PROIECTUL DIDACTIC

al cursului VICTIMOLOGIE
(prelegere)
Autor:
Alina ŞAVGA, dr. în drept, conf. univ.,
Departamentul Drept Penal

1. Tema: Noţiuni introductive în studiul victimologiei ca ştiinţă

2. Obiectivele:
– să reproducă sensul etimologic al cuvântului “victimologie”;
– să definească noţiunea de victimologie;
– să sistematizeze elementele componente ale obiectului de studiu;
– să identifice premisele obiective şi subiective ale apariţiei victimologiei ca ştiinţă;
– să analizeze scopul principal al victimologiei;
– să descrie sarcinile victimologiei;
– să relateze metodologia cercetării victimologice;
– să efectueze caracterizarea generală a metodelor de investigare victimologică.

3. Bibliografia:

Gh.Gladchi, Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi aplicative”,

Chişinău, 2006.
V.Bujor, Daniela Manole-Ţăranu, Victimologie, Chişinău, 2002.
Tudorel Butoi, Victimologie, Bucureşti, 2004.

4. Tezele principale:

- Conceptul, definiţia şi obiectul de studiu al victimologiei ca ştiinţă

- Istoricul şi evoluţia studiilor victimologice
- Scopul şi sarcinile victimologiei
- Metodologia investigaţiei victimologice.

5. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar pot constitui sfera de
interes al unor masteranzi:

- Idei victimologice în folclorul românesc

- Evoluția victimologiei în URSS

Conceptul, definiţia şi obiectul de studiu al victimologiei ca ştiinţă

Victimologia este una dintre cele mai noi orientări în teoria şi practica luptei cu
criminalitatea.
Conceptul de „victimologie” derivă din latinescul victima (victimă) şi grecescul logos
(ştiinţă), adică ştiinţa care studiază victima.
În perioada contemporană, victimă este persoana care suferă de pe urma unei întâmplări
nenorocite (boală, accident, crimă etc.), pe cînd în antichitate acest termen semnifica persoana
sacrificată zeilor.
În acest sens, victimologia ar fi ştiinţa despre toate victimele, inclusiv victimele
accidentelor, ale sistemului politic, violenţei etc.
 În realitate, dezbaterile privind obiectul de studiu al victimologiei şi statutul ştiinţific al
acesteia continuă pînă în prezent. Unii specialişti din domeniul respectiv susţin că victimologia
este o ramură a criminologiei, alţii consideră că este o ştiinţă interdisciplinară despre victima
infracţiunii, fiind auxiliară dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii. Există şi
opinii potrivit cărora victimologia este o ştiinţă socială complexă şi autonomă despre victimă, iar
studiul victimei infracţiunii este doar o parte componentă a sistemului disciplinei date.
Menţionăm că, actualmente, într-un şir de state occidentale, victimologia este considerată drept o
ştiinţă socială complexă, dispersată din cadrul criminologiei, fiind amplu studiată ca disciplină
importantă de sine stătătoare.
Considerăm că deosebirile esenţiale privind definirea statutului ştiinţific al victimologiei
nu sunt întâmplătoare. Ele s-au conturat încă în etapa de apariţie a victimologiei ca ştiinţă, în
care unul dintre fondatorii acesteia – Benjamin Mendelsohn (1900 - 1998) – punea problema
creării unei noi ştiinţe autonome – victimologia, pe cînd cercetătorul Hans von Hentig (1888 -
1974), în genere, nu utiliza acest termen, privind a priori disciplina dată numai ca o ramură în
cadrul criminologiei.
Persistarea abordărilor menţionate pe parcursul a mai bine de jumătate de secol
mărturiseşte că, deşi savanţii recunosc unanim drept funcţii prioritare ale victimologiei
cercetarea victimei şi elaborarea măsurilor de securitate a acesteia, totuşi, opiniile privind
determinarea obiectului de studiu al victimologiei şi, prin urmare, al sferelor de aplicare practică
a disciplinei date diferă.
În diverse perioade de dezvoltare a victimologiei ştiinţifice, aceste divergenţe au fost
expuse în numeroasele lucrări ale cercetătorilor din diferite state.
Sunt răspândite trei viziuni principale referitoare la locul pe care îl ocupă victimologia în cadrul
sistemului ştiinţelor moderne.
1. Victimologia este o ramură a criminologiei sau o teorie criminologică particulară şi, prin
urmare, se dezvoltă în cadrul acesteia.
2. Victimologia este o ştiinţă interdisciplinară despre victima infracţiunii, auxiliară dreptului
penal, dreptului procesual penal, criminalisticii, existând şi funcţionînd paralel cu criminologia.
3. Victimologia este o teorie generală, o ştiinţă despre victimă, obiectul de studiu al căreia este
victima de orice natură, atât criminală, cît şi noncriminală. Aşadar, victimologia este o ştiinţă
autonomă, apartenenţa la ştiinţele juridice a căreia poate fi recunoscută doar parţial. De fapt,
aceasta este o ştiinţă despre securitatea vieţii umane.
Analiza literaturii de specialitate ne permite, totuşi, să constatăm că practica ştiinţifică
recunoaşte victimologia din acea direcţie de cercetare, care cuprinde problemele legate de
studierea victimei infracţiunii.
Astfel, potrivit opiniei lui Lev Frank, victimologia face referire nu la victimă în general
(de exemplu: victimele accidentelor, exploatării, alcoolismului, genocidului etc.) şi nici la
persoanele vătămate în urma oricăror încălcări ale normelor de drept (drept administrativ, drept
civil, drept al muncii), ci la victima infracţiunii.
Victimologia oferă prioritate anume aspectului criminal al acesteia, cu toate că şi alte
laturi ale disciplinei date nu trebuie subestimate. Chiar şi adepţii victimologiei ca ştiinţă
complexă, autonomă despre victimă recunosc că cercetările victimologice moderne sunt
concentrate totuşi asupra studierii victimei infracţiunii. Bineînţeles că, în opinia acestora, studiul
victimei infracţiunii este o ramură a sistemului victimologiei ca ştiinţă complexă şi autonomă
despre victimă în genere. Prin urmare, toţi specialiştii în domeniu, indiferent de viziunile diferite
pe care le au asupra statutului ştiinţei date, unanim afirmă că prin victimologie se are în vedere,
în primul rând, studiul victimei infracţiunii.
Cercetarea ştiinţifică a victimei infracţiunii, în opinia noastră, s-a conturat deja ca ramură
a sistemului criminologiei, dar aceasta nu înseamnă că alte viziuni privind statutul victimologiei
nu au dreptul la existenţă. De asemenea, menţionăm că apariţia victimologiei drept orientare
ştiinţifică a fost determinată de necesitatea clarificării rolului personalităţii şi comportamentului
victimei infracţiunii în geneza atentatului antisocial, explicaţiei mai complete şi precise a
cauzelor infracţiunii, a condiţiilor care au contribuit la comiterea şi tăinuirea acesteia, precum şi
căutării noilor posibilităţi de prevenire a criminalităţii. Din cele expuse mai sus rezultă că
victimologia trebuie să cerceteze victima infracţiunii din prisma criminologiei. Dacă
criminologia examinează mecanismul comiterii infracţiunii şi cauzele ei “sub aspectul
infractorului”, atunci victimologia cercetează aceleaşi subiecte, dar “sub aspectul victimei”. Din
punctul de vedere al criminologiei, personalitatea şi comportamentul victimei este un element al
situaţiei criminogene. Aşadar, obiectul victimologiei este cuprins, absorbit de obiectul de studiu
al criminologiei. De aceea, recunoscând importanţa şi actualitatea cercetărilor victimologice (în
primul rând pentru criminologie!), considerăm că nu există suficiente temeiuri pentru a diviza
criminologia în două discipline ştiinţifice de sine stătătoare.
După părerea noastră, victima infracţiunii, asemeni criminalităţii, infracţiunii (crimei),
cauzelor şi condiţiilor criminalităţii, personalităţii infractorului şi reacţiei sociale împotriva
criminalităţii, este o parte componentă a obiectului de studiu al criminologiei. Elementele
menţionate sunt indispensabil legate între ele, asigurând realizarea scopului particular şi general
al criminologiei ştiinţifice. Scopul final al cercetării criminalităţii şi a diverselor forme de
manifestare a acesteia, a personalităţii infractorului, a cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi
infracţiunilor, precum şi a victimei infracţiunii este elaborarea ştiinţifică a unui sistem eficient de
prevenire şi combatere a infracţionalismului.
Din acest punct de vedere, este actuală opinia potrivit căreia triada “crimă – criminal -
criminalitate” trebuie completată cu încă un element important – victima infracţiunii. În lipsa
acestui element, o parte considerabilă a infracţiunilor (şi infractori, şi criminalitatea în ansamblu)
nu poate fi studiată aprofundat şi cunoscută integral pentru a putea soluţiona problemele practice
din domeniul prevenirii, descoperirii şi cercetării infracţiunilor, individualizării răspunderii
penale, precum şi statisticii judiciare.
Victimologia este tratată ca ramură a criminologiei de o bună parte a savanţilor
occidentali cum sunt Hans von Hentig, Henri Ellenberger, Marvin Wolfgang, Jean Pinatel, Ernst
Seelig, Willem Nagel, von Hans Joachim Schneider etc., precum şi de cei mai notorii specialişti
ruşi: Frank L.V., Rivman D.V., Daghel P.S., Vandîşev V.V., Konovalov V.P. şi români: Rodica
Mihaela Stănoiu, Aurel Dincu, Ion Oancea, Ion Gheorghiu-Brădet, Gheorghe Nistoreanu.
Elucidarea problemelor victimologice în cuprinsul manualelor şi cursurilor universitare
de criminologie mărturiseşte, de asemenea, că acestea vor rămâne o componentă a problematicii
criminologiei şi vor impulsiona explorări de valoare din partea savanţilor criminologi. Astfel,
manualul Курс советской криминoлогии (Curs de criminologie sovietică) conţine un paragraf
cu denumirea aspecte victimologice ale criminalităţii. Victima este considerată element al
situaţiei, având un rol important în mecanismul comportamentului infracţional. Aspectul
victimologic al mecanismului infracţiunii concrete este examinat şi în manualele
“Криминология” (Criminologie) sub redacţia lui Korobeinicov B.V., Kuzneţova N.F. şi
Minicovskii Gh.M., “Криминология” (Criminologie) sub redacţia lui Karpeţ I.I. şi Ăminov V.E.
Într-un şir de manuale ruseşti sunt analizate aspectele victimologice atît ale cauzalităţii
criminalităţii, cît şi ale prevenirii infracţiunilor. De exemplu, manualul sub redacţia Azaliei
Dolgova include temele “Bazele prevenirii victimologice” (în capitolul “Prevenirea
criminalităţii”) şi “Orientarea victimologică în domeniul cercetării cauzelor criminalităţii” (în
capitolul “Orientarea sociologică în criminologie”). Manualul “Криминология” (Criminologie)
editat în Sanct-Peterburg (1999) cuprinde un paragraf intitulat “Victimologia”, iar materialul
didactic “Криминология. Введение в учебный курс” (Introducere în criminologie) autor
Gorşencov G.N. (1995) conţine un capitol dedicat orientării victimologice în criminologie.
Majoritatea manualelor şi cursurilor universitare de criminologie, editate în diferitele ţări
ale lumii includ şi aspecte victimologice ale criminalităţii. De exemplu, manualul autorului
german Schneider Hans von Joachim "Criminologie“ (1987) conţine compartimentul „Victima
infracţiunii” în capitolul V “Cauzele sociale ale criminalităţii şi controlul asupra ei”. Astfel de
aspecte victimologice cum sunt validitatea statisticilor în lumina sondajelor asupra victimizării,
imigranţii ca victime ale crimelor, factorii demografici şi victimizarea, victimizarea şi frica de
crimă sunt dezvăluite în manualul cercetătorului elveţian Martin Killias “Precis de
criminologie”. Compartimente dedicate problematicii victimologice cuprind şi manualele
japoneze de criminologie.
Problematica victimologică este bine elucidată într-un capitol aparte din unele manuale
româneşti. Astfel, manualul Criminologia generală românească (autor Ion Gheorghiu-Brădet,
1993) cuprinde titlul IV “Criminalitatea şi victimologia sa”, „Manualul de criminologie” al lui
Iancu Tănăsescu (1997) conţine un capitol dedicat victimei infracţiunii. Cel de-al doilea manual
de criminologie elaborat de Iancu Tănăsescu (în coautorat) conţine, de asemenea, un
compartiment intitulat “Victimologia” constituit din cinci capitole: victimologia ca ştiinţă;
interacţiunea victimologiei cu ştiinţele sociale; metode şi tehnici de cercetare în victimologie;
agresorul, victima şi pedeapsa; clasificarea victimală. Manualul “Criminologie” (2002) de Ioan
Al. Iacobuţă include capitolul XIV denumit “Elemente de victimologie” în care sunt dezvăluite
noţiunea de victimologie, factorii de risc victimal, principalele tipologii victimale, victimizarea
femeii, copilului, persoanelor în vîrstă, studiul victimei după datele oferite de practica judiciară
etc.
Potrivit altor opinii, victimologia, apărută ca ramură ştiinţifică a criminologiei, trebuie să
se transforme treptat într-o ştiinţă interdisciplinară autonomă, auxiliară criminologiei,
criminalisticii, dreptului penal şi dreptului procesual-penal. De exemplu, încă în 1966 Lev Frank,
considerat pe bună dreptate unul dintre creatorii victimologiei sovietice, vorbea despre
necesitatea depăşirii victimologiei sovietice a statutului de anexă a criminologiei, dezvoltându-şi
şi aprofundîndu-şi în permanenţă conţinutul. Ulterior autorul precizează că drept condiţie
necesară pentru relevarea victimologiei într-o ştiinţă autonomă interdisciplinară serveşte
existenţa unui complex de probleme de sine stătătoare care pot fi soluţionate doar aplicînd
realizările diferitor ştiinţe şi, în acelaşi timp, nici una dintre ştiinţele existente nu poate soluţiona
independent problemele în ansamblu. Astfel, analiza mai minuţioasă a obiectului general,
particular şi a problemelor principale ale dreptului procesual penal, dreptului penal,
criminologiei şi criminalisticii, în contextul problematicii victimei infracţiunii, permite a stabili
interdependenţa şi interacţiunea anumitor elemente ale obiectului particular şi problemele ce
necesită soluţionare. De exemplu, trăsăturile şi starea psihică a persoanei vătămate trebuie
studiate şi luate în consideraţie la cercetarea criminalistică şi psihologică a mecanismelor
infracţiunii atât în contextul teoriei probaţiunii, cît şi a teoriei calificării infracţiunilor. Problema
vinovăţiei victimei este legată de aprecierea depoziţiilor acesteia, de volumul drepturilor şi
obligaţiilor părţii vătămate în procesul penal. Utilizarea datelor despre victima infracţiunii în
scopul prevenirii este indisolubilă cu problema folosirii datelor respective la desăvârşirea tacticii
cercetării. Interacţiunea acestor şi a multor alte probleme privind victima infracţiunii nu poate fi
studiată în cadrul disciplinelor menţionate, fiindcă aceasta le-ar extinde neîntemeiat obiectul de
cercetare. Nici victimologia nu poate fi transformată într-o ştiinţă care ar studia totul despre
victimă, dublând în anumite domenii disciplinele respective. Obiectul, problematica, categoriile
principale ale victimologiei trebuie cristalizate în procesul activităţii teoretice şi practice, astfel,
fundamentându-se istoric şi obiectiv, să reflecte un anumit specific.
Într-adevăr, victimologia poate şi trebuie să-şi aducă contribuţia directă anume la
soluţionarea problemelor de interacţiune a domeniilor dreptului penal, criminologiei, dreptului
procesual penal şi criminalisticii. Considerăm însă că problematica dată poate fi abordată de
victimologie şi ca o ramură ştiinţifică a criminologiei.
Iurie Antonean la fel opta pentru constituirea victimologiei ca disciplină ştiinţifică
autonomă în strânsă legătură cu dreptul penal, dreptul procesual penal, criminologia,
criminalistica şi psihologia judiciară. O viziune similară are şi savantul rus Sidorov B.V., care
consideră victimologia criminală o ştiinţă juridică interdisciplinară cu caracter aplicativ.
Mihailov A. vine şi el să susţină că, în esenţă, victimologia este o ştiinţă complexă şi pe deplin
independentă.
După părerea cercetătorului rus Veniamin Polubinski, victimologia criminală este o
ramură ştiinţifică complexă, interdisciplinară, care examinează problema victimei infracţiunii, în
primul rând, de pe poziţia dreptului penal, dreptului procesual penal şi a criminologiei. Totodată,
în cadrul victimologiei criminale sunt folosite pe larg realizările altor ştiinţe: sociologie,
psihologie, pedagogie etc.
Aşadar, autorii, opiniile cărora au fost descrise mai sus, sunt de acord că victimologia este
o ştiinţă interdiciplinară care nu face parte din sistemul criminologiei. Potrivit acestui mod de
abordare, victimologia trebuie să devină un furnizor de date despre victimă pentru toate ştiinţele
ciclului criminal, inclusiv şi pentru criminologie.
Cercetătorul Kvaşis V.E. se împotriveşte întemeiat definirii victimologiei ca ştiinţă
interdisciplinară. Valerii Vandîşev, de asemenea, nu este de acord cu încercările unor autori de a
crea o metaştiinţă despre victima infracţiunii din următoarele considerente: în primul rând,
obiectele de cercetare ale dreptului penal şi procesului penal sunt autonome, fiecare dintre ele
fiind unitară după natură şi esenţă, astfel fiind indivizibile. Formarea victimologiei n-a schimbat
modurile noastre de reprezentare a obiectelor de cercetare ale acestor ştiinţe. De aceea, dreptul
asupra soluţionării oricăror probleme juridico-penale şi procesual-penale care apar în timpul
studiului unor sau altor obiecte, inclusiv şi al victimei infracţiunii, trebuie lăsat ştiinţelor
tradiţionale examinate. În al doilea rând, cercetarea de victimologi de pe poziţia dreptului penal
şi procesului penal a persoanei vătămate va duce doar la dublarea studiilor teoretice în
detrimentul problematicii proprii acestora. În al treilea rând, rezultatele cercetărilor
victimologice, indiscutabil, au o importanţă deosebită pentru soluţionarea problemelor de drept
penal şi procesual penal, aflate în limitele obiectelor supuse acestor investigaţii. Dar problemele
respective trebuie studiate de specialiştii ştiinţelor examinate, fiind utilizate realizările
victimologiei obţinute de sine stătător.
Aceste studii sunt realizate în cadrul aşa-numitului aspect victimologic al cercetărilor
dreptului penal şi a justiţiei penale. Potrivit celor menţionate, Valerii Vandîşev ajunge la
concluzia că cercetarea victimei de pe poziţia dreptului penal şi a procesului penal nu este nici
obiect al victimologiei, nici o sarcină a ei.
În urma acumulării materialului factologic şi a rezultatelor interpretării teoretice a
acestuia, nu este exclusă, în opinia noastră, perspectiva dezvoltării victimologiei ca ştiinţă
autonomă care ar sintetiza cunoştinţele despre victime de orice gen. Sistemul victimologiei ar
include, în acest sens, un şir de ramuri ştiinţifice cum sunt:
1) victimologia criminală, problematica abordată constituind, totodată, un element important al
obiectului criminologiei;
2) victimologia traumatică care cercetează victimele traumatismului necriminal;
3) victimologia domestică şi a petrecerii timpului liber (o gamă largă de probleme privind
securitatea în timpul utilizării tehnicii de uz casnic, securitatea pe apă, securitatea la trafic,
determinate şi de victime potenţiale etc.);
4) victimologia psihiatrică (probleme privind victimele cu devieri ale psihicului);
5) victimologia catastrofelor, calamităţilor ecologice şi naturale;
6) victimologia securităţii tehnice (cercetează consecinţele comportamentului victimal referitor
la încălcarea regulilor de securitate a muncii, de siguranţă faţă de incendii etc.);
7) programe şi măsuri de siguranţă a victimelor, organizarea sistemului de prevenire
victimologică.
Aceste orientări ale cercetărilor victimologice nu sunt încă clar delimitate între ele. De
exemplu, victimele traumatismului non-criminal (obiect de studiu al victimologiei traumatice)
pot deveni în rezultatul încălcării regulilor tehnicii securităţii sau ale circulaţiei rutiere, a
regulilor de mânuire a tehnicii de uz casnic etc. Din orientările menţionate s-a conturat deja ca
ramură ştiinţifică în sistemul criminologiei – victimologia criminală. În perspectivă urmează a fi
formulate şi celelalte teorii victimologice particulare.
Desigur, lista componentelor victimologiei mai poate fi completată. În prezent este
imposibil de a prevedea dezvoltarea de mai departe a victimologiei ştiinţifice şi dacă vor fi sau
nu solicitate toate ramurile acesteia. În etapa actuală, putem afirma că orientările noncriminale
ale victimologiei au fost reliefate, iar în dependenţă de profunzimea şi rezultatele cercetărilor
respective va fi determinat statutul ei în cadrul sistemului ştiinţelor.
Adepţii victimologiei ca ştiinţă autonomă şi complexă depreciază dezvoltarea acesteia în
cadrul criminologiei. În primul rînd, victimologia, după părerea lor, are un rol negativ şi chiar
dăunează atunci cînd se dezvoltă în cadrul disciplinei orientate împotriva infractorului, care, sub
masca victimologiei, ar solicita o politică penală represivă. În al doilea rînd, cînd victimologia
recomandă potenţialelor victime ale infracţiunilor cum ar putea să se apere de infractor (avînd
prin aceasta în vedere posibilitatea de a influenţa asupra stării criminalităţii) coboară pînă la
nivelul iluziilor.
Totuşi, trebuie să recunoaştem că actualmente victimologia, în special cea criminologică,
deoarece alte orientări deocamdată n-au fost conturate pe deplin, este o ramură ştiinţifică relativ
nouă ce se dezvoltă în cadrul sistemului criminologiei. Suntem de acord cu profesorul rus David
Rivman, care afirmă că victimologia criminologică va rămîne în componenţa criminologiei chiar
şi în cazul în care vor progresa cercetările asupra victimelor de origine necriminală şi, posibil,
vor fi conturate într-o disciplină ştiinţifică autonomă.
În ceea ce priveşte obiectul de studiu al victimologiei, trebuie să subliniem că, derivînd
din domeniul criminologiei, aceasta s-a conturat treptat, evoluând de-a lungul anilor o dată cu
dezvoltarea teoriei noii discipline şi a aplicării ei în practică. Este recunoscut şi faptul că,
deocamdată, în mediul specialiştilor nu s-a cristalizat încă o opinie univocă privind definirea
obiectului de cercetare al victimologiei criminologice.
Astfel, unii autori consideră că în calitate de obiect al criminologiei sunt acele victime
care, prin activitatea lor, au contribuit la producerea faptei infracţionale în cadrul fenomenului
criminalităţii. Potrivit altor cercetători, deşi victimologia criminologică acordă prioritate studierii
victimelor “vinovate” de comiterea infracţiunii, totuşi în centrul studiului victimologiei se află
toate victimele, indiferent de rolul jucat în săvârşirea infracţiunilor.
Victimologia, în opinia noastră, se bazează pe ideea că o dată cu studierea infractorului şi
criminalităţii trebuie studiate (la acelaşi nivel) respectiv şi două aspecte:
1) victimele, adică toate persoanele cărora le-a fost cauzat prin infracţiune un anumit prejudiciu,
indiferent de rolul acestora în mecanismul actului;
2) victima drept factor posibil care a influenţat asupra evoluţiei evenimentelor în timpul comiterii
infracţiunii.
Primul aspect are o deosebită importanţă la determinarea consecinţelor reale ale
criminalităţii, descoperirea unor legităţi ale acesteia, stabilirea comunităţilor umane şi a spaţiilor
cu coeficientul victimizării sporit sau, dimpotrivă, redus faţă de nivelul mediu. Aceasta, la rîndul
său, permite a determina “concentrările” respective de victime şi, astfel, a organiza prevenirea şi
educaţia juridică de proporţii, orientate atît asupra victimelor recidive şi potenţiale, cît şi asupra
posibililor infractori.
Cel de-al doilea aspect de studiu joacă un rol important în activităţile profilactice, la
descoperirea infracţiunilor, precum şi la individualizarea pedepsei inculpatului. Din cele
menţionate, Lev Frank deduce că obiectul specific al victimologiei reprezintă, în primul rînd,
victimele infracţiunilor ca un ansamblu determinat de persoane şi procesul de transformare a
acestora în victime ale actelor criminale; în al doilea rînd, capacitatea individuală a unor
persoane de a deveni victime ori incapacitatea de a evita atentatul infracţional, de a se opune
acestuia cînd obiectiv este posibil.
Aceste două aspecte ale cercetării persoanelor vătămate au fost denumite “victimizare” şi,
respectiv, “victimitate”.
O altă problemă metodologică importantă este stabilirea componentelor care formează
obiectul de cercetare al victimologiei criminologice. Autorii Serghei Ostroumov şi Lev Frank
consideră că obiectul victimologiei criminale cuprinde: personalitatea şi comportamentul
victimelor actelor infracţionale; rolul acestora în geneza infracţiunii; raportul dintre victimă şi
infractor avînd importanţă criminologică şi criminalistică; căile şi modalităţile de despăgubire şi
atenuare a prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. Potrivit acestor cercetători, din
componenţa obiectului specific fac parte de asemenea victimizarea şi victimitatea. O viziune
aproape similară aparţine criminologului rus Konovalov V. P., potrivit căruia obiectul de studiu
al victimologiei include “victima infracţiunii”, “victimizarea”, “victimitatea”, şi “raportul
infractor-victimă”.
Totodată sunt utilizate astfel de noţiuni cum sunt: factorii victimogeni, comportamentul
victimei care contribuie la victimizare, împotrivirea acesteia atentatului infracţional etc.
Obiectul de cercetare al victimologiei criminologice, în viziunea noastră, pe lîngă
componentele menţionate, include de asemenea prevenirea victimologică.
O descriere mai amplă a componentelor obiectului victimologiei propune Veniamin
Polubinski. Împărtăşim opinia autorului, potrivit căreia obiectul de studiu al victimologiei
reprezintă: a) victimitatea ca fenomen specific obiectiv bio-psiho-social (care poate fi
individuală, generică, de grup şi masivă); b) caracteristicile cantitative şi calitative ale
persoanelor, cărora, prin infracţiune, le-a fost cauzat un prejudiciu fizic, moral sau material; c)
situaţia victimogenă, adică circumstanţele şi condiţiile care generează o posibilitate mai
favorabilă pentru cauzarea prejudiciului victimei potenţiale; d) natura şi legităţile relaţiilor dintre
victimă şi infractor atît în situaţia precriminală, cît şi în momentul incidentului şi după
consumarea acestuia; e) formele şi metodele de apărare a posibilelor victime împotriva
atentatelor infracţionale; f) măsuri de prevenire orientate la reducerea victimităţii individuale,
generice şi de grup; g) ordinea despăgubirii prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune.
Victimologia criminologică se dezvoltă activ, acumulînd un volum considerabil de date
despre victimele şi situaţiile diferitor infracţiuni. În măsura în care, prin cercetarea acestora, se
stabileşte un specific victimologic determinat de trăsăturile personalităţii şi situaţiei, în cadrul
victimologiei criminologice se conturează noi orientări ştiinţifice. Unele din ele sunt numai în
proces de constituire, iar altele pot fi atribuite teoriilor victimologice particulare.
În etapa actuală, din componenţa victimologiei criminologice fac parte: 1) victimologia
criminalităţii violente (în cadrul acesteia – victimologia infracţiunilor ce atentează la
inviolabilitatea sexuală); victimologia infracţiunilor militare; victimologia terorismului, luării de
ostatici, răpirii persoanelor; 2) victimologia criminalităţii de cupiditate; victimologia
criminalităţii de cupiditate prin violenţă; 3) victimologia criminalităţii economice (în cadrul
acesteia – victimologia infracţiunilor comise în domeniul creditar – bancar); victimologia
penitenciară, victimologia criminalităţii minorilor; 4) victimologia infracţiunilor contra justiţiei;
victimologia infracţiunilor comise imprudent etc.
Aşadar, criminologia, în procesul dezvoltării sale, pătrunde tot mai profund în esenţa
fenomenelor studiate, fapt ce determină apariţia noilor domenii de cercetare. Astfel, mai întîi
apare victimologia, care se conturează ca o ramură ştiinţifică nouă a criminologiei, apoi, în
rezultatul aprofundării proceselor de diferenţiere în cadrul orientării date i-au naştere noi direcţii
de cercetare.
Victimologia criminologică este deci un subsistem al sistemului criminologiei. Disciplina
dată se va dezvolta şi în continuare în cadrul acesteia ca orientare ştiinţifică de sine stătătoare.
Situaţia este una obiectivă şi credem că nu poate fi schimbată, influenţată de o decizie voluntară,
chiar dacă este argumentată ştiinţific.
Atît timp cît victimologia va avea în calitate de obiect al său nu numai victimele
infracţiunilor, ci şi tot ce este legat de ele, astfel fiind numai criminologică, ea nu va abandona
această ştiinţă.
Recunoaşterea victimologiei drept ştiinţă interdisciplinară, auxiliară dreptului penal,
procesului penal şi criminalisticii nu va schimba în nici un caz caracterul ei criminologic.
Victimologia complexă “globală” nu “va atrage de partea sa” victimologia victimei infracţiunii
din cadrul criminologiei, deoarece obiectul acesteia este o parte componentă a obiectului
criminologiei şi întregul ei cerc de interese este concentrat asupra criminalităţii.
În literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definiţii.
 Astfel, după părerea prof. I. Tănăsescu, B. Florescu ea reprezintă ştiinţa
comportamentului şi personalităţii victimei raportată la conceperea, realizarea şi consecinţele
directe ale actului agresional asupra victimei.1
J. A. R. Calderon defineşte victimologia ca fiind disciplina care, în explicarea cauzelor,
studiază victima fără a planifica şi realiza o politică a victimei.
Conceptul de victimologie defineşte acţiunile victimei ca unic mod de reparare, de
recuperare a intereselor individuale, noile reguli şi principii comportamentale adoptate de
victimă, actele de voinţă, simţămintele, constrângerea morală, fundamentele morale, dificultăţile
de adaptare, sinteza cauzalităţii agresionale, conexiunile în acţiunile agresivo-victimologice
precum şi conflictul acestora.
Întrucât victima există alături de un act agresional, determinarea acestuia va releva
identitatea manifestărilor victimale, evoluţia singulară a acestora şi efectul social al victimizării.
Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are valoare
pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. Expunerea exactă a
elementelor şi laturilor actului agresional, a efectelor acestuia asupra victimei reprezintă forme
specifice de definire a victimologiei.
Obiectul de studiu. Potrivit lui G. Gulotta victimologia asigură studiul victimei unui delict,
al personalităţii sale, al caracteristicilor biologice, psihologice, morale şi socio-culturale, al
relaţiilor sale cu delincventul şi al rolului pe care l-a jucat în geneza delictului. Ea relevă
cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei, ordinea în care se produc actele agresionale şi
limita reducerii acestora, respectiv actele agresionale cu un conţinut clar: lezarea intereselor unei
victime identificate sau care se va individualiza în perioada producerii actului agresional prin
legătura de cauzalitate şi efectul victimal.
E. A. Fattah consideră că victimologia are ca obiect elaborarea printr-un studiu aprofundat
al victimei, al unui ansamblu de reguli generale, de principii comune şi de un alt tip de
cunoştinţe, putând contribui la dezvoltarea, evoluţia şi progresul fenomenului criminal, al
procesului criminogen, a personalităţii şi caracterului periculos al delincventului.
Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburările psiho-fizice (cu excepţia celor de tip
maladiv) – efecte ale actului agresiv care afectează în mod direct echilibrul dinamic (biologic şi
psihologic) al victimei. Analiza victimologică se referă la situaţiile când agresorul are capacitatea
de comportare neafectată de boli (fizice sau psihice) în sensul că este conştient şi responsabil de
actul agresiv produs, dovedeşte o corectă auto-percepţie, o capacitate bună de relaţionare socială,
de rezolvare a conflictelor, de a trăi vinovăţia. Dincolo de această situaţie interesează
psihopatologia sau psihiatria.

Istoricul şi evoluţia studiilor victimologice

Este surprinzător faptul că nevoia de a studia victima unui act criminal, care acum ne apare
ca ceva firesc, a scăpat atenţiei criminologilor secolelor trecute. Mai întîi în centrul interesului a
stat gravitatea actului comis, iar apoi s-a accentuat prezenţa fizică şi psihică a criminalului. Şi
doar următoarea etapă a constituit-o transferarea atenţiei specialiştilor asupra victimei. De-abia la
sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, s-a înţeles că studiul fenomenului criminal ar fi
incomplet dacă s-ar neglija conceptul de "victimă". Anume acest fapt a constituit punctul de
plecare pentru o nouă disciplină ştiinţifică: victimologia.
Incontestabil, ideile victimologice au luat naştere cu veacuri în urmă. De la apariţia lor în
istoria omenirii atît în normele de drept, cît şi în cele mai diverse izvoare scrise, fie ele cu
caracter religios sau laic, ştiinţific sau literar-artistic, cu autori cunoscuţi sau creaţii populare,
peste tot vom găsi mărturii concludente ale acestui fapt.
Fără a pretinde o prezentare sistematică a dezvoltării aspectului victimologic al legislaţiei
din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, vom stărui doar că aspectul dat a început să se
cristalizeze o dată cu problema infracţiunii şi a infractorului. Este vorba, în special, de asemenea
1
I. Tănăsescu, B. Florescu în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 138.
fenomene tipice precum răzbunarea de sînge, autoapărarea şi repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiune.
În epoca prestatală, fiecare membru al unei comunităţi era ocrotit de atentatul din partea
străinilor. Această grijă faţă de semeni şi-a găsit expresia "juridică" iniţială în obiceiul răzbunării
de sânge. Insulta sau pagubele cauzate unuia din membrii tribului de către un străin erau
considerate de ceilalţi drept o atingere adusă fiecăruia în parte şi întregii comunităţi. Astfel,
vendeta devenea cauza comună a întregii familii, ginţi sau trib. Din aceste perioade preistorice îşi
au originea noţiunile de "duşman de moarte", "răzbunare de sânge pentru omorul unei rude".
Menţionăm că în perioada dată victimei i se atribuia un rol important în stabilirea
făptuitorului crimei. În acest scop, era "interogată" chiar şi victima moartă. De exemplu, obiceiul
triburilor sud australiene cerea ca ruda celui omorât să doarmă prima noapte după omor cu capul
pe cadavru pentru a afla în vis cine este vinovatul crimei. Obiceiul "interogării morţilor" persista
şi la popoarele Noii Anglii (America), fiind organizat în baza unor reguli stricte de ritual.
Vrăjitorul chema cu voce răspicată sufletul celui omorât, pentru ca acesta să numească vinovatul.
Obiceiuri analogice putem găsi şi la triburile germanice (Europa).
Ulterior, în societăţile gentilice, dezmăţul răzbunării de sânge a fost limitat de legea
talionului (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte), principiu consacrat de legiuirile vechi (de
exemplu, codul lui Hammurabbi, legea celor XII table), constînd în faptul de a cauza vinovatului
un rău identic sau similar celui pe care l-a produs victimei. În raport cu perioada anterioară
(răzbunarea nelimitată), acest principiu a reprezentat un progres, menţinînd răzbunarea victimei
în anumite limite. O dată cu apariţia statului şi dreptului, legea talionului s-a afirmat drept una
dintre cele mai timpurii instituţii ale dreptului penal, constituind, concomitent, o măsură
represivă, dar şi un mijloc de limitare a linşării.
Totodată menţionăm că pentru perioada descompunerii comunei primitive este
caracteristică şi compoziţia – un mijloc de aplanare a conflictelor, care consta dintr-o înţelegere
mai întîi facultativă, apoi obligatorie, dintre făptuitor şi victimă, pentru a evita consecinţele
aplicării legii talionului (răzbunării). De regulă, compoziţia implica plata unei despăgubiri ca
mijloc şi condiţie de evitare a răzbunării. O dată cu întărirea puterii statului, plata despăgubirii
sau amenzii se făcea acestuia.
Merită a fi remarcat faptul că deja cele mai străvechi izvoare juridice scrise, cunoscute
ştiinţei contemporane, conţin norme care luau în consideraţie comportamentul nu tocmai fără
cusur al victimei. Astfel, art. 206 al codului lui Hammurabi (1792-1750 î. Hr.), unul dintre cei
mai celebri regi ai Babilonului antic, prevedea că "dacă o persoană loveşte într-o încăierare o altă
persoană, cauzându-i o leziune corporală şi va dovedi că n-a făcut-o intenţionat, nu va fi
pedepsită, dar va fi obligată să plătească cheltuielile medicale". Evident, în cazul dat legiuitorul
reieşea din logica că o încăierare este imposibilă în situaţia când victima este absolut nevinovată.
Momente relevante vizavi de figura victimei infracţiunii sunt stipulate în "Legile Manu"
(se consideră că au fost adoptate nu mai tîrziu de secolul XIII î. Hr. şi mai devreme de sec. II d.
Hr.). De exemplu, victimele actelor de înşelăciune şi escrocherie erau protejate prin prevederea
expresă a legii, conform căreia "tot ceea ce a fost săvârşit prin înşelăciune trebuie anulat". În
plus, "tot ce a fost dat în urma aplicării forţei, ce a fost luat prin violenţă, precum şi ceea ce a fost
impus prin forţă să se scrie – toate lucrurile, săvârşite prin constrângere, Manu le-a declarat
nule".
Totodată, "Legile lui Manu" legiferau starea de afect, de legitimă apărare, insistau asupra
luării în calcul a circumstanţelor agravante şi circumstanţelor în măsură să reducă substanţial sau
chiar să excludă răspunderea pentru dauna cauzată agresorului. Or, legiuitorul antic îşi dădea
deja bine seama că "pedeapsa nejustificată dăunează onoarea şi ştirbeşte slava…" celui
împuternicit să aplice sancţiunea. În virtutea acestui principiu, "cel care a omorât apărându-se pe
sine însuşi, protejând darurile jertfite, apărând o femeie şi un brahman, conform legii el nu
comite un păcat". Sau "cel care va dezonora o tânără împotriva voinţei ei, acesta va fi imediat
supus pedepsei corporale, dar persoana care a dezonorat-o cu consimţământul ei nu este pasibil
de pedeapsă".
 Interes deosebit prezenta figura victimei, determinarea rolului ei în geneza infracţiunii şi
stabilirea vinovăţiei atentatorului în normele dreptului roman. În faimoasa "Lege a celor XII
table" (adoptată în anul 449 î. Hr.) observăm că legiuitorul antic a prevăzut dreptul victimei de a
decide mărimea pedepsei pentru cel ce i-a adus atingere. "Dacă cineva rupe altuia vreun membru
al corpului şi nu s-a împăcat cu victima – se stipulează în pct. 8 al tablei a VII-a – să fie supus la
pedeapsa talionului".
Din "Digestele lui Iustinian" (anii 527-565 d. Hr.) aflăm că "violenţa şi fărădelegea trebuie
să fie contracarate, or dreptul stabileşte: dacă cineva întreprinde ceva întru apărarea corpului său,
se consideră că acesta a procedat legitim…". De asemenea "Digestele" fac o deosebire clară
dintre "infracţiunile comise intenţionat" şi "infracţiunile comise din neştiinţă", precum şi "din
legitimă apărare", stabilind un grad diferit de responsabilitate pentru asemenea infracţiuni. "Dacă
cineva va omorî din frică de moarte un tâlhar – se susţine în "Digeste" – indiscutabil, acesta nu
va fi tras la răspundere". Totodată, dacă acesta "a avut posibilitatea să reţină hoţul, dar a preferat
să-l omoare, atunci sunt toate motivele de a trata această faptă ca fărădelege". Ne vom limita
doar la aceste exemple, nu fără a sublinia că, din punctul de vedere al ideilor victimologice
emanate, "Digestele" pot fi citate în continuu.
Problematica victimei, în special sub aspectul prevenirii infracţiunilor şi al necesităţii
reparării prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin fapta penală, a fost abordată şi în lucrările
marilor gînditori antici. Astfel, Democrit (c. 470 sau 460 î.e.n. – a decedat la adînci bătrîneţe) a
dezvoltat ideile privind influenţa asupra criminalităţii cu ajutorul educaţiei, fiind totodată
întemeitorul prevenirii victimologice a infracţiunilor. El menţiona că educaţia corectă poate
asigura securitatea atît a persoanei, cît şi a averii acesteia faţă de atentatele criminale. Alt filosof
antic, Platon (c. 427 – 347 î.e.n.), pleda pentru compensarea prejudiciului cauzat victimei prin
infracţiune.
Căderea Imperiului Roman (anul 476 d. Hr.) a însemnat sfârşitul perioadei antice şi
începutul istoriei evului mediu. În statele Europei Occidentale a început să se afirme treptat (sec.
V – Х) orânduirea feudală, un rol deosebit revenindu-i bisericii catolice. Cultura antică, politica,
jurisprudenţa, etica şi artele plastice erau ignorate cu aroganţă, fiind tratate de biserică ca
"înţelepciune idolatorică", inutilă şi chiar dăunătoare din punctul de vedere al învăţăturii lui
Hristos.
În calitate de unic izvor al adevărului erau proclamate dogmele Sfintei Scripturi
("supuşenia robilor faţă de stăpâni", "originea divină a puterii", "neopunerea răului prin violenţă"
etc.), precum şi interpretările voluntariste şi scolastice ale textelor evanghelice de către capii
bisericii ("teoria dreptului moral", "teoria celor două paloşe", "teoria soarelui şi lunii" etc.). De
aceea nu este surprinzător faptul că în asemenea coordonate de valori persoana victimei
infracţiunii nu putea să fie decât la periferia periferiilor preocupărilor jurisprudenţei timpului.
În epoca Renaşterii (sec. ХVII - ХVIII), pe măsură ce focul rugurilor inchiziţiei începea să
se stingă, justiţia, trecând din mâinile bisericii în competenţa statului, ideile victimologice
prindeau teren în tratatele juridice. Din acest punct de vedere s-a evidenţiat renumita lucrare a
juristului iluminist italian Cesare Beccaria (1738-1794), întitulată "Despre delicte şi pedepse"
(1764). Supunând normele dreptului penal unei analize critice şi potrivit practicii judiciare
contemporane lui, Beccaria a înaintat şi argumentat ideea prezumţiei nevinovăţiei, a dreptului la
legitima apărare, inclusiv la portarmă, insistă asupra principiului corespunderii pedepsei
infracţiunii comise şi a egalităţii tuturor indivizilor în faţa legii şi se pronunţă categoric împotriva
torturii, pledînd pentru reducerea la minimum a pedepsei capitale.
O abordare victimologică, în expresia cercetătorului Lev Franc, tipică dialecticii raportului
"infractor-victimă", deducem din reflecţiile lui Beccaria privind infanticidul. Infracţiunile de
acest gen, susţine Beccaria, "sunt o consecinţă inevitabilă a dilemei cu care s-a ciocnit femeia
care a devenit victima propriei slăbiciuni sau a violenţei. Ea trebuia să aleagă între oprobriu şi
moartea unei fiinţe incapabile să conştientizeze propria nenorocire". În continuare el opinează că
cel mai bun remediu împotriva pruncuciderii ar fi legile care "cu adevărat ar proteja pe cel slab
de tiranie". Şi asta pentru că "nici o pedeapsă – în convingerea ilustrului jurist – nu poate fi
recunoscută justă (sau, ceea ce este acelaşi lucru, necesară), până când legea n-a aplicat cele mai
eficiente, în condiţiile ţării date, măsuri de prevenire a acesteia".
Referindu-se la dreptul potenţialelor victime, la autoapărare şi la aplicarea armei în acest
scop, Beccaria răspunde oponenţilor că "este falsă noţiunea despre utilitate atunci când
oamenilor li se ia focul, deoarece el este cauza incendiilor, iar apa – pentru că în ea oamenii se
îneacă… Legile care interzic portul de arme îi dezarmează doar pe acei care nu sunt predispuşi a
comite infracţiuni".
Importanţa pe care Beccaria o atribuia securităţii persoanei decurgea logic din
raţionamentul lui de principiu, potrivit căruia "cauza infracţionalismului rezidă în condiţiile
sociale – sărăcia oamenilor şi conflictul dintre interesele lor, generate de patimile omeneşti".
Vom menţiona, de asemenea, importanţa deosebită, atribuită de Beccaria, problemei
preîntâmpinării infracţiunilor. El pornea de la convingerea că "este mai bine să previi
infracţiunile, decât să pedepseşti pentru ele". În acest scop, el opta insistent pentru răspândirea
învăţământului şi educarea respectului faţă de lege. Chiar şi lucrarea lui, "modestă după volum şi
scrisă într-o limbă care nu ceda deloc celor mai bune mostre ale prozei europene a secolului
ХVIII, laconică şi sugestivă, era destinată voit să influenţeze maximal şi raţiunea, şi emoţiile
cititorului". Este ştiut şi recunoscut faptul că în scurt timp după apariţia lucrării a lui Cesare
Beccaria "Despre delicte şi pedepse", ea a obţinut o popularitate enormă, a fost tradusă în mai
bine de 25 de limbi şi a contribuit decisiv la formarea şi răspândirea noilor viziuni asupra
legislaţiei penale, a funcţiilor şi caracterului justiţiei.
Jeremy Bentham, alt reprezentant al şcolii clasice de drept penal şi criminologie a încercat
să introducă compensarea daunei pricinuite victimei în scopul pedepsirii şi înfricoşării
infractorului.
În mod paradoxal, după Cesare Beccaria şi Jeremy Bentham, în literatura juridică
problemele ce ţin de personalitatea şi comportamentul victimei infracţiunii din nou sunt neglijate
şi rămân în umbră, fapt ce se referă atît la lucrările reprezentanţilor şcolii clasice a dreptului
penal, cât şi a şcolii antropologice şi sociologice.
Astfel, începînd cu mijlocul sec. al XVIII-lea, în centrul atenţiei criminologiei se afla
comportamentul criminal, iar de la sfîrşitul sec. al XIX-lea – problematica personalităţii
infractorului. Reprezentanţii şcolii clasice şi pozitiviste examinau astfel de componente ale
infracţiunii cum sunt „infractorul” şi „victima” ca noţiuni mecanice, statice.
Totuşi în unele lucrări ale pozitiviştilor dreptului sunt parţial dezvăluite şi aspectele
victimologice. Astfel, Rafaele Garofalo acordă o atenţie deosebită obligativităţii compensării
prejudiciului cauzat prin infracţiune, ca una dintre măsurile eficiente de influenţă asupra
criminalităţii. În acest context, criminologul italian afirma: „Potrivit teoriei şcolii noastre, în
cazul multor infracţiuni, în special a infracţiunilor uşoare contra personalităţii, ar fi util de
înlocuit cîteva zile de închisoare sau arest printr-o măsură mai eficientă – satisfacţia victimei.
Compensarea prejudiciului ar putea deveni un echivalent adevărat al pedepsei”. În centrul
atenţiei criminologului Sarah Marjore Fray (1894-1958) erau puse problemele împăcării
infractorului cu victima sa în scopul restabilirii păcii şi ordinii sociale.
La răscrucea sec. XIX – XX, tema personalităţii şi rolului victimei îşi găsesc reflectare în
lucrările unui şir de jurişti, criminologi şi psihologi, acestea constituind, după expresia plastică a
victimologului canadian Ezzat Abdal Fattah, "preistoria" victimologiei moderne.
Anume Fattah a atras atenţia specialiştilor asupra lucrării clasicului dreptului A. Feuerbach
"Expunere documentară a crimelor renumite", ieşită de sub tipar încă în 1864, în care autorul
afirma că victima poate fi cauza actului criminal. Astfel, referindu-se la un caz de patricid,
Feuerbach reproşează victimei că aceasta însăşi a fost cauza celor ce s-au întâmplat cu ea şi, din
punct de vedere moral, ei îi revine o mare parte din răspunderea pentru omor. Concomitent,
Fattah remarcă şi lucrarea cercetătorului englez F.T. Djess "Omorul şi motivele lui", în care
acesta din urmă formulează concluzia "se pare că există o categorie de oameni care se oferă
pentru a fi omorâţi".
 Adică este vorba de persoanele predispuse să devină victime ale omorului, persoane care,
prin comportamentul lor, provoacă acţiuni îndreptate împotriva lor.
Curentul interacţionist de abordare a cauzalităţii criminalităţii a pus baza desfăşurării unui
şir de cercetări criminologice, inclusiv a studiului despre victima infracţiunii – victimologia.
Chiar din prima jumătate a sec. XX, interacţioniştii au revizuit viziunile asupra cauzelor şi
condiţiilor criminalităţii. Atenţie deosebită i-a fost acordată rolului victimei în procesul
criminalizării persoanei. Cercetări fragmentare a rolului victimei în geneza infracţiunii au fost
întreprinse de mulţi savanţi. În manualul său de criminologie E. Sutherland consacră un capitol
întreg analizării victimei infracţiunii. Datele statistice studiate de autor relevă faptul că cea mai
mare probabilitate de a deveni victimă a omorului o posedă persoanele în vîrsta de 25 – 30 ani,
indiferent de sex şi rasă. Cu toate acestea, probabilitatea de a deveni victimă a infracţiunii la
reprezentanţii rasei africane în S.U.A. este de 100 de ori mai mare, comparativ cu reprezentanţii
altor rase.
Printre lucrările juridice de până la constituirea victimologiei într-o disciplină ştiinţifică
distinctă, un deosebit interes reprezentă şi studiul complex al savantului german Georg
Kleinfeller "Cu privire la provocarea infractorului de către victimă", publicat încă în 1917.
Această monografie, "descoperită" şi lansată pentru prima dată în circuitul ştiinţific despre
victima infracţiunii de către Lev Frank, conţine deja majoritatea elementelor caracteristice
cercetărilor victimologice contemporane. Astfel, Kleinfeller a cercetat problema dată nu numai
pentru infracţiunile de omor, dar şi pentru infracţiunile de cauzare a vătămărilor corporale,
insultă, escrocherie, infracţiuni sexuale etc. Compartimente aparte sunt consacrate situaţiilor
când acţiunile instigatoare, comportamentul provocator al victimei atenuează vinovăţia
făptuitorului sau exclud complet caracterul penal al faptei.
Aşadar, în perioada de pînă la apariţia victimologiei ştiinţifice, izvoarele dreptului, inclusiv
cele menţionate, abordau insuficient problematica victimei infracţiunii, constituind, din acest
punct de vedere, doar nişte "insuliţe victimologice răzleţe" în oceanul de opere juridice dedicate
infracţiunii, infractorului şi criminalităţii în ansamblu. De aceea avea perfectă dreptate Lev Frank
cînd afirma că "uneori rămâi uimit de faptul că cele mai remarcabile minţi în domeniul dreptului
şi criminologiei n-au relevat problema victimei de care şi teoria şi practica se ciocneau tot atât de
frecvent ca şi cu problema infracţiunii şi a infractorului". Totuşi, menţionăm că în majoritatea
sistemelor legislative era prevăzut dreptul la legitima apărare, ceea ce a servit ca suport juridic
pentru potenţiala victimă.
Alături de izvoarele dreptului, o sursă deosebit de importantă care a alimentat şi continuă
să alimenteze ideile victimologiei contemporane o constituie literatura artistică. Tematica
victimologică este evidenţiată atît în operele lui Homer (sec. VIII î. Hr.), cît şi în ale celor mai
contemporani autori; la fel începînd cu Biblia şi mitologia greacă – şi terminînd cu cele mai
contemporane scenarii cinematografice. Or, în adevăratele opere artistice infracţiunile sunt
examinate şi analizate prin pătrunderea în esenţa relaţiilor dintre infractor şi victimă, fără a scăpa
din vedere rolul persoanei vătămate în geneza actului infracţional. Menţionăm că problema
victimei "nu este pur şi simplu o temă literară uzuală, ci o problemă socială deosebită care ţine
de căile şi mijloacele de protejare a unor membri ai societăţii de prejudiciile care le pot fi
cauzate".
Majoritatea specialiştilor consacraţi atrag atenţia la emanaţia ideilor victimologice a
mitului antic „Orest”. Renumitul orator şi om politic atenian Demostene (384 - 322 î. Hr.),
făcând referinţă la faptul că Orest, care a recunoscut că şi-a omorât propria mamă, totuşi a fost
achitat de judecata zeilor, formulînd concluzia că "uneori omorul poate fi justificat". Or, in
viziunea lui, ne confruntăm cu situaţia, când anume vinovăţia victimei impune atenuarea sau
chiar excluderea răspunderii celui care a atentat. Pe de altă parte, în mitul menţionat este
evidentă şi dinamica stărilor "infractor – victimă", "victimă – infractor", adică situaţia în care una
şi aceeaşi persoană se află concomitent în ambele stări. Condiţiile omorului, descrise în mit, au
luat naştere în baza celor mai apropiate relaţii de rudenie: tatăl o sacrifică zeilor pe fiica sa, soţia
îşi omoară soţul, feciorul îşi omoară mama care i-a dat viaţă. Toate aceste împrejurări,
menţionează pe bună dreptate cercetătorul Lev Frank, constituie în mod special obiectul de
studiu al disciplinei Victimologia.
Eroul celebrei tragedii "Oedip rege" care aparţine poetului antic grec Sofocle (496-405 î.
Hr.), regele favilor Oedip, în virtutea unor circumstanţe de care el nu a avut cum să ştie, s-a
întâmplat să-l omoare pe tatăl lui şi să se căsătorească cu propria mamă. Ulterior, când a aflat
acest adevăr, el singur şi-a luat vederea. Evident, Oedip reprezintă un exemplu clasic al tipului
de victimă nevinovată. Or, aşa cum susţine în această ordine de idei David Rivman, Oedip
reprezintă tipul de victimă "vinovată într-un mod cu totul diferit" [30, p. 19]. Din antichitate şi
până în prezent, despre acest tip de victime se spune că suferă de "complexul lui Oedip" sau
"vinovăţia lui Oedip".
O situaţie victimogenă de referinţă este reflectată în celebrul mit biblic despre fraţii Cain şi
Abel. Abel îşi dădea seama de obida şi furia fratelui, dar în virtutea unei anumite stări
psihologice, cauzate de sentimentul de vinovăţie faţă de Cain, nu se opune circumstanţelor, se
lasă ademenit cu smerenie de dînsul în câmp, unde şi piere de mâna acestuia. Aşadar, vorbind în
termeni victimologici, mitul îl prezintă pe Abel în calitate de victimă cu simţul unei oarecare
vinovăţii, de aceea el nu găseşte în sine puterea de a se opune agresorului. Prin urmare, fără a-şi
da seama, el a adoptat un comportament obiectiv provocator. Asemenea stare anterioară
atentatului este definită ca "sindromul lui Abel", stare caracteristică cu preponderenţă victimelor
latente.
O situaţie similară mitului despre Cain şi Abel o regăsim în balada "Mioriţa" – o
capodoperă absolută, graţie conţinutului ei sintetizator al mitologiei populare moldoveneşti.
Detaliat este reflectată în baladă victima provocatoare, căreia îi este specifică această calitate prin
însăşi felul ei de a fi. Doi dintre cei trei ciobănei, "cel ungurean şi cu cel vrâncean, mări se
vorbiră şi se sfătuiră la apus de soare, ca să mi-l omoare pe cel moldovean" pe motiv că acesta
este " mai ortoman şi are oi mai multe, mândre şi cornute şi cai mai învăţaţi, şi câni mai bărbaţi!
…". Iar faptul că "cel moldovean", fiind preîntâmpinat de "mioriţa laie" despre ceea ce uneltesc,
"baciul ungurean şi cu cel vrâncean" totuşi acceptă cu smerenie destinul, fără nici o încercare de
a se opune crimei preconizate, nu este altceva decât un exemplu de comportament al victimei
dominate de "sindromul lui Abel".
Un alt mit biblic, mitul despre Samson şi Dalila, ne oferă învăţăminte clare referitoare la
ceea ce poate duce supraestimarea forţelor proprii, bravada şi comportamentul necritică. Astfel,
după ce prin comportamentul său provocator el a întărâtat împotriva lui filistinii, Samson a avut
tupeul să destăinuie amantei sale Dalila, filistină şi ea, secretul puterii lui, căzând în cele din
urmă pradă uşoară duşmanilor. Tocmai din această cauză tipul de comportament victimogen
caracteristic lui Samson a căpătat denumirea de "complexul lui Samson".
Începând cu Epoca Renaşterii, tema victimei "vinovate" sau "nevinovate" este pretutindeni
prezentă în operele literare. Unul dintre cei mai de vază autori, în contextul enunţat, este
considerat prodigiosul scriitor englez Daniel Defoe (1661-1731). În nemuritoarele lui romane
"Robinson Crusoe", "Moll Flanders", "Colonelul Djek" etc., Defoe se prezintă ca un adevărat
sociolog al infracţiunii. Aplicând procedeele specifice literaturii artistice, el cercetează
multitudinea de cauze şi condiţii în care se comit infracţiunile, evidenţiind, totodată, rolul
victimei în iniţierea şi comiterea faptei penale.
Un şir de observaţii asupra personalităţii victimei, a comportamentului ei în diferite situaţii
preinfracţionale, a relaţiilor dintre infractor şi victimă sunt reflectate în renumita nuvelă a
scriitorului german Leonhard Franc (1882-1961) “Cauza”, publicată în anul 1915. Este
recunoscută influenţa indiscutabilă asupra afirmării ideilor victimologice a nuvelei scriitorului
austriac Franz
Werfel (1890-1945): “Nu asasinul, ci victima este vinovată” (1920). Nuvela dată este o
istorioară despre un tânăr care şi-a omorât tatăl. Motivul omorului – comportamentul sistematic
agresiv al tatălui. În finalul lucrării autorul pune în gura eroului principal următoarea declaraţie:
"Eu sunt asasinul, iar el e victima, noi ambii suntem vinovaţi, dar el este puţin mai mult vinovat
decât mine".
 Scriitorul englez Thomas de Quincey, în povestirea sa "Omorul privit ca artă" vine să
argumenteze ideea că unele persoane au anumite calităţi care, spre deosebire de alţi oameni, le
fac mult mai predispuse spre rolul de victimă şi chiar contribuie la apariţia în mintea
infractorului a intenţiei de a le lipsi de viaţă. Astfel, despre unul dintre personajele nuvelei
autorul spune că "din toate punctele de vedere acesta era un obiect bun pentru omor… El avea
bani, dar nu avea nici cea mai mică posibilitate de a opune rezistenţă".
Privit prin prismă victimologică, romanul “Tragedia americană” (1925), această operă de
căpătâi a celebrului scriitor american Theodore Dreiser (1871-1945) este o prezentare complexă
a aspectului victimologic al relaţiilor interpersonale (raportul infractor – victimă), deformate de
realităţile cotidiene ale societăţii capitaliste de la începutul sec. XX.
Printre izvoarele ideilor ştiinţei victimologice contemporane din literatura universală, un
loc aparte îi revine operei literare a genialului scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-
1881).
În special vom evidenţia celebrele romane "Crimă şi pedeapsă" (1866) şi "Fraţii
Caramazov" (1879- 1880). Anume aceste lucrări se disting printr-o analiză social-psihologică
profundă şi multilaterală a diferitor tipuri de victime, prin minuţiozitatea şi forţa de pătrundere în
esenţa lucrurilor, atunci când este vorba de caracteristica comportamentului şi calităţilor
personale ale victimelor, a raporturilor ce se stabilesc şi evoluează între victimă şi infractor, a
factorilor social-psihologici şi moralfilozofici care au generat şi determinat dezvoltarea situaţiilor
criminogene şi victimologice.
Un şir de idei victimologice care ţin de rolul victimei în săvârşirea crimei sunt emanate de
moştenirea literară a marelui scriitor rus Anton Pavlovici Cehov. În nuvela "Omorul" avem
dezvăluit mecanismul săvârşirii infracţiunii prin interacţiunea infractorului, victimei şi terţelor
persoane într-o situaţie concretă, rezultantă preistoriei relaţiilor dintre personajele centrale ale
tragediei. Totodată, în povestirea "Drama la vânătoare", autorul ne prezintă trei tipuri de victime,
diferite după statutul lor social şi trăsăturile psihologice, mentalitate şi caracter etc., dar care
fiecare în felul său a contribuit la faptul că au devenit victime ale unui şi acelaşi infractor.
Un izvor preţios al ideilor victimologice îl constituie folclorul – creaţia colectivă, anonimă,
orală şi scrisă, care însoţeşte omenirea de-a lungul întregii sale existenţe, reflectând veridic cele
mai sacre gânduri, sentimente şi aspiraţii umane. Din cele mai străvechi timpuri, ochiului ager al
raţiunii colective nu i-a scăpat faptul că există o categorie de persoane care mai frecvent decât
altele se pomenesc în diferite "istorii", iar suferinţele şi prejudiciile aduse lor sunt rezultatul unor
acţiuni proprii nechibzuite. Anume din acele timpuri ne-au rămas ca moştenire asemenea
expresii cum ar fi “om nenorocit” sau “cu ghinion”. De-a lungul anilor, indivizii de acest gen au
devenit eroii numeroaselor proverbe, zicale, mituri, alegorii sau istorioare – care mai triste, care
mai hazlii.
În proverbele şi zicătorile moldoveneşti, de exemplu, sunt reflectate cele mai diverse
aspecte ale vieţii familiale şi sociale, inclusiv cu prestanţă victimologică distinctă. Astfel, atunci
când cineva devine victima propriei nechibzuinţe se spune "dă Doamne moldoveanului mintea
cea de pe urmă!". Uneori, cu titlu de consolare, în adresa acestora se mai zice că "tot păţitul e
priceput".
Despre persoanele care, indiferent de eforturile depuse şi circumstanţe concrete, de regulă,
tot păgubaşe rămân, se spune că "la cel sărac nici boii nu trag!" Despre cei care din cauza
lăcomiei proprii riscă să devină victime ale actelor de înşelăciune şi escrocherie se spune că "cine
vrea să câştige mult, adesea pierde şi puţinul ce l-a avut". Persoanele uşuratice sunt avertizate că
"după râs vine plâns", cele imprudente - "când te plimbi cu lupul, trebuie să ai ciomag bun", iar
firilor ce au un comportament provocator – "nu căuta pe dracul, că-l găseşti pe tatu-său".
Înţelepciunea populară îndeamnă pe fiecare la chibzuinţă şi socoteală în conduită – "de şapte ori
măsoară şi o dată taie", deoarece "ceea ce semeni, aceea şi culegi" sau "cum îţi vei aşterne, aşa
vei dormi". Exprimând experienţa acumulată de veacuri, o zicală veche, de altfel comună practic
tuturor popoarelor lumii, vine să povăţuiască astfel "de-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi"
şi anume "paza bună trece primejdia rea".
 Alt izvor important al ideilor victimologice îl reprezintă cercetările în domeniul asigurării.
Societăţile de asigurare sunt cointeresate în stabilirea anumitor legităţi cît priveşte transformarea
în victimă a clienţilor care au suferit în urma unor sau altor evenimente: accidente, furturi, jafuri
etc., faţă de care ei s-au asigurat. În acest context importanţă capătă problema vinovăţiei victimei
în cazurile cînd a avut de suferit clientul.
Aşadar, în calitate de izvoare ale victimologiei ştiinţifice pot fi considerate viziunile
juridice asupra victimei, operele literare unde victima era studiată prin mijloace artistice ca
problemă socialpsihologică, practica judiciară şi necesităţile specifice ale societăţilor de
asigurare care au stimulat cercetarea amplificată a personalităţii victimelor infracţiunilor şi
accidentelor.
Chiar dacă obiectul victimologiei este la fel de vechi ca şi omenirea însăşi, studiile
ştiinţifice cu privire la victima infracţiunii se afirmă ca un complement esenţial al cercetărilor
criminologice abia după cel de-al Doilea Război Mondial. “Născută” pentru a acoperi o lacună
teoretică importantă, victimologia în scurt timp a dobândit o recunoştinţă generală atât în mediile
ştiinţifice, cât şi în rândul juriştilor practicieni din diferite state, precum şi pe plan internaţional.
Evident, constituirea victimologiei criminale într-o disciplină aparte nu este ceva de genul
hazardului. Cumularea de-a lungul secolelor a observaţiilor, faptelor şi studiilor ce ţin de
fenomenul infracţional, inevitabil trebuia să-şi găsească expresie într-o “descoperire” a rolului
victimei şi abordării ştiinţifice a acesteia. De asemenea, dezvoltarea ştiinţei despre victima
infracţiunii a fost stimulată în mod firesc de diferenţierea studiilor în cadrul criminologiei. În
mod logic, odată cu “descoperirea” victimei, a început să acţioneze şi “legea cristalizării”
cunoştinţelor, găsindu-şi expresie în faptul că victimologia a început să se îmbogăţească cu noi
sisteme de noţiuni şi fapte.
Studiile asupra victimelor, mai ales asupra victimelor genocidului, au fost impulsionate şi
de ororile comise de Germania nazistă în cel de-al Doilea Război Mondial. În cele din urmă,
dezvoltarea victimologiei a fost stimulată de scopuri utilitare – mai ales, în legătură cu activitatea
companiilor de asigurări, când gradul de vinovăţie al victimei devine un factor decisiv pentru
stabilirea compensaţiei şi în scopuri politice – atunci când protecţia victimei, fie că este un
individ aparte, fie că este un grup social, o minoritate naţională etc., devine un instrument al
politicii.
Sub aspect geografic, victimologia a apărut iniţial în Europa. În scurt timp această
disciplină a "emigrat" în Statele Unite şi Canada. În majoritatea cazurilor aceasta s-a datorat
faptului că fondatorii victimologiei s-au văzut forţaţi să emigraze din cauza situaţiei politice
opresive din ţările lor de origine.
Afirmarea victimologiei în calitate de disciplină ştiinţifică, inclusiv a victimologiei
criminologice, este indisolubil legată de numele cetăţeanului român, evreu de origine, Benjamin
Mendelsohn (1900-1998), născut la Bucureşti la 23 aprilie 1900. Supranumit de specialiştii în
domeniu “părinte al victimologiei”, Benjamin Mendelsohn a fost primul care, încă în anul 1937,
a început evaluarea ştiinţifică a victimei. Fiind atent la versiunile acuzaţilor pe care îi apăra în
procese în calitatea lui de avocat pe dosare penale, Benjamin Mendelsohn a ajuns la ferma
convingere că victima poate juca un rol considerabil în derularea actului criminal. În fond, este
vorba de lansarea ideii potrivit căreia, în multe cazuri, victima constituie o componentă
provocatoare în survenirea actului criminal.
Anume lui Benjamin Mendelsohn îi aparţine meritul de a introduce în circuitul ştiinţific
noţiunea de "victimologie – ştiinţă despre victimă”. Astfel, la 29 martie 1947, în cadrul unei
conferinţe organizate la Bucureşti de Societatea Română de Psihiatrie, referindu-se în
alocuţiunea sa la “ştiinţa despre victimă”, Mendelsohn a definit-o drept "victimologie". Este
adevărat, însă, că acest termen a devenit cunoscut publicului larg doar în 1956, odată cu apariţia
lui într-o publicaţie sub denumirea de "Une Nouvelle branche de la Science Bio-Psiho-Sociale:
La victimologie", publicată în limba franceză în "Revue Internaţionale de Criminologie et Police
Technique".
 În perioada de referinţă, Mendelsohn aborda victimologia prin prisma rolului ei deosebit
de important în combaterea criminalităţii (în sensul "restrâns al termenului"), în special din
punctul de vedere al valorificării în practică a rezultatelor constatării, evidenţierii şi clasificării
ştiinţifice a victimelor după gradul lor de contribuţie (vinovăţie) la apariţia infracţiunilor. În acest
context, vom menţiona că tot lui Mendelsohn îi aparţine meritul privind înarmarea victimologiei
cu asemenea termeni: "cuplu infracţional", "indiciul de victimitate", "candidat în victimă",
"victimă provocatoare", "victimă benevolă", "victimă agresor" etc.
Mendelsohn insista că în calitate de obiect de studiu al victimologiei trebuie să fie nu
numai victima infracţiunii, dar şi victima care a devenit astfel graţie comportamentului ei
propriu, fără intervenţia exterioară a "partenerului" din "cuplul infracţional" (spre exemplu,
victima accidentelor). În această ordine de idei, Mendelsohn evidenţia cinci categorii de victime
după gradul de vinovăţie a acestora. Această clasificare a victimelor îşi păstrează valoarea şi
pentru victimologia contemporană. Inacceptînd regimul comunist, Mendelsohn a părăsit
România, emigrând în Israel. Aici el îşi concentrează eforturile asupra teoriei victimei “în sensul
larg al termenului”. Această schimbare a interesului faţă de obiectul de studiu îşi are explicaţia în
faptul că Mendelsohn, fiind evreu de origine, a avut de suferit şi a văzut suferind consecinţele
nefaste ale regimului nazist. În asemenea circumstanţe el încetează de a mai fi pasionat de ideea
fundamentării gradului de vinovăţie a victimei.
Profund impresionat de cele trăite, el publică în anii 1965 şi 1969 ai secolului trecut
câteva articole în care abordează raportul dintre genocidul regimului nazist şi victimologie. În
1982 el recapitulează şi precizează poziţia sa asupra acestui subiect, insistând că genocidul este o
crimă excepţională care are următoarele caracteristici: un număr foarte mare de victime; suferinţa
extremă cauzată tuturor aspectelor vieţii (fizice, morale, sociale etc.). Admiţînd o adevărată
revoluţie în reflecţiile sale asupra victimei, în cel de-al doilea articol privind genocidul (1969),
Benjamin Mendelsohn prezenta deja victimologia în sensul larg al termenului, care includea
următoarele categorii mari de victime: 1) victimele accidentelor de muncă; 2) victimele
accidentelor rutiere; 3) copiii care au început prin a fi victime în familiile lor şi care au sfârşit
prin a fi delicvenţi; 4) victimele naziştilor şi toate victimele genocidului în general; 5) alte
categorii de victime, cum ar fi victimele şantajului etc.
Prin urmare, Mendelsohn şi-a schimbat totalmente punctul său de vedere. În viziunea sa,
victimologia reprezintă "o victimologie generală" care include studiul tuturor tipurilor de
victime.
Această poziţie a sa Mendelsohn a expus-o în detalii în monografia "Victimologia
generală", editată în 1975. Dezvoltând concepţia lui despre victimologie, el face legătura dintre
aceasta cu victimologia "clinică" sau "practică", în orbita căreia ar trebui incluse nu numai
victimele infracţiunilor, dar şi victimele cataclismelor naturii, ale genocidului, conflictelor
etnice, precum şi cele de război.
Un alt savant care a activat aproximativ în acelaşi timp şi a pledat pentru dezvoltarea
victimologiei ca ştiinţă a fost Fredrick Wertham. Anume în anul 1949, independent de Benjamin
Mendelsohn, psihiatrul american Fredrick Wertham în cartea lui “The Show of Violence”,
consacrată problemelor violenţei, vorbeşte despre necesitatea creării ştiinţei “victimologia”,
lansând astfel şi el termenul de victimologie. Or, susţine Wertham, este "imposibil să înţelegi
psihologia asasinului, fără a înţelege sociologia victimei".
Totuşi, alături de Benjamin Mendelsohn, germanul Hans von Hentig (1888-1974) de
asemenea este considerat părinte al victimologiei. Chiar dacă personal n-a utilizat nici o dată
termenul "victimologie", ideile enunţate de Hans von Hentig cu privire la victima infracţiunii au
impulsionat în mod decisiv constituirea victimologiei ca disciplină inalienabilă cadrului
criminologiei.
Primele publicaţii ale lui Hentig vizavi de subiectul enunţat ţin de anul 1941. Salvându-se
de calvarul fascist, Hans von Hentig a emigrat în SUA, unde a şi publicat celebrul articol
"Observaţii asupra interacţiunii dintre infractor şi victimă". În această lucrare el expune
concepţia lui novatorie privind caracterul de subiect activ al victimei în procesul criminalizării,
opunând abordării mecanice şi statice a noţiunilor "victima" şi "infractor" o concepţie dinamică a
infracţionalismului şi comportamentului infracţional.
Prezentând rezultatele cercetării unui număr considerabil de dosare penale, Hentig
demonstra cu lux de amănunte că în foarte multe situaţii victima fie se lasă ademenită, fie
contribuie, fie provoacă infracţiunea. Adică victima constituie un factor cauzal al infracţiunii.
"Raporturile dintre infractor şi victimă, - scria von Hentig, - corespund, probabil, relaţiilor dintre
animalele de pradă şi cele erbivore. Deosebirea dintre relaţiile între animalele de pradă şi
erbivore din lumea animală şi raporturile între infractor şi victimă, constă în aceea că animalele
de pradă sunt nevoite singure să-şi dobândească prada, în timp ce victima infracţiunii în multe
cazuri, după cât se pare, singură induce în ispită infractorul… Dacă considerăm că sunt infractori
înnăscuţi, atunci sunt şi victime înnăscute".
Peste şapte ani, în 1948, sub condeiul său apare renumita lucrare "Criminalul şi victima
sa. Cercetări socio-biologice asupra criminalităţii". În această lucrare Hentig examinează diferite
situaţii şi raporturi tipice referitoare la personalitatea şi comportamentul victimei, diferite tipuri
de victime, insistând asupra interacţiunii şi schimbului de elemente de cauză şi efect între
infractor şi victimă, cu efecte victimizante asupra oricăruia dintre cei doi parteneri ai cuplului
infracţional. Hentig evidenţiază şi cercetează trei categorii de noţiuni, şi anume: atentator -
victimă; victima latentă (potenţială, ascunsă); raporturile specifice dintre atentator şi victimă.
Concomitent el mai examinează predispoziţia victimogenă a unor asemenea grupuri sociale cum
ar fi bătrânii, femeile, emigranţii, minorităţile naţionale, precum şi a persoanelor cu deficienţă
mintală, semialienate.
În istoria afirmării victimologiei criminale în calitate de disciplină ştiinţifică, un loc cu
totul deosebit îi revine unei alte lucrări a criminologului german Hans von Hentig "Infracţiunea",
editată în 1962 şi care constă din cinci volume. Ultimul volum, întitulat "Victima ca element al
lumii înconjurătoare" este apreciat de specialişti în unanimitate drept o veritabilă enciclopedie a
victimologiei criminale. Lucrarea începe cu expunerea bazelor juridice, a datelor statistice
iniţiale, determinarea problematicii care încă nu şi-a găsit reflectarea cuvenită în teorie. Printre
altele, autorul remarcă faptul că dezbaterea judiciară recunoaşte, de regulă, norma stabilită de
lege: "vinovăţia" victimei reduce vina infractorului. Dar, afirmă Hentig, faptul că până la
comiterea infracţiunii victima singură s-a expus pericolului, că în timpul furtului de buzunar ea
n-a dat dovadă de vigilenţă, că în cazul escrocheriei ea a fost imprudentă, iar în cazul risipei –
nerodă, în nici un caz nu influenţează asupra vinovăţiei infractorului. Adică vinovăţia acestuia în
urma circumstanţelor indicate nu devine mai mare sau mai mică.
Hentig dezvoltă ideile expuse în lucrările lui anterioare analizând diferite situaţii şi relaţii
tipice ce ţin de personalitatea şi comportamentul victimei (victime izolate, relaţii de rudenie,
profesia etc.). În calitate de victime potenţiale sunt evidenţiate persoanele care în opinia
infractorului nu prezintă nici un interes pentru societate – (persoane la adînci bătrîneţe, de altă
confesiune). Un compartiment special este consacrat rezistenţei reduse a victimei în virtutea unor
anumite circumstanţe cum ar fi vârsta, şomajul, alcoolismul. În grupuri aparte Hentig evidenţiază
victimele "protejate" (persoanele înstărite, capabile să-şi asigure securitatea personală,
persoanele cu reputaţia de "erou naţional" etc.) şi victimele "dezarmate" (adică persoane cu
conştiinţa încărcată, care au comis infracţiuni şi din această cauză nu au posibilitatea să se opună
extorcării şi şantajului) victimele "imaginare", victimele cu o ereditate agravată, victimele
predispuse să devină infractori etc.
Lucrările lui Hans von Hentig sunt considerate de specialişti drept lucrări care au pus
bazele victimologiei criminale, unei victimologii în sensul restrâns al termenului. Şi aceasta
pentru că Hans von Hentig, spre deosebire de Benjamin Mendelsohn, a dat dovadă de
consecutivitate, fiind profund ataşat studierii rolului deosebit al victimei infracţiunii în sistemul
justiţiei penale. Vin să confirme acest fapt cercetările criminologului din Ţările de Jos Willem
Nagel, psihologului elveţian Henri Ellenberger, criminologului american Marvin Wolfgang etc.,
care abordează victima şi problemele ei strict într-un cadru criminologic.
 Spre exemplu, Henri Ellenberger în 1954 a încercat să analizeze caracterul relaţiilor
dintre infractor şi victima sa. Astfel, în lucrarea sa "Relaţiile psihologice dintre infractor şi
victimă" (1954) el aprofundează şi explică în detalii noţiunile propuse de Hans von Hentig, în
special categoria de “infractor-victimă”. El menţiona: “persoana devine succesiv ori infractor ori
victimă… Dacă vom analiza viaţa unor infractori înrăiţi vom observa că în copilărie aceştia au
fost supuşi în exclusivitate batjocurilor, escrocheriei, exploatării şi în sfîrşit lăsaţi în voia
soartei”.
Ellenberger abordează problema izolării sociale ca factor potenţial al victimizării,
deoarece izolarea, în opinia cercetătorului, determină persoana de a aprecia inadecvat diferitele
situaţii şi de a avea un comportament imprudent. Ucigaşii-recidivişti îşi caută victimele sale
printre persoanele izolate social, fiindcă victimizarea acestora necesită eforturi reduse şi,
totodată, este mult mai mic pericolul de a fi reţinuţi. Astfel el insistă asupra situaţiilor, când
subiectul, în funcţie de circumstanţe, poate deveni: 1) sau infractor, sau victimă; 2) consecutiv,
infractor, iar apoi victimă; 3) simultan şi infractor, şi victimă.
Uneori, doar pura întâmplare decide cine va deveni infractor şi cine – victimă. Totodată,
cercetând problema victimei latente, Ellenberger remarcă factorii victimogeni în funcţie de
vârsta, profesia, statutului social al persoanelor concrete. Asemeni lui Hentig el îşi exprimă
ataşamentul vizavi de ideea privind existenţa aşa numitei “victime înnăscute”, adică a
persoanelor din firea lor predispuse de a deveni victime, dezvoltă viziunile privind stările
patologice generatoare de situaţii victimogene.
După cum am mai menţionat, lucrările lui B. Mendelsohn, Hans von Hentig, F. Wertham
şi H. Ellenberger au pus temelia ştiinţifică a victimologiei criminologice. Sub influenţa ideilor
lansate de "părinţii" victimologiei s-a produs o adevărată erupţie a studiilor privind diverse
aspecte ale ştiinţei despre victimă.
Dacă e să ne referim pe scurt la conţinutul lucrărilor victimologice din perioada de
referinţă (anii 1940-1950), vom remarca faptul că uneori acestea lasă impresia, precum că,
probabil, victima însăşi este responsabilă de săvârşirea actului criminal. Şi asta pentru că iniţial,
victimologia era totalmente şi exclusiv orientată spre studierea contribuţiei victimei la actul
criminal şi a raportului infractor-victimă. Chestiunea la care se căuta răspunsul era de ce unele
persoane sunt mai susceptibile decât altele de a deveni victime.
Mai târziu, începând cu anii 60, în cercetările victimologice s-a produs o deplasare a
priorităţilor. Generic această deplasare poate fi formulată ca o trecere de la studierea rolului
victimei în victimizarea ei la impactul crimei asupra victimei. Concomitent, începând cu anii 60
ai secolului trecut victimologia capătă o puternică răspândire în întreaga lume.
Tot de această perioadă ţine şi diferenţierea tematicii studiilor victimologice în trei
direcţii principale. Prima direcţie vizează chestiunile conceptuale cu privire la obiectul
victimologiei, noţiunile ei de bază (tipologia victimelor, victimitate, victimizare etc.),
interacţiunea victimologiei cu alte discipline ştiinţifice, rolul victimei în practica judiciară etc.
Direcţia a doua ţine de studierea concretă a victimelor, relaţiilor lor cu atentatorul în cadrul
diferitelor infracţiuni contra persoanei şi patrimoniului. A treia direcţie cuprinde numeroasele
studii consacrate problemei compensării prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune.
Printre cei mai distinşi promotori ai disciplinei victimologiei criminale (prima direcţie)
din perioada de referinţă, îl vom menţiona în mod deosebit pe savantul elveţian Rudolf Gasser,
profesorul canadian Ezzat A.Fattah, victimologul nipon Koichi Miyazawa, savantul german
Hans-Joachim Schneider, criminologul Jan J.M. van Dijk, americanii Stephen Schafer, Gerd
Kirchhoff, Robert Elias, croatul Paul Separovici, argentinianul Elias Neuman, israelianul Israel
Drapkin, savantul polonez Bruno Holyst, cercetătorii bulgari C. Cocev şi B. Stancov etc.
În lucrarea sa "Victimologia. Reflecţii critice despre o noţiune criminologică nouă" R.
Gasser expune detaliat istoria dezvoltării victimologiei şi încearcă să formuleze anumite
raţionamente de ordin teoretic. Asemenea lui Hentig şi Ellenberger şi opus lui Mendelsohn, care
insista asupra dezvoltării victimologiei ca o ştiinţă aparte, R. Gasser se pronunţă pentru
dezvoltarea victimologiei în cadrul criminologiei. Cercetând victima, la nivel sociologic,
psihologic şi biologic el evidenţiază diferite tipuri ale acesteia. Concomitent el mai studiază
asemenea victime cum ar fi: recidiviştii şi aşa numitele pseudo victime. Atenţie deosebită R.
Gasser acordă măsurilor de prevenire, de protecţie a victimelor faţă de atentatori. Aceste măsuri
el le diferenţiază în funcţie de faptul la care nivel (sociologic, psihologic, biologic) ele sunt
efectuate sau promovate.
În primul său studiu “Victimologia – ce este şi care este viitorul ei?" profesorul canadian
Ezzat A. Fattah definind victimologia, menţionează că această disciplină reprezentă o ramură a
criminologiei, fiind preocupată nemijlocit de victima infracţiunii şi care cumulează totalitatea
cunoştinţelor biologice, psihologice şi sociologice despre victimă. Concomitent, tratând noţiunea
de victimă, Fattah susţine ideea validităţii acesteia nu numai în cazul persoanelor fizice, dar şi
juridice, animalelor, precum şi a societăţii în ansamblu – în situaţiile când instituţiilor acesteia li
s-a cauzat prejudicii prin fraudă. În plan teoretic Fattah prevede dezvoltarea studiilor
victimologice pe trei direcţii principale: problema obiectului victimologiei; elaborarea clasificării
şi tipologiei victimelor; elaborarea teoriei victimologice, capabile să explice de ce unele persoane
mai repede sau mai frecvent ca altele devin victime ale delictelor penale. Ulterior, în lucrarea sa
de doctorat “Este oare victima vinovată?" (1971), profesorul Ezzat A. Fattah, formulează o serie
de concluzii relevante privind buna înţelegere a fenomenului criminalităţii pornind de la analiza
personalităţii, comportamentului, mediului înconjurător şi chiar a anumitor caracteristici
înnăscute ale victimei.
În 1974, la Tokio a văzut lumina tiparului culegerea de studii “Infracţiunea şi victima:
victimologia în Japonia", în care sunt examinate diverse probleme ce ţin de vinovăţia victimei,
victimele omorurilor săvârşite de rude, victimele infracţiunilor sexuale etc. Un deosebit interes
prezintă meditaţiile asupra victimităţii generale, dependente de caracteristica socială, rolul şi
sexul victimei şi victimităţii speciale, dependente de proprietăţile şi atribuţiile personalităţii,
meditaţii care se conţin în lucrarea directorului Institutului de victimologie Koichi Miyazawa
"Starea actuală şi viitorul cercetărilor victimologice în Japonia" şi care prefaţează culegerea
indicate anterior.
În U.R.S.S. primele publicaţii ce abordau probleme de victimologie apar la sfârşitul
anilor 60 ai secolului trecut, lucrările savanţilor ruşi fiind dedicate sociologiei şi psihologiei
victimei, rolului ei în etiologia actului infracţional, "vinovăţiei victimei", necesităţii studierii
personalităţii şi comportamentului victimei în scopul descoperirii, cercetării şi prevenirii
infracţiunilor, protecţiei şi reparării prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune etc.
Pot fi menţionaţi următorii cercetători: Lev Frank (1972, 1977), David Rivman (1971, 1975),
Vasimea Minskaia (1971,1988), Viola Rîbaliskaia (1975, 1983, 1988), Veniamin Polubinski
(1977, 1979), Evghenii Ţentrov (1971, 1982), Vladimir Kudreavţev (1960), Nineli Kuzneţova
(1967, 1969), Vladimir Konovalov (1982), Valerii Vandîşev (1978, 1989), Skripkin V.G. (1984),
Lukicev O.V. (1997), Gorşenkov A,G. (1999), Şafikov Iu. S. (1999), Gluhova A.A. (1999),
Nadtoka S.V. (1999),Ghintovt E.A. (2000), Usmanov D.R. (2000), Fiodorov A.V. (2000) etc.
Problematica victimologică este elucidată şi în lucrările elaborate de Arefiev A.Iu., Gorşenkov
G.N., Dieacenko A.P., Kvaşis V.E., Sorokoteaghina D.A., Zabreanski Gh.I., Smoleac L.I., unele
aspecte victimologice fiind cercetate în cadrul altor teme de către un şir de criminologi şi
criminalişti ruşi cum sunt: Antonean Iu.M., Bîşevschi Iu.V., Goreainov C.C., Konev P.S.,
Krasikov A.N., Kuzneţova N.N., Pobegailo E.F., Starcov O.V., Şestacov D.A. etc.
Un rol deosebit în promovarea disciplinei victimologia în spaţiul ştiinţific post-sovietic
revine, de asemenea, lucrărilor realizate de juriştii şi criminologii ucraineni Bagrii-Şahmatov
L.V. (1995), Djuja O.M. (1994), Tuleakov V.A. (2000), Guliman B.L. (1994), Hristenko V.E.
(2001).
După cum am mai subliniat anterior, începând cu anii 60 victimologia a căpătat o largă
răspândire în lume. În SUA, Canada, Marea Britanie, Japonia, Franţa activează multiple centre
ştiinţifice, sunt editate numeroase reviste de specialitate, funcţionează multiple centre de
asistenţă a victimelor, în mod regulat apar emisiuni radio şi televizate ce ţin de domeniul
victimologiei. În multe ţări au fost elaborate şi adoptate la nivel legislativ programe de protecţie
a victimelor, precum şi a martorilor în procesele penale, activează eficient asociaţii obşteşti ale
victimelor anumitor categorii de infracţiuni (viol, escrocherii), ale părinţilor, copiii cărora au
suferit în urma infracţiunilor.
Cercetările victimologice care au luat amploare în ţările occidentale în a doua jumătate a
secolului al XX-lea au influenţat adoptarea în unele state a actelor legislative orientate spre
protejarea victimelor infracţiunilor. Astfel, în Noua Zeelandă în 1963 a fost adoptată, pentru
prima dată în lume, legea privind compensarea prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune.
Apoi, astfel de acte normative au fost adoptate în Anglia, unele state ale SUA, provincii ale
Canadei şi în Australia.
Această “expansiune” internaţională a victimologiei s-a produs nu fără aportul pionierilor
victimologiei şi a celor mai devotaţi adepţi ai acestei discipline care din 1973, odată în trei ani,
îşi dau întâlnire pentru a lua în dezbatere cele mai actuale probleme de specialitate. În 1973 la
Ierusalim, având în calitate de organizator pe victimologul Israel Drapkin, a avut loc primul
simpozion internaţional care a luat în dezbatere problematica victimologică. Raportorii au pus în
discuţie noţiunile cheie ale disciplinei - “victimologie”, “victima infracţiunii”, “raportul dintre
infractor şi victimă”. La simpozionul dat au fost abordate şi aspecte ce ţin de atitudinea societăţii
civile faţă de victimele infracţiunilor.
Cel de-al doilea simpozion internaţional, organizat de către profesorul Stephen Schafer,
şi-a desfăşurat lucrările la Boston în 1976. În centrul atenţiei au fost problemele legate de
realizarea cercetărilor victimologice comparate, precum şi privind necesitatea elaborării
măsurilor de prevenire orientate spre victima infracţiunii, rolul persoanei vătămate în procesul
penal.
Al treilea simpozion internaţional a avut loc în oraşul german Münster în 1979.
Participanţii la simpozion au abordat o gamă largă de probleme imanente aspectelor
teoretic şi metodologic privind chestionarea sociologică a victimelor. Atenţie sporită le-a fost
acordată problemelor victimizării în ţările în curs de dezvoltare. În cadrul acestui simpozion, la
iniţiativa lui Hans-Joachim Schneider, a fost fondată Societatea Internaţională de Victimologie
(SMV). Societatea este o organizaţie cu scop lucrativ, având statut de asociaţie consultativă pe
lângă Organizaţia Naţiunilor Unite şi Consiliul Europei. Societatea întruneşte în rândul ei
profesori, avocaţi, lucrători sociali, studenţi etc., cu alte cuvinte pe toţi cei, care au un interes
pentru victime. Ea a jucat un rol important în perfectarea Declaraţiei principiilor fundamentale
ale justiţiei privind victimele infracţiunii şi abuzului de putere, adoptată de Asambleea Generală
a ONU la 29 noiembrie 1985.
În anul 1980, la Washington, a fost convocat Congresul Internaţional al victimologilor
care, paralel cu alte probleme, a examinat violenţa în familie şi atitudinea faţă de victime. În anul
1982, la Tokio, s-a desfăşurat cel de-al IV-lea Simpozion Internaţional asupra problemelor
victimologiei la care au fost expuse îndoieli referitoare la accentuarea exagerată a drepturilor
persoanei vătămate, ceea ce poate leza drepturile procesual-penale ale învinuitului. Au fost
prezentate şi primele rezultate ale aplicării Legii privind compensarea prejudiciului cauzat
victimelor infracţiunilor de violenţă. La cel de-al V-lea Simpozion Internaţional care s-a
desfăşurat la Zagreb, în anul 1985, au fost examinate problemele victimizării oamenilor, inclusiv
a persoanelor străine şi turiştilor, precum şi statutului juridic al persoanelor vătămate în dreptul
penal şi procesul penal.
În august 1994, Societatea Australiană de Victimologie a organizat lucrările celui de al
VIIIlea Simpozion Internaţional de victimologie. În centrul dezbaterilor au fost problemele ce ţin
de politica de stat şi practica victimologică, legătura dintre victimologie şi criminologie,
chestiuni referitoare la metodologia protecţiei victimei şi reparării prejudiciilor aduse prin
infracţiune.
Numeroşi raportori, precum John Dussich, Yoshiko Fujiwara şi Asami Sagisaka
(Japonia), Suzanne E. Hatty, Nanette J. Davis şi Stuart Burke (Australia), Xin Ren (China),
Vesna Nikolici Ristanovici (Serbia) etc. au stăruit asupra problemelor ce ţin de victimizarea
femeilor, traficul ilegal de femei şi victimizarea în urma violenţei familiale.
 La 24-29 august anul 1997 în oraşul Amsterdam, sub egida ONU şi Consiliului Europei,
s-a desfăşurat cel de-al IX-lea Simpozion internaţional al victimologilor la care au participat
peste 700 de delegaţi din 56 de state ale lumii. Pentru prima dată la acest forum au participat
reprezentanţi ai Rusiei, Ucrainei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi ai altor ţări din CSI.
Problematica principală a simpozionului – protecţia juridică şi organizarea ajutorului social al
victimelor infracţiunilor; desăvîrşirea activităţii de prevenire a victimizării; activitatea poliţiei şi
organelor judecătoreşti privind asigurarea securităţii şi apărarea drepturilor şi intereselor
victimelor şi martorilor infracţiunilor; sporirea eficacităţii instituţiilor de compensare a
prejudiciului; cooperarea internaţională şi integrarea forţelor organizaţiilor naţionale de acordare
a ajutorului victimelor infracţiunilor; perfectarea metodicilor cercetărilor ştiinţifice, predarea şi
studierea victimologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă şi complexă.
Cel de-al X-lea Simpozion Internaţional de victimologie a avut loc la Monreal, la 6
august 2000 şi a înregistrat 1200 de participanţi din Europa, Asia, America de Nord şi Sud,
Africa şi Australia. Prezidat de profesorul Jan van Dijk, preşedinte al Societăţii, dna Marie-
Marthe Cousineau, preşedinte al Comitetului ştiinţific şi Hans-Joachim Shneider, cofondatorul
Societăţii, Simpozionul a luat în dezbatere tot spectrul de probleme ce ţine de contracararea
tuturor formelor de violenţă la scară mondială.
Al XI-lea Simpozion Internaţional de victimologie, organizat de Societatea Mondială de
victimologie a avut loc la Stellenbosch, Africa de Sud, la 13 – 18 iulie 2003, derulînd cu
genericul „Noi orizonturi pentru victimologie”. Au fost puse în discuţie următoarele probleme:
victimele torturilor, justiţia de restabilire, violenţa faţă de femei şi copii, victimele corupţiei,
copiii – victime, victimele terorismului, victimele transnaţionale, victimele abuzului de putere,
traficul de femei şi de copii.
În încheierea acestui scurt istoric al apariţiei, dezvoltării şi afirmării victimologiei ţinem
să subliniem rolul cu totul deosebit pentru destinele acestei discipline care revine Congresului al
VII al ONU “Cu privire la prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor” din 1985. Aşa
cum am menţionat mai sus, graţie Societăţii Internaţionale de Victimologie, Congresul a adoptat
“Declaraţia privind principiile justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzului de putere”,
document de o valoare specială pentru dezvoltarea în continuare a bazelor teoretice ale
victimologiei, precum şi a cadrului legislativ vizavi de protecţia victimelor.
Studiul sistematic al victimei a fost propus, pentru prima oară, de către avocatul român
Beniamin Mendelshon în anul 1940 care, în lucrarea sa „The Victimology” propune constituirea
unei noi discipline ştiinţifice numite victimologie.
Pentru prima dată, noţiunea de victimologie a fost utilizată de B. Mendelsohn la Conferinţa
psihiatrilor care avut loc în 1947 la Bucureşti. El a prezentat un raport "Orizonturi
biopsihosociale noi: victimologia", în care menţionează necesitatea afirmării unei ştiinţe noi
despre victima infracţiunii.
Mendelshon îşi începe cercetările în acest nou domeniu pornind de la studiul victimelor
infracţiunii de viol, adoptând conceptele şi teoria psihanalizei freudiene. El pleacă de la
constatarea că toate disciplinele care au legătură cu delincvenţa studiază numai parţial realitatea
pentru că au în vedere doar agresorul, nu şi victima. Or, victima există, de multe ori independent
de infractor. Autorul introduce noţiunea de „complex criminogen” care se compune din studiul
criminalului în corelaţie cu studiul victimei, şi cea de „cuplu penal”, format din cuplul antagonist
criminal-victimă în permanent conflict şi adversitate. Cea mai interesantă teză introdusă de
Mendelshon este „receptivitatea victimală” a unor persoane, adică predispoziţia înnăscută a
unora de a deveni victime.
Profesorul german de drept penal Hans von Hentig în volumul „The Criminal and His
Victim” (Criminalul şi victima lui), apărut în anul 1948, şi în lucrările sale ulterioare 2 s-a ocupat
de vulnerabilitatea presupusă a unor categorii de indivizi cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte
bătrâni, imigranţi recenţi, membrii unor grupuri minoritare, cei cu tulburări mentale. El a analizat
fenomenul concret al victimei, stabilind prenoţiuni şi concepte utilizate în victimologie,
2
„Zur Psychologie der Einzeldelikte” şi „Das Verbrechen”.
evidenţiind posibilităţile de interacţiune dintre infractor şi victimă, precum şi rolul victimei în
desfăşurarea acţiunii infracţionale. Din aceste cosiderente unii autori îl consideră pe H. von
Hentig iniţiatorul victimologiei ca ştiinţă distinctă3.
Între 1947-1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile victimale, conţinutul specific
al individualităţii victimale, esenţa etică a conflictului agresional desprins din acţiunile
comunităţii, necesitatea reintegrării sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor.
În anul 1961, italianul Filippo Gramatica, în volumul „Principi di difesa sociale”,
elaborează profilaxia victimală după gradul de victimizare şi capacitatea de recuperare
individuală, restabilirea unor relaţii sociale şi a interacţiunii noi stabilite cu comunitatea,
edificarea unei structuri pentru aplicarea sistematică a tratamentului victimal. În anul 1966, Ezzat
Abdel Fattah, în studiul „Quelques problemes posés à la justice pénale par la victimologie”,
evidenţiază modul în care actul agresional exercită o presiune constantă şi puternică asupra
victimei, obligând-o să participe, în orice mod, la actul agresional.
Cercetările în domeniu au continuat şi s-au diversificat, victimologia devenind, cu adevărat,
o şiinţă individuală. În 1973 are loc, în Israel, primul Colocviu Internaţional de Victimologie,
după care au urmat şi altele, punându-se bazele acestei ştiinţe noi.
Cercetările continuă şi individual, remarcându-se nume importante ca: T. Sellin şi M.
Wolfgang – „The Resurement of Delinquency” (1970), S. Schafer – „Victimology. The Victim
and His Criminal” (1977), W. Middendorf – „Die Opfer des Betruges” (1988) etc.
Şcoala românească de victimologie continuă drumul început de Mendelshon. Astfel, în
1985 criminologul Vasile Stanciu publică la Paris volumele „Les droits de la victime” şi
„Criminalitatea Parisului”. El consideră că există victime prin definiţie: săracii, bolnavii,
imigranţii, persoanele cu un instinct slab de conservare şi propune o strategie de prevenire a
crimei prin preceptul defensivei şi al revendicării drepturilor deoarece indivizii sunt victime ale
mediului social. În anul 1988, psihologul Tiberiu Bogdan editează, în colaborare, volumul
„Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul judiciar”. Aici analizează pe larg conceptele
de victimă, victimizare şi riscuri victimale, şi elaborează o concepţie structurală despre
identificarea agresorilor. Cercetările de specialitate sunt continuate de alte nume importante din
domeniu, criminologi, psihologi, medici legişti, profesori universitari în ştiinţe juridice,
magistraţi etc.: Aurel Dincu, Ion Gheorghiu-Brădet, Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea,
Tudorel Butoi, Constantin Păunescu, Iancu Tănăsescu, Rodica Mihaela Stănoiu, Gheorghe
Nistoreanu, Costică Păun şi alţii, dovedind că victimologia este o ştiinţă aflată în permanentă
evoluţie.

Scopul şi sarcinile victimologiei

Cercetarea criminologică are un caracter mai mult sociologic, stabilind circumstanţe în
care s-a produs infracţiunea şi calităţile victimei, care într-o anumită măsură au oferit condiţii
pentru declanşarea unor acţiuni criminale şi aducînd "multiple informaţii în sprijinul evaluării şi
explicaţiei motivelor săvîrşirii anumitor categorii de infracţiuni care se produc cu anumită
frecvenţă".4 Investigaţia victimologico-psihologică îşi pune scopuri oarecum tangenţiale cu cele
ale crimonologiei, determinate de interesul pentru personalitatea victimei infracţiunii.
Unul din scopurile principale constă totuşi în reabilitatea victimelor, deoarece acestea
suportă daune psihice profunde, pierderea încrederii în lumea înconjurătoare şi în forţele proprii
etc.
În sfîrşit, scopul principal al victimologiei este preîntîmpinarea săvîrşirii infracţiunilor.
Printre sarcinile victimologiei se înscriu:
- studierea procesului de victimizare şi a rolului victimei în mecanismul actului
infracţional;

3
Este vorba despre psihologul român Tiberiu Bogdan (în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 148) şi despre N. Mitrofan,
V. Zdrenghea, T. Butoi (în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 73).
4
"Dicţionar de sociologie", Babel, Bucureşti, 1993, p. 669.
 - stabilirea pronosticului victimologic, deoarece cunoscînd mecanismul de victimizare,
metodele şi tipurile de victimizare, caracteristicile victimelor, locul şi perioada de timp ce
corelează cu procesul de victimizare, este posibil a preciza nivelul victimizării în plan statistic;
- sarcina informativ-practică, de informare a potenţialelor victime despre metodele de
comitere a infracţiunilor;
- recuperarea pagubei şi înlăturarea consecinţelor infracţiunii; aceste principii sunt
garantate prin faptul că Consiliul Europei, în 1983, a adoptat Convenţia Europeană despre
restituirea pagubei victimelor infracţiunilor de violenţă;
- victimoterapia, ce ar include elaborării metodologice de comportare cu victima, de
audiere a acesteia, precum şi de creare a unui sistem de reabilitare a victimei.5

Metode şi tehnici de cercetare în victimologie6

Victimologia este o ştiinţă care foloseşte procedeele de investigare comune celorlalte
ştiinţe sociale, pentru o cercetare juridică interdisciplinară. Metodele de cercetare vor prezenta
complexele interindividuale dintre victimă şi agresor, acţiunea grupurilor sociale asupra fiecăruia
dintre aceştia şi chiar relaţiile dintre grupurile sociale cunoscute, scopurile acestor grupuri.
Consecinţele metodologice constau în explicarea fenomenelor globale, corelaţia acestora şi
perceperea evoluţiei stării agreso-victimale, creându-se posibilităţi de previziune care definesc
această stare.
Metoda logică. Metoda logică este reprezentată de procedeele şi operaţiile specifice
utilizate pentru stabilirea genezei şi a structurii raporturilor interindividuale sau sociale apărute
în sistemul de fenomene agreso-victimale ca realităţi obiective. Orice acţiune-inacţiune
agresională se referă la un principiu de identitate, de apărare a unor interese care vor califica
acţiunea ca fiind pozitivă sau negativă, a cărui finalitate o individualizează. Rezultă că la
conflicte de valori şi atitudini asemănătoare vor apărea efecte victimale asemănătoare. Când
acţiunile-inacţiunile agresive se degradează sau se amplifică, pentru a permite apariţia altor
atitudini din partea agresorului, acest fenomen se va repercuta şi la nivelul efectelor victimale,
păstrând conţinutul agresiunii.
Metoda tipologică. Această metodă stabileşte o mulţime de trăsături constante existente
permanent în cadrul fenomenului agreso-victimal, analizând diferenţierea calitativă şi cantitativă
a acestora şi eliminând trăsăturile neesenţiale. Metoda stabileşte prototipuri de victimă în funcţie
de diferite criterii: mediul socio-cultural, tipologia valorilor afectate (fizic, material, psihic,
moral, religios, politic), modul de viaţă şi tipul de civilizaţie frecventat, calculul coeficientului de
intensitate al participării victimei la agresivitate, volumul şi dinamica victimizărilor (global şi pe
sectoare de victimizare). Procesele de interacţiune agresor-victimă şi comportamentele de grup
ale victimelor vor fi apreciate şi delimitate în categorii de victime dependente de: acţiunile-
inacţiunile victimelor, particularităţile actelor şi mijloacelor utilizate, consecinţele actelor
victimizatoare, structura de ansamblu a fenomenului victimal.
Metoda clinică. Metoda explică fenomenul victimal ca fiind expresia generalizată a
cazurilor individuale de victimizare pentru a se stabili un diagnostic şi a se prescrie tratamentul
corespunzător fiecărei victime. Această formulă se aplică pornind de la anamneza cazului de
victimizare pentru a se înţelege diversitatea cauzelor şi condiţiilor concrete pornind de la
trăsăturile de personalitate ale victimei. În baza diagnosticului se va stabili un tratament de
natură psiho-socială pentru reducerea efectelor victimale sau pentru eradicarea lor prin evitarea
antagonismelor dintre agresori şi victime urmând ca, într-o fază ulterioară, să se identifice şi
aplice măsuri de integrare a victimei în raporturi normale, de natură familială, socială, juridică şi
religioasă.
Metoda comparativă. Această metodă propune ca după observarea, înţelegerea şi
discutarea elementelor şi factorilor incluşi în două fenomene, acte, evenimente, să se procedeze

5
Bujor V., Manole-Ţăranu D., op. cit., p. 13.
6
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 173-179.
la evidenţierea asemănărilor sau deosebirilor dintre ele. Metoda se bazează pe ipoteza că esenţa
elementelor sau factorilor care compun un fenomen rezidă în asemănarea sau deosebirea relativă
sau radicală de un alt fenomen, în cadrul mai larg al relaţiilor umane. Pentru explicarea
fenomenului victimal potrivit acestei metode se recurge la următoarele procedee:
 procedeul concordanţei presupune depistarea acelor elemente care se regăsesc în două sau
mai multe fenomene agreso-victimale, constituind cauza generatoare sau condiţia lor
favorizantă;
 procedeul diferenţelor identifică acele elemente specifice ale unui anumit act sau fenomen,
care nu se regăsesc în celelalte, constituind cauza generatoare sau condiţia favorizantă unică;
 procedeul variaţiilor concomitente impune investigarea evenimentelor anterioare producerii
unui rezultat după criteriul că, ori de câte ori fenomenul anterior se modifică în acelaşi mod
cu rezultatul său, înseamnă că primul este cauza secundului.
Metoda statistică. Metoda statistică apreciază fenomenul victimal în funcţie de
repetabilitatea cantitativă şi numerică a anumitor categorii determinate de cauze, condiţii,
evenimente etc. Studiind cazurile individuale din care va rezulta modul cum s-a produs efectul
victimal, se ajunge la o cauzalitate singulară. Scopul metodei este de a culege informaţii pentru
compararea lor. Prin identificarea acestora se determină o anumită concluzie statistică privind
coeficienţii de dependenţă a fenomenului victimal de actele agresionale. În acest mod se vor
cunoaşte dimensiunile fenomenului victimal, intensitatea şi structura efectelor victimale,
periodizarea sau mutaţiile acestora pentru un anumit cadru socio-teritorial.