care le-a parcurs pedepsele de la
origine si pina in prezent.
1.2. Demonstrati modelul represiv
Originile reactiei sociale impotriva criminalitatii coincide cu
originea societatii.
Forma cea mai rudimentara a dreptului a fostrazbunarea
privata nelimitata ,cind victim sau rudele acesteia se razbunau
pe aggresor.Oamenii se bazau pe principil raul trebuie sa fie
rasplatit cu rau.
Cu trecerea timpului, ca forma mai avansata,apare
razbunarea sociala si ce-a religioasa.
In decursul istoriei sale omenirea a cunoscut etape si
codificari interesante in ceea ce priveste evolutia criminalitatii,

138
precum si a masurilor de protective social ape care le-a adoptat
pentru a diminua si preveni acest fenomen.
Cele mai vechi codificari descoperite pina in present sunt
Legile din Esnunna si legislatia lui Lipit-Istar din Isin.Ele erau
considerate a fi alcatuita de regale statului Esnunna,avind un
continut foarte variat,cuprinzind norme de drept civil, drept
penal, precum si reactii de alta natura. Una din pedepsele
penale era amenda. Pentru prima oara era este reglementat
conceptual de circumstanta agrvanta.
Ce-a mai cunoscuta codificarea antica ramine a fi Codul lui
Hammurabi ,in care se distinge citeva tipuri de pedeapsa:
-talionul;
-pedepse corporale;
-pedepse pecuniare;
-pedepse capital.
Printre cele mai cunoscute codificari antice se inscribe si
Legea celor XII Table.
Se face o delimitare a circumstantelor agravante si
atenuante;are loc o prima incercare de delimitare a etapelor
activitatii infractionale.
Modelul represiv de reacti sociala a existat inca mult
timp.,cruzimea pedepselor si executiilor salbatice intilnindu-se
chiar si in a doua jumatate a sec . XVIII.Totusi incepind cu
mijlocul sec.al XVII-lea au loc initiative de reformare a
dreptului penal si a criminologiei.
1.3 Evaluati modelele preventive si curative ale reactiei sociale
antiinfractionale
Modelul preventive

139
Cel mai important “punct de sprijin” in aparitia noilor madele
de reactive sociala de infractionism, mai ales in aparitia
modelului preventive a jucat Tratatul despre delicate si pedepse
a lui Cesare Beccaria. Ideile cuprinse in acest Tratat au permis
transformari rapide si radicale in sistemele penale nationale.
Printere acestea se numera:
-desfiintarea torturii;
-aparitia a codurilor penal si de procedura penala;
-desfiintarea torturii, confiscarii si a pedepsei cu moartea.
Astfel, toate ideile lui C. Beccaria ar putea fi sistematizate in
felul urmator :
1.principiul legalitatii;
2.caracterul retributive la pedepsei;
3.caracterul echitabil al pedepsei;
4.principiul umanismului;
5.caracterul preventive al pedepsei
6.promtitudinea pedepsei;
7.desfiintarea torturii;
8.inlaturarea ierarhiei probelor
9.desfiintarea pedepsei cu moartea;
10.necesitatea prevenirei crimelor;
In viziunea reprezentantilor modelului preventive,sistemul
sanctionator are o importanta limitata in prevenirea
criminalitatii,mult mai importante fiind masurile de ordin
sociall si economic,care ar putea mult mai eficiente sa elimine
sau sa limiteze rolul facatorilor criminogeni.Deci, inca o
caracteristica a acesti model tine de aceea ca pentru realizarea

140
prevenirii generale este suficienta siguranta si promtitudinea
pedepsei sis u severitatea acesteia.
Rolul acestui model este enorm. El reprezinta prima
incercare de reformare pe baze stiintifice a reactiei sociale
contra criminalitatii, propunind o opera moderna de aparare
orientate in mai multe directii:
-social-economica;
-educativa
-complexa;
-igienico-sanitara etica si mai multe.
Modelul curative
Modelul curative se deosebeste essential de celelalte modele si
prin faptul ca un rol important in realizarea lui il au un sir de
aspect ca:
-prognozarea criminological;
-strategia luptei reesind din cauzalitate determinate si starea
reala a lupte;
-programarea luptei antiinfractionale s.a.
Modelul curative si-a gasit o ampla consacrare in sistemul
legislatiei penale nationale:
-condamnarea cu suspendarea conditionata:
-liberarea conditionata inainte de termen;
-inlocuirea partii neexecutate din pedeapsa cu o pedeapsa mai
blinda;
-liberarea de pedeapsa de pedeapsa a minorilor;
-liberarea de pedeapsa datorita chimbarii de situatie;
-liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave;

141
-aminarea executarii pedepsei pentru femei gravid si pentru
femei care au copii pina la virsta de 8 ani.

Criminologia preventive
1.1.Determinati tipurile de prevenire a criminalitatii
Tipurile de prevenire a criminalitatii sunt:
*prevenirea generala;
*prevenirea speciala;
*prevenirea individuala;
*precum si alte tipuri de prevenire:
-prevenirea primara ;
-familia;
-scoala.
1.2.Comparati modelele de prevenire a criminalitatii
Principalele modele de prevenire a criminalitatii sunt:
1.modelul classic;
2.modelul social;
3.modelul situational;
4.modelul mixt.
Modelului classic ii sunt caracteristice :severitatea
pedepselor (cu cit pedeapsa prevazuta de lege este mai severa,
cu atit se considera ca omul se va abtine mai mult de la
savirsirea crimei); promtitudinea pedepselor (cu cit legea se
aplica mai rapid ,cu atit efectul preventive este mai usor de
realizat); neutralizarea infractorilor (acestora li se aplicau
pedepse cu moartea sau, mai recent exilarea in colonii s.s).

142
Pentru modelul social este caracteristica implicarea
comunitatii in fazele de prevenire si profilaxie a
criminalitatii,lucru dificil de realizat in statele cu o slaba
economie ,in care nu exista o clasa medie numeroasa, capabila
sa asigure aceasta implicare .
Modelul situational presupune o diminuare a riscurilor
criminalitatii printr-o serie de masuri realiste , simple, unele
accesibile altele nu , din cauza costurilor. Spre deosebire de
modelul social, orientat catre potentiialii infractori, modelul
situational este orientat catre victimile potentiale. In cadrul
acestui model s-au formulat doua categorii principale de masuri
de prevenire situationala:
a)masuri de securitate care ingreueaza comiterea
infractiunilor;
b)masuri de securitate care influienteaza costuile si beneficiile
criminalilor.
Modelul mixt este cel mai realizabil pentru tara noastra
datorita posibilitatilor enorme care le ofera.Modelul mixt
este o imbinare a modelelor classic, social si situational.Astfel
prevenirea criminalitatii se va efectua nu doar prin masuri de
drept penal, ci va implica si controlul social, sistemul
informational etc. Pentru implementarea modelului mixt este
necesar educarea cetatenilor prin popularizarea populatiei in
vigoare, pe de o parte si, instituirea unui control social
specializat, pe de alta parte.

143
1.3.Elaborati programele de prevenire a criminalitatii
prevenire infractiunilor informationale
-Pentru asigurarea securitãtii sistemelor informatice si a
protectiei datelor personale, autoritãtile si institutiile publice
cu competente în domeniu, furnizorii de servicii, organizatiile
neguvernamentale si alti reprezentanti ai societãtii civile
desfãsoarã activitãti comune si programe de prevenire a
criminalitãtii informatice.
- Autoritãtile si institutiile publice cu competente în
domeniu, în cooperare cu furnizorii de servicii, organizatiile
neguvernamentale si alti reprezentanti ai societãtii civile
promoveazã politici, practici, mãsuri, proceduri si standarde
minime de securitate a sistemelor informatice.
- Autoritãtile si institutiile publice cu competente în
domeniu, în cooperare cu furnizorii de servicii, organizatiile
neguvernamentale si alti reprezentanti ai societãtii civile
organizeazã campanii de informare privind criminalitatea
informaticã si riscurile la care sunt expusi utilizatorii de
sisteme informatice.
- Proprietarii sau administratorii de sisteme informatice la
care accesul este interzis sau restrictionat pentru anumite
categorii de utilizatori au obligatia de a avertiza utilizatorii cu
privire la conditiile legale de acces si utilizare, precum si cu
privire la consecintele juridice ale accesului fãrã drept la
aceste sisteme informatice. Avertizarea trebuie sã fie
accesibilã oricãrui utilizator.
- Realizarea studiilor criminologice, analize şi diagnoze
referitoare la dimensiunile şi tendinţele criminalităţii.

144
- Fundamentarea, pe baza cercetărilor şi analizelor,
desfăşurarea activităţii de prevenire a criminalităţii.
- Realizarea sondajelor de opinie privind percepţia populaţiei
asupra gradului de siguranţă comunitară.
- Iniţierea, derularea, monitorizarea şi evaluarea programelor
de prevenire şi combatere a criminalităţii, împreună cu alte
structuri din cadrul inspectoratului, în domenii precum:
infracţiuni îndreptate împotriva persoanei, infracţiuni
îndreptate împotriva proprietăţii, activităţi comunitare şi
drepturile omului, prevenire şi educaţie rutieră.
- Iniţierea şi derularea programelor de prevenire a
criminalităţii în parteneriat cu structuri guvernamentale şi
neguvernamentale.
- Organizarea campaniilor de informare şi educare
antivictimală şi antiinfracţională a membrilor comunităţii.
- Asigurarea informarii opiniei publice cu privire la
rezultatele studiilor elaborate în domeniu şi ale activităţilor
preventive derulate.

Institutii si strategii actuale de luptă împotriva criminalitătii


1.1Reproduceti directiile prioritare de actiune a organismelor
ONU în domeniul luptei împotriva criminalitătii.
1-respectarea drepturilor omului si a libert fundam expuse in
Declaratia Univ a Dr Om,adoptata de Adunarea Gener a ONU
(1948)
2-prevenirea crimei si imbunatatirea activit tuturor org care
asig realiz pliticilor penale nationale
3-situarea preven crimin in centrul pol pen a state membre.

145
4-respecatrea dr om in timoul executarii pedepsei.
5-crimin juvenila si justitia penala pt minori –directie
prioritara in prevem si combatrea gener a criminalit.
6-protecti victimelor infr prin introd unor principii adecvate
in justitia pen
7-introd unor reg de conduita a reprezentantilor org de dr.
8-imbinarea rationala a masurii privative cu cele neprivative
si largirea spectrului masuri neprivative de libertate pt preven
si combaterea crimin.

1.2.Clasificati institutele regionale si interregionale de


criminologie.
Cele mai importante institute,cu bogat potential stiintific si
echipaent criminologic sunt:
1)Insititu Natiunilor Unite din Asia-UNAFEI 1963.In moment
fondarii,institutul a organizat si lansat numeroase proiecte de
cercetare in domeniul criminalit ,a elabor viabile programe de
profilaxie si combatere a manifestarilor criminale.Se axeaza
pe teme ca criminalit legata de droguri,eficacit si echitabil
justitiei penale,etc.
2)Insitutul Latino-americ al Natiunilor Unite –ILANUD
1975.A intreprins studii spre programe de
cooperare,seminare si cursuri de formare a personalului
penitenciar,probatiunea ,colocvii pe diverse teme de preven
3)Institutul Helsinki al Nat Unite-HEUNI 1983.Si-a schimbat
denum in Instit Europ de preven si pt control criminalitatii ,al
carui scop principal e schimbul de inform in domeniul
prevenirii si control crimin intre tarile europ.

146
Directiile fundam sint:
-coordonarea diferitelor modele de strategii ale politicii pen
promovate in state membre ale CE.
-asig respect dr si libert fund ale om in cadrul programe de
lupta impotriva crimin.
-cresterea eficientei si echitatii activit justitii pen.
4)Insitutul Natiun Unite de la Roma –UNSDRI 1968-obiectiv
principal-formarea politicilor si practicilor in materia
prevenirii,a control delincventei juvenile si a crimin
adulte.Intreprinde numeroase cercetari de teren in colab cu
statele membre din Europa.
1.3.Evaluati rolul Consiliului Europei în lupta împotriva
criminalitătii.
In urma unor minutioase analize a fenomeului criminalit din
statele membre ale Consiliului Europei,comitet a inaintat
citeva directii principale de organizare a luptei impotriva
criminalitatii:
-imbunatatirea legisl pen a statelor membre in directia largirii
masurii de substituire a pedepselor privative de
libertate:a)legisl statelor membre sa prevada posibilitatea
substituirii pedepsei privative de liberate mu mas
alternative.b)statele membre sa ia toate mesurile pt asig si
dezvolt aplic probatiunii.c)statele sa trimita Secretariatului
General al CE rapoarte din 3 in 3 ani cu priv la masruile luate
in baza acestor recomandari.
-descriminalizarea unor infr mai putin grave poate avea loc
a)de facto-descriminalizarea consta in tendinta diminuarii
reactiilor represive fata de anumite comportam sau

147
situatii.b)descrimina de iure-e realiz de legiuitor poate fi
generata de schimbarile soc-econom si politice intervenite in
timp.
-Simplificarea justitiei penale-este cea mai impot directie de
organiz a luptei impotriva criminalitatii.De ex,timpul care se
scurge de la momentul savirsirii infractiunii si pedeapsa e
enorma in caz celor mai simple infr,de aceea sunt un nr mare
de cauze penale care influenateaza negativ calitatea reactiei
judiciare.se are in vedere introducerea unor proceduri
sumarempracticarea sistemului tranzactiilor si simplific unor
proceduri.Procedu sumara consta in introd unui sistem de
amenzi pt infr minore de incalc a regul circulatiei rutiere de
ex.Practicarea sistem tranzactiilor-incheierea unui acord
intre Ministerul public si delincvent.Daca nu se respecta
conditiile tranzactiilor se reia cursul urmaririi pen.RM are
nevoie de urgenta de Simplificarea procedurilor,care vizeaza
infr usoare,mai putin grave,cind se poate trece direct la
audierea infractorului in fata inst,de catre un singur infractor
specializat,care adopta hotarirea.

1.1.Definiti institutiile internationale si nationale de luptă


împotriva criminalitătii.
Nationale-MAI,CCCEC.Instit Internationae:ONU cu sarcina
prioritara –prevenirea criminalit si tratamentul
delincventilo.Prin cadrul ECOSOC-sectie administrativa
Serviciul prevenirii crimei si a justitie penale,Divizia pt
justitia penla si prevenirea criminbalit.1992 e formata

148
Comisina NU pt prevenirea criminalit si justitia penala 40 de
state memebre ONU.
Institute regionale:Instit NU din ASIA –UNAFEI,Insti Latino
Maericasn al NU-ILANUD,instit Helsinki al NU-
HEUNI,Roma,Africa-UNAFRI.Consiliul Europei-Pactul de
prevenire a crimei organizate 1998.Europol-
Interpol.Comitetul European pt Probleme Criminale.ONG
1.2.Clasificati directiile principale de organizare a luptei
contra criminalitătii.
1-respectarea drepturilor omului si a libert fundam expuse in
Declaratia Univ a Dr Om,adoptata de Adunarea Gener a ONU
(1948)
2-prevenirea crimei si imbunatatirea activit tuturor org care
asig realiz pliticilor penale nationale
3-situarea preven crimin in centrul pol pen a state membre.
4-respecatrea dr om in timoul executarii pedepsei.
5-crimin juvenila si justitia penala pt minori –directie
prioritara in prevem si combatrea gener a criminalit.
6-protecti victimelor infr prin introd unor principii adecvate
in justitia pen
7-introd unor reg de conduita a reprezentantilor org de dr.
8-imbinarea rationala a masurii privative cu cele neprivative
si largirea spectrului masuri neprivative de libertate pt preven
si combaterea crimin.
1.3.Evaluati rolul organismelor neguvernamentale în lupta
împotriva criminalităii.
Pe linga ONU :-Amnesty International,Asociatia
internationala a Jurisitilor DEmocrati,Asociatia I de Dr

149
penal,Uniunea I a Magistartilor,Comisia I a
Jurisitilot,Fundatia I penala si penitenciara,Federatia I a
Functionarilor Superiori de Politie,Societate I de
Criminologei (SIC).Elaborarea unor programe commune in
lupta impotriva crimiinlatitatii,prevenirea si combaterea
crimelor,stabilirea strategiilor in solutionarea acestor
probleme in noua ordine economica mondiala.Pedeapsa cu
Inchisoare-ultima masura aplicata infractorilor.Asistenta
tehnica in vederea promovarii reformei judiciare..In RM-
Amnesty International,Transparency International ,La
STrada,Soros Moldova. Cooperarea între, regionale, locale şi
autorităţile guvernamentale naţionale şi
ONG-urile este esenţială pentru coordonarea eficientă de
participare a publicului.
ONG-urile sunt consolidarea bazei societăţii civile în încă
fragile, în curs de dezvoltare democraţii. Ele sunt parteneri
esenţiali pentru guverne, sectorul privat, şi organizaţiile de
dezvoltare în poporul lui satisface nevoile. ONG-urile sunt o
expresie din credinţa lui oameni care, prin proprie iniţiativă
lor, ei pot îndeplini mai bine lor potenţial de lucru împreună,
şi în acest fel reduce diferenţa de oportunitatea pe care există
între avantajate şi dezavantajate în societate.
"Curajul se întâmplă atunci când oamenii se unească.

Resocializarea infractorului
1.1Interpretati notiunea si conceptul de resocializare a
infractorului.
Resocializarea este un proces educativ,reeducativ,si de

150
tratament aplicat persoanelor condamnate penal,prin care se
urmareste readaptarea infractorilor la sistemul de norme si
valori general acceptate de societate,in scopul reintegrarii
sociale a acestora si prevenirii recidivei.
Procesul de resocializare are urmatoarele caracterisitic:
-vizeaza persoanele care au savirsit deja o infractiune
- are drept scop imediat prevenirea recidivei,fiin,in acest sens
o componenta a prevenirii speciale.
-constituie un demers social realizat in mod stiintific de
personalul special calificat in acest scop.
Metodele resocializariii sunt:educarea,reeducarea si
tratamentul.
Implicind abandonarea unui mod de viata si optarea
altuia,resocializarea presupune o rupere completa cu
trecutul,un control institutionalizat,exercitata in anumite
stabilimente de profilare presupune:
-restructurarea profunad a personalitatii individului care a
comis un delict,in ideea prevenirii repetarii unor noi acte
delincvente.
-asigurarea unor conditii de viata compatibile cu demnitatea
umana si in conformitate cu normele comunitatii.
Realizarea unei resocializari normale si eficienyte a
individului este conditionatat de o serie de factori dintre care
cei mai importanti sunt:
1-factorii care definesc caracteristicele si elementele specifice
ale institutiei in care se deruleaza procesul de resocializare
(centru de reeducarempenitenciar,etc.)

151
2-factorii care definesc individualizarea sanctiunii si durata
acesteia,precum si masurile de asistenta sociala,educativa,si
medicala,adoptate in functie de personalitatea fiecarui
delincvent.
1.2Argumentati rolul diagnosticului criminologic si a
prognosticului social în sfera resocializării infractorului.
Diagnosticul criminologic este cea mai importanta latura a
criminologiei clinice,deoarece constataea corecta si stabilirea
diagnozei „bolnavului” social vor permite elaborarea fara
intirziere a pronosticului si tratamentului infractorului.Pt a
realiza si formula un diagnostic cit mai real ,este necesar sa se
parcurga 3 etape succesice:
1-aprecierea capacitatii infractionale-presupune satbilirea
trasaturilor psihologice din care este formata personalitatea
orientata antisocial.Acest grup de caracterisitic pot fi stabilite
prin compararea indicilor bio-psihologici cu cei sociali acre
pot fi obtinuti in urma examenului medico-psihologic si in
cadrul unei anchete sociale.
2-evaluarea inadaptarii sociale-a 2 etapa importanta a
diagnosticului criminologic.Fiecare individ are un anumit
nivel de dezvoltare a aptitudinilor fizice ,psihice si
profesionale,iar in final tinde spre un anumit statut social.De
regula cor deveni criminali persoanele mediocre,dar cu
aspiratii care depasesc posibilitatile lor reale.acestia vor avea
un comportament inadecvat si vor fi respinsi de mediul social
inalt in care au nimerit intimplator sau in virtutea unor
circumstante de hazard.

152
3-aprecierea stariii de periculozitate –vizeaza o sinteza a
primelor 2 etape:a capacitatii infractionale si a inadaptarii
sociale,prin aprecierea gradului de intensitate al fiecarui
laturi.De ex,capacitatea infractionala este foarte puternica,iar
adaptabilitatea este foarte buna,putem obtine cea mai grava
forma a pericolului social in persoana infractorilor cu „gulere
albe”.
In sfirsit o importanta aparte a studierii diagnosticului
criminologic reprezinta faptul ca acesta serveste drept baza pt
o alta etapa-a pronosticului social.Pronosticul social este a 2
faza a criminologiei clinice in care starea de periculozitate de
moment a unui infractor trebuie combinata cu situatiile
probabile in care subiectul va evolua in viitor.
1.3.Propuneti programe de tratament a infractorului.
Dupa formularea diagnosticului si a pronosticului vine
eventualul tratament.Tratamentul de resocilaizare a
infractorului urmareste modelarea personalitatii
acestuia,ameliorarea tendintelor sale negative,reinoirea
sferei motivationale,schimbarea comportamentului si a
atitudinilor,in scopul prevenirii recidivei si facilitarii
reintegrarii sociale postcondamnatorii.
Tratamentul de resocializare poate fi aplicat fata de
persoanelle care executa o pedeapsa privativa de libertate,dar
si in cazurile cind pedeapsa se desfasoara in mediul liber( de
ex.infractorul a fost condamnat la munca neremunerata in
folosul comunitatii).Indiferent de situatie este necesara
colaborarea infractorului la transformarea propriei
personalitati.In evolutie de aceasta colaborare,trataentul va fi

153
individualizat si bazat fie pe metode
terapeutice,psihopedagogice,psihologice,psihanalitice.
Cea mai raspindita metoda de tratament este psihoterapia.
1.psihoterapile individuale
2.psihoterapiile colective.
Din lista celor individuale fac parte:psihanaliza si
psihoterapia rationala.
Psihanaliza –vizeaza identificarea motivelor inconstiente ale
tulburarilor si dezechilibrelor sufletesti specifice
infractorului.Aplicarea acestei modalitati in RM intimpina
dificultati din cauza lipsei specialistilor de inalta
calificareprecum si conditiile speciale de tratament.
Psihoterapia rationala-consta in actiunea prin intermediul
rationamentului, a terapeutlui asupra mecanismelor
psihologice si culturale ale infractorului pt al determina sa se
autocenzureze si sa adopte decizii proprii ij spiritul
respectului si fata de normele de convietuire social.
Printre metodele psihoterapiei colective se inscriu:
1.psihoterapia de grup-se bazeaza pe discutia libera ce se
poarta in cadrul unui grup de infractori in prezenta
psihoterapeutului ,permitind pe de o prate infractorilor sa
scoata in evidenta dificultatile si problemele de ordin social so
personal si sa comunice intre ei,iar pe de alta parte ii permite
specialistului sa intervian in discutie cu sugestii si solutii de
natura sa schimbe mentalitatea si atitudinea favorabila
eliminarii comportamentului infractional.
2.psihodrama-personalitatea individului si relatiile
,conflictele si emotiile ce apar intre indivizi sunt studiate prin

154
intermediul jocului dramatic liber.Grupul e format din cei
care joaca si cei care prvesc.Psihoterapeutul este regizorul
spectacolului in care interpreteaza anumite roluri din viata
pacientului(mama,tata,sot,etc).Pacientul va juca anumite
scene din viata personala,ecteriorizindusi gindurile si
atitudinile personale.
3.metoda relatiilor de grup-se bazeaza pe teoia asociatiilor
diferentiate si consta in punerea infractorului in contact cu
grupuri sociale care respecta legea.Aceasta metoda se aplica
in perioada de probatiune sau de liebrare conditionata cind
urmeaza a i se crea conditii pt a intra in contact cu grupuri
nondelincvente.Grupul insa trebuie sa fie noncriminal si sa
exercite presiune asupra noului sau membru,pt ca acesta sa se
schimbe si sa nu astepte ca scimbarea sa vina de la sine.
Pt resocializarea infractorului un rol deosebit are studierea
personalitatii acestuia,in acest scop criminologia a elaborat
un spectru larg de tehnci de investigare, printre care :ancheta
sociala,examenul medico-psihosocial,testele psihologicre si
de sinceritate,metode psihoterapeutice si altele.Doar o
analiza multidimensionala ar permite identificarea
complexului de factori care au contribuit la formarea
personalitatii infractorului si la tratamentul de resocializare a
acestuia.

Terorismul
1.1.Relatati notiunea si clasificarea terorismului
Terorismul este o tactică de luptă neconventională folosită
pentru atingerea unor obiective politice. El se bazează pe acte

155
de violentă spectaculară actionate asupra unor populatii
neimplicate în mod direct în conflict dar cu potential de
presiune asupra conducerii (stat , organizatii, categorii
sociale sau, împotriva unui grup de persoane civile) în sensul
scontat de teroritti - producerea unui efect psihologic
generalizat de panică si intimidare, augmentat de folosirea
manipulativă a mediei, cu scopul atingerii unui obiectiv greu
de realizat prin mijloace democratice sau conventionale.
În funcţie de organizare şi numărul de persoane implicate:

156
Terorism Individual
Este un caz foarte rar în care indivizi izolati comit acte de
terorism. În general numărul de victime si pagubele materiale
produse de acesti teroristi sunt reduse, dar efectul de frică si
psihoza produsă pot fi serioase.Terorismul individual este cel
mai dificil de combătut.
Grup terorist izolat
Este format în general dintr-un grup mic de persoane care,
fiind rude sau prieteni, se cunosc personal înainte de
începerea activitătilor teroriste si decid în mod spontan să
treacă la acte de terorism. Este un caz rar si dificil de detectat,
combătut si anihilat.
Grup terorist de franciză
Initial acest concept de organizare apartinea celulelor
anarhiste de la începutul secolului, dar a revenit în actualitate
datorită actiunilor grupului terorist Al Qaeda.
În esentă este vorba de încercarea de a oferi o umbrelă
ideologică, politică si religioasă comună pentru a favoriza
aparitia spontană a unui număr mare de grupuri teroriste
izolate, care să actioneze pentru atingerea unor obiective
asemănătoare fără a avea legături clare de comandă, control
si sustinere logistică.

157
Grup terorist cu sustinere externă
În general orice grup terorist a primit sau va primi în timpul
existenței sale susținere de la un stat interesat.
Încă din timpul „războiului rece” au existat grupuri teroriste
care nu aveau bază de susținere proprie, fiind de fapt grupuri
teroriste organizate și dependente de un stat sau de un grup
de state.
În general grupurile teroriste cu susținere externă sunt
compuse din până la 20 de membri care sunt cu toții implicați
direct în planificarea și executarea actelor teroriste
(atribuțiile de suport, comandă și logistică fiind asigurate de
unul sau mai multe servicii secrete de stat).
Exemple de terorism cu susținere externă au fost gruparea
teroristă condusă de Carlos Șacalul (Carlos Ilici Ramirez) care
a fost sprijinit și de statul comunist român), gruparea
teroristă palestiniană Septembrie cel Negru, creată inițial
contra Iordaniei, cu baze și susținere în Siria și Liban -
gruparea Abu-Nidal din această organizație a organizat atacul
terorist contra sportivilor israelieni la Olimpiada de vară de la
München, munițiile și armamentul fiind trnsportate în bagajul
unor diplomați bulgari.
Intrnaționala teroristă
Grup terorist afiliat
Majoritatea organizațiilor teroriste importante sunt afiliate
unei mișcări politice, religioase, sau a unui curent ideologic
(naționalist, social, ecologist etc.). Aceste organizații mai sunt
denumite și grupări teroriste propriu-zise.

158
1.2.Determinați legătura dintre terrorism și crimă organizată:
Convergenta organizatiilor criminale cu cele teroriste
reprezintã cea mai importantã amenintare asupra
democratiei si drepturilor fundamentale ale omului. Legãtura
dintre terorism si criminalitate a cãpãtat o nouã dimensiune
datoritã reducerii[7] în ultimii zece ani a finantãrii de cãtre
unele state a grupãrilor teroriste si a declansãrii, la initiativa
SUA, a rãzboiului global împotriva terorismului internaţional.
Una din consecinte este cã organizatiile teroriste sunt nevoite
sã-si extindã zonele de actiune, atât pentru a ataca, cât si
pentru a se ascunde, dar mai ales pentru a-si asigura singure
fonduri si materiale logistice specifice, prin activitãti
criminale.
Principala diferentã dintre grupãrile teroriste si retelele
crimei organizate constã, după cum s-a subliniat deja, în
faptul cã în timp ce grupãrile teroriste sunt implicate în acte
violente motivate în special politic şi religios, cele mai multe
retele ale crimei organizate sunt interesate în relatia cu
puterea politicã doar de obtinerea, prin acte de coruptie, a
protectiei necesare pentru activitatea propiei organizaţii,
motivatã în primul rând de obtinerea de profit[8]. Totusi, în
evaluarea amenintãrilor contemporane la adresa ordinii de
drept, a devenit tot mai dificilã posibilitatea de a face
distinctie între motivatiile politice si cele criminale[9]. Este
foarte probabil ca în viitorul apropiat, etapa convergentei
dintre crima organizatã si terorism sa fie înlocuitã definitiv de

159
un nou stadiu si mai periculos, acela de conlucrare dintre
aceste grupuri. Crima organizatã si terorismul, desi se aflã pe
pozitii separate, distincte, având scopuri diferite, pot coexista
în acelasi plan infracţional si converge cãtre un punct central,
unde o singurã entitate manifestã simultan trãsãturi ale
terorismului şi crimei organizate.
Legãturile dintre retelele crimei organizate si grupãrile
teroriste, în contextul globalizãrii, pot fi definite prin mai
multe forme de manifestare:
 Alianţele, care pot include acorduri pe termen lung sau
scurt si sunt de obicei utilizate pentru a câstiga experientã sau
sprijin operational (acces la rutele care faciliteazã activitatea
de contrabandã). Sunt asemãnãtoare celor din economia
realã, fiind definite prin scop, perioade si mod de finantare.
Cele mai uzuale aliante se realizeazã în operatiunile de
contrabandã, cum ar fi schimbul “droguri pentru arme” sau
de trafic ilegal de persoane. Principalele neajunsuri în
construcţia unor asemenea proiecte sunt legate de:
suspiciunile legate de securitate fiecãrei entitãti; posibile
divergente privind prioritãtile si strategiile; pericolul aparitiei
de rivalitãti.
 Extinderea tacticilor operaţionale, care a dus la actiuni cu
scop politic desfãsurate de retelele crimei organizate si
respectiv la actiuni infractionale specifice crimei organizate,
dar desfãsurate de grupãrile teroriste. Aceste preluãri
reciproce de metode au totusi utilizãri de o altã naturã si
motivatie. Astfel, retelele crimei organizate apeleazã la tactici
teroriste, dar nu pentru a schimba statutul unei tãri din punct

160
de vedere politic, ci doar pentru a-si asigura si proteja mediul
sãu operational-infractional. Este totusi o abordare atipicã si
extremã si pentru cã duce la încãlcarea uneia din regulile de
bazã ale crimei organizate si anume pastrarea anonimatului.
În acest context, multe grupãri teroriste s-au implicat în
desfãsurarea de operatiuni infractionale specifice crimei
organizate, pentru a-si asigura autofinantarea.
 Convergenta motivaţionalã, care se referã la acele entitãti
care, prin actiunile desfãsurate, trec de la postura initialã
specificã, la capãtul celãlalt al binomului crimã organizatã-
terorism. Astfel, grupãrile criminale actioneazã din ce în ce
mai mult în virtutea unor motivatii politice, care ajung pânã la
dorinta de a-si exercita influente directe asupra mediului
politic, economic si social de pe raza unui anumit teritoriu,
oras sau stat, situatie specificã organizatiilor de tip mafiot. În
al doilea rând, grupãrile teroriste încep în cele din urmã sã-si
utilizeze retorica politicã drept paravan doar pentru
desfãsurarea de activitãti infractionale pentru profit, baza lor
ideologicã fiind compromisã.
 Gaura Neagrã[10], când convergenta dintre motivatia
criminalã si cea politicã din cadrul unei singure grupãri îi
permite sã câstige controlul economic si politic asupra unui
stat, care devine astfel prizonier al infractorilor. Gaura
neagrã poate contribui la aparitia unui stat care nu are
autoritate si manifestã caracteristicile specifice anarhismului,
sau poate da nastere unui stat criminal. Practic, acesta este un
stat captiv. Utilizând tactici teroriste de a-si mentine puterea
si controlul asupra acestor state (sau regiuni), elitele se

161
folosesc de pozitiile lor oficiale pentru a se implica în activitãti
ilicite profitabile în propriul beneficiu sau de pozitiile oficiale
pentru a crea regiuni sigure pentru alte organizatii criminale
sau teroriste.
1.3.Modele de prevenire ale terorismului
În primul rând, educaţie şi instruire bazate pe analiza
raţională, adică odată ce societatea civilă învaţă ce înseamnă
terorismul, caracteristicile şi metodele acestuia şi odată ce
aceştia ştiu cum gândesc teroriştii şi de ce fac ceea ce fac, ei
vor şti mai bine să învingă teama şi anxietatea în faţa
terorismului şi nu vor fi ei înşişi un instrument în mâinile
teroriştilor
În al doilea rând, publicarea unor pliante, reviste lunare,
anunţuri şi materiale informative la scară largă poate
schimba modul de opinie şi contracarare a celor care doresc
să-şi atingă scopurile criminale
În al treilea rând, seminariile, atelierele de lucru şi
conferinţele cu scop informativ au un rol predominant de
prevenire şi contracarare a terorismului. Este important
modul în care societatea este antrenată să conştientizeze
fenomenul numit terorism.
Aşadar, se impune implementarea unei educaţii şi instruiri la
nivel şcolar, universitar şi instituţional pentru a contracara
şi preveni orice formă criminală de tip terorist, dar şi pentru a
atrage atenţia asupra modului în care societatea civilă poate
face faţă unei ameninţări teroriste.
- elaborarea si implementarea programelor speciale
interdepartamentale si departamentale cu privire la

162
prevenirea si combaterea terorismului;
- crearea unei baze centrale de date si a unui sistem
informational centralizat pentru acumularea informatiei cu
privire la organizatiile si persoanele cu atributii la activitati
teroriste, finantarea si asigurarea materiala a actelor
teroriste;
- elaborarea si realizarea unui plan de actiuni privind
instruirea profesionala a colaboratorilor subdiviziunilor
specializate in combaterea terorismului ale organelor
competente, inclusiv organizarea procesului de instruire si
perfectionare a colaboratorilor subdiviziunilor specializate de
combatere a terorismului in cadrul Institutului National de
Informatii si Securitate, modernizarea bazei tehnico-
materiale si metodico-didactice a Institutului, organizarea
deplasarii colaboratorilor pentru instruire si perfectionare in
institutiile similare de instruire din statele Uniunii Europene,
organizarea seminarelor si conferintelor pe tematica
combaterii terorismului cu participarea specialistilor din
statele Uniunii Europene;

Criminalitatea organizata
1.1.Notiunea, concept si trăsăturile organizatiile criminale
Crima organizata este definita prin existenta unor grupuri
de infractori, structurate pe ideea infaptuirii unor activitati
ilegale, conspirative, avand ca principal scop obtinerea de
profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.
Activitatile ce compun Crima Organizata au un caracter
secret si bine organizat, din care cauza realizeaza un impact

163
social deosebit de negativ, in multe state el constituind
"cancerul perfid" care vlaguieste puterea societatii ameninta
integritatea guvernelor, determina cresterea taxelor care se
adauga la pretul marfurilor, pericliteaza siguranta si locurile
de munca ale cetatenilor, aduce daune agentilor economici
aflati in competitie, controleaza prin forta banilor sindicatele,
in final realizand o puternica influenta in sfera economicului,
socialului si mai ales politicului.
- Stabilitate în cadrul asociaţiei infracţionale;
- O anumită structură internă şi diviziune a
roiurilor intre membrii asociaţiei;
- Continuitatea şi sistematizarea activităţii infracţionale;
- Scopul principal al asocierii infracţionale să fie obţinerea
unor câştiguri importante;
- Activitatea infracţională să fie profesionalizată.

1.2.Organizatii criminale – clasificare


1. Familiile Mafiei, constituite pe structuri ierarhice stricte,
norme interne de disciplină, un cod de conduită şi o mare
diversitate de activităţi ilicite (familiile italiene, americane,
cartelurile columbiene ale drogurilor etc.);
2. Organizaţiile profesionale ale căror membrii, spre
deosebire de familiile Mafiei, se specializează în una sau
două tipuri de activităţi criminale (laboratoare clandestine
pentru fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine pentru
contrafacerea sau falsificarea monedelor, furtul şi traficul cu
maşini furate, răpiri de persoane pentru răscumpărare etc.)
3. Organizaţii criminale constituite pe criterii etnice, care

164
sunt, de regulă, rezultatul unor împrejurări specifice precum
închiderea graniţelor ori circulaţia dificilă peste frontiere,
severitatea excesivă a procedurilor de emigrare, expansiunea
geografică, în asemenea situaţii se află societăţile criminale
chineze (triade), grupurile criminale japoneze, grupurile
jamaicane şi altele;
4. Organizaţiile teroriste internaţionale, care practică
asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea de persoane etc,
sub diferite motivaţii, de regulă politice, militare, religioase şi
rasiale
1.3.Recomandarti solulii practice de lupta efiecientă
impotriva organizatiilor criminale
- Promovarea cooperaгii regionale intre organele de ocrotire a
normelor de drept relevante (politie, trupele de graniceri,
vama si justitie);
- Dezvoltarea suportului legal si psihologic a victimelor avind
drept scop reintegrarea lor.
Ratificarea si implementarea deplina a instrumentelor
internationale care au o importanta deosebita in domeniul
combaterii crimei organizate.
- studierea si implementarea tehnicilor si metodelor europene
de cooperare politieneasca;
- crearea si asigurarea functionarii unui sistem computerizat
de schimb de informatii intre organele nationale de drept;

Criminalitatea feminină
1.1.Definiți criminalitatea feminină

165
Criminalitatea feminină totalitatea infracțiunilor săvîrșite de
către femei într-o perioadă de timp determinat în cadrul unui
teritoriu determinat.Criminalitatea femenină apare ca un
subsistem al criminalității generale,cu care se află organic în
legătură strînsă.
1.2.Cauzele, condițiile,trăsăturile și tendințele criminalitășii
feminine
Cauzele;înprimul rînd motivele politice. Fosta URSS se
considera, ca prima țară în lume a muncitorilor și
țăranilor,marea putere a soluționat definitiv problema
feminină.Femeia devenind membru al societății cu dr.
Egale,partcică activ la conducerea societății ,statului,și
totodată ia poate deveni infractor,atentează asupra
proprietății socialiste,face abuz de serviciu, speculații,comite
acte huliganice,cauzează leziuni corporale...
Cerințele ca izvor al activității de gîndire și conduită a
activității omului,ce reflectă și insușirile lui naturale, spre
exemplu:necesitatea de alimentare.îmbrăcăminte,locuință.
Practica criminală arată în știința criminologiei se observă
că:între femeile infractori a crescut numărul persoanelor cu
studii superioare,deoarece multe femeiau devenit femei de
afaceri,conducători de bănci comerciale și firme, pe cale
criminală au însușit averi devenind bogate.
Criminale pot fi atît mijloace de atingerea scopurilor,cît și
însăși scopurile conduitei social periculoase,de a atinge un
standard material și de a trăi mai bine ca alții.
Tendințe:Începutul anilor 80 sa înregistrat o creștere vădită a
numărului de femei,trase la răspundere penală.Criminalității
166
femenine sunt și comune și tendințe particulare,clasifările de
vîrste în fișele statistice arată că în decurs de un an jumate și
un an,sunt evidente numai 2 grupe de vîrste a femeilor,care
au comis infracțiuni respectiv la 14-17și 18-49 anidiapazonul
este oficial redus.
1.3. Evaluati criminalitatea femenina si evoluati masuri de
prevenire si combatere acestuia.

Trafiucl de ființe umane


1.1.Descrieti notiunea juridico-penala si criminologice a
traficului de fiinte umane
Traficul de ființe umane conform C.P Republicii Moldova
,este recrutarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei
peroane, cu sau fără consimțămîntul acesteia, în scop de
exploatare sexuală sau necomercială, prin muncă sau servicii
forțate, pentru cerșetorie, în sclaviesau în condiții similare
sclaviei,de folosire în conflicte armate sau activități criminale,
de prelevare a organelor sau țesuturilor,sîvărșite prin
amenințare sau abuz: ameninţare cu aplicarea sau aplicarea
violenţei fizice sau psihice nepericuloase pentru viaţa şi
sănătatea persoanei, inclusiv prin răpire, prin confiscare a
documentelor şi prin servitute, în scopul întoarcerii unei
datorii a cărei mărime nu este stabilită în mod rezonabil;
a) înşelăciune;
b) abuz de poziţie de vulnerabilitate sau abuz de
putere, dare sau primire a unor plăţi sau beneficii pentru a
obţine consimţămîntul unei persoane care deţine controlul
167
asupra unei alte persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 7
la 15 ani.
Dacă facem analiza juridico-penală a componenţei date de
infracţiune, atunci observăm că dispoziţia articolului 165 CP
al RM constă din:
1) acţiuni (adică: recrutarea, transportarea, transferul,
adăpostirea sau primirea), enumerate exact ca şi în Protocolul
cu privire la trafic;
2) scopuri (exploatare sexuală comercială sau necomercială
etc.);
3) mijloace (lista mijloacelor este inclusă în lit. lit. a), b), c),
alin. (1), art. 165 al CP al RM).
Legislatorul moldav a făcut un pas înainte, incluzînd la
noţiunea de „exploatare sexuală” din Protocol… a specificării
„comercială şi necomercială”. Considerăm această specificare
binevenită şi pozitivă, mai ales ţinînd cont de existenţa în RM
a traficului „mireselor la comandă”.
1. 2.Stabiliti etapele TFU:
Etapele TFU sunt:
1) recrutarea (adică selectarea şi racolarea persoanelor în
vederea deplasării lor către punctul de destinaţie, în care se
prezumă că acestea vor fi exploatate sexual sau prin muncă
ori servicii forţate, sau exploatate în sclavie sau în condiţii
similare sclaviei, ori vor fi folosite în conflicte armate sau în
activităţi criminale, ori le vor fi prelevate organele sau
ţesuturile pentru transplantare) poate fi efectuată de una din
cele trei categorii de recrutori: bărbaţi, avînd vîrsta cuprinsă
între 20 şi 30 de ani (pînă la 70% dintre recrutori); femei, cu

168
vîrsta între 18-35 de ani şi familii. De regulă recrutorii au
ocupaţii ce presupun relaţii cu publicul (vînzători,
taximetrişti, angajaţi ai firmelor de turism etc.). Cele mai des
utilizate metode de recrutare sunt ofertele false despre
locurile de muncă în străinătate (chelneriţă, dansatoare,
baby-sitter, menajeră etc.) în ţări ca Italia, Germania, Franţa
ş.a., făcute direct victimelor, sau prin intermediul
cunoştinţelor, rudelor sau altor persoane apropiate; anunţuri
la mica publicitate (de exemplu, „Tinere cu vîrsta între 18-25
ani, dansatoare în ţara X. Salariu foarte înalt. Plecare
imediată.”);
2) transportarea (presupune deplasarea persoanelor
traficate peste frontiera de stat a Republicii Moldova sau în
interiorul ţării, în vederea folosirii lor în scopurile prevăzute
de TFU) se desfăşoară pe anumite rute, din ţara de origine
spre ţara de destinaţie. Trecerea frontierelor se face cu
ajutorul recrutorilor sau al călăuzelor şi poate fi: legală (de
exemplu, sub pretextul unor excursii sau participării la
competiţii, întruniri etc.) şi ilegală (în cazul persoanelor
minore sau fără paşaport etc.); printre ţările de destinaţie cel
mai des figurează Macedonia, Iugoslavia, Bosnia şi
Herţegovina, Albania, Italia, Grecia, Turcia, Cipru ş.a.
Modalităţile de traversare a frontierelor sunt următoarele:
- cu paşapoarte şi vize legale;
- cu paşapoarte şi vize false;
- cu mituirea serviciilor de frontieră;
- cu evitarea serviciilor de frontieră.

169
De regulă, doar ajunse în ţara de destinaţie îşi dau seama că
au devenit victime ale TFU, fiind obligate să trăiască în
condiţii de sclavie şi să ofere servicii sexuale, prostituîndu-se
pe stradă, în cartiere special amenajate acestor servicii
(zonele „felinarelor roşii”), în cluburi de noapte, agenţii de
escortă sau în bordeluri. Lipsite de bani şi acte de identitate,
aceste femei ajung în situaţia de marfă, trăind în condiţii
fizice şi psihice infernale;
3) transferul (adică transmiterea persoanelor traficate de la
un traficant la altul, prin vînzare-cumpărare, donaţie, schimb,
dare în chirie etc., pentru ca victima să fie folosită în scopurile
prevăzute de art. 165 CP al RM);
4) adăpostirea (constă în ascunderea victimelor traficului
într-un loc ferit, ascuns, pentru a nu fi găsite de persoanele
care ar putea alerta autorităţile despre infracţiunea de TFU,
precum şi pentru folosirea victimei în scopurile menţionate
mai sus);
5) primirea (înseamnă intrarea în posesie asupra
„bunului”, adică asupra victimei; la fel, primirea înseamnă şi
angajarea victimei în activitatea, care i-ar permite
criminalului de a o folosi în scopurile TFU).
1.3. Elaborati programe de prevenire a TFU
Protecţia victimelor în cadrul structurii complexe a unei
strategii antitrafic cuprinzătoare, prima prioritate este
protecţia persoanelor aflate în pericol. Nu numai organele de
poliţie, ci şi alţi actori, dar în special sistemul judecătoresc,
trebuie să ţină seama de chestiunea siguranţei atunci cînd
acţionează în contextul măsurilor antitrafic. De exemplu,

170
atunci cînd un inculpat este eliberat, trebuie cîntărit faptul
dacă acesta reprezintă un pericol pentru siguranţa altor
persoane. în acest caz, înainte de a elibera inculpatul, este
imperativă informarea poliţiei sau a organizaţiei de sprijin al
victimelor, la care victima a găsit adăpost. Cînd un inculpat
este eliberat, trebuie cîntărit faptul dacă acesta reprezintă un
pericol pentru siguranţa altor persoane. în acest caz, înainte de
a elibera inculpatul, este imperativă informarea poliţiei sau a
organizaţiei de sprijin al victimelor, la care victima a găsit
adăpost.

SPALAREA BANILOR
1.1. Definiti notiuni si concepte juridico-penale si
criminogeni privind spalarea banilor
Cod Penal – savirsire actiunilor fie spre atribuirea unui
aspect legal sursei si provinientei mijl banesti, a bunurilor
sau veniturilor obtinute illicit in urma savirsirii
infractiunilor, fie spre tainuirea, deghizarea sau
denaturarea informatiei priv natura, originea, miscarea,
plasarea sau apartenenta acestor mijl banesti, bunuri sau
venituri despre care pers stie ca provin di activit
infractional. Termenul de „splare a banilor” apare prin
anii 1920, cand aa personaliti ca Al Capone i Bugsy Moran
au deschis spltorii in Chicago pentru a-i spla „banii
murdari”, iar bandele stradale cutau s dea o explicaie
legitim banilor pe care ii obineau din activiti infracionale.

171
„Splarea banilor” este o expresie de origine american
utilizat iniial de structurile crimei
organizate pentru a desemna reinvestirea in afaceri ilicite
a banilor obinui din asemenea afaceri,utilizand in acest
scop circuite financiare naionale i internaionale .
Prin termenul „splarea banilor” legiuitorul are in vedere
„legalizarea veniturilor ilegale”,folosindu-le in calitate de
sinonime. Desigur, utilizarea acestuia simplific
comunicarea, evitandu-se astfel explicaiile in plus, cu atat
mai mult c termenul „splarea banilor” a cptat amploare in
plan internaional, fiind inclus chiar i in actele
internaionale .Pe lang „splarea banilor” este utilizat
frecvent i termenul „bani murdari”.
1.2. Comparati metode si tehnici de spalare a banilor.
Metodele de spălare a banilor
1. Reguli de bază ale spălării banilor.
a) Anonimatul- este una din regulile spălării banilor prin care
tranzacţia cu valori obţinute din infracţiuni trebuie să fie
asemănătoare altor tranzacţii legale din mediul sau locul unde
acestea au loc. În esenţă, numerarul nu trebuie să lase nicio
pistă care să conducă la originea sa. În economiile în care se
foloseşte des numerarul pentru achiziţii de mai mică sau mai
mare valoare, dispunerea de acesta nu reprezintă niciun risc
pentru infractor. Totuşi, în majoritatea ţărilor, aproape toate
tranzacţiile cu sume mari sunt realizate nu cash, ci prin
utilizarea altor mijloace de plată (cecuri, poliţe bancare, cărţi
de credit), de aceea cheltuirea sau depozitarea unor sume
mari de bani în numerar creează suspiciuni.

172
Din această cauză, infractorii au creat tehnici şi metode
variate de inserare a numerarului în sistemul financiar, şi
anume:
-structurarea, adică divizarea sumelor mari în sume mai mici
şi depunerea acestora de către mai multe persoane în diverse
conturi bancare sau utilizarea sumelor respective în vederea
achiziţionării altor instrumente de plată, cum ar fi titlurile la
purtător sau ordinele de plată;
-contrabanda cu numerar, prin simpla scoatere ilegala din
ţară a unei cantităţi de bani în numerar şi introducerea
acesteia într-o altă ţară, în general cu reguli mai puţin stricte,
de obicei prin curieri sau prin ascunderea cantităţii pe vase
cargo;
-amestecul fondurilor ilegale cu cele care provin dintr-o
afacere legală cu numerar, sume care apoi sunt depozitate
împreună.
b) Viteza- circulaţia rapidă a valorilor, pentru a nu putea fi
detectate. Odată ce numerarul a intrat în sistemul financiar,
fie că se află sau nu în ţara de origine, spălătorul poate utiliza
avantajele create de progresele informatice (IT), metodele
moderne de transmitere a banilor, pentru a-i pune rapid în
circulaţie. Transferurile bancare electronice pot mişca sume
mari de bani aproape oriunde în lume în doar câteva minute,
fără ca deţinătorul lor să fie nevoit să treacă pe la bancă sau să
implice angajaţii băncii.
c) Complexitatea. Prin împărţirea fondurilor sale în mai
multe tranzacţii si viteza acestor operatiuni, spălătorul face
dificilă şi uneori imposibilă munca investigatorilor de a

173
reconstitui drumul banilor. Transferurile dintr-un cont în mai
multe conturi aflate în alte ţări şi redirecţionarea ulterioară
dinspre acele ţări creează un circuit complex multinaţional
electronic, care face dificilă urmărirea lor de către organelle
de cercetare.
d) Secretul. În ciuda faptului că secretul bancar are un scop
legitim şi o justificarea comercială, acesta poate conduce la
apariţia unor paradisuri financiare, ce oferă protecţie
infractorilor, la nivel mondial existând aproximativ un
million de corporaţii anonime, ce impun un secret financiar
strict şi apără investitorii străini de investigaţii şi anchete
judiciare.
2. Tehnici de disimulare a originii ilicite a veniturilor:
- supraevaluarea preţului unui bun printr-o factură de valoare
mai mare decât valoarea sa reală sau printr-o factură partial
sau în totalitate falsă;
- tranzacţii comerciale false inserate în cadrul unei afaceri
legale prin: tranzacţii cu numerar dintr-o valută în alta în
mod repetat şi rapid, folosirea unor conturi bancare multiple,
deschiderea şi închiderea repetată a acestora, transferuri
electronice bancare din contul unor persoane juridice în
contul unor persoane fizice, efectuarea de transferuri externe
a unor valori mari folosind multiple instrumente monetare,
cecuri bancare sau de călătorie, operaţiuni de credit,
investiţii, constituirea de garanţii fictive, etc;
- metoda împrumutului returnat. O parte din fondurile
transferate pe căi ilicite în străinătate revin sub formă de
împrumut infractorului sau firmei pe care o controlează.

174
Această operaţiune este urmată apoi de returnarea sumei
împrumutate, la care se adaugă dobânzile convenite de parti
şi eventual penalităţi de intarziere, ce conduc la sume din ce
în ce mai mari, care intra astfel in circuitul legal;
- poliţele de asigurare, prin schimbări frecvente ale
beneficiarilor, plata unor prime mai mari decât cele normal
datorate şi solicitarea ulterioară ca rambursarea să fie făcută
către o terţă persoană, recepţionarea primelor de asigurare
prin brokeri sau intermediari financiari din centre offshore
care nu respectă regulile de publicitate sau evidenţă, la care
de fapt intentionat nici nu sunt obligati contractual.
3. Sisteme utilizate în spălarea banilor.
a) Destinaţiile offshore. Paradisurile offshore sunt ţări sau
teritorii, adesea insule sau grup de insule, care acceptă
implantări fictive de companii, utilizate ca simple cutii
poştale, zone cu reglementări elastice privind controlul
schimburilor valutare şi mari libertăţi privind impozitele şi
care oferă, în acelaşi timp, aproape fără excepţie, un secret
bancar impenetrabil şi multe drepturi în acest sens
companiilor private.
În momentul în care banii sunt transformaţi într-o formă care
poate fi transferată sau cu care se poate face contrabandă, cel
mai adesea aceştia iau calea unui centru offshore.
Acest sistem oferă reale avantaje practice pe care infractorii le
cunosc. În primul rând , fondurile sunt plasate în zonele
geografice protejate de jurisdicţii ce nu admit influenţa
jurisdicţiilor în care s-a obţinut profitul. Prin implicarea unei
alte jurisdicţii, apar mai multe bariere legale şi financiare în

175
calea organelor de investigaţie, atât sub aspectul obţinerii, cât
şi al conservării ori valorificării probei care să poată fi admisă
în instanţă. În al doilea rând, sunt încă multe ţări care
facilitează primirea banilor din exterior indiferent de sursa
acestora sau a modului de transmitere, bani ce pot intra direct
şi discret în sistemul bancar convenţional, întrucât nu există
nicio obligaţie de plată a taxelor, nu există o dovadă a
capitalului social, niciun acord de dublă impunere, nicio
obligaţie de a ţine registre contabile, nu există administratori
sau acţionari înregistraţi, nu se cunosc persoanele care deţin
puterea de decizie în companie, nu se cunoaşte identitatea
adevăratului beneficiar, etc. De obicei, proprietarii
companiilor nu au reşedinţa în ţările unde şi-au înfiinţat
societatile, aceste persoane fiind reprezentate prin
împuterniciţi, care primesc dispoziţii prin mijloace codificate
convenite anterior.
Paradisurile fiscale reprezintă una din cele mai comune şi
utilizate proceduri pentru fraudă şi evaziune fiscală la nivel
internaţional.
b) Companiile scoică. În esenţă, companiile scoică sunt acelea
care există doar pe hârtie. Documentele de înfiinţare ale
companiei pot cuprinde un cont bancar valid şi ceva mai mult
decât numele sau adresa avocatului sau agentului care se
ocupă cu înfiinţarea companiei, împuternicit şi poate câţiva
acţionari.
Sunt acele companii care nu au active independente sau
operaţiuni comerciale proprii si care sunt utilizate de
proprietarii acestora pentru a-şi desfăşura afacerile sau

176
pentru a menţine controlul asupra altor companii. O
companie scoică este inregistrata în ţara în care este
înfiinţată, dar nu este tranzacţionată pe piaţa de capital şi nu
operează de sine stătător. Întrucât companiile scoică nu sunt
ilegale, spălătorii de bani, evazioniştii şi finanţatorii
terorismului le pot relativ usor converti si utiliza pentru
ascunderea provenienţei ilicite a veniturilor. Aceste companii
sunt uşor de înfiinţat şi pot fi conectate cu alte companii
scoică din lume. Dacă o companie scoică este înfiinţată într-o
jurisdicţie cu o legislaţie strictă sub aspectul protejării
secretului bancar, este aproape imposibil să se identifice
adevaratii proprietari sau administratori ai societăţii şi, de
aceea, este imposibil să se urmărească fondurile ilicite care
sunt returnate către beneficiarul real.
O tehnică folosită cu succes de infractori este înfiinţarea de
companii scoică pentru a le putea vinde acţiunile
„investitorilor externi”. Aceşti „investitori externi” sunt de
fapt intermediari folosiţi de spălătorii de bani. Achiziţionarea
acţiunilor se face cu documentaţia legală necesară şi banii
intră astfel în mod legal în posesia infractorilor.
De obicei, înfiinţarea companiilor scoică se face nu de
proprietari, ci de agenţi, care selectează jurisdicţiile ce oferă
avantajele unei înfiinţări rapide, costuri mici de
înmatriculare, clauze minime sau care caută acele zone
geografice care facilitează apariţia companiilor „pe ţeavă”,
locaţii unde nu se solicită informaţii despre proprietari sau
care interzic dezvăluirea unor astfel de informaţii.

177
c) Folosirea liber-profesioniştilor. Avocaţii, notarii, contabilii
şi alti liber-profesionisti realizează un număr semnificativ de
activitati în sprijinul clienţilor lor, organizând şi
administrându-le afacerile financiare si comerciale. Înainte
de toate, ei acordă asistenţă persoanelor fizice şi juridice în
domenii precum investiţiile, înfiinţări de companii,
administrare, management, optimizarea situaţiei lor fiscale şi
alte operatiuni legale. În plus, consultanţii legali pregătesc şi,
dacă este necesar, strâng documentaţia necesară pentru
înfiinţarea de societăţi comerciale. În multe situatii, pentru
beneficii materiale substantiale, astfel de profesionişti pot fi
direct implicaţi în desfăşurarea de tipuri specifice de
tranzacţii financiare, de exemplu, păstrarea fondurilor sau
plata preţului de achiziţionare sau vânzarea de bunuri
imobiliare. Unii din aceşti liber-profesionişti ajung să se
specializeze în identificarea unor societăţi comerciale sau
locaţii offshore pentru utilizarea lor în scheme de spălare a
banilor, producând toată documentaţia de specialitate
necesară, ce oferă o aparenţă de legalitate afacerilor.
În esenţă, liber-profesioniştii folosiţi ca intermediari deţin
cunoştinţe şi competenţe ce pot fi utilizate de infractori
pentru transformarea profiturilor ilegale în venituri legale.
d) Sistemele alternative de transmitere a banilor.
Sistemele alternative de transmitere rapidã a banilor (SAT)
permit ca banii sã circule în jurul lumii fãrã a utiliza sistemul
bancar conventional. SAT poate fi utilizat în scopuri legale si
ilegale si poate exista în forme diverse. De obicei sunt pãstrate
evidente ale tuturor tranzactiilor, dar acestea pot fi fãcute în

178
dialect, prescurtate sau printr-un limbaj nefamiliar
investigatorilor si de aceea poate fi dificil sau imposibil de
interpretat.
Din motive evidente, SAT este un sistem atractiv si folosit pe
scarã largã de cãtre reţelele crimei organizate si infractorii
periculosi. SAT este utilizat nu numai pentru a spãla
veniturile obtinute din infractiuni, dar si pentru a evita taxele
fiscale si obligatiile vamale. Existã si o îngrijorare la nivel
international asupra faptului cã SAT poate fi folosit usor în
finantarea terorismului. Se estimeazã faptul cã existã în
Europa mii de bancheri SAT, majoritatea aparţinând
comunitãtilor asiatice, iar clientii lor sunt persoane fizice
obisnuite si nu infractori.
Desi este o afacere discretã, bancherii din economia
subteranã sunt probabil cunoscuti în cadrul comunitãtii si
respectati pentru serviciile pe care le oferã în transmiterea
banilor care au fost câstigati în strãinãtate cãtre familiile de
acasă, adesea la o ratã de schimb mai bunã si cu un comision
mai scãzut decât cel aplicat de bãnci sau de sistemele oficiale
de transmitere rapidã de bani.
Transferurile de bani sunt, de obicei, folosite de cãtre
persoane care nu pãstreazã o relatie traditionalã cu banca si
care vor să transfere banii în tara lor de origine, cu minimum
de cheltuieli. Aceste transferuri pot fi folosite si de cãtre
spãlãtorii de bani. Prin intermediul unei retele internationale
de agentii localizate peste tot în lume, o persoanã poate
transfera electronic bani rapid (de obicei, în cca 10 minute),

179
cu încredere, convenabil si la preturi atractive unor alte
persoane aflate în una din cele peste 150 de tãri.
e) Cazinourile si Internetul.
Un cazino este un club comercial de jocuri care ofera mai
multe tipuri de jocuri, de exemplu jocuri mecanice, care
solicitã monezi sau jetoane pentru a fi activat.
Cazinourile sunt vulnerabile de a fi manipulate de cãtre
spãlãtorii de bani datoritã vitezei si naturii intensive a
jocurilor cu numerar si datoritã faptului cã într-un numãr
mare de tãri cazinourile furnizeazã clientilor lor o gamã largă
de servicii financiare. Acestea servicii disponibile la cazinouri
sunt similare, în multe cazuri cu cele furnizate de bãnci si pot
include conturi de debit sau credit, facilitãti pentru
transmiterea sau primirea de fonduri direct de la alte
institutii, precum si servicii de schimb valutar si de încasare
în numerar a cecurilor.
Cazinourile din România încã nu aplicã servicii formale
financiare, dar nu putem exclude cã acestea ar putea fi
interesate în serviciile respective într-o scurtã perioadã de
timp.
Riscul spãlãrii banilor este foarte mare datoritã faptului cã
Internetul folosit în aceste cluburi oferã accesul usor si
aproape universal, eliminã contactul fatã-în-fatã si este
extrem de rapid si eficient în eliminarea frontierelor. Există
trei caracteristici ale Internetului care împreună tind să
agraveze anumite riscuri convenţionale de spălare a banilor:
- accesul uşor prin Internet;

180
- contactul dintre client şi instituţie este unul
depersonalizat;
- rapiditatea tranzacţiilor electronice.
f) Societãtile cu titluri nominale si la purtãtor.
Certificatele de actionar sunt documente care dovedesc
dreptul de prioritate asupra companiei sau societăţii
comerciale. În majoritatea tãrilor, detinãtorul de actiuni este
înregistrat si orice transfer de actiuni cãtre o altã persoanã
trebuie sã fie înregistrat într-un registru oficial. Totusi, unele
jurisdictii oferã posibilitatea detinerii sau transferului
actiunilor într-o formã “la purtãtor”.
Aceste actiuni la purtãtor conferã drepturi de proprietate
asupra companiei mai mult decât detinerea actualã a
actiunilor. În cazul acestor actiuni “la purtãtor” nu existã nici
o înregistrare cu privire la actionar si cel care se aflã în
posesia fizicã a certificatului de actionar este proprietarul
unei părţi corespunzătoare din societatea comercială. De
aceea, este probabil ca adevãratul proprietar al companiei sã
nu aparã în nici o evidentã a companiilor sau in vreo statistica
guvernamentalã. Atunci când identitatea actionarilor nu este
înregistratã la emiterea si transferarea unei actiuni, dreptul
de proprietate este anonim. Astfel de companii reprezintã
mijloace excelente pentru primirea, detinerea si transferul
averii în mod anonim, la adăpostul controlului financiar sau
al organelor judiciare.
g) Folosirea organizaţiilor non-profit.
Organizaţiile non-profit adună sute de miliarde de dolari
anual de la donatori si distribuie acesti bani -după plata

181
costurilor lor administrative- către beneficiari. Atât
cheltuielile lor administrative, cât şi cuantumul şi necesitatea
cheltuielilor beneficiarilor pot fi exagerate şi dificil de
apreciat utilitatea lor.
Folosirea cu rea-credintã a organizatiilor non-profit pentru
spălarea banilor şi finantarea terorismului este o modalitate
frecvent folosită de reţelele crimei organizate, de multe ori
aceste entităţi fiind create special în astfel de scopuri.
Problema aceasta a captat antentia Grupului de Actiune
Financiarã Internationalã (GAFI)[2], G8 si Natiunilor Unite,
precum si a autoritãtilor nationale din mai multe regiuni.

1.3. Masuri de prevenire si combatere a spalarii banilor


In RM, prevenirea si combaterea spalarii banilor,
terorismului si finantarii terorismului se face in conformitate
cu dispozitiile generale din Codul penal şi Codul de procedura
penala, precum si in conformitate cu dispozitiile speciale
prevazute de:
- Legea nr. 190 din 2007 cu privire la prevenirea şi
combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului.;
De asemenea, in lupta impotriva acestor fenomene
infractionale, RM isi indeplineste obligatiile asumate prin
ratificarea Conventiei europene privind spalarea, cercetarea,
sechestrarea si confiscarea produselor infractiunii, incheiata
la Strasbourg la 8 noiembrie 1990. Mentionam doar cateva
aspecte esentiale ale activitatii de combatere a spalarii
banilor, prevazute de Legea nr. 190/2007.

182
În conformitate cu art. 6 din legea sus-menţionată, entităţile
raportoare (unităţi de schimb valutar, bănci, fonduri de
investiţii, burse de valori etc) aplică măsuri de identificare (a
beneficiarului operaţiunii financiare) stabilind amploarea lor
în funcţie de riscul asociat tipului de client, relaţiei de afaceri,
bunului sau tranzacţiei.
Instituţiilor financiare li se interzice să ţină conturi anonime
sau conturi pe nume fictive, să stabilească ori să continue o
relaţie de afaceri cu o bancă fictivă sau cu o bancă despre care
se ştie că permite unei bănci fictive să utilizeze conturile sale.
Entităţile raportoare sînt obligate să se abţină de la
deschiderea contului, de la stabilirea unor relaţii de afaceri,
să înceteze ori să refuze îndeplinirea tranzacţiilor în cazul în
care nu au fost prezentate actele stabilite pentru identificarea
persoanei fizice sau juridice ori datele şi informaţiile obţinute
sînt neautentice sau neveridice, conform legislaţiei în vigoare
şi actelor normative ale organelor de supraveghere. În
conformitate cu art.8, entităţile raportoare sînt obligate să
raporteze astfel de circumstanţe Centrului pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.
Entităţile raportoare sînt obligate să informeze imediat
Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei
despre orice activitate sau tranzacţie suspectă, în curs de
pregătire, de realizare sau deja realizată. Datele privind
tranzacţia suspectă sînt reflectate într-un formular special,
care se remite Centrului pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei în cel mult 24 de ore.
Tranzacţiile realizate sau în proces de realizare printr-o

183
operaţiune cu o valoare ce depăşeşte 500 de mii de lei,
precum şi cele realizate prin mai multe operaţiuni, în
decursul a 30 de zile calendaristice, în valoarea menţionată,
sînt reflectate în formularul special, care se remite Centrului
pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei cel tîrziu
la data de 15 a lunii imediat următoare lunii de gestiune.
Reglementarea şi controlul modului de executare a legii puse
în duscuţie sînt asigurate de următoarele instituţii cu funcţii
de supraveghere a entităţilor raportoare, conform
competenţei stabilite de legislaţie:
a) Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei;
b) Banca Naţională a Moldovei;
c) Comisia Naţională a Pieţei Financiare;
d) Ministerul Justiţiei;
e) Ministerul Dezvoltării Informaţionale;
f) Ministerul Finanţelor;
g) Serviciul Vamal.
Pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării
terorismului, organele cu funcţii de supraveghere a entităţilor
raportoare sînt obligate:
a) să constate că entităţile raportoare utilizează politici,
practici şi proceduri scrise, inclusiv reguli stricte cu privire la
cunoaşterea persoanelor fizice sau juridice, avînd drept scop
promovarea normelor etice şi profesionale în sectorul
respectiv şi prevenirea folosirii acestuia, în mod intenţionat
sau nu, de către grupuri criminale organizate sau de
asociaţiile lor;

184
b) să determine că entităţile raportoare se conformează
politicilor, practicilor şi procedurilor proprii, orientate spre
depistarea activităţii de spălare a banilor şi de finanţare a
terorismului;
c) să informeze entităţile raportoare despre tranzacţiile de
spălare a banilor şi de finanţare a terorismului, inclusiv
despre noile metode şi tendinţe în acest domeniu;
d) să identifice posibilităţile de spălare a banilor şi de
finanţare a terorismului ale entităţilor raportoare, să
întreprindă, după caz, măsuri suplimentare pentru
prevenirea folosirii ilegale a acestora şi să informeze entităţile
raportoare despre eventualele abuzuri.
Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei
poate efectua, din oficiu sau la solicitare, expedierea,
recepţionarea ori schimbul de informaţii şi de documente cu
servicii similare străine pe principiul de reciprocitate, cu
condiţia conformării aceloraşi exigenţe privind
confidenţialitatea, în baza acordurilor de cooperare.
La decizia Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice
şi Corupţiei, entităţile raportoare sînt obligate să sisteze, pe
un termen indicat în decizie, dar nu mai mare de 5 zile
lucrătoare, executarea tranzacţiilor suspecte. Dacă această
perioadă este insuficientă, Centrul pentru Combaterea
Crimelor Economice şi Corupţiei poate solicita motivat,
înainte de expirarea termenului, Procuraturii Generale sau
instanţei judecătoreşti prelungirea perioadei de sistare sau
sechestrarea bunurilor.
Entităţile raportoare sistează, pentru 2 zile lucrătoare,

185
tranzacţiile cu bunuri, exceptînd tranzacţiile de suplimentare
a contului, ale persoanelor şi entităţilor implicate în activităţi
teroriste, în finanţarea şi în acordarea de sprijin acestora pe
alte căi; ale persoanelor juridice dependente sau controlate
direct ori indirect de astfel de persoane şi entităţi; ale
persoanelor fizice şi juridice care acţionează în numele sau la
indicaţia unor asemenea persoane şi entităţi, inclusiv
mijloacele derivate sau generate de proprietatea care le
aparţine sau care este controlată, direct sau indirect, de
persoanele şi entităţile menţionate, precum şi de persoanele
fizice şi juridice asociate lor, informînd imediat Centrul
pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, dar nu
mai tîrziu de 24 de ore de la primirea cererii. Dacă în
termenul de 2 zile menţionat nu primesc decizia Centrului
pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei de
sistare a tranzacţiei, entităţile raportoare execută tranzacţia.

Criminalitatea de violentă
1.1. Definiti caracteristicile psihice esentiale ale criminalului
violent.
In primul rind virsta infractorului cel mai des in cazul acestor
crime e intre 18-25 ani pt viol,mai mult de 30 ani la infractiuni
contra vietii si sanataii.Violul cel mai des se savirseste in
starile de ebrietate.In toate cazurile infractorul e mai puternic
decit victima.Nivelul de intelectualitate e mediu.In cazul
actiunilor perverse infractorul se deosebeste printrun nivel
intelectual mai inalt.Actiuni perverse de o singura
persoana,este premeditat si planificat din timp.Subiectul

186
acestor infractiuini se straduie sa se angajeze in institutii de
invatamint,medicina,cultura,sport legat de copii.
1.2.Determinti particularitătile crimei de violentă.
In cazul acestor infractiuni violenta este un element de
motivare,ci nu pur metoda de atingere a scopului.Sunt
infractiuni contra vietii:omorul premeditat,pruncuciderea in
stare de afect,omor din imprudenta etc..Infractinui impotriva
sanatatii:vatam integrit corporale premeditate,amenintarea
cu omo sau vatamare etc.Infractiuni contra
libertatii,demnitatii si cinstei:rapirea persoanei,traficul de
fiinte umane,privatiune ilegala de liberate.Infractiuni privind
viata sexuala:violul,constringerea la act cu caracter
sexual.etc.
Tre de mentinat ca se evedentiaza o legatura strinsa intre
dinamica infractiuni violente si alcoolism.De asemnea e
important de mentionat ca cel mai des sunt descoperite
infractiunile de violenta ca omoruri savirsit de soti sau
rude.Dar omoruri savirsite cu deosebita cruzime sunt cel mai
putin descoperite.de asemena a crescut procentul traficului
de fiinte umane.Tot mai des participanti la crime de violenta
sunt minori.Si tot asa a crescut imbinarea crimelor de
violenta cu scopul material.
Majoritatea acestor crime se comit in orase mari,fiind ales
locul unde nu sunt oameni(parcuri,ascensoare)
Personalitatea victimilor are un aspect specific.In cazul
violului in mai mult de jumate de cazuri victima ii este
cunoscuta infractorului.La actiuni perverse victime de obicei
sunt minore.

187
1.3. Proiectati starea,structura dinamica si cauzalitatea
criminalitătii de violentă.
Starea,adica nivelul criminalitatii de violenta a crescut
comparativ cu aniii 70.Adica au aparut noi infractiuni in acest
domeniu,mijloace noi si motive noi.structura e
urmatoare:1.privind unitati d spatiu-infr.de violenta se
savirseste preponderent in orase mari in locuri neaglomerate
2.tipuri de infractiuini-cele mai raspindite sunt impotriva
sanatatii persoanei.3.feluri de infractiuini-dintre infractiunile
privind viata sexuala cele mai raspindite sunt actiuini
perverse.
Aceste infractiuni de regula sunt savirsite premeditat si cu
motiv.Infractorii in cazul dat tot mai mult devin oameni
tineri.Insa omoruri la comanda e comis de cei dupa 30 ani.
Dinamica criminalitatii de violentae urmatoarea:pina la
formarea statului independent in RM nivelul criminalitatii de
violenta era mai scazut.
Cauzalitatea criminalitatii de violenta consta in:
-reformele care au avut loc in vata economica si politica a
statului,putera banilor e tot mai mare
-limitele moralitatii populatitei scad
-increderea in justitie scade
-somajul,indeosebi in cercurile tineretului
-formarea gruparilor criminale

Coruptia.
1.1.Descrietie conceptul si evolutia reglementărilor nationale
privind fenomenul coruptiei.

188
Coruptia apare de la latinescul coruptio si desemneaza starea
de abatere de la moralitate ,de la cinste,de la datorii.Coruptia-
fenomen antsocial ce reprezinta o intelegere ilegala intre 2
parti,una propunind sau promitind privilegii sau beneficii
nelegitime,cealalta,antrenata in serviciul public ,consimtind
sau primindu-le in schimbul executarii sau neexecutarii unor
anumite actiuni functionale,ce contin elemente ale infartiunii
prevazute in CP.Coruptia reprezinta folosirea abuziva a
puterii publice,in scopul satisfacerii unor interese personale
sau de grup.Ca act antisocial,coruptia este foarte frecventa
intilnita in societate si este deosebit de grava deoarece
favorizeaza interesele unor particularu,mai ales in aria
economica,afectind interesele collective prin
insusirea,deturnarea si folosirea resurselor publice in interes
personal,ocuparea unor functii publice prin relatii
preferentiale,incheierea unor tranzactii prin eludarea
normelor morale si legale.
CCCEC este un organ de ocrotire a normelor de
drept,specializat in contracacrarea infractiunilor economico-
financiare si fiscale,precum si a coruptiei.Cadrul juridic al
activitatii Centrului il constituie Constitutia RM,legea cu
privire la CCCEC din 06.06.2002,alte acte normative,inclusive
tartatele internationale la care RM este parte.Odata cu
adoptarea Legii cu pr la CCCEC in RM a fost creata o institutie
avind un sistem complex de descoperire a infractiunilor
economice,incepind cu obtinerea si documentarea
informatiilor operative ,efectuarea actului de revizie si
control,intentarea dosarului penl,urmarirea penala si

189
transmiterea dosarului in inst de jud.Centrul a fost creat ca
urmare a fuzionarii Departamentului Control Finaciar si
Revizie al Ministerului Finantelor;Directiei anticoruptie a
Departamentului pt combaterea Crimei organizate si
coruptiei,precum si a Directiei politiei economico-financiare a
Inspectoratului General de Politie al Ministerului Afacerilor
Interne si a Garzii Financiare,cara era subordonata
Inspectoratului Fiscal Principal de Stat.
1.2. Clasificati si comparati formele coruptiei.
a)Corupere activaadica faptul de a propune,de a oferi sau de a
da,sau indirect ,orice foloase necuvenite functionarului public
sau oricarei persoane care conduce sau activeaza in cadrul
unei unitati din sectorul privat,pt ea sau pt altcineva pt ca
aceasta sa indeplineasca ori sa se abtina de la indeplinirea
unui act in exercitiul functiei sale.
b)corupere pasiva-adica fapta functionarului public sau
oricarei persoane care conduce sau activeaza in cadrul unei
unitati din sectorul privat,de a solicita sau de a primi,direct
ori indirect orice folos necuvenit pt sine sau pt altcineva ori de
a accepta oferta de a indeplini ori de a se abtine sa
indeplineasca un act in exercitarea functiei sale.
c)traficul de influenta,adica faptul de a o oferi sau de a
da,direct sau indirect,orice foloase necuvenite ca remunerare
oricui afirma sau confirmaq ca poate sa execite o influenta
asupra luarii deciziei de catre orice persoana cu
raspundere,precum si faptul de a estorca,de a primi sau de a
accepta oferta sau promisiunea sub forma de remunerare

190
,savirsita intentionat de catre o persoana care are influenta
sau care sustine ca are influenta asupra unei persoane.
d)spalarea bamilor ,adica savirsirea operatiunilor legale cu
mijloace banesti sau cu alte valori dobindite cu buna-stiinta ca
rezultat al actului de coruptie in scopul atribuirii unui aspect
legal sursei si provenientei acesteia ,spre tainuirea,deghizarea
sau denaturarea informatiei privind natura
,originea,miscarea,plasarea sau apartenenta lor.
e)Protectionismul0este asimilat formei de coruptie si atrage
dupa sine sanctiuni administative sau disciplinare pt
persoana cu functie de raspundere,potrivit legii daca actiunile
sau incatiunile acesteia nu intrunesc o infractiune.
f)Coruptia politica-actiunile sau inactiunile persoanelor se
produc in domeniile de activitate a partidelor si altor
organizatii social-politice,sistemul electoral,mass-media si
instituuile audiovizualului ,in masura in care acestea isi
desfasoara activitatea lor.

1.3 Elaborati măsuri si strategii de prevenire si combatere a


coruptiei.
Contracararea coruptiei prin aplicarea efectuva si eficienta a
normelor penale;prevenirea coruptiei prin eliminarea
oportunitatilor ei din sistemele si procedurile institutiilor
publice si de drept;educarea tuturor categoriilor de populatie
in spiritual intolerantei fata de coruptie si incurajarea unei

191
sustineri active din partea cetatenilor in activitatea de
prevenire si contracarare a coruptiei.
1.Perfectionarea cadrului legislative si asigurarea aplicarii
legislatiei-in dom legislative se vor elabora acte normative cu
reglementari anticoruptie eficiente,conform
normelor,recomnadarilor si standardelor internationale.De
asemenea se impune consolidarea capacitatilor institutiilor
responsabile de asigurarea respectarii legislatiei penale,prin
revizuirea rolurilor si responsabilitatilor acestora,pregatirea
profesionala si specilaizarea
judecatorilor,procurorilor,ofiterilor de urmarire penala,etc.
2.Prevenirea coruptiei in institutiile publice si in pricesul
politic.
a.Eficientizarea sistemului institutional-se va optimiza
structura autoritatilor publice si a altor instituii publice prin
reducerea numarului de ministere,departamente si de alte
organe.Organe bine instruite pt a lupta contra coruptiei.
b.Asigurarea transparentei si responsabilitatii in activitatea
politica. Modificari in legislatie pt ca finantarea partidelor si a
campaniilor electorale sa se efectueze cu respectarea
adevarata a principiilor transparentei si responsabilittii.De
asemenea,este importanta stabilirea raspunderii penale pt
mituirea alegatorilor in cadrul campaniilor electorale,etc.
c.Diminuarea efectelor coruptiei asupra sectorului privat- In
acest sens impunindu-se modificarea legislatiei fiscale si
vamale intru reducerea poverii fiscale si sporirea
responsabilitatii in caz de evaziune fiscala.

192
3.Intensificarea cooperarii institutiilor publice cu societate
civila un obiectiv major al politicii de prevenire a coruptiei il
constituie implicarea societatii civile in actiunile de prevenire
a coruptiei si informarea opiniei publice cu privire la cauzele
si consecintele coruptiei,la paguba pe care o aduce.

Criminalitatea in RM
1.1.Identificaţi cauzele şi particularităţile criminalităţii în R-M
la momentul actual
Criminalitatea în R .M a crescut constant de la declararea
independenţei r.mÎn societate au apărut grupări criminale
organizate conduse de autorităţi criminale,care începînd cu
anul 2001 au fost arestate şi condamnate la termene mari de
detenţie.Un aspect îngrijorător este creşterea mare a
criminalităţii organizate care colaborează cu reţele
internaţionale de criminali şi care au condus la creşterea
traficului de fiinţe umane,contrabanda precum şi trafic de
prelevare a organelor umane.Particularitîţile criminalităţii în
R.M. îi conferă un loc aparte în cadrul manifestărilor
anisociale.Criminalitatea este un fenomen social,adică constă
dintrun ansamblu de crime care au loc pe un anumit
teritoriu ;este un fenomen uman complex,această
particularitate desemnează natura obiectivă a factorilor
criminogeni,exogeni şi endogeni,factori specifici
criminalităţii reale descoperite şi judecate.O altă
particularitate este faptul că criminalitatea este
dăunătoare,antisocială şi periculoasă prejudiciind

193
principalele valori ocrotite de normele penale.Referitor la
cauzele care generează şi favorizează criminalitatea în
R.M.sunt variate în dependenţă de mai mulţi factori.De multe
ori mediul social este o cauză care duce la declanşarea unei
criminalitaţi,adică în dependenţă de mediul în care trăieşe ,în
care se află permanent avînd diferite relaţii,mediul în care îţi
exercită diferite atribuţii de serviciu sau alt mediu care este
caracteristic fiinţeii umane.Deasemenea o altă cauză sunt şi
condiţiile economice care influenţează criminalitatea fie în
mod direct sau indirect.Mizeria ,lipsurile,proasta alimentaţie
precum şi lipsa unei locuinţe produc degenerare fizică şi
psihică care este favorabilă criminalităţii.Şomajul tot îl putem
anexa ca fiind o cauză a criminalităţii,deoarece el provoacă o
instabilitate emoţională punînd personalitatea umană în
situaţia de a nuşi putea realiza aspiraţiile.acestea şi multe alte
cauze am putea menţiona la cauzele criminalităţii în R .M.

1.2. Determinati starea,structura ,dinamica si tendintele


criminalităţii în R.M.
Starea criminalităţii reprezintă numărul de infracţiuni
săvîrşite şi al persoanelor ce leau comis pe un anumit
teritoriu,întro perioadă de timp stabilită.În R.M.se descoperă
anual doar 64% din numărul total de crime înregistrate şi
aproximativ 10-15% din crimele săvîrşite de anii
precedenţi.Toate acestea generează anumite deficienţe la
stabilirea numărului real al infractorilor ce au comis
crime.structura este modul de organizare internă de alcătuire
a realităţii materiale,obiective precum şi organizarea fiecărui

194
element component unul faţă de altul.Structura este
constituţia şi forma interioară d eorganizare care reclamă o
unitate a concludenţei între elementele constitutive .Structura
criminalităţii este compusă din unităţi de spaţiu,adică
localităţi,raioane ;unităţi de timp adică luni sau ani ;tipuri de
infracţiuni ;feluri de infracţiuni.Dinamica criminalităţii
reprezintă modificările cantitative şi calitative intervenite în
structura acestui fenomen,prin comparaţie cu intervale de
timp şi spaţiu succcesive,reflectînd cursul general al
criminalităţii şi tendinţele sale.Dinamica permite a elabora
atît ipotezele privind cauzele criminalităţii cît şi mijloacele de
profilaxie mai eficiente.
1.2. Formulati măsuri de prevenire şi combatere a
criminalităţii
-neutralizarea infracorilor(aplicarea pedepsei cu moartea)
-de a aplica o pedeapsă mai severă decît cea prevăzută
-de a se aplica diferite măsuri de securitate cum ar fi
supravegherea unei anumite zone,sector.
-educarea cetăţenilor prin popularizarea legislaţieîn vigoare
-instituirea unui control social specializat.(de le explicat
toate)

1.1. Definiti cauzele criminalitatii in RM

1.2. Stabiliti rolul criminalităţii orgnizate şi a corupţiei în


R.M.
Ambele joacă nişte roluri negative.Criminalitatea organizată
are un character secret şi bine organizat din care cauză

195
realizează un impact social negative ,care vlăgueşte puterea
societăţii,ameninţă integritatea guvernului,determină
creşterea taxelor care se adaugă la preţul
mărfurilor,periclitează siguranţa şi locurile de muncă a
cetăţenilor,adduce daune agenţilor economici în final
realizînd o puternică influenţă în sfera
economiculuu,socialului şi politicului.La rîndul său sursele
corupţiei sunt alimentate de perpetuarea unor structure
economice politice şi sociale deficitare care sunt incapabile să
atenueze în anumite momente ,dificultăţi economice,conflicte
şi tensiuni sociale,crize economice.inflaţie,sărăcie şi
şomaj,inegalitate ţi inechitate între indivizi.Corupţia este ca
un flagel care subminează puternic starea socială,economică
şi politică.

1.3. Formulati masuri de prevenire si combatere a


criminalitatii economic-financiare

196
197
198
199
200
201