UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DIPLOMĂ
- Criminologie -
Metode şi tehnici de cercetare
criminologică

PLANUL LUCRĂRII

CAP.1 Aspecte introductive

1.1 Metodologie, metodă şi tehnică

1.2 Etapele cercetării
CAP.2 Metode

2.1 Teorie şi metodă în criminologie

2.1.1 Consideraţii generale
2.1.2. Privire istorică
2.1.2.1 Şcoala clasică
2.1.2.2 Şcoala cartografică
2.1.2.3 Şcolile tipologice
2.1.2.4 Şcoala sociologică
2.1.3 Tendinţe actuale
2.2 Metode particulare utilizate în domeniul criminologiei
2.2.1 Metoda observaţiei
2.2.2 Metoda experimentală
2.2.3 Metoda clinică
2.2.4 Metoda tipologică
2.2.5 Metoda comparativă
2.2.6 Metoda de predicţie

CAP.3 Tehnici

3.1 Observaţia
3.1.1 Caracterizare
3.1.2 Tipuri de observaţie
3.1.3 Tipuri de observatori
3.1.4 Relaţia observator – observat

3.2 Chestionarul
3.2.1 Caracterizare
 3.2.2 Tipuri de chestionar
3.2.3 Alcătuirea chestionarului
3.3 Interviul
3.3.1 Caracterizare
3.3.2 Tipuri de interviu
3.3.3 Realizarea interviului
3.4 Tehnica documentară
3.4.1 Caracterizare
3.4.2 Tipuri de documente
3.4.3 Tipuri de analiză
3.5 Tehnici secundare
3.5.1 Caracterizare
3.5.2 Testele
3.5.3 Scala de atitudini

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
 CAP. 1 Aspecte introductive

Apărută mai târziu, la sfârşitul secolului XIX, criminologia s-a

dezvoltat încontinuu, ajungând în zilele noastre să se prezinte ca o ştiinţă
bine structurată şi consolidată.

Naşterea criminologiei ca ştiinţă este cel mai adesea legată de

momentul apariţiei, cu un secol în urmă, a lucrărilor lui Cesare Lombroso,
Enrico Ferri şi Raffaele Garofaro.
Problematica crimei şi a autorului ei a preocupat însă gândirea umană
cu mult înaintea secolului XIX. Mărturie stau operele filosofice şi literare ale
antichităţii. Tragedia lui Oedip a fascinat generaţii întregi de cercetători din
diferite domenii, reprezentând una din sursele principale de inspiraţie ale
psihanalizei lui S. Freud, dar având şi consecinţe importante pentru evoluţia
criminologiei.
 Din punct de vedere teritorial, criminologia are un domeniu foarte larg
de experimentare, ea preocupând aproape toate ţările lumii. Stau mărturie în
acest sens tratatele, monografiile, manualele de criminologie, institutele,
laboratoarele, asociaţiile şi congresele de criminologie, predarea
criminologiei în universităţi, toate acestea dovedind interesul şi importanţa
criminologiei în sistemul ştiinţelor social-umane contemporane.
Cercetarea criminologică a fost de asemenea favorizată şi de existenţa
în unele ţări a unui cadru instituţional organizat în felul clinicii de psihiatrie,
care a oferit oamenilor de ştiinţă posibilitatea să efectueze unele experimente
şi să verifice unele ipoteze. În acest context prielnic, cercetările cu privire la
crimă, criminal şi criminalitate capătă un caracter constant, prefigurând o
nouă disciplină ştiinţifică.
Din punct de etimologic cuvântul criminologie este format din două
cuvinte de origine greacă: crimen – în sensul originar de acuzaţie şi apoi de
infracţiune – şi logos – la origine discurs, raţiune, iar ulterior ştiinţă.
Dacă am încerca să dăm o definiţie criminologiei, aceasta nu ar putea
fi una exactă, deoarece aceste definiţii se conturează în funcţie de orientările
autorilor lor, care pot fi adepţi ai concepţiilor sociologice în materie de
criminalitate şi criminologie, sau pot privi problema ca adepţi ai concepţiilor
psihologice despre criminalitate.
Criminologii americani E. Sutherland şi D. Cressey afirmă despre
criminologie că este “ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social
”, în special cauzele acesteia şi mijloacele de luptă împotriva acestui
fenomen. Această definiţie menţionează şi problema cauzalităţii şi a
mijloacelor de luptă împotriva acestui fenomen, dar ca şi celelalte definiţii
ale adepţilor sociologiei face trimitere doar la latura socială a criminalităţii,
fără nici o referire la elementele componente ale fenomenului ( crimă,
criminal ).
Conform definiţiilor adepţilor concepţiilor psihologice despre
criminalitate, criminologia se compune dintr-o seamă de crime, fapte
individuale, fapte care sunt săvârşite de anumite persoane – infractori - , care
trebuiesc implicaţi în definiţie, căci fără crime şi criminali nu poate exista
nici criminalitate, ca fenomen social.
Alţi autori include în cercetarea criminologică problema infractorului,
delicventului sub raport social, biologic şi psihologic.
Ca o concluzie la ceea ce an evidenţiat mai înainte, putem defini
criminologia ca ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social şi ca
fenomen individual, crimele săvârşite care o alcătuiesc, persoanele care le-au
comis, cauzele săvârşirii şi mijloacele de prevenire şi combatere.
Istoria de până acum a criminologiei reprezintă o succesiune de
abordări din diverse perspective ale fenomenului criminal: biologică,
sociologică, psihologică, psihiatrică, psihanalitică, genetică, etc.
Este normal ca fiecare din abordările enunţate să fi încercat
cunoaşterea fenomenului criminal din perspective proprii, utilizând metode
şi tehnici de cercetare specifice.
În primele faze criminologia se dezvoltă în cadrul altor discipline
ştiinţifice. Statistica găzduieşte studiul criminologic al stării şi dinamicii
fenomenului infracţional. În cadrul sociologiei îşi fac loc preocupările pentru
studiul influenţei mediului social al criminalităţii, iar în antropologie,
psihiatrie şi psihologie atenţia se îndreaptă către studiul infractorului.
Deoarece nu se constituie încă ca o disciplină autonomă, la sfârşitul
secolului XIX şi începutul secolului XX criminologia se prezintă sub forma
unor capitole în cadrul altor discipline: antropologie criminală, psihologie
criminală şi sociologie criminală.
Studiile întreprinse între cele două războaie mondiale au drept
consecinţă o acumulare de cunoştinţe privind fenomenul criminalităţii şi
plasarea problematicii criminalităţii din rândul disciplinelor amintite într-o
disciplină autonomă.

1.1 Metodologie, metodă şi tehnică

Termenul de metodologie în sens etimologic provine din cuvintele
greceşti: methos – metodă şi logos – ştiinţă; “ştiinţa metodelor”. În sens
literar, metodologia este ştiinţa integrală a metodelor, metoda fiind demersul
raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei
probleme.
Metodologia criminologică este acea parte din criminologie care se
ocupă cu studiul metodelor şi tehnicilor de investigare a fenomenului
infracţional, urmărind integrarea acestora într-un sistem logic şi coerent
potrivit anumitor principii diriguitoare.
Metoda este modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de
cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective. Aşa cum se precizează în
“Dicţionar de filosofie” – 1978 – “aspectul teoretic este cel mai activ al
ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe noi”. Gândirea
metodică asigură corelaţia logică internă şi concordanţa imaginilor noastre
mintale cu realitatea obiectivă.
Pe baza principiilor generale ale gândirii metodice puse la dispoziţie
de materialismul dialectic şi istoric, valabile atât în ştiinţelor naturii, cât şi în
ştiiţele sociale, fiecare domeniu de cercetare dezvoltându-şi propriile sale
reguli şi norme de cunoaştere.
 Albert Brimo defineşte metoda ca acea ordine ce se pune în studierea
şi învăţarea unei ştiinţe urmând condiţiile, particularităţile acelei ştiinţe.
Metoda constituie astfel o încercare de a reduce arbitrarul la ordine, o
modalitate prin care cunoaşterea spontană se va transforma în cunoaştere
critică, gândirea devenind o unealtă de cercetare.
Tehnica sau procedeul nu constituie decât o anumită metodă de
acţiune. ”Felul practic, procedural în care se utilizează o metodă sau alta de
cercetare se numeşte tehnică “ arată Ana Tucicov Bogdan.

1.2 Etapele cercetării

O delimitare strictă între diferite tipuri de cercetare fiind greu de
realizat, rămâne în primul rând valabilă clasica diviziune între cercetarea
fundamentală şi cercetare aplicativă.
În ceea ce priveşte cercetarea fundamentală se face distincţie între
cercetarea fundamentală pură şi cercetarea fundamentală aplicativă.
Cercetarea fundamentală pură introduce în domeniul criminologiei
elemente de psihologie, sociologie, genetică, biochimie, patologie, statistică,
drept şi din orice domeniu care ar contribui la înţelegerea şi explicarea
cauzelor fenomenului criminalităţii. Cercetarea fundamentală direcţionată
cuprinde ştiinţe exacte, cum este istoria naturală a omului şi ştiinţe denumite
culturale.
Unii autori au încercat să minimalizeze rolul cercetării fundamentale,
afirmând că ştiinţa criminologiei nu poate fi definită prin ea însăşi, ci numai
prin ceea ce realizează, cadrul acesteia limitându-se în consecinţă numai la
cercetarea aplicativă. Cu toate acestea, elaborarea unei politici penale
eficiente, ca şi a unor programe de prevenire şi resocializare a infractorilor
nu se poate realiza fără o cunoaştere profundă a cauzelor fenomenului
infracţional.
În criminologie tipurile clasice decurg din dubla finalitate a
cercetărilor. Se are în vedere, pe de o parte studierea fenomenului
infracţional independent de utilizarea imediată a cercetărilor, iar pe de altă
parte rezolvarea unor probleme în mod practic.
Între diferitele tipuri de cercetare un loc important îl ocupă cercetarea
etiologică, care are ca principal obiectiv descoperirea cauzelor care
determină şi a condiţiilor care favorizează săvârşirea infracţiunilor. Acesta
este un subiect controversat, deoarece se pune problema dacă cercetarea
etiologică este o cercetare fundamentală, sau una aplicativă. Conform celor
arătate mai înainte putem spune că această controversă este neîntemeiată,
deoarece cercetarea etiologică se poate încadra în fiecare din cele două
tipuri.
Un alt tip de cercetare este cercetare de evaluare, care îşi propune să
măsoare eficacitatea sistemului judiciar şi urmăreşte să cunoască în ce
măsură sancţiunile penale corespund scopurilor urmărite de politica penală.
O altă împărţire a cercetării poate fi socotită şi cea în cercetare activă
sau de acţiune şi cercetare de tip operaţional.
După unii autori cercetarea operaţională reprezintă în ştiinţele exacte
ceea ce cercetarea activă reprezintă în ştiinţele sociale.
Cercetarea activă este acel tip de cercetare care se preocupă de
schimbarea unei situaţii existente, în sensul ameliorării acesteia. Realizarea
cercetării active presupune o strânsă colaborare între cercetători şi factorii de
decizie din diferite domenii ale vieţii sociale. Ea nu implică neapărat
verificarea unei ipoteze de cercetare şi apelarea la grupuri de control.
 Cât priveşte cercetarea operaţională aceasta poate servi îndeosebi la
alcătuirea unor statistici financiare complete şi unitare, la crearea unui sistem
informaţional pe bază de ordinator la nivelul tuturor instanţelor judiciare, la
reducerea costului şi la creşterea eficacităţii organelor judiciare.
Factorii care delimitează alegerea tipului de cercetare sunt :
·0 natura şi complexitatea temei abordate

·1 formaţiunea cercetătorului

·2 posibilităţile concrete de realizare.

În practică cel mai adesea proiectele de cercetare se realizează prin

întrepătrunderea diferitelor tipuri de cercetare.
Cercetarea ştiinţifică indiferent de tema supusă studiului se va
desfăşura în funcţie de un plan de cercetare, care trebuie să cuprindă etapele
principale ale cercetării, menite să oglindească mersul metodic al gândirii
cercetătorului de la început şi până la finalitatea temei.
Cadrul teoretic sau problematica de cercetare presupune trei faze:
1) determinarea cadrului de referinţă

2) determinarea cadrului conceptual

3) elaborarea ipotezelor de cercetare

1 ) Cadrul de referinţă are rolul de a ne familiariza cu problematica de

cercetare, de a înfăţişa aspectele principale ce urmează a fi studiate şi de a
determina limitele cercetării.
Un rol hotărâtor pentru determinarea cadrului de referinţă revine
documentării, al cărei conţinut şi întindere depinde în special de natura
cercetării întreprinse. Vom face distincţie între cercetarea de documente care
se limitează la identificarea şi examinarea unor date preexistente, cuprinse în
surse de documentare şi cercetare de fapte care constă în culegerea din teren
a datelor necesare.
 Cercetarea criminologică se reduce rareori la cercetarea de
documente, ea cuprinzând aproape întotdeauna şi cercetarea de teren.
Această etapă a cercetării presupune acordarea unui spaţiu suficient
documentării, iar din partea unităţilor în cadrul cărora se realizează
cercetarea presupune acordarea sprijinului în scopul uşurării contactului
criminologului cu sursele de documentare.
2) Cadrul conceptual constă în transformarea unor concepte abstracte,
teoretice în concepte operaţionale, susceptibile de a fi măsurate şi evaluate,
transformare ce constă într-o succesiune de momente prin care se realizează
o dezmembrare a ideii teoretice în elemente, componente măsurabile.
Analiza conceptuală trece prin câteva faze:
4) Definirea nominală a conceptelor care constă în precizarea sensului pe

care îl dăm conceptelor cu care operăm în cercetarea respectivă. Multe

erori se datorează faptului că se utilizează o terminologie ambiguă,
conferindu-i-se aceluiaşi termen sensuri diferite.
5) Dezmembrarea conceptului nominal în diferitele sale elemente
componente, care dă posibilitatea studierii oricărui concept sub toate
aspectele sale. Ca un exemplu putem folosi conceptul de inadaptare, care
poate fi studiat sub aspectul diferitelor manifestări de inadaptare, al
frecvenţei acestora.
6) Despicarea acestor aspecte, dimensiuni în indicatori uşor observabili şi

măsurabili, indicatorul devenind astfel variabilă.

Astfel dimensiunile reţinute au fost transpuse în manifestări concrete
de comportament negativ ( furt, omor, etc.), pozitiv ( cinste, eroism, etc.)
sau indiferent ( jocul de cărţi ), faţă de care reacţia socială poate fi
măsurată, constatându-se gradul de aprobare sau dezaprobare.
7) Sintetizarea datelor obţinute prin formarea indicilor, un indice exprimând

combinarea mai multor indicatori.

3) Elaborarea ipotezelor constă în direcţionarea cercetării,
introducând o ordine logică astfel încât faptele, evenimentele şi procesele
studiate să capete semnificaţie pe plan ştiinţific.
De obicei ipoteza de cercetare este rezultatul unor experienţe teoretice
anterioare unor teorii cu valoare explicativă sau unor experimentări practice.
În astfel de situaţii ipoteza se naşte din date cunoscute, scopul ipotezei fiind
de a confirma , dezvolta sau contesta anumite teorii cu privire la procesele
sau fenomenele studiate.
Când realitatea faptelor contrazice o teorie sau interpretare în ceea ce
priveşte un proces sau fenomen, ipoteza va fi avansată în scopul găsirii altei
explicaţii cu privire la procesele sau fenomenele respective. Astfel ipoteza
nu mai este desprinsă din date cunoscute, infirmând valabilitatea acestora.
Valoarea ipotezei depinde de nivelul atins de disciplina respectivă, de
valoarea teoriei care o sugerează, de varietatea conceptelor utilitate, de
calificarea profesională, de imaginaţia, de perspicacitatea şi experienţa celui
care o formulează.
Cadrul concret al cercetării constituie etapa alegerii şi definitivării
metodelor şi tehnicilor de cercetare.
În cele mai multe cazuri datele obţinute necesită o prelucrare
matematică. Aceasta constă în operaţiuni de înseriere, clasificare, ordonare a
informaţiilor şi folosirea unor profesionişti în materie ( matematicieni,
statisticieni, etc.). datele obţinute sunt grupate în categorii. Categoriile
reţinute vor fi notate convenţional cu cifre de cod. După codificare datele
vor fi prezentate sub formă de tabele. Această operaţiune poartă numele de
tabulare şi poate fi realizată manual, mecanic şi electronic.
 Analiza datelor se face prin prisma ipotezelor elaborate, a confirmării
sau infirmării acestora.
Etapa analizei şi interpretării rezultatelor încheie într-un fel ciclul
cercetării întreprinse.
Ultima etapă constă în valorificarea rezultatelor obţinute de către cercetător.
În ultimii ani se insistă tot mai mult asupra acestei probleme, valorificarea
rezultatelor tinzând să devină o etapă obligatorie a cercetării, ciclul acesteia
considerându-se numai astfel încheiat.

CAP.2 Metode

2.1 Teorie şi metodă în criminologie

2.1.1 Consideraţii generale
Problema legăturii dintre teorie şi metodă în semnificaţia ei generică
şi abstractă aparţine domeniului metodologiei generale a ştiinţelor. Trebuie
însă specificat că această problemă a constituit rar obiect de preocupare
pentru criminologie.
Una dintre temele pe care George Vold le-a dezbătut în lucrarea sa “
Teoretical criminology” se referă la importanţa pe care o ocupă teoria asupra
criminalităţii, în cadrul cercetării criminologice. El subliniază faptul că,
studiind fenomenul infracţional, indiferent de metoda utilizată, criminologul
nu poate descoperii decât ceea ce respectiva teorie îl “abilitează să
descopere”.
Dezbaterea acestei teme de către George Vold reprezintă o excepţie
pentru criminologia occidentală, în care problema legăturii dintre teorie şi
metodă este trecută sub tăcere. În ceea ce priveşte criminologia din ţările
socialiste, nici aceasta nu putem să spunem că dă o importanţă deosebită
acestei probleme, deoarece nu este decât incidental abordată.
 Această problemă, departe de a fi epuizată, se impune în continuare
cercetării ştiinţifice.

2.1.2 Privire istorică

Clarificarea unor astfel de probleme de ordin principial, nu fac
obiectul prezentei lucrări, dar o incursiune fie ea şi sumară în istoria şcolilor
criminologice, va pune în lumină strânsa legătură dintre aceste şcoli şi
metodologia criminologiei.
Prin trecerea în revistă a principalelor şcolii de criminologie: Şcoala
clasică; Şcoala cartografică; Şcoala tipologică; Şcoala sociologică, va fi
ilustrată şi corelaţia dintre enunţul criminologic descriptiv şi enunţul
prescriptiv, aşadar, dintre teorie şi metodă.
Putem defini şcolile criminologice, ca fiind : teorii, concepţii, curente
mai mult sau mai puţin sistematic elaborate în problemele de bază ale
fenomenului infracţional.

2.1.2.1 Şcoala clasică

Şcoala clasică de criminologie şi drept penal ia naştere spre sfârşitul
secolului XIX în Anglia. Reprezentând o noutate pentru intelectualii acelei
epoci, şi-a găsit repede adepţi în alte ţări din Europa şi U.S.A.
Doctrina şcolii clasice asupra fenomenului criminalităţii, are ca
premisă ideea psihologică a hedonismului, potrivit căreia , individul în toate
acţiunile sale este dominat de instinctul de plăcere şi durere. Aplicând, la
domeniul criminalităţii adepţii şcolii clasice au promovat ideea că individul,
determinat de consideraţii hedoniste, alege în mod liber între plăcerea ce
decurge din violarea legii şi pedeapsa care îi va fi aplicată.
 Şcoala clasică a realizat, aşa cum spunea Enrico Ferri, o minunată
anatomie juridică a delicventului şi a elaborat un sistem simetric de norme
represive, dar din păcate, în concepţia sa infracţiunea şi pedeapsa sunt
entităţi juridice abstracte, pe care le cercetează izolat atât de persoana
infractorului, cât şi de mediul în care s-a săvârşit fapta. Infracţiunea este
studiată ca un raport juridic între lege şi actul unui om liber. Cauza
infracţiunii se află în actul de voinţă liberă a infractorului, opinie care atrage
concluzia că o persoană devine infractor pentru că aşa voieşte.
În opinia şcolii clasice răspunderea penală are un temei exclusiv
obiectiv, care constă în fapta infracţională, iar pedeapsa are ca fundament
ideea de justiţie. Se consideră că infracţiunea este un act de voinţă absolut
liberă, iar infractorul a abuzat grav de libertatea de voinţă, dreptatea cere să
fie pedepsit şi totodată pedeapsa trebuie să fie suficient de severă pentru a
excede plăcerii.
Principalii adepţii ai şcolii clasice au fost : în Italia : Becaria, G.
Fillangieri, M. Pagano, F. Carrara, Paolletti, Paggi; în Franţa : Brissot, Ad.
Franck, Ad. Chauveau, Guizot; în Germania : Feuerbach, Mittermayer.

2.1.2.2 Şcoala cartografică

Şcoala cartografică sau geografică s-a dezvoltat, în special, în Europa
între anii 1830 – 1880 , poartă şi numele de şcoala franco-belgiană a
mediului social, denumire ce exprimă concepţia definitorie ce stă la baza
principiilor acestei şcoli criminologice.
Promotorii acestei şcoli au fost belgianul Lambert Jaques Quetelet
(1796 -1874) şi francezul Andre Michel Guerry (1802 – 1866), care au
realizat o statistică a criminalităţii pentru a descoperii anumite legităţi ale
dinamicii acesteia.
 Metoda de cercetare a şcolii cartografice este metoda statistică, care s-
a dovedit potrivită în încercarea ei de a surprinde corelaţii între harta
criminalităţii şi unele variabile economice, sociale şi culturale.
Quetelet a fost printre primii specialişti în ştiinţe sociale care a utilizat
metode statistice şi matematice pentru a analiza influenţa factorilor sociali şi
individuali în etiologia crimei. El a studiat statisticile franceze din anii 1826
– 1830 subliniind constanţa criminalităţii în acea perioadă. Astfel, a sesizat
faptul că infracţiunile contra persoanei predomină în timpul sezonului cald,
în regiunile din sudul Franţei, în timp ce infracţiunile contra proprietăţii sunt
comise mai ales în regiunile din nord, în timpul sezonului rece. Pe această
bază autorul a formulat legea termică a criminalităţii, susţinută şi de Guerry.
Ulterior G. Tarde a evidenţiat faptul că deosebirile ce apar între
structura şi volumul criminalităţii regiunilor din nord faţă de cele din sud,
sunt rezultatul dezvoltării social – economice diferite a acestora şi nu
consecinţele diferenţelor de climă.
Interesat de aspectul geografic, Guerry repartizează departamentele
franceze în 5 (cinci) regiuni, în cadrul cărora constată o regularitate
remarcabilă în ceea ce priveşte criminalitatea. Această constatare a dezvoltat
ideea conform căreia : “precum fenomenele naturale, comportamentul uman
este şi el supus unor legi”.
Asemănător lui Quetelet, dar contrar a ceea ce se credea în acea
epocă, Guerry constată că nici sărăcia, nici instrucţia şcolară nu au o
influenţă directă asupra cifrei criminalităţii. Quetelet susţine că omul nu
săvârşeşte infracţiuni datorită stării de sărăcie, ci ca o consecinţă a trecerii
rapide de la o stare de relativ confort la una de mizerie.
Printre reprezentanţii acestei şcoli se mai remarcă şi nume sonore ca :
G. Tarde M. Joly, H. Sabiller.
2.1.2.3 Şcolile tipologice

Şcolile tipologice se caracterizează prin concepţii asemănătoare cu

privire la geneza infracţiunii, dar şi prin metode apropiate de cercetare.

Teoria pe care o dezvoltă aceste şcolile porneşte de la ideea că

infractorii se deosebesc de ceilalţi indivizi prin trăsături care dezvoltă în
cazul infractorilor tendinţe anormale, ce-i determină să comită infracţiuni, în
situaţii în care ceilalţi indivizi menţin un comportament in limitele legii.
Reprezentanţii acestor şcoli pun în exclusivitate la originile
criminalităţii factori biopsihici, ignorând rolul factorilor de ordin social.
Influenţa mediului economic şi social în care infractorul trăieşte, a gradului
de cultură şi instrucţie, a mediului familiar sunt astfel neglijate aproape total
de cele 3 şcoli tipologice : Şcoala lombroziană; Şcoala testelor psihologice şi
Şcoala psihiatrică.
1) Şcoala lombroziană
Cunoscută sub numele de Şcoala antropologică italiană, a fost
întemeiată de către Cesare Lombroso.
În metodologia de cercetare a criminalităţii Lombroso rămâne în
istoria criminologiei un deschizător de drumuri în studiul multidisciplinar.
Mărturie stau, în acest sens, experimentele asupra celor 400 de criminali
studiaţi în laboratorul de psihiatrie şi antropologie din manicomul şi ocna
penală din Pesaco. Astfel în 1876 îşi publică opera sa principală “Omul
delicvent” în studiul infractorilor folosindu-se de observaţie, de examenul
biologic şi de examenul psihiatric.
Lombroso consideră infractorul ca pe un tip uman pe cale de
regresiune către stadiul atavic (oprire în dezvoltarea lanţului kilogenetic). El
a reuşit să distingă unele trăsături craniene ce se regăsesc în proporţie sporită
la infractori, aşa zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile frontale
foarte pronunţate, pomeţii şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi depărtate,
asimetria feţei şi a deschiderilor nazale şi apendice lumerian al fălcilor.
Din punct de vedere fiziologic Lombroso a constatat o slabă
sensibilitate la durere, ceea ce îl aproprie pe criminal de omul sălbatic.
Lombroso s-a ocupat şi de unele aspecte socio – culturale: tatuaj,
jargon, alcoolism, credinţă şi practică religioasă, literatura criminalilor, etc.
Cei mai de seamă discipoli ai lui Lombroso: Giuseppe Garofaro şi
Enrico Ferri dezvoltă teoria lombroziană, dar îi aduc şi numeroase
modificări.
Introducând în metoda de cercetare un nou indicator, acela de
sentiment moral, Garofaro operează cu o diviziune bipartită a infracţiunii şi
anume: delictul moral, înţelegând prin aceasta actele grave reprobate de
întreaga colectivitate şi delictul juridic sau delictul prin determinarea legii,
socotit astfel datorită unor raţiuni de ordin politic, economic şi social.
Astfel Garofaro ajunge la o tipologie a infractorului diferită de a lui
Lombroso. El împarte infractorii în infractori reali (aparţinând primei
categorii – delicte naturale) şi pseudoinfractori.
Enrico Ferri, care este un continuator al ideilor lombroziene, este
preocupat de factorii individuali în etiologia crimei, dar în egală măsură este
atras şi de factorii sociali. El va întreprinde ample studii în Franţa şi în Italia.
Enrico Ferri a încercat să desprindă, folosind metoda statistică,
anumite “legităţi” ale fenomenului infracţional asemănătoare celor din
domeniul fizicii, cum ar fi aceea a saturaţiei şi suprasaturaţiei, a raportului
invers între omicid şi suicid.
 Deşi remarcăm că E. Ferri în plan metodologic face un efort în
cunoaşterea infracţiunii, a factorilor criminogeni exogeni – endogeni, el nu
va reuşi, totuşi, să descopere mecanismul acestor factori în producerea
criminalităţii, situaţie care se datorează şi aplicării nediferenţiate şi în mod
exclusiv a metodelor statisticii în studiul domeniului general al criminalităţii,
cât şi în studiul personalităţii infractorului. E. Ferri nu reuşeşte să separe
cauzele de ordin general de cele de ordin particular din etiologia crimei.
2) Şcoala testelor psihologice
Şcoala testelor psihologice, legată de începutul secolului XX, continuă
ideea şcolii lombroziene, dar spre deosebire de aceasta tratează debilitatea
mintală ca element al diferenţierii infractorilor faţă de neinfractori.
H. H. Goddard, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei
şcoli, consideră debilitatea mintală ca fiind un factor transmis ereditar şi care
constituie adevărata cauză a crimei, deoarece debilul mintal nu are
capacitatea faptelor sale şi a conţinutului normativului juridic care le
consideră infracţiuni.
Goddard a încercat să valideze următoarele ipoteze de cercetare:
8) cea mai mare parte a infractorilor sunt debili mintali;

9) majoritatea debililor mintali sunt infractori.

Pe loturi reduse, nereprezentative, aceste ipoteze s-au confirmat, însă

cercetările efectuate ulterior au pus în lumină rezultate contradictorii.

3) Şcoala psihiatrică
Apărută la începutul secolului XX, a cunoscut o popularitate foarte
mare datorită îndeosebi influenţei exercitată de Sigismund Freud. La
începutul epocii postbelice şcoala psihiatrică cunoaşte o perioadă de declin
pentru ca după anii ’50 să revină din nou în actualitate.
 Asemănător celorlalte şcoli tipologice şi şcoala psihiatrică a militat
pentru acreditarea tezei despre existenţa unui tip criminal. Astfel , a pledat
pentru un tip de criminal deosebit de ceilalţi indivizi, deosebire ce constă
într-un tip de personalitate aparte, care sfârşeşte prin a deveni criminal,
indiferent de condiţiile sociale în care trăieşte. În exercitarea structurii
acestui tip de personalitate, întâlnim în cadrul şcolii psihiatrice o varietate de
păreri, cu o deschidere care se situează între psihoză şi formele uşoare de
psihopatie.
Indiferent de forma pe care o îmbracă doctrina acestei şcoli a fost
puternic influenţată de S. Freud în ceea ce priveşte rolul hotărâtor atribuit
subconştientului, sentimentului de frustare, complexului lui Oedip din opera
sa, dar mai ales de metodologia folosită de acesta în cercetare.
Metodologia proprie tratamentului psihiatric, având la bază noţiunea
de transfer clinic şi testele proiective, este principala tehnologie de cercetare
şi terapie folosită în prezent în criminologia clinică.
Şcoala psihiatrică deşi a păşit pe tărâmul ştiinţelor moderne prin
vindecarea nevrozelor prin metoda psihanalizei, cunoaşte critici în privinţa
doctrinei sale care absolutizează rolul instinctelor faţă de conştiinţă,
ignorând interacţiunea factorilor de orice fel în procesele neuropsihice
umane.

2.1.2.4 Şcoala sociologică

 Începuturile şcolii psihologice sunt strâns legate de numele şcolii
cartografice, dar şi de publicarea în 1914 a lucrării lui B. Goring “ The
English Convict”, elaborată ca o replică a teoriei lombroziene asupra crimei.
Cercetările lui Goring au fost efectuate pe un eşantion de 3000 de
deţinuţi recidivişti. Astfel, el a descoperit 96 de trăsături specifice ale celor
studiaţi, descoperire care infirmă teoria criminalului înnăscut al lui
Lombroso şi aduce în prim plan mediul social ca factor criminogen. Cu toate
acestea, însă, nu neagă total o inferioritate fizică a infractorului.
Şcoala sociologică, care a cunoscut o mare audienţă în criminologie,
înregistrează ca factor important în dezvoltarea sa afirmarea în acea epocă a
sociologiei ca ştiinţă, ca şi faptul că îndeosebi în U.S.A. criminologia se
studia în cadrul instituţiilor sau departamentelor de sociologie de pe lângă
universităţile americane, tradiţie ce s-a păstrat întrucâtva până în zilele
noastre. Şcoala sociologică se concentrează pe de o parte în jurul analizelor
statistico – matematice, încercând să surprindă legătura ce există între
variaţiile criminalităţii şi unele aspecte de organizare socială, iar pe de altă
parte în direcţia cunoaşterii formării personalităţii în cadrul proceselor de
socializare care conduc la modificarea şi orientarea potenţialului mental
înnăscut.
Un real interes în doctrina şcolii sociologice este îndreptat către teoria
lui E. Durkheim a cărui primă trăsătură este punctul de vedere conform
căruia criminalitatea este un fenomen social normal care se manifestă
inevitabil în toate societăţile. Întrucât nu există societate în care indivizii să
nu se abată de la reguli, este inevitabil ca dintre aceste abateri unele să
prezinte caracter infracţional. De aici tragem concluzia că infracţionalitatea
este determinată în primul rând de structura socio – culturală căreia îi
aparţine. Criminalitatea trebuie înţeleasă şi analizată, nu prin ea însăşi, ci în
strânsă legătură cu o cultură determinată în timp şi spaţiu.
O altă contribuţie valoroasă în planul analizei criminologice este
reprezentată de elaborarea de către Durkheim a conceptului de anomie, în
sensul de slăbire a rolului normelor sociale, această anomie apărând ca
urmare a tendinţelor crescânde ale individului spre satisfacerea unor idealuri
de confort material şi prestigiu social.
Imposibilitatea realizării pe cale legală a idealurilor presupuse duce la
încălcarea normei. Conceptul de anomie este reluat ulterior şi de sociologul
american R. K. Merton care îl utilizează în explicarea fenomenului criminal.
Pe plan metodologic, şcoala sociologică aduce în criminologia
secolului XX metode de cercetare proprii sociologiei comportamentului
( behaviorismul ), caracterizate prin procedeele experimentale standardizate
de analiză a comportamentului infractorului.
Printre cei care şi-au adus contribuţia la studiul sociologic al crimei
putem numi la loc de seamă pe : Liszt în Germania, A. Prins în Belgia, Van
Hammel în Olanda, iar ulterior pe Nicefora şi Grispigni în Italia.

2.1.3 Tendinţe actuale

După părerea majorităţii oamenilor de ştiinţă, în prezent criminologia
occidentală traversează un moment de criză. Se vorbeşte în acest sens despre
o ruptură de criminologia tradiţională. Cauzele sunt multiple, dar reţinem ca
fiind relevant eşecul teoriilor tradiţionale cu privire la prevenirea şi
combaterea infracţionalismului faţă de creşterea rapidă a acestui fenomen.
O lungă perioadă de timp criminologia a înclinat spre acceptarea
practicilor clinicienilor, în centrul cărora se afla studierea personalităţii
infractorului, care era considerat un inadaptat. Metodele clinicienilor vizau
un tratament şi o readaptare a individului în societate. În prezent asistăm la o
revenire la mijloacele clasice de sancţionare, care are ca punct central
reconsiderarea ideii de justiţie, pedepsele de scurtă durată şi alte metode de
sancţionare mai blânde fiind considerate ca ineficiente.
Tendinţa de a schimba perspectiva criminologiei tradiţionale apare
foarte pregnant în cadrul orientării numite “criminologia reacţiei sociale”. În
centrul acestei orientări se află efortul de revalorizare a puterii societăţii
organizate pentru a-şi cunoaşte şi stăpânii propriile criminogeneze, pentru a-
şi reforma ordinea de drept şi reconsidera sistemul represiunii prin repunerea
în drepturi a răspunderii penale, a ideii de justiţie şi a sistemului penitenciar.
Doctrina pozitivistă contemporană susţine apărarea cu maximă rigoare
a valorilor contra criminalităţii, opunându-se exceselor ce ar putea să apară
în aplicarea unora din tezele doctrinei noii apărării sociale. Sub aspect
doctrinal criminologia românească întemeiată de I. Tanoviceanu şi
dezvoltată de Vintilă Dongoroz, Vespesian Pella şi Traian Pop aparţine
curentului pozitivist ştiinţific, cu deschideri ample şi tendinţe de evoluţie
spre marile principii renovatoare ale doctrinelor pozitiviste contemporane
necesare reformării operei reacţiei societăţii contra criminalităţii.
O altă orientare este cea de inspiraţie marxistă, denumită criminologia
radicală, care readuce în discuţie cauzele sociale ale infracţionalismului:
exploatarea capitalistă inegalitatea în distribuirea puterii, şomajul, etc.
Promotorii acestei teorii consideră că îndreptarea greşelilor societăţii
s-ar putea realiza chiar în cadrul relaţiilor de producţie existente prin
perfecţionarea continuă a societăţii şi stabilirea unui echilibru adecvat între
diferite grupuri sociale.
Într-o concepţie marxistă nu există legi generale criminologice pentru
toate timpurile. Fiecare epocă îşi are legile şi regularităţile proprii, şi anume,
aceste legi şi regularităţi sunt determinate de forţa producţiei şi de tipul de
producţie a societăţii respective. Nu există o singură criminologie, ci mai
multe şi anume criminologia fiecărei epoci istorice şi a claselor sociale
respective.

2.2 Metode particulare utilizate în domeniul criminologiei

2.2.1 Metoda observaţiei

Observaţia reprezintă una dintre principalele metode particulare
utilizate pentru cunoaşterea cât mai aprofundată a fenomenului criminalităţii.
Deoarece psihicul omului este legat nemijlocit de activitatea sa, se
manifestă în acţiunile şi faptele sale. Observarea acestor acţiuni, a actelor
sale de conduită, a manifestărilor sale verbale şi de altă natură, precum şi
analiza lor face posibilă cunoaşterea ştiinţifică, în anumite limite a psihicului
uman.
Observaţia, reprezentând izvorul cunoaşterii, momentul contactului
iniţial dintre subiect şi obiect, niciuna dintre metodele particulare – clinică,
tipologică, predictivă – nu se poate dispersa de ea.
Metoda observaţiei cunoaşte două forme :
10) observaţia empirică

11) observaţia ştiinţifică

12) Observaţia empirică

Observaţia empirică apare în mod spontan în contactul zilnic dintre

individ şi realitatea înconjurătoare. Ea este limitată la sfera de interese a
individului, la grupul social din care face parte şi este incapabilă să ofere o
imagine completă şi complexă a fenomenului observat.
 Observaţia empirică oferă o cunoaştere limitată, superficială asupra
domeniului criminalităţii. Aceasta reţine mai ales aspectele de suprafaţă,
partea spectaculoasă a evenimentului sau situaţiei observate. Mai trebuie
precizat că ea are un caracter subiectiv, observatorul fiind influenţat de
propriile sale opinii, de situaţia sa personală, de interesele sau prejudecăţile
sale în raport cu faptul de viaţă observat. Astfel, observaţia empirică este
insuficient cenzurată critic şi de regulă nu este dirijată către un obiectiv
precis.
Nu negăm aportul pe care observaţia empirică îl poate aduce în
cercetarea ştiinţifică a criminalităţii, dar cunoaşterea cu adevărat profundă a
fenomenului infracţional necesită depăşirea empirismului, transformarea
observaţiei empirice în observaţie ştiinţifică.
b) Observaţia ştiinţifică
Observaţia ştiinţifică presupune o contemplare intenţionată şi
metodică a realităţii. Ea este orientată către un scop bine determinat care
priveşte obţinerea unor anumite categorii de informaţii.
Observaţia ştiinţifică nu este o simplă privire, ci urmărirea atentă şi
sistematică a unor manifestări psihice în scopul de a le fixa cât mai adecvat.
Trebuie precizat că observaţia nu se face întâmplător, ci pe baza unui
program.
Observaţia ştiinţifică este realizată de către un specialist, în cazul
nostru un criminolog, iar calitatea sa depinde de nivelul de cunoştinţe
teoretice ale acestuia, de stăpânirea aparatului conceptual. Criminologul va fi
obligat ca permanent să-şi cenzureze gândirea şi să rămână pe poziţiile unui
observator obiectiv, ferit de orice influenţă.
Unii autori sunt de părere că observaţia în domeniul criminologiei
îmbracă un caracter obiectiv şi unul subiectiv.
 Observaţia obiectivă se referă la forma de manifestare exterioară a
faptei penale, la împrejurările în care a fost săvârşită, la metodele şi
mijloacele de săvârşire, la consecinţele acesteia şi la orice împrejurare de
natură obiectivă.
Observaţia subiectivă se caracterizează prin studiul comportamentului
sau personalităţii infractorului.
Aceste aspecte ce privesc observaţia obiectivă şi observaţia subiectivă
nu vor fi separat investigate, ci se vor afla într-o permanentă întrepătrundere.
2.2.2 Metoda experimentală
Metoda experimentală sau cum mai este numită, experimentul
constituie una dintre metodele cu un grad ridicat de generalitate, fiind
aplicată în mai multe domenii ale ştiinţei. De asemenea, este una din
metodele complexe, cu ajutorul căreia omul de ştiinţă urmăreşte să
descopere legăturile de interacţionare dintre diferite fenomene, dar mai ales
să cunoască legătura cauzală dintre acestea.
Experimentul, ca metodă criminologică, reprezintă o observaţie
provocată, având ca principală caracteristică provocarea intenţionată a
fenomenelor în condiţii schimbate, anume modificate de cercetător. Aceasta
ajută la constatarea unor fenomene care nu ar avea cum să se manifeste şi să
fie observate în mod normal, dar care sunt importante pentru rezolvarea
problemei care face obiectul studiului.
Particularităţile metodei experimentale sunt provocarea, varierea şi
repetarea fenomenului studiat prin intervenţia cercetătorului.
Spre deosebire de cel care studiază un fenomen psihic pe bază de
observaţie, experimentatorul nu aşteaptă ca fenomenul să se producă atunci
când se vor ivi condiţiile, ci-l provoacă el însuşi la locul şi timpul dorit şi în
condiţii diferite; variază factori simulatori şi repetă acţiunea lor dacă este
necesar pentru verificarea şi adâncirea observaţiilor.
Realizarea unui experiment presupune alegerea unei probleme de
studiu şi elaborarea unor ipoteze al căror adevăr sau falsitate vor fi
confirmate sau infirmate în cursul cercetării. Cel mai adesea se pune
problema de a determina legăturile ce unesc două variabile, de a compara
efectele a doi factori pentru a identifica care este efectul în cadrul procesului
studiat.
Mai mulţi autori amintesc schema pe care M. Grawitz o propune
pentru desfăşurarea experimentului : în scopul de a aprecia acţiunea unui
anumit factor ( variabila independentă ), asupra altor factori ( variabile
dependente ) este necesară
compararea a două elemente, dintre care numai unul va fi supus influenţei
factorului pe care ne propunem să-l studiem. De aici necesitatea de a
constitui două grupuri cât mai asemănătoare, grupul experimental A şi un
grup central C. Variabila x a cărei influenţă urmează a fi măsurată va acţiona
numai în cadrul grupului A. În cazul în care ipoteza este exactă, fenomenul z
legat de variabila x va trebui să apară în grupul A şi să fie absent sau foarte
slab în grupul C. Influenţa variabilei x va rezulta astfel din diferenţa dintre
intensitatea fenomenului z în grupul A în raport cu grupul C.
Pentru obţinerea de rezultate pe plan ştiinţific, cercetătorul trebuie să
respecte reguli de ordin general, valabile pentru orice experiment şi reguli de
ordin particular, determinate de specificul obiectului studiat.
Regulile de ordin general constau în :
13) abordarea problemelor studiate în mod cauzal;

14) elaborarea ipotezelor de lucru;

 15) crearea unor grupuri de control cât mai asemănătoare grupului

asupra căruia se acţionează experimental;

16) acţionarea unui singur factor ( unei singure variabile ) în acelaşi

timp;
17) eliminarea influenţei factorilor exteriori pe toată durata
experimentului;
18) obiectivitatea cercetătorului în efectuarea experimentului, în

analiza şi sinteza datelor obţinute.

Alcătuirea a două grupuri cât mai asemănătoare se face folosind
următoarele procedee :
19) control de precizie – constă în alcătuirea unui grup de control

asemănător grupului experimental, astfel încât să existe aceeaşi

reprezentare în ambele grupuri a totalităţii factorilor individuali de
personalitate;
20) controlul static – se limitează la verificarea frecvenţelor
elementelor asemănătoare existente în ambele grupuri;
21) controlul la întâmplare – constă în formarea unor eşantioane

aleatorii, considerându-se că numai astfel poate fi neutralizată

influenţa factorilor întâmplători întotdeauna prezenţi.
În ceea ce priveşte tipurile de experimente, acestea se clasifică în
funcţie de : locul de desfăşurare a experimentului, natura variabilei
independente, procedeele de manipulare şi verificare utilizate.
După locul de desfăşurare se face distincţie între experimentul de
laborator li experimentul de teren.
Experimentul de laborator constă în provocarea în mod artificial, în
laborator, a unei situaţii asemănătoare celei reale. Este cea mai precisă şi mai
sigură metodă de cercetare, care oferă posibilitatea de a desprinde cu mai
mare precizie decât la celelalte metode, relaţiile dintre fenomenele variabile.
Experimentul de laborator constituie metoda de bază în studierea
efectelor psihice. Prezintă avantaje în ceea ce priveşte studierea izolată a
influenţei unui factor sau a altuia asupra vieţii psihice, cu excluderea
influenţelor întâmplătoare şi prin acţionarea după dorinţă şi conform
cerinţelor experienţei a variabilelor independente.
Printre dezavantajele experimentului de laborator se au în vedere
natura factorilor şi limitele în care pot acţiona, deoarece experimentatorul nu
poate să acţioneze asupra subiectului cu nici un factor care ar putea să aibă
influenţă nocivă asupra subiectului studiat. De asemenea, laboratorul ca
mediu artificial, poate acţiona negativ asupra laturii psihice a fenomenului
studiat. Datele obţinute în laborator vor fi verificate, în măsura în care este
posibil prin transferarea lor în condiţiile vieţii concrete a subiectului ( în
şcoală, condiţii de joc, la locul de muncă, etc.).
Experimentul de teren constituie o cale importantă de studiere a
psihicului omenesc în condiţii cât mai apropriate de viaţa reală, prin
considerarea unei situaţii naturale ca experimentală.
El are avantajul de a permite studierea fenomenului în condiţii
naturale. Subiecţii sunt supuşi studiului în condiţiile vieţii zilnice.
Experimentul se poate organiza în aşa fel încât subiecţii să nu ştie că sunt
obiect al cercetării experimentale.
În cadrul acestui experiment apar dificultăţi, deoarece este mai puţin
exact decât experimentul de laborator, iar controlul obiectiv al variabilelor
este mai dificil.
În funcţie de natura variabilei independente, experimentul poate fi
provocat sau invocat. Experimentul provocat presupune ca experimentatorul
să acţioneze ( să introducă, să varieze ) variabila independentă. În cazul
experimentului invocat variabila independentă face parte din condiţiile
preexistente, ca nefiind influenţată de experimentator, care se limitează la
notarea influenţei variabilei asupra fenomenului studiat.
În raport de modalităţile concrete de manipulare a variabilelor există
tipul de experiment “înainte” şi “tipul după”, care implică observarea
fenomenului atât înainte cât şi după introducerea variabilei independente.
Pentru a cunoaşte, de exemplu, influenţa unor filme de violenţă asupra unui
grup de elevi, grupul este examinat atât înainte de vizionare cât şi ulterior.
Acest tip de experiment nu necesită grupul de control. Tipul de experiment
care se limitează numai la observarea după introducerea variabilei
independente în momentul aprecierii rezultatelor, necesită un grup de control
la care să se raporteze.
În ceea ce priveşte stabilirea problemei pe care vrem s-o supunem
studiului experimental şi tipul de experiment pe care intenţionăm să-l
utilizăm, pe lângă dificultăţile ivite pe plan metodologic trebuie avute în
vedere şi aspecte de ordin moral, etic şi juridic.
Sistemul penal a cărui finalitate este incertă, constituie un adevărat
experiment. Prevederile cu privire la suspendarea pedepsei, la probaţiune, la
liberarea condiţionată, la modalităţile de executare a pedepsei pot fi
considerate experimente.
Însă apare de neconceput provocarea unor comportamente
infracţionale, în scopul studierii acestora. Cercetătorul nu trebuie să
acţioneze cu nici un factor care să dea naştere la reacţii antisociale din partea
subiectului. Cercetarea se va limita la acele comportamente care au fost
determinate de anumiţi factori criminogeni. Criminologul va estima în astfel
de situaţii posibilităţile de evoluţie a fenomenului şi va studia factorii
cauzali. În astfel de cazuri ipoteza de lucru va fi previziunea, iar
experimentul va consta în realizarea sau nerealizarea previziunii.
Considerentele de ordin moral, etic şi juridic nu exclud utilizarea
experienţei provocate în domeniul criminologiei. Rămâne la dispoziţia
acestui tip de experiment acea zonă a cercetării criminologice destinată
acţiunii factorului care contribuie la prevenirea fenomenului infracţional.
Cu toate dificultăţile pe care le întâmpină, metoda experimentală a
avut o largă arie de aplicare în cercetarea criminalităţii contemporane.

2.2.3 Metoda clinică

Metoda clinică este o contemplare a metodei experimentale, deoarece
aceasta din urmă dezvoltă o cunoaştere a infractorului doar pe plan general
şi mai puţin a unui infractor individualizat. Metoda experimentală
fragmentează personalitatea infractorului în elemente singulare, izolate,
susceptibile de a fi comparate cu un grup de control. Pe de altă ca o
complectare, criminologia clinică permite o abordare a infractorului în
unitatea şi dinamica sa.
Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui
diagnostic şi prescrierii unui tratament adecvat.
Metoda clinică nu operează cu variabile, ci se bazează pe anamneză.
În literatura de specialitate mulţi autori mai denumesc metoda clinică şi
anamneză sau istoria cazului sau studiul de caz. Dar, în legătură cu aceasta
din urmă denumire, unii autori sunt de părere că metoda clinică şi studiul de
caz nu se suprapun deoarece metoda clinică apelând la o gamă mai variată
de tehnici de realizare are o arie mai largă de cuprindere.
Nici una din problemele fundamentale cu care se confruntă
criminologia nu poate fi rezolvată fără studiul infractorului. Metoda clinică,
care recurge la o varietate de tehnici de cercetare, poate ajunge la o
cunoaştere multidisciplinară a personalităţii infractorului şi formularea unei
teorii explicative asupra acţiunilor acestuia. Pentru formularea unei teorii
explicative cu privire la cauzele generale care au determinat fenomenul
infracţional este necesar ca omul de ştiinţă să fie capabil să înţeleagă şi să
explice de ce infractorul a comis o infracţiune şi cum a ajuns să comită acea
infracţiune.
În procesul amănunţit de investigare a vieţii individului, specialistul se
foloseşte de diferite tehnici de investigare: observaţia, studierea
documentelor, testelor psihologice, interviul clinic aprofundat, etc. Astfel,
făptuitorul este cercetat sub aspect social, psihologic şi medical; ceea ce
conduce la cunoaşterea aspectelor concrete ale faptei şi făptuitorului, ale
cauzelor determinante şi ale condiţiilor individuale şi circumstanţelor
specifice, oferind posibilitatea tragerii unor concluzii asupra faptei şi
făptuitorului. Această metodă, printr-o analiză aprofundată face istoria
completă şi actuală a fiecărei fapte şi făptuitor, oferind o imagine completă
asupra fiecărui caz.
Cercetarea clinică este organizată conform principiilor clinicii
medicale şi urmăreşte să imprime eficienţă maximă procesului de
resocializare a celor eliberaţi din penitenciare în raport de datele ce rezultă
din examenul clinic asupra personalităţii acestora. Astfel pe baza unor
tehnici complexe de examinare se poate ajunge la relevarea unor trăsături ale
personalităţii infractorului, care vor permite formularea unui diagnostic, pe
baza căruia criminologul clinician urmează să evalueze conduita viitoare a
subiectului şi să formuleze un pronostic social. Pornind de la diagnosticul şi
de la prognosticul formulat se va elabora un program de tratament adecvat.
 În majoritatea situaţiilor studiul de caz se limitează la o reconstituire a
biografiei infractorului pe baza examinării diferitelor documente ( biografii,
autobiografii, jurnale, note, dosare ) sau convorbiri avute cu acestea sau cu
persoane apropriate lui
( familie, prieteni ).
În acest sens unii autori amintesc despre A. Normandeanu, care atrage
atenţia asupra deosebirii dintre studiile “follow up”, studii descriptive ale
unor cariere criminale şi studiul de caz propriu-zis. Studiile follow-up au
urmărit îndeosebi în prima perioadă efectele diferitelor metode de tratament
asupra unor grupuri de infractori eliberaţi din penitenciare. Cu timpul sfera
unor astfel de studii s-a lărgit considerabil.
Studiile de urmărire ( follow up studies ) sunt procedee destinate a
observa “devenirea” criminalului, evoluţia acestuia pe o perioadă de timp (5
– 15 ani), după efectuarea pedepsei. Cele mai cunoscute studii de acest gen
au fost efectuate în U.S.A. între anii 1950 – 1960 de către o echipă formată
din soţii Sheldon şi Eleonor Glueck. Aceştia au urmărit grupuri de minori
deviaţi sau delicvenţi în evoluţia lor ulterioară contactului cu justiţia, reuşind
să desprindă concluzii interesante privind personalitatea infractorului, starea
de pericol, etc.
Aceste cercetări se pot arăta ce devin într-un viitor mai apropriat sau
mai îndepărtat eliberaţii din penitenciare după cum urmează :
·3 câţi devin cetăţeni oneşti şi câţi îşi reiau activitatea infracţională;

·4 care este tipul care persistă într-o activitate infracţională periculoasă şi

care este tipul care va evita acest tip de activităţi;

·5 la ce vârstă se produc aceste schimbări;

·6 dacă închisoarea reuşeşte să amelioreze recidiva;

·7 cum se pot ameliora metodele de tratament.

 Într-unul din studiile realizate de soţii Glueck, care au urmărite o
perioadă de 10 ani, pe un eşantion de 510 bărbaţi care au fost eliberaţi
condiţionat din Massachusetts Reformatory şi a căror pedeapsă expiră între
1921 şi 1922.
Pe o perioadă de 5 ani, perioadă de eliberare condiţionată,
condamnaţii au fost urmăriţi foarte atent, cu excepţia a 27 condamnaţi care
nu au putut fi găsiţi şi 55 care au decedat.
Rezultatele obţinute de soţii Glueck au arătat: 21% succes total,
16,8% succes parţial şi 61% eşec total. Aceste rezultate diferă de rapoartele
oficiale care indicau 80% succes total.
Eşantionul respectiv a fost urmărit în continuare pe o perioadă de 10
ani ( împărţită în două etape de câte 5 ani fiecare ). Soţii Glueck au
remarcat o creştere a numărului recidiviştilor în comparaţie cu primii 5 ani.
Astfel, dacă în perioadă numai 20% au recidivat, în următorii 5 ani cifra
creşte la 30%, iar în ultima perioadă la 41%.
Rezultatele arată că cel mai mare pericol de recidivă există în primii 5
ani de eliberare, acest aspect fiind important în organizarea asistenţei
postpenale, în găsirea căilor şi mijloacelor care să prevină ca foştii
condamnaţi să-şi reia imediat contactul cu mediul anterior.
Trebuie evitat ca individul după tratament să fie supus unui proces de
reintegrare socială care l-ar conduce spre mediul infracţional.
În esenţă fundamentală pentru cercetarea criminologică rămâne
personalitatea umană cu componentele ei biologice, psihologice şi sociale.

2.2.4 Metoda tipologică

Metoda tipologică , care are o veche utilizare în criminologie,
reprezintă o combinaţie a trăsăturilor definitorii necesare descrierii
fenomenului studiat. Ea a servit în principal la descrierea unui aşa- numit tip
criminal în opoziţie cu tipul noncriminal, la descrierea unor tipuri particulare
de criminali ( de ocazie, profesionist, pasional, violent, etc.) şi la stabilirea
unor tipologii criminologice a actului infracţional.
Metoda tipologică a fost îmbrăţişată de partizanii tendinţei
biotropologice în criminologie, preocupaţi să argumenteze existenţa unui tip
constituţional de infractor predispus la delicvenţă datorită unei lipse de
armonii de natură biofizică. Ea este prezentată, însă, şi în criminologia de
orientare sociologică şi în cea de orientare psihologico-psihiatrică.
Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip , care constă în existenţa
unor persoane, în cazul de faţă grupul de criminali sau delicvenţi, care se
caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, prin care se aseamănă
între ei, dar prin care se deosebesc de alte grupe de persoane ( ex.: tipul
agresiv, tipul criminalului pervers, etc.) sau o grupă de crime ( tipul crimei
pasionale, etc.).
P. P. Neveanu precizează că nu orice asociere de trăsături alcătuieşte
un tip, ci numai aceea care este concomitent pregnantă , consistentă şi
semnificativă.
Orice tipologie operează printr-o selecţie, oprindu-se asupra acelor
trăsături, care precizează importanţa pentru descifrarea fenomenului studiat,
în asemenea măsură încât permite eliminarea tuturor celorlalte ca fiind de
ordin secundar. În concluzie, tipurile nu reprezintă tipuri pure şi complete,
dar au unele trăsături mai accentuate care îi disting de alte tipuri, iar un
criminal nu acumulează toate trăsăturile caracteristice, dar le are pe cele mai
importante astfel încât el constituie un tip.
Diferitele tipologii întâlnite în criminologie se pot clasifica, pe de o
parte în tipologii specifice şi în tipologii de împrumut, iar pe de o altă parte
în tipologii constituţionale, psihologice, sociologice în raport cu orientarea
teoretică respectivă, fiecare dintre aceste tipologii fiind susceptibilă la rândul
ei de alte clasificări.
Există o tipologie juridică după felul infracţiunilor săvârşite. După
acest criteriu cei ce săvârşesc infracţiuni contra vieţii sunt: ucigaşii, asasinii,
etc.; cei ce săvârşesc infracţiuni contra bunurilor sunt: hoţii, tâlharii,
delapidatorii, etc.; cei ce săvârşesc infracţiuni de fals sunt: falsificatori, etc.
O atare tipologie juridică penală este utilă şi folositoare.
Cu toate acestea ea nu este suficientă fiind alcătuită după un criteriu
unic, anume obiectul infracţiunii săvârşite, criteriu exterior şi nu criteriu
interior, care să privească pe criminal. Din punct de vedere criminologic este
necesară o caracterizare şi a tipologiei criminalilor din interior, după datele
şi trăsăturile caracteristice ale criminalilor, datorită cărora au săvârşit
anumite infracţiuni şi nu altele. Astfel, în criminologie s-a ajuns la anumite
feluri de tipuri de infractori – criminali , la o tipologie criminologică.
Un exemplu de tipologie specifică este cel realizat de criminologul
austriac Seelimg, care reţine opt tipuri de criminali:
22) criminali profesionişti, care evitând munca au ca principală sursă de

venit infracţiunea;
23) criminali contra proprietăţii;

24) criminali agresivi;

25) criminali cărora le lipseşte controlul sexual;

26) criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie

“criminală”;
27) criminali caracterizaţi prin lipsa de disciplină socială;

28) criminali dezechilibraţi psihic;

29) criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive.

 Dar să nu uităm pe Cesare Lombroso şi Enrico Ferri care au creat
primele tipologii specifice. Lombroso a încercat să demonstreze existenţa
unui tip unic de criminal înnăscut, prin reţinerea unor anumite trăsături
socotite stigmate ale crimei. Ulterior a realizat o tipologie mai diferenţiată,
descriind şi alte tipuri de criminal ( pasionalul, bolnavul mintal, epilepticul,
etc.).
În ceea ce priveşte aşa-numitele tipologii de împrumut, acestea au
revenit celor mai diverse orientări.
Curentul biotropologic a demonstrat existenţa unui tip constituţional,
predispus la delicvenţă datorită unei lipse de armonii de natură biofizică.
Cercetările care poartă o dată mai recentă nu mai încearcă să izoleze
un anumit tip de criminal de restul speciei umane, ci încearcă să stabilească
anumite legături între delicvenţă şi unele trăsături de natură biofizică.
De asemenea orientarea sociologică s-a servit de unele tipologii de
împrumut realizate de Reisman şi Howard Becker. Tendinţa actuală cu
excepţia tipologiilor cvonstituţionale şi psihanalitice este aceea a unei
abordări complexe sociologice şi psihologice. În cadrul tipologiilor astfel
realizate, la o extremă se găseşte tipul individual (solitar), iar la cealaltă
extremitate infractorul de carieră.

2.2.5 Metoda comparativă

Metoda comparativă, de-a lungul timpului a fost mereu prezentă în
cercetările criminologice. Precedând, succedând sau fiind utilizată paralel
sau asociat cu alte metode, metoda comparativă o întâlnim în toate fazele
procesului de cercetare criminologică, adică în macrocriminologia generală
şi microcriminologia specială. Specialiştii spun că prin utilizare metoda
comparativă reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în
cercetarea criminalităţii.
Referindu-se la metoda comparativă E. Durkheim arăta : “Nu avem
decât un anumit mod de a demonstra că între două fapte există o relaţie
logică, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile în care ele
sunt prezente sau absente simultan şi de a cerceta dacă variaţiile pe care le
prezintă în aceste combinaţii diferite de împrejurări, dovedesc că unul
depinde de celălalt”.
O comparaţie presupune cel puţin două elemente care urmează a fi
comparate. Metoda comparaţiei utilizează astfel procedeele de inducţie
elaborate de Stuart Mill, criminologia folosind dintre acestea:
30) Procedeul concordanţei constă în faptul că atunci când producerea unui

anumit fenomen este precedată în timp de acţiunea altor fenomene care

aparent nu au legătură între ele; pentru a putea determina cauza este
necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare să determinăm elementul
comun existent în cuprinsul lor, acestea constituind cauza.
31) Procedeul diferenţelor presupune că atunci când un fenomen se produce,

dacă sunt întrunite anumite condiţii, dar el nu se mai produce când

lipseşte una din aceste condiţii, atunci această condiţie constituie cauza
fenomenului.
32) Procedeul variaţiilor concomitente prevede că în măsura în care mai

multe fenomene precedă un alt fenomen, acela dintre fenomenele

precedente care variază în acelaşi fel cu fenomenul care succede
constituie cauza.
Aceste procedee nu apar niciodată izolat, deoarece inducţia ca şi
deducţia nu constituie decât momente ale cunoaşterii ştiinţifice foarte strâns
legate între ele.
 În criminologie ca şi în celelalte discipline sociale, metoda
comparativă ridică probleme cu privire la obiectul comparaţiei, la criteriile
ce determină comparaţia şi la determinarea unei dimensiuni comune.
Metoda comparativă a fost utilizată îndeosebi ca una dintre căile de
evidenţiere a deosebirilor de natură sau de grad între diferite personalităţi.
Comparaţia s-a făcut de obicei între personalitatea criminală şi cea normală.
Criminologii de orientare sociologică au încercat să stabilească
anumiţi indici cantitativi pentru a compara criminalii în raport cu cei care nu
au comis fapte antisociale. În acest sens sunt orientate unele dintre studiile
efectuate de soţii Glueck, ca şi studiile numite “de cohortă” realizate mai
ales de M. Walgang în U. S. A. şi N. Christie în Norvegia. Studiile vor
evolua pe o perioadă de mai mulţi ani ( de obicei 10). Se va avea în vedere
un grup care la începutul cercetării prezintă un număr cât mai mare de
caracteristici sociale comune. La sfârşitul perioadei se observă caracteristici
diferite ce apar la tinerii care nu au comis fapte antisociale în raport cu cei
care au comis astfel de fapte.
Cercetările prin metoda comparată pot duce la dezvăluirea unor factori
ai criminalităţii care prin alte metode nu se relevă. Astfel se poate constata
că nivelul de instrucţie şi educaţie sunt mai slabe la grupul de criminali decât
la grupul de necriminali sau condiţiile mediului familial la grupul de
criminali sunt mai rele decât la grupul de necriminali.
Metoda comparativă în domeniul criminologiei, a revenit drept suport
metodologic în studiul factorilor ereditari şi soluţiilor. Pe baza descoperirilor
făcute cu ajutorul acestei metode s-a ajuns la elaborarea unor programe de
tratament şi de prevenire a delicvenţei. De asemenea au fost întreprinse
cercetări în scopul cunoaşterii dimensiunilor “cifrei negre a criminalităţii”.
Chiar dacă a înregistrat rezultate deosebite, specialiştii arată că metoda
comparativă suferă de o anumită lipsă de rigoare, criteriile de selectare a
elementelor ce urmează a fi comparate nefiind întotdeauna precis
determinate. Pentru aceste motive se recomandă ca rezultatele obţinute să fie
aprofundate şi verificate prin intermediul altor metode de cercetare.

2.2.6 Metoda de predicţie

Cercetarea de tip previzional este o problemă foarte complexă, ea
atingând în egală măsură dreptul penal, politica penală, penalogia, dar şi
criminologia.
Problemele legate de previziunea ştiinţifică în domeniul criminologiei
privesc raportul dintre legităţile statice şi pronosticul fenomenului
infracţional, opţiunea cu privire la factorii de predicţie de natură individuală,
activitatea de planificare în domeniul previziunii şi combaterii criminalităţii.
Predicţia este operaţia raţională de anticipare a producerii unui
eveniment, fenomen sau acţiuni. Predicţia se întemeiază pe un proces logic,
discursiv şi constă în formularea unei judecăţi ce descrie un eveniment
înainte de a se produce.
Predicţia se referă la actul constatării anticipate a rezultatului evoluţiei
unei schimbări care trebuie sau poate avea loc, în ea fiind implicate
următoarele elemente:
33) procesul de schimbare pe care se bazează predicţia;

34) un complex de condiţii în care are loc schimbarea predicţiei;

35) evaluarea posibilităţii producerii evenimentului anticipat.

 În criminologie, predicţia a urmărit două obiective: formularea unor
previziuni cu privire la evoluţia fenomenului infracţional pe o anumită
perioadă ( de obicei 5 ani), iar pe de altă parte evaluarea probabilităţilor de
delicvenţă. Cel de-al doilea obiectiv se împarte în două categorii de cercetări
:

36) cercetări care au ca scop să evalueze probabilitatea de delicvenţă

viitoare, la persoanele cu o vârstă foarte fragedă;

37) cercetări care urmăresc să evalueze probabilitatea recidivei în

viitor la persoanele care au deja o conduită delicventă.

Primele studii de predicţie sunt considerate a fi întreprinse de Warner,
dar elaborarea unor metode de predicţie proprii criminologiei se datorează
şcolii germane reprezentată de Schiedt, Meywerk, Schwoab, Gereke şi Frez
şi şcolii americane reprezentată de Burgess, Argow, Ohlim, Wilkins şi în
special de soţii Glueck.
În cadrul schemei pronostic pusă la punct de şcoala germană de
criminologie distingem două etape:
38) se aleg 15.000 factori diferiţi şi se calculează de câte ori aceşti

factori au fost prezenţi în cazurile de recidivă ale grupului

examinat;
39) se cercetează în raport cu fiecare individ în parte din grupul

respectiv, câţi factori ( din cei 15.000 ) se întâlnesc şi care este cota
recidiviştilor.
Metodele de predicţie au fost îmbogăţite de şcoala americană de
criminologie, care a introdus şi elemente din sfera micromediului de familie
( disciplina asupra copilului prea severă sau prea sporadică, slabă, fermă sau
binevoitoare; afecţiunea mamei sau a tatălui faţă de copil care poate fi
indiferentă sau ostilă, puternică sau prea protectoare; coeziunea familiei;
etc.), elemente de natură psihologică (caracterială) şi elemente de natură
psihiatrică ( spirit aventuros, sugestibilitate, încăpăţânare, răutate, etc.).
pornind de la aceste categorii de factori s-au construit table de predicţie,
aplicate pe grupuri de infractori.
Metodele de predicţie americane, elaborate în mare măsură datorită
eforturilor soţilor Glueck, sunt considerate metode proprii cercetărilor
criminologice.

CAP.3 Tehnici

3.1 Observaţia
3.1.1 Caracterizare
Ca procedeu tehnic observaţia constituie una din tehnicile de
percepere sistematică a unor cunoştinţe despre criminalitate şi consecinţele
sale.
Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor de
comportament delicvent prin tehnica observaţiei se poate realiza fie pe
subiecţi infractori în stare de libertate sau deţinere, aflaţi în diferite faze ale
procesului penal, fie pe subiecţi aflaţi în libertate ( înainte de a fi descoperiţi
sau după executarea sancţiunii ). Deşi mediul închis nu oferă avantaje din
punct de vedere al concluziilor ce s-ar putea trage cu privire la
particularităţile comportamentului delicvent, totuşi este preferat de către
cercetători , din considerente de ordin metodologic şi organizatoric, care
ridică dificultăţi în cazul cercetării criminologice în general şi care pot fi
depăşite în cazul cercetărilor desfăşurate în cadru închis.
 3.1.2 Tipuri de observaţie
Sunt cunoscute şi folosite mai multe tipuri de observare şi anume:
40) În funcţie de relaţia observatorului cu realitatea, observarea poate fi

directă (nemijlocită) sau indirectă ( ex.: observarea documentelor );

41) În funcţie de etapa cercetării, observarea poate fi globală, de familiarizare

prealabilă cu tot complexul de situaţii în care se manifestă persoanele

vizate sau parţială exactă pe o anumită tematică;
42) În raport cu obiectivele şi scopurile urmărite, observarea poate fi

sistematizată ( de tip cantitativ ) şi nesistematizată ( de tip calitativ );

43) În raport de poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, observarea

poate fi externă, observatorul rămânând în afara sistemului respectiv sau

internă care implică o participare a observatorului la viaţa grupului
studiat, motiv pentru care mai poartă şi numele de observaţie
participativă
Observaţia directă este tipul de observaţie obişnuit care se realizează
de către observatorul calificat, profesionist asupra obiectului observaţiei. Ea
presupune existenţa simultană a observatorului calificat şi o obiectului
observaţiei.
Observaţia indirectă presupune o relaţie directă între observator şi
obiectul observaţiei, cu precizarea că acest obiect nu este propriu- zis
obiectul observaţiei vizat în ultimă instanţă de cercetător ci doar unul care
intermediază legătura dintre observator şi acesta. Se poate spune că este o
observaţie directă asupra unui deţinător de informaţii despre un anumit grup
social sau o realitate socială de investigat.
Observaţia indirectă vizează mai multe obiective printre care:
·8 observarea obiectelor materiale de diferite tipuri sau a unor documente

scrise sau cifrate, care pot sugera informaţii despre mai multe aspecte ale
unei realităţi, date la care nu avem acces direct;
·9 observarea opiniilor subiecţilor ca reflectări subiective, adecvate sau nu

ale unei realităţi obiective. Pe baza unor anume opinii putem face
interferenţe logice, luându-ne precauţii asupra realităţii sociale ce le-a
generat;
·10 reţinerea unor observaţii directe ale unor persoane necalificate, martori

sau participanţi la evenimente sau acţiuni pe care cercetătorul calificat nu

le-a putut observa direct.
Cercetătorul trebuie să acorde multă atenţie observaţiilor verificând
validitatea lor prin comparaţie între ele şi prin compararea între ele şi prin
compararea cu alte surse de informaţie.
Dacă participarea este globală ( totală ) valorile şi normele grupului
sunt integral preluate de către observatorul participant. Dacă participarea
este parţială membrii grupului acceptând să se destăinuiască observatorului,
acesta rămâne însă un marginal.
Când observaţia este realizată cu scopul expres de a culege informaţii
sau date cu caracter ştiinţific, cu mijloace specifice şi de către persoane cu
pregătire specială, ea se numeşte ştiinţifică sau sistematică.
În cazul cercetărilor de diagnostic în care ipotezele de cercetare sunt
elaborate dinainte, observaţia va avea întotdeauna un caracter sistematic. Ea
se va limita la anumite aspecte considerate semnificative într-un context
determinat şi în funcţie de un obiectiv precis. Realizarea acestui tip de
observaţie necesită din partea cercetătorului o perfectă stăpânire a
conceptelor ( criminologice, juridice, sociologice, psihologice ) cu care
operează, ca şi o experienţă bogată în domeniul tehnicilor de investigare în
general şi a observaţiei în special.
Observarea sistematică ( cantitativă ) presupune o grilă de categorii
comportamentale dinainte stabilită, actul observaţional constând în clasarea
în respectivele categorii a materialului empiric vizat. În forme mai
pretenţioase observaţia de tip cantitativ lucrează cu scheme de variabile,
urmărind testarea acestora în condiţii de viaţă reală şi nu de laborator, ca
fenomen provocat.
În cazul cercetărilor cu scop explicativ, unde se urmăreşte o abordare
globală, o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate, ipotezele de
cercetare nefiind însă elaborate observaţia va fi aproape întotdeauna
nesistematizată, în sensul că ea se va realiza în limitele unei scheme de
abordare elastice, cu categorii foarte largi, foarte suple cărora li se poate
întotdeauna adăuga o dimensiune pe parcursul cercetării.
Diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ faţă de cea cantitativă
constă în faptul că sistematizarea şi codificarea lui se face pe parcursul
cercetării, alegându-se ceea ce este relevant pentru viaţa de ansamblu a
colectivităţii sau pentru conturul fenomenului studiat.
Grila de categorii şi ipotezele generate au un caracter flexibil, fiind
reluate şi modificate în timpul derulării cercetării prin confruntarea cu noi
date. În observaţia participativă cercetătorul nu este observator rece, din
exterior, ci este implicat în activităţile studiate.
Cele două tipuri de observaţie sistematizată şi nesistematizată sunt
complementare, ele fiind deseori utilizate succesiv în diferite etape ale
cercetării.
 Observaţia externă ( neparticipativă ) este acea observaţie în care
observatorul are rol de martor a ceea ce se petrece în cadrul grupului, el
neparticipând în nici un fel la activitatea sau viaţa acestuia.
Acest tip de observaţie prezintă unele avantaje, printre care :
·11 observatorul, în cursul realizării observării nu perturbă desfăşurarea

normală a activităţii grupului observat;

·12 garantează în mai mare măsură obiectivitatea;

·13 asigură în mai bune condiţii obţinerea unei imagini de ansamblu asupra

grupului supus observaţiei.

Dar şi acest tip de observaţie are unele avantaje:
·14 este dificilă realizarea unei observări continue timp mai îndelungat;

·15 este forţată să se limiteze la aspectele exterioare, fiind dificil sau chiar

imposibil să pătrundă la mecanismele intime ce determină acţiunile,

atitudinile, comportamentul grupului observat;
·16 generează riscul unei mai frecvente interpretări eronate ale datelor

observaţiei.
Observaţia internă implică o participare a observatorului la viaţa
grupului studiat, motiv pentru care mai poartă şi denumirea de observaţie
participantă sau participativă.
Observaţia participativă se realizează în condiţii în care observatorul
se integrează în grup şi participă la întreaga activitate a acestuia în calitate de
membru al grupului observat. Este o observaţie mai dificil de realizat
deoarece presupune acceptarea observatorului de către grup ca membru
firesc al acestuia.
Avantaje:
·17 realizându-se cumva din interior face posibilă pătrunderea la un nivel de

profunzime incomparabil mai adânc;

·18 putând dura un timp mai îndelungat permite surprinderea grupului în mai

multe ipostaze, ceea ce implică obţinerea unei imagini mai complete;

·19 permite o mai clară distincţie între aparenţă şi realitate, diminuând riscul

unei înţelegeri şi interpretări eronate.

Dezavantaje:
·20 riscul perturbării involuntare şi necontrolabile a comportamentului, a

activităţii normale a grupului supus observaţiei;

·21 riscul unei prea mare identificări subiective a observatorului cu grupul

observat, ceea ce ar fi în măsură să altereze obiectivitatea ce trebuie să-l

caracterizeze pe observator;
·22 posibilitatea obţinerii unei suite de imagini mai exacte, mai detaliate,

pierzându-se din vedere ansamblul, întregul, relaţiile dintre părţi.

Participarea este susceptibilă de forme şi grade diferite. Aceasta se
poate limita la simpla prezenţă a observatorului în grup şi la consemnarea
aspectelor care îl interesează până la intervenţia efectivă în desfăşurarea
evenimentelor ce au loc în cadrul grupului sau chiar până la asumarea rolului
de lider. Astfel se face distincţia între participarea pasivă şi participarea
activă.
Alegerea unui tip de observaţie depinde de o multitudine de factori,
dintre care cei mai importanţi sunt:
·23 nivelul de cunoştinţe atins în domeniul criminologiei;

·24 caracteristicile subiecţilor observaţi;

·25 condiţiile în care se desfăşoară activitatea de cercetare ( bugetul, timpul,

locul, etc.).
Sunt exemple în criminologie când pentru a studia comportamentul de
grup al infractorilor observatorii au petrecut un anumit timp în penitenciare
printre deţinuţi sau au reuşit să se introducă în interiorul unei bande de
delincvenţi, însă prin dificultăţile pe care le întâmpină aceste cazuri sunt
foarte rare.

3.1.3 Tipuri de observatori

Observarea se realizează de către cercetător individual sau de către o
echipă de cercetători. De regulă observarea nesistematizată de tip
participativ se realizează de un singur observator sau de o echipă restrânsă
de cercetare. Observarea cantitativă sistematizată presupune colaborarea
unui număr mare de specialişti.
Observatorul poate fi cunoscut se către membri grupului observat sau
poate rămâne anonim. Cea de-a doua ipoteză dă observatorului posibilitatea
de a pătrunde mai profund în intimitatea grupului, dar va fi mai limitat cât
priveşte posibilitatea de mişcare şi întrebările ce le-ar putea pune.
Observatorul cunoscut va putea să se mişte şi să interogheze fără restricţii,
dar între el şi membrii grupului va exista o subtilă demarcaţie întotdeauna.
Prin gradul de implicare al cercetătorului şi raportul observaţie –
participare se face distincţie între:
·26 observatorul participant;

·27 participantul observator.

În cazul participantului observator nu este vorba de un observator

propriu-zis, ci de un membru al grupului care se comportă ca observator. În
anumite limite cele două tipuri coexistă în cazul observaţiei participante
întrucât realizarea acesteia implică o participare din partea subiecţilor
observaţi, unii dintre aceştia ajungând să se comporte ca adevăraţi
observatori. În cazul în care observatorul nu poate să pătrundă în interiorul
grupului el va face apel la participanţii observatorii, care sunt membrii ai
grupului şi în această calitate vor observa şi furniza observatorului
informaţiile de care acesta are nevoie.
Indiferent cărui tip va aparţine observatorul, personalitatea acestuia va
juca un rol important în reuşita tehnicii observaţiei. Cel ce îşi asumă rolul de
observator trebuie să posede o înaltă pregătire teoretică şi o bogată
experienţă practică în domeniul pe care îl studiază.
În ultimele decenii, accentul s-a deplasat înspre o mai mare implicare
a cercetătorului în viaţa colectivităţii, astfel încât se vorbeşte de trei tipuri
majore de roluri ale gradului de implicare:
·28 cercetător ca membru complet;

·29 cercetător ca membru activ;

·30 cercetător ca membru periferic.

Condiţiile unei bune observări sunt:

·31 stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;

·32 selectarea formelor cele mai potrivite care vor fi utilizate, a condiţiilor şi

a mijloacelor necesare ( cronometre, magnetofoane, aparate foto, etc. );

·33 elaborarea unui plan riguros de observaţie ( unde şi când va fi efectuată,

cât timp va dura, etc. );

·34 consemnarea imediată a celor observate, deoarece consemnarea ulterioară

ar putea fi afectată de uitare;

·35 efectuarea unui număr optim de observaţii;

·36 desfăşurarea observaţiei în condiţii cât mai variate;

·37 discreţia ( persoana în cauză să nu-şi dea seama că este observată ).

Indiferent cărui tip va aparţine observatorul, personalitatea acestuia va

juca un rol important în reuşita cercetării pe care o desfăşoară. Principala
caracteristică a acestei tehnici constă în faptul că principalul instrument de
culegere şi evaluare a datelor este instrumentul uman, cercetătorul însuşi.
Acesta trebuie să fie posesorul unui talent în sesizarea evenimentelor, a
concesiunilor între fenomene, să aibă capacitatea de a se integra uşor în
colectiv, să dispună de rigoare, precizie, luciditate şi obiectivitate. De
asemenea observatorul trebuie să aibă un bagaj teoretic corespunzător.
Rolul de membru periferic este asumat atunci când cercetătorul
consideră că este indispensabil în a accede la o perspectivă din interior a
vieţii grupului, deci o nevoie să interacţioneze strâns cu membrii grupului.
El participă la unele activităţi ale acestuia, dar nu la cele esenţiale, care îl
definesc ca grup. Soţii Patricia Adler şi Peter Adler au efectuat cercetări ca
membrii periferici într-o reţea de traficanţi de droguri, devenind persoane de
încredere, dar care nu au făcut trafic efectiv. Rolul de membru periferic este
luat, de regulă, atunci când grupul este închis sau deosebit total din punct de
vedere cultural de el, impunându-se pătrunderea „incognito”.
Statutul de membru activ constă într-o angajare fermă în activităţile
principale ale grupului, o introducere în centrul lui, însă fără a se identifica
complet cu scopurile, valorile şi condiţiile membrilor autentici.
În rolul de membru complet al unui grup se află acei cercetători care
îşi propun să studieze atent grupurile din care fac parte, ori se convertesc ca
membru deplin al respectivului grup în timpul investigaţiei. De asemenea se
practică atât identitatea deschisă cât şi cea ascunsă. Ca membru deplin
observaţia înseamnă şi auto – observaţie.

3.1.4 Relaţia observator – observat

Oricare dintre tehnicile de investigare socială ce presupune stabilirea
unei relaţii nemijlocite între investigator şi subiecţii investigaţi ridică
numeroase probleme cu privire la natura, la limitele şi implicaţiile acesteia
pe planul validităţii şi fidelităţii rezultatelor.
 Una dintre cele mai importante probleme este aceea a stabilirii
contactului cu subiecţii observaţi.
Studierea comportamentului antisocial nu se poate limita la mediul
închis, fiind necesar a se complecta cu studii în mediul deschis. Aceasta
ridică probleme deoarece criminologul poate lua contact cu infractorii numai
după ce aceştia sunt descoperiţi de organele competente sau prin stabilirea
unor contacte anterioare acestui moment, dar în mediul infracţional cu greu
se poate pătrunde.
Un alt aspect important este legat de acceptarea de către grupul studiat
a prezenţei observatorului. Depăşirea acestei dificultăţi este condiţionată de
calităţile observatorului, de talentul său de a comunica cu oamenii, de modul
în care va şti să aleagă cele mai adecvate procedee de investigare.
Atrăgând atenţia asupra limitelor relaţiei observator – observaţi
criminologul recomandă încă de la început să se stabilească o linie de
demarcaţie foarte precisă între el şi subiecţii observaţi. Aceasta va determina
mai exact poziţia sa în cadrul grupului şi va permite să evite eventualele
suspiciuni din partea acestora, precum şi încercările de al manipula.
Cea mai bună cale pe care trebuie să o urmeze un observator este de a
trece cât mai neobservat, de a fi cât mai atent la ce se întâmplă în jurul lui şi
de a pune cât mai puţine întrebări, aşteptând momentul când infractorul
începe să se destăinuiască.

3.2 Chestionarul
3.2.1 Caracterizare
Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare foarte des
aplicată în criminologie. Aceasta se explică în special prin aria de cuprindere
foarte largă, acest procedeu putând fi utilizat în cele mai diferite scopuri, pe
eşantioane mari, cu o structură eterogenă, dispersată teritorial.
Chestionarul reprezintă o succesiune logică şi psihologică de întrebări
scrise sau de imagini grafice, cu funcţii de stimuli în raport cu ipotezele
cercetării care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin
autoadministrare determină din partea celei anchetat un comportament
verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.
Chestionarul este folosit în mod deosebit în acele cercetări ce
urmăresc să stabilească o evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional,
în afara datelor statistice oficiale. Studiile de victimizare sau de autoportret
se bazează pe tehnica chestionarului ca de altfel şi studiile privind
comportamentul delincvent, reacţia socială faţă de faptele antisociale, etc.

3.2.2 Tipuri de chestionar

Tipurile de chestionar se delimitează în funcţie de mai multe criterii:
·38 natura şi întinderea informaţiilor cerute prin întrebare

·39 momentul codificării informaţiei

·40 modul de recoltare a informaţiei.

44) După natura informaţiei cerute, chestionarele se pot împărţii în :

1. chestionare de întrebări factuale

2. chestionare de opinii
3. chestionare de întrebări privind atitudinea, motivaţia,
interesele, înclinaţiile subiecţilor investigaţi, etc.

45) chestionare de întrebări factuale

Cuprinde întrebări ce se referă la date, fapte, evenimente, împrejurări

de natură obiectivă prin care se urmăreşte fie identificarea persoanelor
chemate să răspundă la întrebări, fie determinarea nivelului de cunoştinţe al
acestora.
Întrebările de identificare se referă la sex, vârstă, loc de naştere, stare
civilă, ocupaţie, nivelul de şcolarizare. Ele nu lipsesc din nici un chestionar
ştiinţific indiferent de tipul acestuia.
Întrebările factuale se referă la o stare de fapt uşor sesizabilă şi uşor
verificabilă. Sunt întrebări care de regulă nu ridică probleme deosebite, cu
excepţia cazului în care vizează unele aspecte mai delicate ale
comportamentului despre care subiectul e posibil să fie predispus să
vorbească ( ex.: comportament sexual, politic, religios, etc.) sau cazuri în
care este implicată memoria ( ex.: lucruri petrecute cu mult timp în urmă,
despre care subiectul e posibil să aibă dificultăţi în a-şi reaminti ).
Este recomandabil ca întrebările de identificare să fie plasate la
sfârşitul chestionarului şi să fie însoţite de o scurtă explicaţie, care are scopul
de a convinge eşantionul interogat că datele respective nu interesează decât
în scopul de a clasifica informaţiile în raport de categoriile reţinute şi că
anonimatul răspunsurilor va fi respectat.

46) chestionare de opinii

Au un grad ridicat de dificultate deoarece vizează investigarea unor

factori de natură subiectivă. Dificultatea poate consta în incertitudinea
cunoaşterii răspunsului de către subiecţii chestionaţi sau în faptul că opinia
unei persoane poate avea mai multe laturi. De asemenea opinia faţă de
situaţie, eveniment sau împrejurare diferă de la un individ la altul.
Întrebările de opinie deţin ponderea cea mai mare în cadrul unui
chestionar. Ele ridică probleme cu privire la acurateţea lor, a gradului de
concordanţă între opinia reală şi cea exprimată, generând următoarele
situaţii:
·41 subiectul are formată o opinie şi este dispus să şi-o exprime

·42 subiectul nu şi-a format o opinie, dar este dispus să recunoască aceasta

·43 subiectul are formată o opinie, dar din diferite motive nu recunoaşte acest

fapt şi „fabrică” o opinie.

Verificarea sincerităţii răspunsurilor se poate face prin 2 procedee:
·44 analiza consistenţei interne a chestionarului, a coerenţei ce ar trebui să

existe în privinţa răspunsurilor la întrebări înrudite;

·45 utilizarea unor „întrebări capcană”, de control, întrebări ce reiau într-o

manieră uşor modificată întrebări deja puse anterior şi analiza

comparativă a răspunsurilor primite.
Dacă intervin schimbări în formularea întrebărilor pot apărea
modificări importante în răspunsurile primite.
În funcţie de întinderea informaţiei chestionarele sunt speciale, care
abordează o singură temă şi omnibus, care abordează mai multe teme.
Preferate sunt chestionarele omnibus, care ofer[ posibilitatea de a surprinde
interacţiunea şi condiţionarea dintre faptele sau fenomenele sociale studiate.

47) chestionare de întrebări privind motivaţia

Chestionarele de întrebări privind motivaţia solicită motivarea logică a

răspunsurilor la întrebările anterioare. Deoarece asemenea întrebări îi pun
uneori în încurcătură pe subiecţi, deoarece există posibilitatea unei
neconcordanţe între motivaţia reală şi cea invocată, asemenea întrebări se
recomandă a fi utilizate numai când se consideră absolut necesar, folosindu-
se în validarea unor răspunsuri primite.
 48) În raport cu momentul codificării informaţiei, chestionarele se

împart în:
4. precodificate
5. post codificate
6. mixte

49) întrebările precodificate sau închise

Limitează opţiunea subiectului la una din variantele de răspuns fixate

în chestionar. Se face distincţie între chestionarele cu răspunsuri dihotomice
de tipul „da” sau „nu” şi chestionarele cu alegere multiplă „da”, „nu”,
„probabil”, „nu ştiu” etc.
Chestionarele cu întrebări închise sunt recomandate în acele cazuri în
care se pot anticipa toate categoriile de răspuns. În general întrebările
factuate se pretează mai bine la acest procedeu.
Avantajele chestionarului cu întrebări închise sunt:
·46 poate fi adresat unor subiecţi cu pregătire şcolară mai scăzută

·47 asigură mai bine anonimatul subiecţilor investigaţi

·48 întrebările sunt uşor de pus

·49 este uşor de consemnat răspunsul

·50 este uşor de preluat statistic.

Dezavantajul principal rezidă din sărăcia informaţională pe care o

prezintă răspunsurile primite.

50) întrebări post codificate sau deschise

Lasă subiectului libertatea de a-şi formula răspunsul atât în privinţa

conţinutului cât şi a formei exprimate. Informaţiile culese în acest mod vor fi
mai bogate în conţinut, mai variate în exprimare.
 51) întrebări mixte

Întrucât întrebările precodificate şi post codificate implică atât

avantaje cât şi dezavantaje se procedează la îmbinarea lor, chestionarele
devenind mixte.

52) După modul de recoltare a informaţiei chestionarele se împart în:

7. chestionare autoadministrate
8. chestionare administrate de operatori de anchetă

53) chestionare autoadministrate

Sunt acele chestionare ale căror răspunsuri sunt înregistrate de către

chiar subiecţii investigaţi.
Acest tip de chestionar poate fi realizat în diferite moduri:
·51 prin poştă,

·52 prin publicitate

·53 prin extemporal, subiecţii fiind chemaţi într-o cameră unde li se

înmânează chestionarul şi răspund concomitent.

Chestionarul autoadministrat poştal provine subiectului vizat, acesta
urmând să-l citească şi să consemneze răspunsurile la întrebările conţinute
de chestionar şi să retransmită chestionarul completat celui ce i l-a transmis.
Pentru a putea fi aplicat în acest fel chestionarul trebuie să
îndeplinească cel puţin câteva condiţii:
·54 să fie însoţit de o scrisoare explicativă, în care să fie făcută o prezentare

cu privire la obiectivele urmărite, care sunt criteriile conform cărora

persoana în cauză a fost selectată pentru a răspunde întrebărilor din
chestionar, să se sublinieze importanţa răspunsurilor solicitate pentru
 succesul cercetării, să se garanteze confidenţialitatea răspunsurilor şi să
se adreseze mulţumiri anticipate pentru colaborare;
·55 să conţină instrucţiuni cu privire la modul de complectare a
chestionarului;
·56 să se acorde o atenţie deosebită punerii în pagină a întrebărilor, pentru a

se limita la maxim posibilitatea omiterii neinteţionate a unor întrebări;

·57 să se evite acele întrebări care ar putea deranja subiectul şi l-ar putea

determina să refuze colaborarea;

·58 să conţină un număr cât mai mic de întrebări;

·59 să fie însoţit de un plic timbrat, cu adresa destinatarului scrisă pe el în

care subiectul să returneze chestionarul completat.

Chestionarul autoadministrat este recomandabil, îndeosebi datorită
avantajului pe care îl prezintă sub aspect economic: eşantioane mari,
populaţie dispersată, răspunsuri concomitente, completarea nu implica un
personal specializat. O altă calitate o constituie obţinerea datelor direct de la
sursă, neinfluenţate şi nefiltrate de către operatorul de anchetă, ca şi
posibilitatea abordării unor teme mai personale în condiţii sporite de
anonimat.
Chestionarul autoadministrat are şi o serie de dezavantaje, printre care
avem în vedere:
·60 procentul ridicat de nonrăspunsuri pe care îl are în special chestionarul

prin corespondenţă
·61 rigiditatea acestui procedeu nu permite aprofundarea temelor, elucidarea

ambiguităţilor, aprecierea validităţii, motiv pentru care se recomandă a fi

folosit numai atunci când tema este uşor de elucidat, întrebările sunt
simple şi clar formulate, iar chestionarul este scurt.
·62 lipsa de spontaneitate în darea răspunsurilor şi nesiguranţa în ceea ce

priveşte completarea chestionarului ( inevitabila consultare cu alte

persoane care sunt în jurul subiectului interogat.

54) chestionare administrate de operatori de anchetă

Acest tip de chestionar necesită folosirea unui personal specializat sau

măcar instruit în acest scop.
Operatorul contactează fiecare subiect în parte, îl convinge să
răspundă la întrebări asigurându-l de anonimatul răspunsurilor şi pune
întrebările prevăzute în chestionar.
Acest tip de chestionar constituie o formă a interviului standardizat.
Folosirea operatorului de anchetă face posibilă aplicarea chestionarului în
cazul în care eşantionul interogat are un nivel de şcolarizare mai scăzut şi
permite abordarea unei problematici mai variate, deoarece anumite aspecte
pot fi explicate, lămurite şi chiar aprofundate. De asemenea asigură
reprezentativitatea eşantionului.
Datele obţinute vor fi îmbogăţite cu observaţiile proprii pe care
operatorul la va face în timpul contactului cu subiecţii interogaţi. Aceste
observaţii sunt foarte valoroase pentru cercetarea criminologică pentru că
reţin reacţiile de comportament, mediul ambiant, condiţiile de viaţă ale
subiectului interogat, aspecte ce joacă un rol important în interpretarea de
ansamblu a datelor.

3.2.3 Alcătuirea chestionarului

Aspectele importante pentru alcătuirea chestionarului privesc:
55) forma de prezentare

56) dimensiunile chestionarului

 57) formularea întrebărilor

58) ordinea de prezentare a întrebărilor

1. Forma de prezentare
Chestionarul trebuie să fie prezentat într-o formă atrăgătoare, eficientă
şi uşor de mânuit. Numerele de cod trebuie vizibil marcate, indicaţiile,
explicaţiile, instrucţiunile date trebuie să fie cât mai politicos şi mai simplu
enunţate.
În parte de început a chestionarului trebuie explicat în termeni cât mai
clar caracterul secret al răspunsurilor.

2. Dimensiunile chestionarului
Pentru aplicarea eficientă a unui chestionar trebuie să se evite
supradimensionarea cât şi subdimensionarea acestuia.
Întrebările pe care le conţine chestionarul trebuie să asigure obţinerea
tuturor informaţiilor necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite. Astfel
nu trebuie să fie omise unele întrebări care pot oferi date, informaţii
indispensabile pentru atingerea obiectivelor stabilite, dar nici punerea unor
întrebări inutile.
În cazul chestionarului autoadministrat ( chestionarul poştal ) pentru a
avea şanse de a fi complectat acesta trebuie să cuprindă un număr relativ mic
de întrebări. În cazul chestionarului aplicat prin operator de interviu numărul
întrebărilor poate fi mai mare.
 O problemă importantă o constituie şi timpul necesar aplicării
chestionarului, care nu trebuie să depăşească bariera psihologică de ¾ - 1 h
dincolo de care atenţia, concentraţia furnizării unor răspunsuri complete,
coerente şi la obiect începe să scadă.

3. Formularea întrebărilor
Succesul investigaţiei va depinde în mare măsură de modul în care
întrebările vor reuşi să exprime cât mai exact obiectivele cercetării.
Astfel se cere respectarea câtorva reguli în modul de frazare al
întrebărilor:
·63 să fie cât mai clare posibil, astfel încât toţi subiecţii să înţeleagă exact

sensul întrebărilor şi ce anume li se cere;

·64 să fie evitată utilizarea unor termeni care au un înţeles abstract, indefinit (

ex.: des, rar, ocazional, uzual, mult, puţin, etc. ) care pot avea semnificaţii
foarte diferite de la un subiect la altul;
·65 să fie evitate întrebările ce conţin o dublă negaţie ( ex.: Nu e aşa că nu vă

place utilizarea violenţei? );

·66 să nu fie o dublă întrebare ( ex.: După părerea dumneavastră drepturile şi

îndatoririle judecătorilor sunt bine definite? );

·67 să nu se sugereze răspunsul dorit de cercetător prin formulare sau prin

folosirea unor cuvinte cu conţinut emoţional;

·68 să fie aplicate tuturor subiecţilor aceleaşi întrebări;

·69 să fie cât mai scurte posibil.

4. Ordinea de prezentare a întrebărilor

În structura chestionarului întrebările vor fi formulate într-o anumită
succesiune. La stabilirea ordinii de prezentare se va ţine cont de faptul că
întrebările nu constituie elemente izolate, ci se află într-un raport de
condiţionare reciprocă în aşa fel încât orice schimbare a succesiunii uneia
sau unora dintre acestea antrenează modificarea ansamblului.
În construirea chestionarului se foloseşte în majoritatea cazurilor fie
tehnica pâlniei, fie tehnica pâlniei răsturnate.
În primul caz se porneşte de la problemele de ordin general privind
tema cercetată, trecându-se treptat la probleme de ordin particular. În tehnica
pâlniei răsturnate se porneşte de la întrebări particulare, specifice, trecându-
se treptat la probleme mai generale.
În raport de funcţia pe care o îndeplinesc în structura chestionarului
distingem diferite tipuri de întrebări cum sunt:
* Întrebări de introducere care să permită demararea interviului şi să
reprezinte o introducere în temă;
* Întrebări de conţinut – ce constituie esenţa chestionarului, de urmărire a
obţinerii informaţiilor necesare pentru atingerea obiectivelor propuse;
* Întrebări de trecere – în cazul unor chestionare ce elaborează mai multe
teme este necesară introducerea unor întrebări care să marcheze epuizarea
întrebărilor vizând o anumită problematică şi să permită trecerea lină,
firească de la un grup la alt grup de întrebări consacrate altei probleme;
* Întrebări filtru – operează o relaţie printre subiecţii de al căror răspuns
depinde punerea sau nepunerea unor întrebări ulterioare;
* Întrebări de încheiere – care să permită încheierea şirului de întrebări ale
chestionarului. De regulă în partea finală a chestionarului sunt prevăzute
întrebări personale sau de identificare.
 Întrucât anumite întrebări prin efectul lor psihologic pot influenţa şi
răspunsul la alte întrebări se recomandă dispersarea lor spre partea finală a
chestionarului.
Cu ajutorul chestionarelor atunci când se asigură discreţia necesară în
aşa mod încât cei care răspund la întrebările puse să nu se expună unor
consecinţe nedorite, se pot cunoaşte care formează „cifra neagră” a
criminalităţii, precum şi dezvăluirea unor medii criminogene neştiute de
organele apărării sociale.

1.3 Interviul
3.3.1 Caracterizare
Interviul constituie o altă tehnică fundamentală de explorare ştiinţifică
utilizată în criminologie. El s-a impus ca o tehnică mai flexibilă de
investigare şi aprofundare a unor laturi sau trăsături legate nemijlocit de
cunoaşterea faptelor şi de persoana infractorului ( opinii, atitudini, motivaţii,
etc. ).
Interviul este o tehnică care se aproprie foarte mult de chestionar, între
ele existând multe asemănări, dar şi deosebiri, ceea ce face ca ele să rămână
tehnici independente de cercetare.
Definind interviul putem spune că acesta este o tehnică de cooperare
verbală între două persoane, anchetatorul şi anchetatul, ce permite
anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o anumită
temă.
Din contextul acestei definiţii desprindem acele trăsături care
particularizează tehnica chestionarului:
·70 existenţa acelei relaţii sociale şi psihologice între cel ce intervievează şi

cel intervievat;
·71 existenţa rolurilor precis determinate a persoanelor în cadru procesului

amintit;
·72 informaţia culeasă apare ca rezultat al unei strategii metodologice într-un

circuit cu dublu sens

Tehnica interviului permite obţinerea de date, informaţii necesare
atingerii obiectivului propus al cercetării prin intermediul întrebărilor şi al
răspunsurilor formulate. Prin urmare interviul presupune stabilirea unei
relaţii psihologice, ai cărei termeni ( operatorul de interviu şi intervievatul )
nu-şi pot schimba statutul şi rolul în cursul desfăşurării interviului. Rolul
operatorului de interviu este întotdeauna acela de a adresa întrebările, de a
încuraja subiectul în formularea unor răspunsuri sincere, complete şi la
obiect şi de a consemna răspunsurile. Rolul subiectului intervievat este acela
de a recepta corect întrebările şi de a răspunde sincer, complet şi la obiect la
acestea.
Specific unui interviu este că acesta permite accesul la cunoaşterea
modului în care realitatea obiectivă îşi găseşte reflectarea în conştiinţa
oamenilor, în cunoştinţele şi opiniile acestora. Stabilirea gradului de
completitudine, nivelului de adevăr, de corectitudine a acestor reflectări
depăşeşte însă posibilităţile cât şi intenţiile şi pretenţiile interviului. Într-un
interviu există răspunsuri sincere sau nesincere, complete sau incomplete.
Astfel interviul poate fi apreciat ca o metodă foarte valoroasă şi foarte utilă
cu condiţia să nu ceară mai mult decât poate realiza prin specificul său.

3.3.2 Tipuri de interviu

1. În funcţie de gradul de formalism al interviului distingem între :
a. Interviul formal
b. Interviul neformal
a. Interviul formal
Principala caracteristică a interviului formal constă în faptul că
numărul, ordinea şi formularea întrebărilor sunt dinainte stabilite.
Răspunsurile primite de le intervievat sunt înregistrate textual sau într-o
formă standardizată de către operatorii de interviu.
Instrumentul de lucru utilizat în cadrul acestui tip de interviu este
chestionarul administrat prin operatori de anchetă. Rolul operatorului de
anchetă este acela de a pune tuturor subiecţilor intervievaţi aceleaşi întrebări,
în ordinea în care ele figurează în chestionar.
Relaţia dintre intervievat şi operatorul de anchetă este limitată
deoarece acesta din urmă nu are libertatea să schimbe formularea sau
succesiunea întrebărilor. El poate numai să orienteze desfăşurarea interviului
în limitele permise de instrucţiuni, ca de exemplu oferirea unor explicaţii
suplimentare.

b. Interviul neformal
Interviul neformal se caracterizează printr-o mai mare libertate
acordată operatorului de anchetă în dirijarea cursului interviului, deoarece nu
are la bază un chestionar de întrebări prestabilite. Acest tip de interviu se
desfăşoară aparent ca o discuţie liberă între operatorul de anchetă şi
intervievat şi utilizează drept instrument de investigaţie ghidul sau
îndrumătorul de interviu.
Ghidul de interviu este o listă cu problemele care se pun, alcătuită în
aşa fel încât să permită culegerea informaţiilor necesare pentru atingerea
obiectivului cercetării. Operatorul de anchetă are libertatea să abordeze
problemele în modalitatea pe care o consideră adecvată condiţiilor concrete
în care se desfăşoară interviul, singura lui obligaţie fiind de a aborda
problemele stabilite pentru a obţine toate datele şi informaţiile necesare.
Interviul neformal se poate desfăşura în două faze:
* Într-o primă fază interviul se desfăşoară sub forma unei discuţii libere,
centrată pe temă, în care reformulează tema şi dă posibilitatea subiectului de
a spune tot ce doreşte în legătură cu aceasta.
* În cea de-a doua fază discuţia este centrată pe problemă, operatorul de
interviu încercând cu tact şi fermitate în acelaşi timp să-l determine pe
subiect să-şi spună părerea în problemele stabilite în ghidul de interviu,
evitându-se discuţiile inutile şi consumatoare de timp.
Operatorul de anchetă trebuie să fie un profesionist care să posede
solide cunoştinţe de psihologie. Lui îi revine sarcina de a crea acel
microclimat de încredere, să-l determine pe intervievat să răspundă, în
cunoştinţă de cauză la toate întrebările puse.
Un asemenea tip de interviu permite obţinerea unei cantităţi de
informaţii mai mari decât s-ar obţine ca răspuns la întrebări de chestionar.
De asemenea, creează posibilitatea relevării unor aspecte semnificative ale
tematicii investigaţiei neluate în seamă în faza de proiectare a cercetării.
2. În raport de modalitatea prin care sunt culese datele se distinge:
a. Interviul direct
b. Interviul indirect

a. Interviul direct
Se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor şi
interpretare a rezultatelor. Se consideră că răspunsurile reflectă exact ceea ce
subiectul a înţeles şi a dorit să exprime.
b. Interviul indirect
Utilizează o cale ocolită de obţinere a datelor. Întrebările puse
urmăresc să obţină anumite informaţii de la cel intervievat pe o cale
indirectă, ocolită.

3. Un tip aparte de interviuri îl constituie cele clinice de mare

profunzime, utilizate în psihodiagnostic şi psihoterapie, care pretind din
partea celui care le realizează un grad înalt de pregătire teoretico –
metodologică şi o experienţă bogată în domeniu. Aceste interviuri s-au
extins şi în afara practicii medicale şi a psihologiei aplicate, fiind utilizate şi
în cercetările fundamentale.
Examenul psihiatric al infractorului se bazează în special pe interviul
clinic atât în varianta formală ( dirijată ) cât şi nedirijată. Prin intermediul
interviului clinic specialistul analizează personalitatea infractorului,
încercând a-i reconstitui trecutul pe baza mărturisirilor sale.
4. În raport de natura relaţiei ce se stabileşte între operatorul de
interviu şi persoana intervievată se face deosebire între:
a. Interviul sensibil
b. Interviul neutru
c. Interviul sever

a. Interviul sensibil
Se caracterizează prin exprimarea simpatiei persoanei care
intervievează faţă de subiectul intervievat ( nu li faţă de opiniile acestuia )
printr-o atitudine deschisă, de încurajare a acestuia. Acest tip de relaţie este
folosit în general în interviul nedirecţionat, clinic.
b. Interviul neutru
Presupune o relaţie indiferentă care nu are la bază nici simpatie sau
antipatie, nici aprobare sau dezaprobare. În general acest tip de relaţie este
utilizat în cadrul interviului formal.

c. Interviul sever
Se aseamănă mai mult cu interogatoriul, motiv pentru care se
recomandă a fi evitat în domeniul criminologiei.

3.3.3 Realizarea interviului

Atitudinea de a determina un interlocutor necunoscut să-şi dezvăluie
cunoştinţele, părerile, sentimentele cu privire la problemele care fac obiectul
interviului presupune colaborarea unor persoane ( operatori de anchetă ),
care să posede calităţile necesare realizării unui interviu cu un grad cât mai
mare de fidelitate şi validitate.
Operatorul de interviu trebuie să posede calităţi deosebite, dintre care
unele sunt calităţi native cum sunt: inteligenţa, onestitatea, caracterul
extravertit, iar altele cum sunt: tactul, cultura, interesul sunt calităţi care se
dobândesc în cadrul unui proces de instruire intens.
În timpul desfăşurării unui interviu apar factori de natură obiectivă sau
subiectivă, internă sau externă care influenţează pozitiv sau negativ
desfăşurarea interviului.
 Dintre aceşti factori pe primul plan se situează relaţia de comunicare
între operator şi intervievat. Un prim moment în organizarea raportului de
cooperare îl constituie solicitarea interviului ( priza de contact ). Reflexul de
apărare al subiectului, neîncrederea, suspiciunea constituie regula mai ales
când interviul se desfăşoară în penitenciar. Operatorul trebuie să depună
maximum de efort pentru a învinge reflexul de apărare al infractorului
exacerbat în special în perioada de urmărire şi judecată. În acest sens trebuie
evitate cu desăvârşire orice atitudine, gest, limbaj susceptibile a fi
interpretate ca un nou interogatoriu. Operatorul va trebui să-i trezească
încrederea, dorinţa de a vorbi, de a explica.
Este foarte important de a asigura persoana intervievată cu privire la
caracterul confidenţial al răspunsurilor. Este foarte greu de convins un
infractor că răspunsurile sale vor servii doar scopurilor cercetării.
După depăşirea acestor dificultăţi sarcina operatorului este aceea de a
utiliza cât mai bine factorii care pot incita interlocutorul să răspundă sincer.
În înregistrarea răspunsurilor, rolul hotărâtor îl are pregătirea
profesională a operatorului de interviu.
Trebuie luate în considerare şi eventualele erori de răspuns care pot
apărea din diferite motive ca de exemplu alcătuirea şi formularea greşită a
întrebărilor în cazul interviului desfăşurat pe bază de chestionar sau a
modului în care operatorii de interviu pun întrebările, înregistrează şi
interpretează răspunsurile.
Există anumite procedee de depistare a erorilor, cum sunt comparaţia
rezultatelor cu date provenite din alte surse, verificarea convenţiei îndeosebi
prin încercarea de a obţine aceeaşi informaţie prin două sau mai multe
procedee sau reintervievarea subiecţilor, aceasta din urmă fiind calea cea
mai des utilizată.
3.4 Tehnica documentară
3.4.1 Caracterizare
Tehnica documentară este proprie cercetării pe documente şi priveşte
modul în care datele cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi folosite în
scopuri ştiinţifice.
În viaţa de zi cu zi oamenii nu numai că produc inevitabil documente,
în sens larg, adică lasă continuu urme ale activităţii lor, dar le şi analizează şi
interpretează ( scriem şi citim scrisori, jurnale, etc ). Practica cunoaşte în
acelaşi timp şi mai sistemice de studiu al documentelor ( dosare, dări de
seamă, lucrări scrise etc. ). Aproape mereu suntem judecaţi şi apreciaţi prin
ceea ce producem.
Alături de celelalte tehnici fundamentale, tehnica documentară
constituie astfel o tehnică de recoltare şi manipulare a datelor cuprinse în
documente. Ea operează prin intermediul lecturii documentelor şi nu prin
contactul uman cu realitatea, ceea ce a făcut să fie considerată ca fiind o
observaţie indirectă.

3.4.2 Tipuri de documente

În sens larg al acestei accepţiuni, orice document oral, scris,
iconografic, fotografic, cinematografic, oficial sau privat, public sau secret
care poate furniza anumite date legate de problematica cercetării poate
constitui sursă de documentare pentru criminologi.

59) Statisticile oficiale furnizează date importante referitoare la faptele

penale şi la făptuitorii acestora. Acestea au format subiect de preocupare

pentru mai multe domenii. Astfel avem la îndemână material de statistică
 judiciară, demografică, economică, etc., care prezintă o importanţă
deosebită pentru constituirea de eşantioane pentru complectarea datelor
obţinute prin cercetările de teren sau pot ajuta la analiza comparativă a
acestora.
Rezultatele obţinute cu ajutorul statisticilor penale sunt relative
deoarece ele se referă la criminalitatea aparentă ( delicte descoperite ) ori
legală ( delicte pedepsite ), dar ignoră criminalitatea reală, motiv pentru
care interpretarea rezultatelor trebuie făcută cu prudenţă. În ciuda acestor
reţineri statisticile penale rămân un instrument indispensabil pentru
cunoaşterea stării şi dinamicii criminalităţii, a forţelor implicate în
prevenirea şi combaterea ei, la costurile sociale pe care la presupune.

2) Dosarele privind cauzele penale.

O altă sursă de informaţii este constituită de dosarele privind
cauzele penale, din care putem culege informaţii cu privire la
împrejurările comiterii cauzei, la scopul şi mobilul infracţiunii. Trebuie
specificat că dosarele sunt prea sărace în informaţii pentru a se putea trage
concluzii în ceea ce priveşte etiologia infracţiunii.

3) Documente personale
Acest tip de documente sunt reprezentate de scrisori, jurnale,
însemnări, biografii aparţinând celor însărcinaţi cu supravegherea sau
observarea ( supraveghetori din penitenciare sau alte instituţii de
reeducare, psihologi, psihiatri, asistenţi sociali etc. ) sau ale infractorilor
însăşi. Aceste documente conţin uneori informaţii care sunt imposibil de
obţinut prin tehnicile standardizate.
4) Reacţia socială evidenţiată de mass – media
Presa, radioul şi televiziunea reprezintă sursă de documentare în
ceea ce privesc cercetările privind sistemul de norme şi valori şi
mecanismele de receptare a acestora sau al studierii atitudinilor şi
opiniilor colectivităţii.

3.4.3 Tipuri de analiză

Denumirea de tehnică documentară acoperă o gamă largă de procedee
de cercetare a documentelor de către criminologi. Pe lângă procedeele
clasice ( analiză literară, istorică, lingvistică, etc. ) au apărut tehnici noi, în
măsură să permită o mai bună împărţire a ansamblului criminalităţii în
unităţi mai uşor de măsurat, numărat, clasat, ierarhizat. Între aceste tehnici
noi se evidenţiază pe de o parte analiza de conţinut, iar pe de altă parte
analiza statistică a criminalităţii.

a) Analiza de conţinut este o tehnică ce se referă la analiza

documentelor, urmărindu-se punerea în evidenţă de teme şi evaluări. Analiza
de conţinut este proprie documentelor ce conţin informaţie complexă, celor
cu valoare comunicaţională ridicată: mass – media, literatură, rapoarte, legi
şi decrete, corespondenţă personală, jurnale intime, etc.
Analiza de conţinut trebuie să descifreze mesajul real al comunicaţiei.
Ea presupune înlocuirea impresiilor subiective ale observatorului prin
procedee standardizate care fac posibilă transformarea materialului brut într-
un material susceptibil de a fi examinat ştiinţific.
Etapele care trebuiesc parcurse de analiza de conţinut:
·73 alegerea categoriilor;

·74 determinarea unităţilor de analiză;

·75 cuantificarea rezultatelor;

·76 verificarea analizei de conţinut.

Categoriile reprezintă elemente semnificative în raport cu care

conţinutul comunicaţiei va fi clasat şi cuantificat.
Însă nu se poate vorbi de categorii fixe, standardizate, dar se pot
enumera câteva tipuri de categorii cu o sferă mai largă de utilizare.
În ceea ce priveşte domeniul sau materia supusă examinării se
apelează la categorii ce corespund sistemelor de clasificare ale marilor
biblioteci, rubricilor principale ale jurnalelor, revistelor, emisiunilor de radio
şi televiziune, etc.; direcţia comunicaţiei corespunde categoriilor utilizate
îndeosebi în anchetele de opinii: favorabil, defavorabil, indiferent; valorile
sau standardele sunt exprimate în general prin: statutul social, economic,
familial, etc.; în raport cu persoanele cel mai adesea se apelează la
categoriile de vârstă, sex, profesie, nivel de instruire, naţionalitate, cetăţenie,
etc.
Analiza de conţinut are la bază o operaţie de dezmembrare a
întregului în unităţi constitutive. Diferitele aspecte ale fenomenului pot fi
astfel reţinute ca unităţi de înregistrare, care sunt în număr de cinci:
cuvintele, temele, caracterele, itemul, spaţiul – timp măsurat.
În procesul de cuantificare al rezultatelor sunt folosite procedee dintre
cele mai variate. Astfel se poate utiliza un procedeu simplu ca numărarea sau
un procedeu cu grad mai ridicat de complexitate. Cel mai des utilizat
procedeu este acela al calculării frecvenţelor, care permite stabilirea
intensităţii unui element, a importanţei sale.
Fidelitatea procedeului poate fi estimată fie prin compararea
rezultatelor la care au ajuns diferiţi analişti ce au lucrat independent pe
acelaşi document, fie prin compararea rezultatelor unuia şi aceluiaşi analist
obţinute la intervale de timp mai mari.

b) Analiza statistică permite o apreciere globală cu privire la evoluţia

şi structura fenomenului şi la principalele caracteristice ale infractorilor.
Deşi reprezintă un instrument de analiză extrem de util, statistica suferă un
defect major, ea nu înfăţişează decât partea exterioară, cantitativă a
fenomenelor şi nu spiritul lor, latura lor calitativă.
Analiza statistică face deosebire între statisticile oficiale şi cele
destinate unor scopuri de cercetare ştiinţifică.
Statisticile oficiale pot fi întocmite de organele de poliţie, procuratură,
justiţie, în scopul contabilizării unor date cu privire la fenomenul
infracţional. Cealaltă categorie se referă la statisticile întocmite pentru a
verifica o ipoteză de cercetare sau pentru a stabili anumite corelaţii rezultate
pe baza prelucrării datelor culese din teren prin diferite tehnici de
investigare.
Pentru a cunoaştere profundă a fenomenului criminalităţii şi a
consecinţelor sale, latura cea mai importantă o reprezintă cunoaşterea
criminalităţii sale, care cuprinde şi aşa – numita “cifră neagră” a
criminalităţii, adică numărul de crime săvârşite, dar neaduse la cunoştinţa
societăţii, fie din cauză că persoanele vătămate nu s-au plâns organelor
judiciare, fie din alte cauze. De obicei în cercetarea domeniului criminalităţii
se folosesc procedeele statisticii privitoare la criminalitatea judecată.
În încercarea de a descoperi măcar o parte din cifra neagră a
criminalităţii s-a recurs la studii de autoconfesiune sau autoportret şi studii
de victimizare.
 Studiul de autoportret constă în interogarea unui grup cu privire la
faptele penale comise, indiferent dacă au fost urmărite sau judecate, iar
studiul de victimizare constă tot în interogarea unui grup, dar cu privire la
faptele penale ale căror victime au fost.
Anchetatorii prezintă subiecţilor o listă care cuprinde diferite fapte
penale. Aceştia trebuie să răspundă dacă au comis fapta penală respectivă şi
de câte ori au fost descoperiţi şi aduşi în faţa organelor judiciare.
Din aceste studii reiese că delincvenţa reală este multe mai mare decât
cea oficială. Foarte mulţi dintre subiecţii investigaţi mărturisesc că au comis
cel puţin o faptă pentru care ar fi trebuit să răspundă penal.
Procedeele statistice generale şi îndeosebi cele din statistica penală au
acceptat şi ocupă un loc important în studiul criminalităţii. Statistica penală
nu poate pătrunde direct în criminogenezele societăţii care determină
criminalitatea. Totuşi cu ajutorul procedeelor statistice pot fi cunoscute în
mod mediat şi criminogenezele societăţii, precum şi interacţiunea
criminalităţii cu celelalte fenomene care influenţează apariţia şi evoluţia
criminalităţii.
În cercetarea criminalităţii cu ajutorul statisticii penale se impune ca
analiştii să posede date statistice pe perioade lungi de timp ( perioadă
minimă – deceniul; perioadă maximă – secolul ), datele să fie exacte şi
prelucrate şi analizate în mod ştiinţific.
Procedeele satistice folosite împreună cu celelalte metode şi tehnici
sunt indispensabile cercetării în domeniul criminalităţii şi consecinţele sale
victimologice.
3.5 Tehnici secundare
3.5.1 Caracterizare
Denumirea de tehnici secundare provine de la faptul că ele se folosesc
alături de una sau mai multe tehnici fundamentale.
Prin intermediul tehnicilor secundare, cercetările criminologice tind
spre dezvăluirea trăsăturilor psihologice ale infractorului, a intensităţii
factorilor de inadaptare şi a rolurilor în etiologia criminalităţii.
Utilizarea lor ajută la pătrunderea în universul intim al infractorului.
Astfel devine posibilă formarea unui diagnostic şi a unui pronostic social pe
baza cărora se poate elabora un tratament de recuperare socială. Reliefarea
trăsăturilor de personalitate ale infractorului se face printr-un examen
psihologic, examen care devine realizabil, de obicei, prin intermediul
testelor.

3.5.2 Testele
Testele sunt probe standardizate, bine definite, care implică o sarcină
de îndeplinit, identifică pentru toţi subiecţii examinaţi, ca şi o tehnică precisă
pentru evaluarea rezultatelor.
Într-un sens mai larg testul este definit ca o probă standardizată ce
priveşte administrarea şi interpretarea – cotarea ei şi care furnizează date
asupra anumitor caracteristici psihofizice sau psihice.
Comportamentul evaluat cu ajutorul testului are ca scop clasificarea
prin comparaţia statică a unuia în raport cu ceilalţi şi aprecierea diferenţelor
individuale ale fiecăruia.
În criminologie întâlnim următoarele tipuri de teste, cu mai mare
aplicare:
·77 teste de reuşită;

·78 teste de personalitate.

A) Testele de reuşită studiază aptitudinile operaţionale ale persoanei.

În această categorie se situează şi testele de inteligenţă. În studiul
tulburărilor de comportament şi al implicării acestora în criminogeneză,
utilizează testele psihologice şi pedagogice care permit stabilirea unei scări
metrice a inteligenţei.

B) Testele de personalitate dezvăluie anumite trăsături ale individului,

care îl fac să reacţioneze într-un anumit fel în orice situaţie s-ar afla. Au o
utilizare frecventă în cazul cercetărilor criminologice experimentale, care
urmăresc exploatarea personalităţii infractorului, dezvăluirea factorilor ar
putea diferenţia un infractor de un noninfractor, pentru ca apoi să se poată
concluziona asupra unei eventuale corelaţii între criminalitate şi anumite
tipuri de personalitate.
Testele de personalitate sunt împărţite în:
·79 teste analitice de tip chestionar;

·80 teste proiective.

a. Testele de personalitate de tip chestionar au la bază capacitatea de

autoobservare şi introspecţie a individului. Ele pot fi unifazice, investigând o
singură trăsătură de personalitate sau multifazice, având în vedere mai multe
trăsături ale personalităţii individului.
 b. Testele proiective au rolul de a incita subiectul, ca prin intermediul
răspunsurilor la diferite probe la care este supus să-şi proiecteze
personalitatea. Ele se bazează pe studierea relaţiilor subiectului la
prezentarea unor imagini şi obiecte. În acest sens există următoarele criterii
de clasificare:
·81 modul sau tipul de percepţie ( interpretarea globală, de detaliu, etc. );

·82 calitatea percepţiei ( subiectul percepe mai întâi forma şi apoi culoarea

sau invers);
·83 interpretarea pe care subiectul o dă imaginii prezentate ( fantezia,

originalitatea răspunsurilor, etc. ).

Testele proiective au fost utilizate şi în scopul selecţionării factorilor
de predicţie a comportamentului delincvent.

3.5.3 Scala de atitudini

Tehnicile de măsurare a atitudinii sunt socotite a fi o extindere a
tehnici testelor. Ele urmăresc o măsurare a intensităţii unor atitudini, o
clasificare a acestora în funcţie de diferitele de intensitate în scopul unei mai
bune cunoaşteri a fiinţei umane.
În criminologie acestea servesc la cunoaşterea intimităţii atitudinii
unui infractor faţă de un noninfractor, a atitudinii comune a două grupuri de
infractori, dar care au comis infracţiuni diferite, o atitudinii societăţii faţă de
faptele antisociale.
Atitudinea poate fi considerată din mai multe puncte de vedere. De
exemplu atitudinea faţă de pedeapsa cu moartea poate fi privită din punct de
vedere moral, juridic, religios, etc.
Tehnicile de măsurare a atitudinii servesc şi în predicţia
comportamentului deviat.
 Cele mai cunoscute procedee de măsurare sunt scalele de evaluare a
atitudinii. Acestea se bazează pe ideea că există o dimensiune sau un
continuu de-a lungul căruia se pot înşira atitudini individuale ( de la cele mai
favorabile până la cele mai defavorabile în raport cu o situaţie, eveniment,
idee, etc. Subiectul este invitat să-şi exprime aprobarea sau dezaprobarea în
raport cu o serie de propoziţii standardizate.
Există mai multe procedee de scalare în funcţie de proprietăţile
matematice şi de căile de colectare a datelor, pe care le clasificăm astfel:
- Nominală
- Nominală: - Parţial ordonată
Calitativă
- Ordinală: - Ordinală
- Metric ordonată
- Intervale aparent egale
Cantitativă: - Clasamente adiţionale
- Analiza ierarhică - cumulativă

În tipul de scală calitativă distanţa dintre categorii este necunoscută,

iar în cel cantitativ este cunoscută şi egală şi constituie măsura propriu-zisă.
Cea mai simplă este scala nominală, care împarte indivizii în două
grupe şi nu implică existenţa unei gradări sau distanţe între grupuri ( ex.:
infractor noninfractor; tipuri de infractor: hoţ, prostituată, vagabond, etc. ).
În condiţiile aplicării criminalităţii şi a victimologiei sale specifice datorate
formelor noi de acţiune întreprinse de infractorii recidivişti, profesionişti se
impun eforturi sporite în elaborarea unor strategii noi de cercetare a
criminalităţii. În acest sens Centrul Naţional de Cercetări Criminologice
poate întreprinde studii în colaborare cu Societatea Română de Criminologie
şi Criminalistică, precum şi cu Biroul Naţional Interpol din Ministerul de
Interne al României.
 CONCLUZII

Lucrarea intitulată “Metode şi tehnici de cercetare criminologică”

realizată de subsemnata, sub directa îndrumare a domnului profesor
universitar Mircea Constantinescu încearcă să cuprindă diferitele metode de
cercetare a fenomenului infracţional şi în special a caracterului infractorului;
metode ce vor ajuta la prevenirea şi vor contribui la combaterea fenomenului
infracţional.
În prezenta lucrare am încercat să fac o prezentare a metodelor şi
tehnicilor folosite de cercetătorii criminologi în cadrul disciplinei
“Criminologie”, disciplină, care alături de altele ajută la combaterea “răului”
şi triumful “binelui”.
 Pentru ca aceste metode să fie utile, cercetătorul criminolog trebuie să
aibă atât cunoştinţe din domeniul dreptului, cât şi cunoştinţe din alte
domenii: psihologie, psihiatrie, psihanalitică, sociologie, genetică, statistică,
etc.
Datorită creşterii foarte mari a ratei infracţionale metodele aplicate în
practica penală de combatere a acestora au început să fie depăşite şi de aceea
s-a cerut “ajutorul” în alte domenii: psihologice, sociale, etc. din cadrul
cărora s-a născut o ştiinţă nouă – Criminologie – care să ajute şi să se ocupe
doar de studierea infractorilor, a faptelor lor, deci care să studieze şi să
analizeze infracţiunea ca un fenomen ce face parte din cotidian.
Pentru o bună desfăşurare a activităţii de combatere a infracţiunii nu
numai cercetătorii criminologi trebui să cunoască aceste metode de cercetare
a fenomenului infracţional, ci este necesar ca toţi cei ce participă la această
activitate să aibă măcar cunoştinţe minime despre ceea ce înseamnă
metodele care se aplică în procesul de prevenire şi combatere a fenomenului
infracţional şi tehnicile care pot fi aplicate în acest sens
În cadrul lucrării am încercat să expun metodele şi tehnicile de
cercetare specifice criminologiei, deoarece cercetează caracterul individului,
ceea ce îl determină pe individ să săvârşească fapte antisociale, ceea cel face
pe acesta să înlăture răspunderea propriilor sale fapte, dar şi modul în care
acesta poate fi “vindecat” nepunând accentul pe pedeapsă cum fac celelalte
ştiinţe care luptă împotriva infracţionalităţii.
Alături de alte discipline ( penal, procedură penală, criminalistică,
civil, procedură civilă, etc. ), un viitor apărător al legi şi ordinii sociale
( avocaţi, judecători, procurori, poliţişti, etc. ) trebuie să îşi însuşească un
minim de cunoştinţe criminologice, care să-l ajute în practicarea, cu succes,
a meseriei sale, aceea de apărător al “binelui şi adevărului”.
 BIBLIOGRAFIE

60) A.T. Bogdan …………………… Psihologie generală şi psihologie

socială,
 Bucureşti 1973
61) Beccaria Cesare ……………….. Despre infracţiuni şi pedepse ED.

Ştiinţifică,
Bucureşti 1965
62) Brădet Gheorghiu Ion ….……… Criminologie generală românească

63) Chelcea Septimiu ……….……... Cunoaşterea vieţii sociale. Fundamente

metodologice ED. Institutului

Naţional de
Informaţii, Bucureşti 1995
64) Cioclei Valerian ……………..… Criminologie etiologică ED. Actami,

Bucureşti
1996
65) Constantin Albuţ ………………. Sociologie juridică ED. Fundaţiei

Chemarea
Iaşi 1993
66) Dincu Aurel …………………… Bazele criminologiei, vol.I, Bucureşti

1993
67) Dragomirescu Virgil ………….. Psihologia comportamentului deviat

ED.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
1976
68) Iluţ Petru ……………………… Abordarea calitativă a socioumanului

ED.
Polirom, Iaşi 1997
69) Luminosu Doru S. ……………. Criminologie ED. Helican, Timişoara

Vasile Popa
70) Minulescu Mihaela …………… Chestionarele de personalitate în

evaluarea
psihologică ED.Garell Publishing
House,
Bucureşti 1996
71) Moldovan Lucian …………….. Criminologie ED. Universitatea “Babeş

Bolyai”,
Cluj 1973
72) Neveanu Popescu Paul ……….. Dicţionar de psihologie

73) Nistoreanu Gheorghe ………… Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti

1996
Costică Păun
74) Oancea ……………………….. Probleme de criminologie ED. All

Educational
SA. Bucureşti 1998
75) Pandrea Petre ………………... Criminologia dialectică, Bucureşti 1945,

Fundaţia
Regele Mihai I
76) Psihologie generală ………..… sub redacţia lui A. Roşca ED. Didactică

şi
Pedagogică, Bucureşti 1996
77) Roşca Al. ………………..…… Psihologie generală ED. Didactică şi

Pedagogică,
Bucureşti 1966
78) Roşca Al. …………………..… Metodologie şi tehnici experimentale în

psihologi
 ED. Ştiinţifică, Bucureşti 1971
79) Stănoiu Andrei ………………. Sociologie juridică Ed. Bucureşti Mond,

Bucureşti 1997
80) Stănoiu Rodica Mihaela ……… Metode şi tehnici de cercetare în

criminologie
ED. Academiei Republicii Socialiste
România
Buc. 1981
81) Stănoiu Rodica Mihaela ……... Introducere în criminologie ED.

Academiei de
ştiinţe sociale şi politice, Bucureşti 1989
82) Stănoiu Rodica Mihaela ……... Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print,

Bucureşti
1995
83) Zlate Mielu ……………….….. Introducere în psihologie ED Şansa,

Bucureşti
1996