premisele obiective și subiective ale victimologiei ca știință

Premise obiective: Cercetările victimologice care au luat amploare în ţările occidentale în a

doua jumătate a secolului al XX-lea au influenţat adoptarea în unele state a actelor legislative
orientate spre protejarea victimelor infracţiunilor. Astfel, în Noua Zeelandă în 1963 a fost
adoptată, pentru prima dată în lume, legea privind compensarea prejudiciului cauzat
victimelor prin infracţiune. Apoi astfel de acte normative au fost adoptate în Anglia, unele
state ale SUA, provincii ale Canadei şi în Australia.
În RM: Legea cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie, L cu privire
la protecția de stat a părții vătămate, martorilor și a pers care acordă ajutor în procesul penal,
L privind modul de reparare a prejudiciului cauzat acțiunilor ilicite OUP, ale procuraturii și
ale inst de jud, L protecția martorilor și altor participanți la procesul penal, L reabilitarea
victimelor infrac-lor, Hot Guvern cu privire la aprobarea Regulamentului privind fondul de
protecție a victimelor străzii, Hot Guv la crearea centrului de asistență și protecție a
victimelor și Potenţialelor Victime ale Traficului de Fiinţe Umane, Hot Guv –Regulamentul
cadru de organizare și funcționare a centrelor de reabilitare a victimelor violenței în familie.
Acte internaționale: Conv Europeană privind compensarea victimelor infr violente,
Recomandarea 85/11 privind poziția victimei în cadrul DP și al proced. Pen a Comisiei
Europene, Decizia cadru al Consiliului Europei privind poziția victimelor în proced pen,
Cartea verde a Comisiei Europene compensarea victimelor infr-lor, Directiva CE nr.
2004/80/EC despăg victi infr.
Premise subiective: Printre primii specialiști care au declarat despre existența unei noi științe
biopsihosociale a fost românul Benjamin Mendelsohn care în anul 1947 la un Congres
internațional al psihiatrilor care a avut loc la București a declarat despre existența unei noi
ramuri independente victimologia.
Prima lucrare în domeniul victimologiei apare în anul 1948 – Criminalul și victima sa,
autorul căreia este Hans von Hentig. Așadar, Hentig a demonstrat cu lux de amănunte că în
foarte multe situaţii victima fie se lasă ademenită, fie contribuie, fie provoacă infracţiunea.
Doi ani mai tîrziu, în 1949, psihiatrul american W. Werthau, în lucrarea sa „Imaginea
violenței”, în carese evidențiază necesitata studierii victimologiei, scria că nu se poate
înțelege psihologia criminalului fără să se cunoască sociologia victimei, de aceea este nevoie
de știința victimologiei.
Un alt studiu important în constituirea victimologiei ca știință este lucrarea lui Henri
Ellenberger "Relaţiile psihologice dintre infractor şi victimă" (1954). Astfel, Ellenberger a
explicat în detalii noţiunile propuse de Hans von Hentig, în special categoria de “infractor-
victimă”. De asemenea, el a menţionat în lucrarea sa că “persoana devine succesiv ori
infractor ori victimă… Dacă
vom analiza viaţa unor infractori înrăiţi vom observa că în copilărie aceştia au fost supuşi în
exclusivitate batjocurilor, escrocheriei, exploatării şi în sfîrşit lăsaţi în voia soartei”.
Unii autori au identificat abordările victimologice ce aparțineau filosofilor antici. Spre
exemplu, Democrit a dezvoltat ideile privind influenţa asupra criminalităţii cu ajutorul
educaţiei, fiind totodată întemeitorul prevenirii victimologice a infracţiunilor, iar Platon pleda
pentru compensarea prejudiciului cauzat victimelor infracțiunilor.
În U.R.S.S. primele publicaţii ce abordau probleme de victimologie apar la sfârşitul anilor 60
ai secolului trecut, lucrările savanţilor ruşi fiind dedicate sociologiei şi psihologiei victimei,
rolului ei în etiologia actului infracţional, "vinovăţiei victimei", necesităţii studierii
personalităţii şi comportamentului victimei în scopul descoperirii, cercetării şi prevenirii
infracţiunilor, protecţiei şi reparării prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune
etc. Pot fi menţionaţi următorii cercetători: Lev Frank (1972, 1977), David Rivman (1971,
1975), Vasimea Minskaia (1971, 1988), Viola Rîbaliskaia (1975, 1983, 1988), Veniamin
Polubinski (1977, 1979), Evghenii Ţentrov (1971, 1982), Vladimir Kudreavţev (1960), Nineli
Kuzneţova (1967, 1969), Vladimir Konovalov (1982), Valerii Vandîşev (1978, 1989),
Skripkin V.G. (1984), Lukicev O.V. (1997), Gorşenkov A,G. (1999), Şafikov Iu. S. (1999),
Gluhova A.A. (1999), Nadtoka S.V. (1999),Ghintovt E.A. (2000), Usmanov D.R. (2000),
Fiodorov A.V. (2000) etc. Problematica victimologică este elucidată şi în lucrările elaborate
de Arefiev A.Iu., Gorşenkov G.N., Dieacenko A.P., Kvaşis V.E., Sorokoteaghina D.A.,
Zabreanski Gh.I., Smoleac L.I., unele aspecte victimologice fiind cercetate în cadrul altor
teme de către un şir de criminologi şi criminalişti ruşi cum sunt: Antonean Iu.M., Bîşevschi
Iu.V., Goreainov C.C., Konev P.S., Krasikov A.N., Kuzneţova N.N., Pobegailo E.F., Starcov
O.V., Şestacov D.A. etc.
Pe cînd, în RM studiile victimologice datează începînd cu anii 90-2000 și cei mai cunoscuți
profesori sînt Gheorghe Gladchi, V. Bujor.
2. Analizați obiectul de studiu, sarcinile și scopul victimologiei ca știință
Etimologic, termenul victimologie derivă din latinescul “victima” – “victimă” şi grecescul
“logos” – tradus prin “cuvânt, idee, ştiinţă”. Victimă este persoana care suferă de pe urma
unei
întâmplări nenorocite (boală, accident, jaf, crimă etc.), pe cînd în antichitate acest termen
semnifica persoana sacrificată zeilor . În acest sens, victimologia ar fi ştiinţa despre toate
victimele, inclusiv victimele accidentelor, ale sistemului politic, violenţei etc.
În realitate, dezbaterile privind obiectul de studiu al victimologiei şi statutul ştiinţific al
acesteia continuă pînă în prezent. Unii specialişti din domeniul respectiv susţin că
victimologia este
o ramură a criminologiei, alţii consideră că este o ştiinţă interdisciplinară despre victima
infracţiunii, fiind auxiliară dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii. Există şi
opinii potrivit cărora victimologia este o ştiinţă socială complexă şi autonomă despre victimă,
iar studiul victimei infracţiunii este doar o parte componentă a sistemului disciplinei date.
Menţionăm că, actualmente, într-un şir de state occidentale, victimologia este considerată
drept o ştiinţă socială complexă, dispersată din cadrul criminologiei, fiind amplu studiată ca
disciplină importantă de sine stătătoare.
Victimologia este tratată ca ramură a criminologiei de o bună parte a savanţilor occidentali
cum sunt Hans von Hentig, Henri Ellenberger, Marvin Wolfgang, Jean Pinatel, Ernst Seelig,
Willem Nagel, von Hans Joachim Schneider etc., precum şi de cei mai notorii specialişti ruşi:
Frank L.V., Rivman D.V., Daghel P.S., Vandîşev V.V., Konovalov V.P. şi români: Rodica
Mihaela Stănoiu, Aurel Dincu, Ion Oancea, Ion Gheorghiu-Brădet, Gheorghe Nistoreanu.
Potrivit altor opinii, victimologia, apărută ca ramură ştiinţifică a criminologiei, trebuie să se
transforme treptat într-o ştiinţă interdisciplinară autonomă, auxiliară criminologiei,
criminalisticii, dreptului penal şi dreptului procesual-penal. De exemplu, încă în 1966 Lev
Frank, considerat pe bună dreptate unul dintre creatorii victimologiei sovietice, vorbea despre
necesitatea depăşirii victimologiei sovietice a statutului de anexă a criminologiei,
dezvoltându-şi şi aprofundîndu-şi în permanenţă conţinutul. Ulterior autorul precizează că
drept condiţie necesară pentru relevarea victimologiei într-o ştiinţă autonomă
interdisciplinară serveşte existenţa unui complex de probleme de sine stătătoare care pot fi
soluţionate doar aplicînd realizările diferitor ştiinţe şi, în acelaşi timp, nici una dintre ştiinţele
existente nu poate soluţiona independent problemele în ansamblu. Astfel, analiza mai
minuţioasă a obiectului general, particular şi a problemelor principale ale dreptului procesual
penal, dreptului penal, criminologiei şi criminalisticii, în contextul problematicii victimei
infracţiunii, permite a stabili interdependenţa şi interacţiunea anumitor elemente ale
obiectului particular şi problemele ce necesită soluţionare. De exemplu, trăsăturile şi starea
psihică a persoanei vătămate trebuie studiate şi luate în consideraţie la cercetarea
criminalistică şi psihologică a mecanismelor infracţiunii atât în contextul teoriei probaţiunii,
cît şi a teoriei calificării infracţiunilor.
Iurie Antonean la fel opta pentru constituirea victimologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă
în strânsă legătură cu dreptul penal, dreptul procesual penal, criminologia, criminalistica şi
psihologia judiciară. O viziune similară are şi savantul rus Sidorov B.V., care consideră
victimologia criminală o ştiinţă juridică interdisciplinară cu caracter aplicativ. Mihailov A.
vine şi el să susţină că, în esenţă, victimologia este o ştiinţă complexă şi pe deplin
independentă.
Unul din scopurile principale ale victimologiei constă în reabilitarea victimelor, deoarece
acestea suportă prejudicii fizice, morale și materiale în rezultatul infracțiunii săvîrșite, își
pierd încrederea în lumea înconjurătoare și în forțele proprii, motiv din care ar fi protejate,
susținute, recuperate.
Scopul principal al victimologiei ar fi preîntîmpinarea săvîrșirii infracțiunii și victimizării
persoanelor.
Printre sarcinile victimologiei se înscriu:
 Studierea procesului de victimizare și a rolului victimei în mecanismul actului
infracțional;
 Stabilirea pronosticului victimologic, deoarece cunoscînd mecanismul de victimizare,
metodele și tipurile de victimizare, caracteristicile victimelor, locul și perioada de
timp ce corelează cu procesul de victimizare, este posibil a preciza nivelul victimizării
în plan statistic;
 Sarcina informativ-practică constă în informarea a potențialelor victime despre
metodele de comitere a infracțiunilor ;
 Recuperarea pagubei și înlăturarea consecințelor infracțiunii;
 Victimoterapia, ce ar include elaborări metodologice de comportare cu victima, de
audiere a acesteia, precum și de creare a unui sistem de reabilitare a victimei.