Domeniul criminologiei

1. Noţiunea şi obiectul de studiu al criminologiei

2. Scopul şi funcţiile criminologiei
3. Locul criminologiei în sistemul ştiinţelor

Noţiunea şi obiectul de studiu al criminologiei

Primele manifestări de interes pentru problematica criminologi- că

au loc, în mod firesc, după naşterea crimei, altfel spus după formarea
societăţilor - comun ităţi umane bazate pe supremaţia interesului
general, care reglementează cu ajutorul unor norme de conduită relaţiile
dintre indivizi, interzicînd comportamentele incompatibile (distructive)
cu viaţa socială (crime).
Prima reacţie la comportamentelor criminale a fost nu raţională, ci
pur instinctuală, constînd în reprimarea fizică şi colectivă a crimelor.
Ulterior, atunci cînd metoda represiunii şi-a arătat limitele, fiind
incapabilă să stăvilească valul conduitelor care contraveneau normelor
stabilite în societate, membrii ei au început să caute alte modalităţi, în
special axate pe reorganizarea vieţii sociale, ceea ce însemna o abordare
raţională orientată spre măsuri de prevenire nerepresivă. Anume în acest
moment începe formarea gîndirii criminologice, iar preocuparea pentru
prevenirea nerepresivă a rămas centrală.
Gîndirea criminologică evoluează:
1) în domeniul represiunii penale, întreţesîndu-se apoi cu gîn-
direa juridică;
2) în domeniul prevenirii nerepresive, fiind legată de gîndirea
politică şi administrativă, preocupate de organizarea optimă a
vieţii sociale (modificarea condiţiilor sociale);

3
 3) în domeniul educaţiei criminologice, care s-a regăsit în gîn-
direa moralistă, etică;
4) în domeniul creaţiei artistice (proză, poezie, cinematografie
etc.).
Această linie cu patru vectori de abordare a problemei criminalităţii
a fost continuată de cunoaşterea ştiinţifică pînă la constituirea
criminologiei ca ramură de sine stătătoare a ştiinţei, în care s-a impus
treptat componenta sociologică, fundamentală, şi cea psihologică,
complementară, cercetarea pedepsei penale fiind absorbită de acestea.
Pînă la constituirea criminologiei în calitate de ramură inde-
pendentă a ştiinţei, cunoştinţe importante în materie criminologică au
obţinut Pitagora, Thomas Morus, Montesquieu, Claude-Adrien
Helvetius, Paul Henri Holbach, Cesare Beccaria şi alţii. Constituirea
criminologiei în calitate de ramură de sine stătătoare a ştiinţei a fost
marcată de operele lui Cesare Lombroso, Adolphe Quételet, Herbert
Spencer, Karl Marx, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Gabriel Tarde, Emile
Durkeim şi alţii. Printre primele manuale de criminologie din lume se
numără şi Cursul de criminologie editat de Traian Pop, la Cluj, în anul
1927, a cărui valoare rămîne neperimată pînă în prezent. în Republica
Moldova, primul manual de criminologie, intitulat Elemente de
criminologie, a văzut lumina tiparului în anul 1997, la Editura „Ştiinţa”, el
fiind elaborat de către Valeriu Bujor, Octavian Bejan, Ser- giu Ilie şi
Sergiu Casian, în cadrul Centrului de cercetări ştiinţifice al Academiei de
Poliţie „Ştefan cel Mare”.
Formarea criminologiei ca ştiinţă are loc în secolul alXIX-lea, pe
fondul dezvoltării vertiginoase a cunoaşterii sociologice, impunîndu- se
ca disciplină specializată în cursul secolului al XX-lea şi ca specialitate de
formare profesională în cursul secolului al XXI-lea.

Definiţie
Criminolc* gia constituie o ramură a ştiinţei care cercetează
criminalitatea, în vederea elaborării metodelor de prevenire a
crimelor.

4
 Criminologia reprezintă o ştiinţă de sine stătătoare, pluridiscipli-
nară, avînd propriul obiect de cunoaştere şi aparat categorial (termeni,
concepte etc.). Categoriile criminologice (crimă, conduită criminală,
criminal, criminalitate, victimă etc.) diferă de categoriile altor ştiinţe si
permit, în totalitatea lor, cunoaşterea obiectului de studiu al crimi-
nologiei.
Obiectul de studiu al criminologiei îl constituie fenomenul crimă,
privit ca o relaţie socială individuală negativă, care manifestă atitudinea
de negare a relaţiilor sociale dominante în societatea dată (samavolnicia
individului în raport cu ordinea de drept).
Crima formează un fenomen complex, aflat într-o interacţiune
continuă cu o multitudine de alte fenomene, din care considerente do-
meniul criminologiei include totalitatea fenomenelor legate de crimă.
Astfel, criminologia studiază:
• crima în calitate de mod de interacţiune cu alţi indivizi, com-
portament uman sau element constitutiv al criminalităţii;
• criminalitatea în calitate de fenomen de masă, caracterizat prin
forme specifice de manifestare, legi sociale proprii de existenţă sau
structură internă variabilă;
• criminalul, fiinţă prin ale cărui acţiuni se produce crima,
constituţia lui bio-psiho-socială sau tiparele comportamentale în diverse
situaţii şi condiţii;
• consecinţele crimelor şi ale criminalităţii, impactul lor asupra
societăţii, forţa distructivă a unor tipuri de criminalitate şi tipuri de
crimă sau pierderile umane;
• victima, caracteristicile fizice, de personalitate şi sociale sau ro-
lul lor în producerea crimelor;
• patologiile sociale, din a căror clasă face parte şi
comportamentul criminal, esenţa comună, structura sau influenţa
reciprocă;
• factorii determinanţi ai crimelor şi ai criminalităţii, natura lor,
puterea de influenţă, rolul genetic sau poziţia în lanţul cauzal şi deter-
minativ;
• posibilităţile de cunoaştere, prevedere sau prevenire a fenome-
nelor criminale.
Dificultatea cunoaşterii criminologice este determinată de speci-
ficul comportamentului criminal, care reprezintă fenomenul cel mai

5
 complex din univers, după cum rezultă din cunoştinţele existente, căci
el este alcătuit din toate formele de materie: fizică, chimică, biologică,
psihică, socială etc. Complexitatea obiectului de studiu al criminologiei
impune complexitatea pregătirii criminologului, el fiind nevoit să
posede cunoştinţe, elementare sau avansate, despre toate aceste materii.
Desigur, pentru cercetarea unor laturi separate, este suficientă pregătirea
într-un singur domeniu (de exemplu, sociologică sau psihologică), în
timp ce cercetarea integralistă impune o pregătire polivalentă a
criminologului.
Cunoaşterea criminologică este considerabil complicată de im-
posibilitatea aplicării principalelor metode de cunoaştere şi verificare
empirică a rezultatelor obţinute: observarea şi experimentul. De aceea,
criminologii sînt nevoiţi să recurgă în mod covîrşitor la metode teoretice
de cunoaştere şi de verificare a rezultatelor obţinute, verificarea empirică
fiind efectuată cel mai frecvent prin practica anticrimă, deşi posibilităţi
importante de testare empirică a unor cunoştinţe oferă şi metoda
prognozării criminologice. De altfel, practica constituie metoda
primordială de verificare a cunoştinţelor din orice ramură a ştiinţei.
Analiza rezultatelor cercetărilor criminologice denotă că cerce-
tătorii folosesc o mulţime de paradigme de cercetare a problemelor
criminologice.
Paradigma criminologică reprezintă un sistem de idei crimi-
nologice fundamentale, care oferă probleme şi soluţii-model unei
comunităţi de criminologi (cercetători, profesori şi practicieni).
Paradigma criminologică constituie rezultatul unor cercetări fun-
damentale profunde, soldate cu formularea unor enunţuri pertinente de
mare generalitate. Odată cristalizată, paradigma devine cadru teoretic
pentru cercetările criminologice de o generalitate inferioară. Pa-
radigmele criminologice se disting între ele deopotrivă prin gradul de
generalitate şi afinitatea conceptuală.
Criminologia a cunoscut o multitudine de paradigme, care pot fi
diferenţiate după gradul lor de generalitate. Cele mai generale pa-
radigme crim inologice sînt: paradigma fizică (săvîrşirea crimelor este
influenţată d^ factori cosmo-telurici), paradigma biologică (există
particularităţi ale organismului uman care îl predispun la un compor-
tament criminal) şi paradigma socială (comportamentul criminal are o

6
cauză sociaL ă).
Paradigma biologică poate fi divizată în paradigmele psihiatrică
(individul săvîrşeşte crime sub imperiul unor anomalii cerebrale) şi
organică (particularităţile anatomo-fiziologice suscită acte cu efect
criminal), de o generalitate inferioară. Paradigma socială se divide in
următoarele paradigme subiacente: paradigma sociologică (mediul social
de existenţă determină conduita criminală a unor indivizi), paradigma
psihologică (comportamentul criminal este legat de anumite proprietăţi şi
stări ale psihicului uman) şi paradigma juridică sau normativistă (criminale
sînt numai faptele interzise prin norme ju- ridico-penale, iar reducerea
lor depinde de perfecţionarea continuă a reglementărilor penale, a
capacităţii de reprimare a infracţiunilor (descoperire şi pedepsire),
precum şi a educaţiei juridice a populaţiei).
Paradigma sociologică se diferenţiază în paradigma acţiunii sociale
(prevalează puterea de acţiune a individului) şi paradigma condiţiilor
sociale (prevalează puterea de acţiune a mediului social).
Preocuparea centrală a criminologiei constă în explicarea com-
portamentului criminal, adică în relevarea factorilor determinanţi ai
criminalităţii şi reconstituirea sistemului acestora. Astfel de teorii au lost
elaborate în foarte puţine ţări ale lumii, în mare parte în Italia, franţa şi
SUA. în criminologia naţională, teorii criminologice gene- i ale au fost
elaborate de Valeriu Bujor şi Octavian Bejan (В. Бужор, О сущности
преступности, Editura „Lyceum”, Кишинэу, 1998; 0. Bejan şi V. Bujor,
Interes şi crimă, Chişinău, 2004; O. Bejan, Explicaţie ( riminologică a
comportamentului criminal, Chişinău, 2009).

Scopul şi funcţiile criminologiei

Criminologia îndeplineşte următoarele funcţii:
■ metodologică,
■ descriptivă,
■ explicativă,
■ predictivă,
■ preventivă,
■ educativă.

7
 Funcţia metodologică include elaborarea metodelor, tehnicilor,
procedeelor şi instrumentelor de cercetare (metodologică, fundamentală
şi aplicativă) şi analiză (analizare, prognozare şi evaluare) crimi-
nologică, precum şi contribuirea la dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice în
general. Ea răspunde la întrebarea: Cum putem cunoaşte ceea ce se
întîmplă, ceea ce se va întîmpla şi de ce se întîmplă sau se va înt- împla
aşa? Funcţia metodologică constituie primul pas în realizarea cunoaşterii
criminologice, căci în afara unei metode, cunoaşterea rămîne în faza ei
iniţială, adică în faza de cunoaştere intuitivă şi spontană. Anume
conştientizarea şi definirea unei metode permite realizarea unei
cunoaşteri criminologice conştiente şi riguroase a realităţii, dar şi
elaborarea planificată a produselor criminologice (măsuri de prevenire a
crimelor etc.). Funcţia metodologică este efectuată în principal prin
metode teoretice de cunoaştere criminologică.
Funcţia descriptivă constă în caracterizarea sub diverse aspecte a
fenomenelor criminale (crimă, criminal, victimă, consecinţe etc.) şi,
îndeosebi, descoperirea esenţei şi legilor de existenţă şi de manifestare
ale acestor fenomene. Ea răspunde la întrebarea: Ce se întîmplă?
Descrierea presupune învederarea trăsăturilor fenomenelor criminale,
deoarece în funcţie de acestea omul şi societatea îşi poate adapta
acţiunile sale sau poate găsi modalităţi de ale influenţa în sensul dorit.
Totodată, prin descriere se reconstituie sistemul însuşirilor diverselor
fenomene, altfel zis, modul de alcătuire a diferitor fenomene criminale
sau de interes criminologie. Funcţia descriptivă este realizată prepon-
derent prin metode empirice de cunoaştere criminologică.
Funcţia exp/jaifivĂpresupunedescoperireafactorilordeterminanţi ai
criminalităţii, a modului lor de acţiune şi interacţiune. Ea răspunde la
întrebarea: De ce se întîmplă aşa? în virtutea principiului conexiunii
universale, fenomenele criminale în ansamblu şi trăsăturile acestora în
mod separ*at sînt determinate de alte fenomene (determinare externă) şi
trăsături (determinare internă). De aceea, influenţarea primelor permite
modificarea celor din urmă, fapt care deschide noi posibilităţi de
înrîurire e* fenomenelor criminale în sensul dorit de om şi societate.
Explicaţia criminologică constă tocmai în indicarea fenomenelor şi
însuşirilor care influenţează fenomenele criminale sau unele dintre
trăsăturile lo r şi a modului în care acestea îşi produc efectul. Căutînd sa

8
reconstituie lanţul cauzal al criminalităţii, criminologul avansează in
cunoaşterea sa pînă la acea verigă care permite prevenirea manifestărilor
criminale, oricît de îndepărtată nu ar fi ea de fenomenele criminale. Dacă
activitatea descriptivă este îndreptată spre dezvăluirea legilor de
existenţă şi de manifestare a fenomenelor criminale, atunci activitatea
explicativă încearcă să elucideze de ce există şi modul în care acţionează
legile criminologice. Funcţia explicativă este înfăptuită precumpănitor
prin metode teoretice de cunoaştere criminologică.
Funcţia predictivă rezidă în elaborarea prognozelor criminologice
ale evoluţiei criminalităţii şi activităţii anticrimă. Ea răspunde la între-
barea: Ce se va întîmpla? Cunoaşterea evoluţiei criminalităţii permite a
lua măsuri de: a) prevenire a manifestărilor criminale, b) atenuare a
impactului distrugător al actelor criminale, c) adaptare a resurselor
alocate activităţii anticrimă necesităţilor previzibile şi d) lichidare ne-
intîrziată a urmărilor comportamentelor criminale. Dacă recurgem la o
analogie, atunci putem spune că diferenţa dintre a şti şi a nu şti este
similară cu a ieşi cu mîinile goale sau cu o umbrelă afară, pentru a ne
pomeni peste ceva timp învăluiţi de o aversă. Funcţia predictivă este atît
de importantă vieţii, încît natura a sădit astfel de capacităţi chiar şi în
animale, din care cauză unele dintre ele sînt capabile să presimtă
lurtunile sau alte calamităţi naturale.
Funcţia preventivă include elaborarea măsurilor de prevenire a
manifestărilor criminale. Ea răspunde la întrebarea: Ce putem face
pentru a nu permite să se întîmple aşa? Odată produse manifestările
criminale, societatea constată că: a) nu mai poate repara o serie de lucruri
distruse (bunăoară, nu mai poate întoarce viaţa unei persoane ucise, sau
reface unele documente, sau părinţii nu au posibilitate să îi procure o altă
bicicletă fiului lor), b) viaţa socială sau individuală este tulburată o
perioadă (bunăoară, din cauza unui accident, a fost blocat traficul rutier
sau, din cauza furtului autovehiculul său, un membru al societăţii a
rămas o perioadă fără o sursă de existenţă) şi c) trebuie să cheltuie
resurse pentru a înlătura consecinţele actelor criminale (bunăoară, să
identifice şi să pedepsească criminalul sau să lichideze poluarea
mediului). De aceea, este raţional a preveni producerea actelor criminale,
misiune care cade în sarcina criminologiei.
Furiclia educativă consistă în instruirea criminologilor, contribu- irea

9
la instruirea specialiştilor în alte domenii ale activităţii anticrimă
(poliţişti, jurişti etc.), precum şi educarea criminologică a populaţiei. Ea
răspunde la întrebarea: Ce trebuie să ştie şi să poată specialiştii şi
oamenii de rînd pentru a preveni atacurile criminale? Dincolo de in-
stincte şi reflexe condiţionate spontan, acţiunile oamenilor sînt oarbe, în
cazul în care nu sînt bazate pe o cunoaştere a proprietăţilor lucrurilor, cu
al căror ajutor se acţionează, şi ale lucrurilor asupra cărora se acţionează,
ceea ce înseamnă că individul se află la mila întîmplării. Cunoaşterea
însuşirilor obiectelor dă omului posibilitatea să acţioneze cu mai mult
succes şi să îşi asigure astfel o viaţă mai bună. Specialiştii sau oamenii de
rînd capătă cunoştinţe criminologice prin educaţie, comunicare sau
proprie experienţă (cunoaştere mai mult sau mai puţin sistematizată). în
lipsa procesului de transmitere a cunoştinţelor criminologice, fiecare
specialist sau persoană s-ar vedea nevoită să înceapă cunoaşterea acestor
laturi ale realităţii de la zero şi să nu ajungă niciodată să le cunoască
adînc, fapt care subliniază însemnătatea educaţiei criminologice.
Educaţia criminologică nu numai îi învaţă pe oameni cum să se păzească
de atacurile criminale, ci şi îi determină să se abţină de la
comportamentele criminale. Acest efect anticrimino- gen este dobîndit
prin educarea necesităţilor spirituale de a fi onest la copii şi prin
informarea sau facilitarea conştientizării caracterului distrugător şi, deci,
iraţional al comportamentelor criminale de către maturi. Prin urmare,
educaţia criminologică serveşte în două privinţe: a) înarmează
specialiştii şi membrii de rînd ai societăţii cu cunoştinţele, deprinderile şi
priceperile criminologice necesare apărării de atentatele criminale şi b)
formează mecanisme interne de abţinere de la modalităţile criminale de
împlinire a intereselor.
Toate funcţiile îndeplinite concură la atingerea scopului criminologiei
- obţinerea cunoştinţelor şi elaborarea modalităţilor de prevenire a
crimelor, în vederea asigurării unei vieţi sociale funcţionale.
Locul criminologiei în sistemul ştiinţelor
Cunoaşterea criminologică are drept fundament cunoştinţe ale
metodologiei ştiinţifice, filozofiei, sociologiei şi psihologiei.
De la metodologia ştiinţifică, criminologia preia metodele de

10
cunoaştere, care se potrivesc studiului fenomenelor criminale şi ela-
>orării măsurilor de prevenire, adaptîndu-le propriilor nevoi euristice.
Filozofia îi furnizează principiile universale de organizare şi
uncţionare a lumii, cărora li se supun şi fenomenele criminale, principii
folosite în calitate de mijloace teoretice de cunoaştere.
Sociologia îi pune la dispoziţie cunoştinţe despre esenţa societăţii,
legile sociale de existenţă sau fenomenele şi procesele sociale, fără de
care este cu neputinţă înţelegerea legăturii dintre crimă şi societate sau
activităţii sociale anticrimă, descoperirea factorilor sociali care determină
comportamentele criminale ori dezvăluirea înrîuririi negative pe care o
are criminalitatea asupra societăţii.
Psihologia îi dă cunoştinţe despre psihicul omului, asupra căruia
influenţează factorii externi, deficienţele şi factorii psihici care favori-
zează, defavorizează sau conduce comportamentul uman.
La rîndul lor, cunoştinţele criminologice sînt fundamentale pentru
o serie de alte ramuri ale ştiinţei. Astfel, dreptul penal nu îşi poate .india
propriul obiect de cercetare fără a dispune de cunoştinţe privitoare la:
• caracterul criminal sau necriminal al diverselor conduite umane,
ceea ce permite dreptului penal să interzică numai faptele socialmente
distructive şi să abroge dispoziţiile referitoare la faptele care .i-au
pierdut periculozitatea în noile condiţii sociale;
• esenţa şi trăsăturile definitorii ale multiplelor manifestări
criminalo, ceea ce permite dreptului penal să ia în vizor anume acele acte
de con- iluită, a căror interzicere ar lovi exact în nucleul fenomenului
criminal;
• gradul de distructivitate socială a diverselor comportamente
umane, ceea ce permite dreptului penal să stabilească pedepse adecvate
periculozităţii sociale a faptelor interzise;
• probabilitatea de recidivă proprie diferitelor categorii de cri-
minali, ceea ce permite dreptului penal să individualizeze pedeapsa şi
răspunderea în funcţie de persoana făptuitorului;
• principiul şi legile de acţiune ale diferitelor pedepse, ceea ce
permite dreptului penal să producă un minimum de rău indivizilor în
condiţii de efect maxim (obiectiv posibil), precum şi să schimbe pe-
depsele vechi cu unele noi de o eficacitate şi eficienţă superioară; toate
aceste cunoştinţe avînd caracter criminologie.

11
 Criminologia posedă totodată capacitatea euristică de a clarifica
geneza, funcţia socială şi natura dreptului penal, dar şi factorii care
influenţează procesul de legiferare penală şi modul de folosire a acestei
unelte sociale, deosebit de percutante.
Pe de altă parte, trăsăturile indicate în normele penale nu sînt
suficiente criminalisticii şi activităţii speciale de investigare pentru
stabilirea urmelor lăsate de puzderia existentă de comportamente
criminale şi, respectiv, a posibilităţilor de depistare a lor, în vederea
identificării făptuitorilor, acumulării probelor şi recuperării obiectelor
infracţiunilor (bunuri, persoane, hîrtii de valoare etc.). în schimb, cri-
minologia face o descriere destul de amplă a fenomenelor criminale, care
constituie un fundament de care nu se pot lipsi cercetările specifice
acestor ramuri ale ştiinţei.
Criminologia comunică, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu
celelalte ramuri ale ştiinţei. Bunăoară, cercetarea criminalităţii economice
dictează o conectare la ştiinţele economice, relaţiile cu fizica sînt utile sub
aspectul inventării unor mijloace tehnice şi electronice de prevenire a
crimelor (sisteme de alarmă, supraveghere video sau de întărire a
locuinţelor), în timp ce era computerelor a adus criminalitatea
informatică, a cărei studiere impune o conjugare a acţiunilor
criminologilor şi informaticienilor.
Criminologia nu este singura ştiinţă care studiază fenomenele
criminale. A^stfel, criminalistica studiază urmele crimelor şi criminalilor;
teoria investigării speciale studiază posibilităţile de identificare şi găsire a
criminalilor şi a obiectelor care pot constitui probe ale faptelor lor crimi
nale; dreptul penal studiază modalităţile de reglementare penală optiimă
a relaţiilor sociale şi de interpretare corectă a normelor de drept penal;
dreptul de procedură penală studiază modalităţile de reglementare
procesuală optimă a activităţii de cercetare şi judecare a faptelor
criminale, precum şi de interpretare corectă a normelor de procedură p
enală; dreptul execuţional studiază modalităţile optime
* le reglementare a activităţii de executare a pedepselor penale şi de
interpretare corectă a normelor de drept execuţional; în timp ce cri-
minologia studiază crima în calitate de fenomen distinct al realităţii,
luate acestea formează un sub-sistem distinct în sistemul ştiinţelor -
•fiinţele criminale (vezi figura nr. 1).

12
 Figura nr. 1
Sistemul ştiinţelor criminale

După cum se vede din schema sus-prezentată, criminologia

• «instituie elementul fundamental al sistemului ştiinţelor criminale,
■ li'şi între acestea există relaţii de interacţiune, deci de acţiune reciprocă,
cele plasate mai aproape de fundament avînd o influenţă superioară.
Astfel, dreptul penal nu poate reglementa relaţiile sociale şi
labili pedepse pentru ruperea relaţiilor sociale fără a cunoaşte care
• umportamente sînt socialmente distructive şi în ce mod diferite pe-
«lepse influenţează comportamentul indivizilor, cunoştinţe pe care le
• Uibîndeşte criminologia. Criminalistica şi teoria investigării speciale
nu poate cerceta urmele crimelor şi, respectiv, alw criminalilor tară a
• unoaşte care laturi ale comportamentelor criminale sînt interzise de
normele de drept, cunoştinţe pe care le oferă dreptul penal. Dreptul de
procedură penală nu poate reglementa activitatea de cercetare penală
I de judecare a faptelor criminale fără a cunoaşte în ce constă această M
tivitate, cunoştinţe pe care le preia de la criminalistică şi teoria in-
vestigării speciale. în sfîrşit, dreptul execuţional nu poate reglementa
activitatea de executare a pedepselor penale şi de aplicare a măsurilor
clinico-criminologice fără a cunoaşte, pe de o parte, pedepsele instituite
prin normele de drept, modul de aplicare a pedepselor penale şi
măsurile clinico-criminologice aplicabile criminalilor, cunoştinţe de care
le furnizează dreptul penal, dreptul de procedură penală şi, respectiv,
criminologia.
Aşadar, o ramură a ştiinţei poate face parte, în acelaşi timp, din

13
diferite subsiteme ale sistemului ştiinţelor. Astfel, criminologia face parte
concomitent din sistemul ştiinţelor criminale, din sistemul ştiinţelor
sociologice (sociologie, criminologie, politologie, psihologie socială etc.)
şi din sistemul ştiinţelor psihologice (psihologie, criminologie,
pedagogie, andragogie, psihologie socială etc.), ca şi dreptul penal, care
face parte simultan din sistemul ştiinţelor criminale şi din sistemul
ştiinţelor juridice (drept constituţional, drept penal, drept civil, dreptul
muncii etc.).

întrebări de recapitulare ---------------------------------------

<2> Ce este criminologia?
<3> Care este obiectul criminologiei?
<2> Care este domeniul criminologiei?
<3> Care este scopul şi funcţiile criminologiei?
<2> Care sînt relaţiile dintre criminologie şi metodologia ştiinţei,
filozofie, sociologie sau psihologie?
<3> Care sînt relaţiile dintre criminologie şi alte ramuri ale siste-
mului ştiinţelor criminale?

Lectură aprofundată --------------------------------------------

£2 Vialeriu Bujor, Cuvînt în apărarea criminologiei, Legea şi vi aţa,
anul 1994, nr. 3.
£0 Vlaleriu Bujor, Criminologia: starea şi perspectivele ştiinţei îm
Republica Moldova în „Situaţia criminologică şi securitate-a publică
în regiunea Bazinului Mării Negre (materialele

14
 simpozionului internaţional, reuniunea a II-a, 9 noiembrie
1995, Chişinău), Chişinău, 1995. ffl Valeriu Bujor, Octavian Bejan,
Sergiu Ilie şi Sergiu Casian, Elemente de criminologie, Editura
„Ştiinţa”, Chişinău, 1997, p. 5-9.
ffl Octavian Bejan, Dicţionar de criminologie, Chişinău, 2009. ffl
Valeriu Bujor, Unele probleme ale criminologiei în Republica Moldova,
în „Starea actuală şi perspectivele ştiinţei cri- minologice în
Republica Moldova (materialele conferinţei ştiinţifice: 6 iulie 2002,
Chişinău)” Chişinău, 2002. ffl Octavian Bejan, Perspectivele ştiinţei
criminologice autohtone, în „Starea actuală şi perspectivele ştiinţei
criminologice în Republica Moldova (materialele conferinţei
ştiinţifice: 6 iulie 2002, Chişinău)”, Chişinău, 2002. ffl Igor Ursan,
Unele aspecte privind ştiinţa criminologice în societatea autohtonă, în
„Starea actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice în Republica
Moldova (materialele conferinţei ştiinţifice: 6 iulie 2002, Chişinău)”,
Chişinău, 2002. ffl Valeriu Ţurcan, Criminologia autohtonă între
trecut şi viitor, în „Starea actuală şi perspectivele ştiinţei
criminologice în Republica Moldova (materialele conferinţei
ştiinţifice: 6 iulie 2002, Chişinău)”, Chişinău, 2002. ffl Sergiu Ilie,
Direcţiile prioritare de dezvoltare a criminologiei autohtone, în „Starea
actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice în Republica
Moldova (materialele conferinţei ştiinţifice: 6 iulie 2002,
Chişinău)”, Chişinău, 2002. ffl Sergiu Casian, Analiză critică a unor
carenţe ale criminologiei autohtone, în „Starea actuală şi perspectivele
ştiinţei criminologice în Republica Moldova (materialele
conferinţei ştiinţifice: 6 iulie 2002, Chişinău)”, Chişinău, 2002. ffl
В.Г. Бужор, Криминология и основы предупреждения преступлений,
Измаил, 2005, р. 5-7.

15
 Activitatea criminologică
1. Noţiunea activităţii criminologice
2. Cercetarea criminologică
3. Instruirea criminologică
4. Practica criminologică
Noţiunea activităţii criminologice
Apărarea societăţii de atentatele criminale a devenit o
preocupare socială esenţială din chiar momentul în care au fost
resimţite efectele distrugătoare ale acestor fapte asupra corpului social.
Prima reacţie a fost una instinctivă şi violentă, manifestîndu-se
prin reprimarea fizică a crimelor, ulterior însă comunităţile umane au
înţeles că această armă nu este suficientă pentru a opri faptele
criminale şi a recurs la resursa principală umană şi socială -
cunoaşterea şi abordarea raţională, fiind descoperite metode de
prevenire a criminalităţii.
în zilele noastre, putem vorbi despre existenţa unui veritabil sis-
tem de asigurare criminologică a vieţii sociale, alcătuit din următoarele
componente fundamentale: obţinere, transmitere şi aplicare a cunoş-
tinţelor criminologice în viaţa curentă a societăţii (vezi figura nr. 2).
Activitatea criminologică constituie un element al activităţii de
prevenire a criminalităţii, care cuprinde şi alte elemente, precum ac-
tivitatea juri dică, activitatea poliţienească, activitatea corecţională sau
activitatea judiciară. Aceste activităţi se împletesc, contribuind ia atin-
gerea unui scrop comun. Bunăoară, activitatea juridică se ocupă de ela-
borarea uno i reguli de comportament social. Activitatea poliţienească
se ocupă de: învederarea comportamentelor criminale, identificarea
persoanelor care au săvîrşit crime sau strîngerea probelor care confirmă
săvîrşl rea unor crime în anumite circumstanţe de către anumite
16
u rsoane. Activitatea corecţională urmăreşte schimbarea comporta-
uentului criminal şi izolarea persoanelor care recurg la comportamente
criminale de societate. Activitatea judiciară este îndreptată spre
stabilirea vinovăţiei, răspunderii sau pedepselor pentru conduite cri-
minale. După cum reiese din exemplele prezentate, fiecare activitate
•articulară are rolul său în activitatea de prevenire a comportamente-
or criminale.
Obţinerea cunoştinţelor criminologice este asigurată prin acti-
vitatea de cercetare criminologică. Cercetarea este activitatea iniţială le
asigurare criminologică a vieţii sociale, iar înfăptuitorul principal .il
acestei activităţi îl constituie cercetătorul. Transmiterea cunoştinţelor
criminologice este asigurată prin activitatea de instruire. Instrui- i ea
formează activitatea prin care cunoştinţele criminologice obţinute de
cercetător sînt predate celor care le vor transpune în viaţă, avîndu-1 I
»e profesor drept prim-înfaptuitor. Aplicarea cunoştinţelor crimino-
logice este asigurată prin activitatea practică, ea reprezentînd com-
ponenta ultimă în asigurarea criminologică a vieţii sociale, în al cărei
prim-plan se află practicianul.
Figura nr. 2.
Elementele constitutive ale activităţii criminologice
• Opţinerea cunoştinţelor criminologice •
Transmiterea cunoştinţelor criminologice • Aplicarea
cunoştinţelor criminologice
Fiecărui înfăptuitor al activităţii criminologice îi revine un şir de
.ircini specifice. Totodată, există un rînd de sarcini comune crimino-
logului cercetător, profesor şi practician, şi anume: ___ __ _____
-
17
 • optimizarea sistemului de asigurare criminologică a vieţii
sociale,
• îmbunătăţirea conlucrării între lucrătorii acestui sistem,
• promovarea socială a criminologiei,
• educarea criminologică a populaţiei.
Promovarea socială a criminologiei consistă în explicarea
însemnătăţii sociale a criminologiei factorilor de decizie şi populaţiei,
prezentarea capacităţilor practice ale criminologiei, reale sau potenţiale,
precum şi propunerea măsurilor organizatorice de dezvoltare a activităţii
criminologice.

Cercetarea criminologică
Activitatea de cercetare criminologică este înfăptuită de către cri-
minologul-cercetător, care are de îndeplinit următoarele sarcini primă
însemnătate:
• dobîndirea cunoştinţelor criminologice,
• dezvoltarea metodologiei de cercetare criminologică,
• prognozarea dezvoltării criminologiei în calitate de ştiinţă,
• optimizarea activităţii de cercetare criminologică,
• formarea şi întreţinerea unei tradiţii ştiinţifice.
Sarcina esenţială a cercetătorului constă în obţinerea de cunoştinţe
criminologice, iar celelalte sarcini au un caracter sprijinitor, deoarece ele
sînt îndeplinite tocmai pentru a face posibilă sau a crea condiţii bune
pentru realizarea sarcinii esenţiale. Bunăoară, îndeplinind sarcina de
dezvoltare a metodologiei criminologice, cercetătorul nu face decît să
lărgească posibilităţile sale de achiziţionare a cunoştinţelor
criminologice. Prin urmare, cercetătorul are misiunea de a obţine cu-
noştinţe criminologice noi şi generale despre fenomenele criminale,
folosind metodele ştiinţifice de cunoaştere.
Formarea unei tradiţii ştiinţifice în criminologie înseamnă:
(1) instituirea unor norme nescrise, exprimate prin conduita cri-
minologilor şi transmise din generaţie în generaţie, care ar consfinţi
modalităţi optime de a proceda în diverse situaţii;
(2) stabilirea unor înalte standarde ştiinţifice;
(3) co nsolidarea mediului criminologie şi ordonarea lui;

18
 (4) diminuarea, prin intermediul unui control informai, a even-
tualelor manifestări nocive, neştiinţifice (plagiat, compilaţie, deturna- (’
de rezultate ştiinţifice, arogarea de merite şi demnităţi, proliferarea
ucrărilor de o calitate proastă etc.);
(5) crearea unui mediu propice de bună educare a tinerilor crimi-
nologi, asigurînd, în acest fel, continuitate spiritului instaurat şi expe- i
icnţei acumulate.
întemeierea unei tradiţii în mediul criminologilor poate crea con-
diţii favorabile propăşirii ştiinţei criminologice, pentru că acolo unde
există o puternică şi eficace tradiţie, anume acolo dăinuie performanţa.
Inexistenţa unei atare tradiţii criminologice face posibilă producerea a
numeroase manifestări deplasate, sterpe şi dăunătoare în criminologie,
bineînţeles că o tradiţie trainică şi eficace nu poate fi clădită peste
noapte, această operă presupune o muncă laborioasă, susţinută şi de o
lungă durată, important este însă a conştientiza deplina semnificaţie a
tradiţiei si că fiecare piatră pusă la temelia ei va aduce beneficii sigure.
Măiestria cercetătorului rezidă în obţinerea de cunoştinţe esenţiale,
exacte şi folositoare despre realitate. Desigur, dezideratul suprem al
ştiinţei presupune cunoaşterea integrală a realităţii. El nu poate li însă
împlinit peste noapte. în primul rînd, universul este infinit, ceea ce
înseamnă că şi cunoaşterea este perpetuă. în al doilea rînd, resursele
disponibile întotdeauna sînt finite, ceea ce înseamnă că cunoştinţele
obţinute sînt permanent limitate. în al treilea rînd, este chibzuit să se
dea întîietate nevoilor sau intereselor curente, deşi necesităţile şi inte-
resele de perspectivă nu trebuie să fie niciodată ignorate cu desăvîrşire.
De aceea, sînt mai preţioase cunoştinţele esenţiale, exacte şi utile, în
comparaţie cu cele care se referă la laturile neesenţiale, care suferă de
inexactitate sau nu folosesc prea mult activităţii anticrimă (ştiinţifică,
didactică sau practică), nemaivorbind de cele total inutile.

Instruirea criminologică
Activitatea de instruire criminologică este desfăşurată de către i
riminologul-profesor, care se ocupă de asemenea sarcini de primă
însemnătate:
• sintetizarea cunoştinţelor criminologice,

19
 • transmiterea cunoştinţelor criminologice persoanelor instruite,
• actualizarea neîntreruptă a materiei criminologice predate în pas
cu cele mai recente realizări ale ştiinţei criminologice,
• dezvoltarea metodicii de transmitere a cunoştinţelor crimino-
logice,
• optimizarea sistemului şi procesului de transmitere a cunoş-
tinţelor criminologice.
Sarcina esenţială rezidă în transmiterea cunoştinţelor criminologice
dobîndite de societate, în timp ce celelalte sarcini îi sînt complementare.
Bunăoară, sintetizarea cunoştinţelor criminologice are rostul de a face
mai uşoară transmiterea cunoştinţelor criminologice. Or, cunoştinţele
criminologice sînt atît de vaste, încît nu pot fi însuşite de nici o persoană.
De aceea, învăţătorul le sintetizează, astfel încît volumul transmis de
cunoştinţe să fie pe măsura posibilităţilor de asimilare ale celor instruiţi şi
să necesite cît mai puţine resurse pentru procesul de transmitere a lor
(ani de studii, profesori, materiale didactice etc.).
Măiestria profesorului consistă în selectarea şi sintetizarea celor mai
esenţiale, exacte şi folositoare cunoştinţe, pe care să le transmită într-un
mod în care cel instruit să le înţeleagă profund, să le însuşească temeinic
şi să poată să le aplice cu uşurinţă în diverse situaţii concrete, inclusiv
neordinare, astfel încît specialistul format să fie capabil să valorifice întru
totul posibilităţile cunoştinţelor existente, aptitudinilor sale şi resurselor
de care dispune în activitatea profesională.
Cunoştinţele criminologice sînt transmise: (1) specialiştilor cri-
minologi, (2) specialiştilor din alte domenii şi (3) publicului larg.

Practica criminologică
Activitatea criminologică practică este realizată de criminolo-
gul-practician, care execută astfel de sarcini primă însemnătate:
• efectuarea analizelor şi prognozelor criminologice;
• conceperea şi planificarea acţiunilor anticrimâ;
• efectuarea acţiunilor de prevenire a criminalităţii;
• asigurarea sprijinului criminologie în activitatea anticrimă;
• înlăturrarea urmărilor conduitelor criminale;
• evalua, rea rezultatelor acţiunilor anticrimă;
• optimizarea activităţii criminologice practice.
20
 Practicianul asigură transpunerea în viaţă a realizărilor ştiinţifi- «•
prin chiar activitatea practică pe care o deapănă. El materializează
• rea ce a fost stabilit de ştiinţă, face ca ideile să prindă contur în viaţa
<u îală, le dă un chip material, împlinit. Practicianul atribuie deci re-
ili/.ărilor ştiinţifice un chip practic, concret. El se caracterizează prin
• unoştinţe cuprinzătoare într-un domeniu, dar şi prin deprinderi şi
piiceperi necesare folosirii adecvate a acestora în activitatea practi-
i Practicianul nemijlocit asigură vieţii comune o desfăşurare optimă
mtr-o sferă socială dată.
Măiestria practicianului constă în aplicarea eficace şi eficientă a
• unoştinţelor existente şi obţinerea cunoştinţelor care lipsesc despre
obiectul de activitate, datorită dezvoltării maxime a deprinderilor şi
priceperilor de aplicare şi de dobîndire a cunoştinţelor generale şi ■
oncrete şi de creare a condiţiilor favorabile de activitate.
Activitatea criminologică practică se desfăşoară pe următoarele
făgaşe:
■ analiză criminologică,
■ prevenire criminologică,
■ tratament victimologie.
Analiza criminologică este îndreptată spre cunoaşterea stării <
oncrete a fenomenelor criminale, ceea ce presupune stăpînirea me-
todologiei de cunoaştere criminologică. Dimpotrivă, prevenirea cri-
minologică este orientată spre înrîurirea fenomenelor criminale, ceea i e
necesită cunoaşterea factorilor care favorizează şi defavorizează
fenomenele criminale. La rîndul lui, tratamentul victimologie este
ilirecţionat spre înlăturarea urmărilor psihologice ale fenomenelor »
riminale, ceea ce impune cunoaşterea impactului psihologic al acestora
asupra victimelor actelor criminale şi metodologia de restabilire .1
sănătăţii lor mentale.
Făgaşele de activitate criminologică practică nu coincid neapă- i.it
cu specializarea funcţională a criminologilor. Astfel, unii crimi- nologi
exercită funcţii specializate în evaluarea activităţii anticrimă.
Activitatea pe care criminologii o efectuează în calitate de evaluatori
ii activităţii de prevenire a manifestărilor criminale nu constituie insă
un fagaş distinct al activităţii criminologice practice, deoarece ea
presupune aplicarea metodelor de analiză criminologică. Prin urmare,
ea face parte din făgaşul analizei criminologice. De asemenea, unii
criminologi îndeplinesc funcţii specializate în planificarea

21
activităţii anticrimă. Activitatea de planificare a activităţii de prevenire a
criminalităţii se compune însă din următoarele componente funda-
mentale: a) cunoaşterea stării reale a criminalităţii, bazată pe ştiinţa
analizei criminologice; b) alegerea sau elaborarea modalităţilor de
prevenire a comportamentelor criminale, bazată pe ştiinţa prevenirii
criminologice; c) selectarea sau conceperea modalităţilor de tratament
victimologie, bazată pe ştiinţa psiho-criminologică; d) organizarea
acţiunilor gîndite într-un sistem călăuzitor, bazată pe ştiinţa dirijării
(administrării). Aşadar, planificarea activităţii anticrimă face parte de-
opotrivă din toate cele trei făgaşe ale activităţii criminologice practice.
Analiza criminologică include:
• analiza criminologică,
• prognozarea criminologică,
• evaluarea activităţii anticrimă.
Normele ştiinţifice recomandă diferenţierea denumirii unei ca-
tegorii de cele ale subcategoriilor sale. Deocamdată însă nici noi, nici alţi
criminologi nu au găsit denumiri potrivite pentru acestea. De aceea,
termenul de analiză criminologică este folosit atît în sens larg, cît şi în
sens restrîns.
Activitatea practică de analiză criminologică poate cuprinde, şi ea,
diverse sectoare de activitate. Bunăoară, activitatea de analiză cri-
minologică este uneori împărţită în analiză strategică şi analiză tactică.
Prevenirea criminologică este alcătuită din:
• elaborarea acţiunilor de educare criminologică;
• elaborarea acţiunilor de prevenire criminologică;
• expertizarea criminologică;
• desfăşurarea acţiunilor de educare criminologică;
• desfaşurarea acţiunilor de prevenire criminologică.
Activitatea practică de prevenire criminologică se caracterizează,
şi ea, prin diversificări sectoriale. De exemplu, activitatea de prevenire
criminologică. este deseori divizată în prevenire generală şi prevenire
individuală.
Tratamentul victimologie este format din:
• diagnosticarea impactului psihologic al crimelor asupra vic-
timelor;
• alegerea şi aplicarea modalităţilor de tratament victimologie;
• educarea victimologică.

22
 în ceea ce priveşte tratamentul victimologie, vom menţiona că el -
--nstituie o componentă a activităţii de înlăturare a urmărilor com- l
-»riamentelor criminale. Totodată, este necesar a preciza că crimino-
l"gul se preocupă numai de înlăturarea consecinţelor psihologice ale "
telor criminale. De înlăturarea altor urmări criminale se ocupă alţi
specialişti. Bunăoară, poliţiştii se ocupă de înlăturarea consecinţelor
materiale (de exemplu, recuperarea bunurilor furate), medicii se ocupa
de înlăturarea consecinţelor biologice (de exemplu, vindecarea 1«
/.iunilor corporale), în timp ce ecologiştii se ocupă de înlăturarea
onsecinţelor naturale (de exemplu, înlăturarea poluării mediului).
Criminologul-practician îşi poate desfăşura activitatea pe toate
i.igaşele de activitate criminologică practică, în unul sau două dintre
■ •Ic sau într-un singur sector din aceste făgaşe de activitate. Multiplele
specializări pe făgaşe şi sectoare de activitate criminologică prac- iiiă
este determinată de resursele disponibile şi urmăreşte o sporire .»
sprijinului criminologie în activitatea anticrimă. Astfel, în unele
organizaţii există un singur criminolog practician care efectuează malize
criminologice, concepe modalităţi de prevenire şi de susţinere
v(etimologică a persoanelor afectate de actele criminale. Dimpotrivă, III
alte organizaţii poate exista o mulţime de criminologi practicieni
■ are efectuează numai analize tactice sau numai acţiuni de prevenire »
riminologică.
în funcţie de nivel, putem distinge două direcţii de activitate cri-
minologică practică, şi anume:
■ activitate criminologică îndreptată spre comportamentul cri-
minal general,
■ activitate criminologică îndreptată spre comportamentul cri-
minal individual.
Activitatea criminologică îndreptată spre comportamentul criminal
general este întemeiată pe cunoştinţe socio-criminologice, iar acti-
wlutea criminologică îndreptată spre comportamentul criminal individual
este întemeiată pe cunoştinţe psiho-criminologice. De aceea, în l*i imul
caz, criminologii folosesc, la scară largă, cunoştinţele obţinute «Ic
colegii săi din astfel de ramuri ale ştiinţei precum sociologia, psi-
hologia socială sau politologia, iar în al doilea caz, criminologia utili-
<ază, pentru realizarea sarcinilor sale, cunoştinţele ştiinţifice căpătate
«Ic colegii săi din aşa ramuri ale ştiinţei ca psihologia, psihiatria sau
antropologia.

23
 Activitatea criminologică îndreptată spre comportamentul crimi-
nal individual este denumită, în unele cazuri, activitate criminologică
clinică, iar criminologul care o desfăşoară este denumit şi criminolog-
clinician. Cele două direcţii de activitate criminologică practică pre-
supun acţiuni de analiză şi prevenire. Deosebirea constă în terminologia
întrebuinţată în unele cazuri particulare. Bunăoară, criminologii
specializaţi în comportamentul criminal general (bunăoară, analiştii
strategici) şi unii dintre criminologii specializaţi în comportamentul
criminal individual (bunăoară, analiştii tactici) folosesc termeni precum
analiză criminologică (eventual, statistico-criminologică) a criminalităţii
sau a crimelor (eventual, comportamentelor criminale) şi prevenire a
criminalităţii sau a crimelor (eventual, a comportamentelor criminale),
în timp ce unii criminologi specializaţi în comportamentul criminal
individual (de bunăoară, agenţii de probaţiune) preferă termenii de
analiză clinică (uneori, evaluare clinică) a criminalului şi tratare a
criminalului. Diferă şi metodele utilizate de ei, primii operînd mai des la
metoda statistică, iar cei din urmă la metoda interviului.
Întrucît cercetarea criminologică nu poate asigura practica crimi-
nologică cu toate cunoştinţele criminologice necesare, în timp ce cri-
minologul practician trebuie să acţioneze, indiferent de cunoştinţele care
există, acesta porneşte în căutarea cunoştinţelor criminologice
inexistente, dar de care nu se poate lipsi pentru îndeplinirea sarcinilor
sale, îmbogăţind astfel tezaurul existent de cunoştinţe criminologice.

întrebări de recapitulare ---------------------------------------

<£> Care sînt elementele constitutive ale activităţii criminologice?
<2> în ce constă activitatea de cercetare criminologică şi care sînt
sarcinile criminologului-cercetător?
<S> în ce constă şi de ce este importantă tradiţia ştiinţifică?
<S> în ce rezidă activitatea de instruire criminologică şi care sînt
sarcinile criminologului-profesor?
<£> în ce consistă activitatea criminologică practică şi care sînt sar-
cinile criminologului-practician?
<3> Care sînt sarcinile criminologului (cercetător, profesor şi prac-
tician)?
<J> Care sînt făgaşele de activitate ale criminologului practician şi

24
In ce rezidă ele?
<2> Care este deosebirea dintre activitatea criminologică îndrepta-
ţi spre comportamentul criminal general şi activitatea criminologică
îndreptată spre comportamentul criminal individual?
<2> Care este distincţia dintre activitatea criminologică, juridică,
poliţistă, judiciară şi corecţională?

Lectură aprofundată ------------------------------------ ------

ffi Octavian Bejan, Activitatea criminologică practică în organele
anticrimă din Canada, Chişinău, 2013. ffl Octavian Bejan, Dicţionar de
criminologie, Chişinău, 2009. m Octavian Bejan, Caracterizare
generică a sistemului de asigurare criminologică a vieţii sociale, Legea şi
viata, nr. 8, 2009. Ш Octavian Bejan, Activitatea criminologică
practică: caracterizare generală, Legea şi viata, nr. 2, 2012. m Octavian
Bejan, Analiza criminologică strategică în serviciile de poliţie canadiene,
Legea şi viata, nr. 3, 2012. m Octavian Bejan, Valeriu Ţurcan şi Igor
Ursan, Criminolog: specialitate de perspectivă pentru organele afacerilor
interne, în „Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele
afacerilor interne şi optimizarea procesului de instruire
profesională”, Editura „Ştiinţa”, Chişinău, 2003.
Ш Octavian Bejan, Valeriu Bujor şi alţii, Suportul criminologie în
activitatea poliţiei. Realizări şi perspective, Chişinău, 2001. ffl O.B.
Бежан, C.K. Илий, Организация работы криминологов полиции
Канады, Научный портал МВД России, № 4 (12), 2010 г.
ffl О.В. Бежан, С.К. Илий, Канадский опыт организации
аналитической работы в органах внутренних дел, Право в
Вооруженных силах, 2011, № 3. ffl Г.Ю. Лесников, С.К. Илий,
В.В. Аванесян, О.В. Бежан, Зарубежный опыт использования
штатных криминологов в деятельности полиции:
Научно-практическое пособие, ФГКУ «ВНИИ МВД России»,
Москва, 2011.

25
 Cunoaşterea criminologică

1. Noţiunea cunoaşterii criminologice

2. Metodele teoretice de cercetare criminologică
3. Metodele empirice de cercetare criminologică
4. Verificarea rezultatelor cercetărilor criminologice

Noţiunea cunoaşterii criminologice

Cunoaşterea criminologică reprezintă o varietate a cunoaşterii
ştiinţifice. în esenţă, cunoaşterea ştiinţifică este acea cunoaştere care
constă în privirea spre şi conducerea de realitate. Este vorba despre o
triplă legătură între cunoaştere şi realitate: 1) modul de gîndire şi
metodele de cunoaştere ştiinţifică sînt construite după chipul realităţii,
2) cunoaşterea ştiinţifică are drept obiect de studiu realitatea, aşa cum
este şi aşa cum poate fi potrivit intereselor omului, şi 3) cunoştinţele
obţinute şi obiectele sau stările concepute sînt verificate (ca adevăr şi
funcţionalitate) prin transpunere în realitate, adică sub aspectul cores-
punderii cu realitatea.
Definiţie
Cuno aşterea ştiinţifică constă în obţinerea cunoştinţelor prin
metode raţionale şi senzoriale, concepute după chipul realităţii însăşi
şi care presupun o privire spre şi o condu cere de realitate.
Cunoaşterea ştiinţifică este strîns legată de raţiunea umană. Anu-
me în facultatea de gîndire a omului coboară rădăcinile ei. Raţiunea
constituie sorgintea din care a izvorît cunoaşterea ştiinţifică. Gîndirea i-a
dat omu lui capacitatea de a cunoaşte universul său şi de a acţiona în
concorda, nţă cu informaţiile adunate în procesul de cunoaştere.

26
 Deosebirea dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea crimino-
logică constă în aceea că prima urmăreşte studierea întregii realităţi, iar
cea de a doua urmăreşte numai cunoaşterea unei laturi a realităţii crima
în calitate de relaţie individuală negativă.
Cunoaşterea criminologică este alcătuită din:
• cercetarea criminologică,
• analiza criminologică.
Cercetarea criminologică studiază aspectele generale (care nu «li
pind de spaţiu şi timp), iar analiza criminologică studiază aspec- 1 « Io
concrete (care depind de spaţiu şi timp) ale criminalităţii (crimei,
< riminalului etc.).
După metodele aplicate, cercetările criminologice pot fi:
• teoretice,
• empirice.
Cercetările criminologice teoretice sînt cercetările înfăptuite prin
iplicarea metodelor teoretice de cunoaştere, iar cercetările criminolo- yn o
empirice sînt cercetările efectuate prin aplicarea metodelor empi- 1100 de
cunoaştere.
După scopul urmărit, cercetările criminologice pot fi:
• metodologice,
• fundamentale,
• aplicative.
Cercetările criminologice metodologice sînt îndreptate spre elabo- i arca
unor noi metode, tehnici, procedee şi instrumente de cunoaştere
«mninologică şi de verificare a rezultatele obţinute de criminolog sau •
«ptimizarea procesului de cunoaştere criminologică. Cercetările crimi-
nologice fundamentale sînt îndreptate spre obţinerea unor cunoştinţe
principiale, în al căror temei sînt obţinute toate celelalte cunoştinţe ■ i
nninologice. Cercetările criminologice aplicative sînt îndreptate spre
uliţinerea unor cunoştinţe care pot fi folosite nemijlocit în activitatea
practică anticrimă.
Toate cunoştinţele necesare pentru împlinirea cunoaşterii crimi-
nologice constituie metodologia criminologică.

27
 Definiţie
Metodologia cunoaşterii criminologice este formată din
totalitatea metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de
cunoaştere a fenomenelor criminale şi a regidilor de organizare şi
desfăşurare a cercetărilor şi analizelor criminologice.
Metodele, tehnicile, procedeele şi instrumentele de cunoaştere sînt
alese în funcţie de obiectul de cercetare, laturile necunoscute pe care
doreşte să le cunoască şi resursele de care dispune criminologul. în unele
cazuri, metodele teoretice sînt suficiente, aplicarea metodelor empirice
fiind superfluă. Iată un caz elementar: dacă criminologul cunoaşte că în
oraşul Chişinău se săvîrşesc mai multe crime decît în oraşul Bălţi, în timp
ce în oraşul Bălţi se săvîrşesc mai multe crime decît în oraşul Orhei,
atunci el nu are nevoie să facă calcule matematice pentru a determina
dacă în oraşul Orhei se săvîrşesc mai multe crime decît în oraşul
Chişinău, căci este evident că în oraşul Chişinău se săvîrşesc mai multe
crime decît în oraşul Orhei. Pe de altă parte, în cazul în care criminologul
doreşte să afle, bunăoară, cîte furturi de identitate se săvîrşesc anual în
oraşul Chişinău, recursul la metode empirice de cunoaştere este
inevitabil, metodele teoretice fiind inaplicabile. în situaţiile în care
metodele empirice sînt incapabile să procure cunoştinţele necesare
acţiunii anticrimă, metodele teoretice rămîn singura posibilitate de
căpătare a acestor cunoştinţe. De asemenea, în situaţia în care
criminologul doreşte să afle dacă în oraşul Chişinău se săvîrşesc furturi
de identitate, tehnica observării nesistematice (spontană şi singul ară)
este suficientă, iar dacă el doreşte să afle amploarea fenomenului, atunci
este indispensabilă aplicarea tehnicii observării sistematice (riguroasă şi
exhaustivă).
Alegerea, corectă a metodei, tehnicii, procedeului şi instrumentului
de cunoaştere criminologică (cercetare sau analiză) cere o înţelegere
profundă a esenţei cunoaşterii ştiinţifice, o pregătire suficientă în mater
âe de teoria cunoaşterii ştiinţifice şi găsirea răspunsurilor corecte la
asttrel de întrebări:

28
 • Cum pot eu oare să aflu cu o certitudine maxim posibilă ceea ce
doresc să aflu?
• Care raţionamente sau fapte confirmă adevărul ipotezelor pe
care eu le-au înaintat în cadrul cercetării sau analizei mele cri-
minologice?
• Cît de sigure sînt oare cunoştinţele pe care eu le-am obţinut prin
analiza sau cercetarea mea criminologică?
Metodele de cunoaştere criminologică nu garantează cunoaşterea «
orectă şi elaborarea modalităţilor eficace de prevenire a criminalităţii,
«i ajută raţiunea umană în activitatea sa cognitivă orientată spre aceas- la
latură a realităţii.
Orice cercetare criminologică este alcătuită din patru componenţi
de bază, şi anume:
■ cognitivă,
■ metodologică,
■ organizatorică,
■ tehnico-materială.
Componenta cognitivă constă în formularea problemei, alegerea şi c
oncretizarea temei de cercetare, determinarea obiectului cercetării, i
scopului şi sarcinilor cercetării, eventual, formularea ipotezelor de
• «rcetare, iar apoi, desfăşurarea propriu-zisă a acţiunilor de cercetare >
uminologică.
Componenta metodologică cuprinde alegerea metodei de cerceta- u*. a
tehnicilor şi procedeelor de aplicare a lor, determinarea cadrului teoretic
de cercetare, stabilirea eşantioanelor de cercetare, operaţionali/a rea
conceptelor etc.
Componenta organizatorică presupune planificarea activităţii de
•«rcetare: perioada de desfăşurare, succesiunea acţiunilor preconizate ,.i
termenul estimativ de finalizare a lor, întocmirea programului de
• • rcetare şi a planului tehnico-organizatoric de cercetare, pregătirea
instrumentului de cercetare etc.
Componenta tehnico-materială priveşte resursele tehnico-infor-
inaţionale (calculatoare, acces la Internet, imprimantă, transforma-
ti/.ator etc.) şi financiare (cheltuieli de deplasare, de comunicare, de
procurare a literaturii ştiinţifice etc.).

29
 Cercetarea criminologică începe cu alegerea temei de cercetare,
elaborarea programului de cercetare şi întocmirea planului tehnico-
organizatoric al cercetării.
Programul de cercetare criminologică include astfel de elemente:
• problema,
• obiectul,
• scopul,
• sarcinile,
• ipotezele,
• eşantionul,
• metodele,
• autorul.
Problema arată latura necunoscută care urmează a fi elucidată prin
cercetarea criminologică. Bunăoară: Este actualmente corupţia cel mai
distrugător şi întins fenomen criminal din societate şi se află el în
continuă expansiune?
Obiectul indică fenomenul care va fi supus cercetării criminolo-
gice. Bunăoară: Fenomenul (de natură obiectivă) corupţiei, reflectat prin
prisma viziunii unor criminologi şi practicieni din cadrul organelor de
drept. Cercetarea se va face prin consultarea opiniei majorităţii
criminologilor şi a unor practicieni din cadrul organelor de drept din
Republica Moldova.
Scopul înfăţişează rezultatul pe care tinde să îl atingă cercetătorul.
Bunăoară: A învedera problema cercetată prin prisma opiniei crimi-
nologilor şi practicienilor).
Sarcinile arată ceea ce este de făcut pentru a atinge scopul urmărit.
Bunăoară: 1) A stabili dacă corupţia este cel mai distrugător şi întins
fenomen criminal din societate; 2) A stabili locul şi rolul prevenirii
corupţiei în politica criminologică naţională.
Ipotezele3 sînt presupunerile noastre despre aspectul necunoscut al
fenomenului supus cercetării criminologice. Bunăoară: 1) Corupţia este
cel mai extins fenomen criminal din societate; 2) Corupţia este cel mai
distr «agător fenomen criminal din societate; 3) Prevenirea corupţiei
reprezintă o prioritate a politicii criminologice naţionale; 4) Prevenirea
corupţiei poate fi înfăptuită numai în condiţiile unei voinţe politice
ferrrxe în acest sens.

30
 Eşantionul indică elementele (persoane, obiecte, localităţi etc.)
* lin populaţia (persoane, obiecte, localităţi etc.) care posedă sau este
purtătoarea informaţiei necesare cercetării criminologice. Bunăoară:
l i s t a experţilor care vor fi chestionaţi şi intervievaţi în cadrul
cercetării > i iminologice.
Metodele arată metodele, tehnicile şi procedeele care vor fi apli-
».»te în cadrul cercetării pentru obţinerea cunoştinţelor criminologice.
bunăoară: în investigaţie, va fi aplicată metoda estimării experţilor. Va
li aplicat procedeul chestionării, de bază, combinat cu cel al interviu-
l u i , complementar. Cercetarea va avea caracter de explorare şi de ve- i
ilicare. Astfel, vor fi atinse ambele dimensiuni ale cercetării empirice, ai
it cea cantitativă (în limitele specifice metodei estimării experţilor), it si
cea calitativă. Datele culese vor fi prelucrate şi analizate statistic a
logico-conceptual. Instrumentul de cercetare este format din chestionar
şi ghid de interviu, întocmite sub formă combinată (se anexează).
Autorul este persoana sau persoanele care desfăşoară cercetarea i
uninologică. Bunăoară: Octavian Bejan şi Valeriu Bujor.
Planul tehnico-organizatoric cuprinde următoarele elemente:
• ordinea,
• acţiunile,
• termenele,
• executorii.
Ordinea de executare a acţiunilor de cercetare criminologică arată
niisecutivitatea de îndeplinire a acţiunilor de cercetare criminologică 1
bunăoară, 1 , 2 , 3 etc.).
Acţiunile de cercetare criminologică arată sarcinile concrete care '' «
buie să fie îndeplinite în cadrul cercetării criminologice (bunăoară,
•iwdierea dosarelor penale privitoare la traficul de fiinţe umane).
Termenele de efectuare a acţiunilor de cercetare criminologică in- • Iu ă
perioada în care va fi îndeplinită o acţiune concretă de cercetare i
uninologică (bunăoară, martie-mai 2008).
Executorii acţiunilor de cercetare criminologică arată persoana ■ •MC va
efectua o acţiune concretă de cercetare criminologică (bună- >.»iă, Gh.
Botnaru).
Elementele programului de cercetare şi cele ale planului tehni- <>
organizatoric variază în funcţie de caracterul, obiectul şi metodele Ir
cercetare. Bunăoară: programele cercetărilor criminologice rea- Ir/ate
prin metoda construcţiei abstracte nu necesită determinarea

31
eşantionului;în unele cazuri, se impune definirea sau operaţionalizarea
conceptelor; într-o serie de situaţii este recomandabilă înfăţişarea ca-
drului teoretic al cercetătorii criminologice.
Cerinţa de frunte căreia trebuie să îi corespundă cunoştinţele
criminologice rezidă în caracterul lor fundamentat (argumentat), în caz
contrar ele au statut de ipoteză, servind la călăuzirea cercetărilor sau
analizelor criminologice viitoare. Cunoştinţele criminologice pot fi
fundamentate (argumentate) în mod empiric (fapte) şi teoretic
(raţionamente).
Cunoaşterea este necesară pentru a permite omului să îşi îndes-
tuleze mai bine necesităţile, deoarece acţiunile umane s-ar mărgini la
reacţii instinctuale în lipsa cunoştinţelor.

Metodele teoretice de cercetare criminologică

Metodele teoretice servesc la desfăşurarea cercetărilor criminolo-
gice teoretice, ale căror sarcini principale sînt;
■ elaborarea teoriilor criminologice,
■ formularea legilor criminologice,
■ elaborarea conceptelor şi definiţiilor criminologice,
■ întocmirea clasificărilor şi tipologiilor,
■ interpretarea datelor despre fenomenele criminale,
■ elaborarea modalităţilor de prevenire a crimelor.
Metodele teoretice de cercetare criminologică sînt:
• metoda construcţiei abstracte,
• metoda ipotetico-deductivă,
• metoda axiomatică.
Metoda construcţiei abstracte consistă în obţinerea de cunoştinţe
noi prin construirea abstractă a imaginii necunoscute a realităţii cu
ajutorul cunoştinţelor existente, potrivit principiilor de organizare şi
funcţionare a realităţii.
Metoda ipotetico-deductivă constă în dezvoltarea de construcţii
teoretice, plecrînd de la idei-cheie provenite din inspiraţia ştiinţifică a
cercetătorulu i.
Metoda axiomatică rezidă în formularea unei propoziţii consi-
derată ca adevărată fără demonstraţie (axiomă) din care se deduc cu

32
ajutorul procedeelor teoretice celelalte propoziţii.
La aplicarea metodelor teoretice de cunoaştere, pot fi folosite di-
verse tehnici şi procedee, precum analiza, sinteza, generalizarea sau
ifiordarea holistică, sistemică, istorică etc.
Metodele teoretice de cercetare criminologică reprezintă
modalităţi raţionale de cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor criminale,
< oncepute potrivit modului de organizare şi funcţionare a realităţii.
Şcoala criminologică creată de Valeriu Bujor (la începutul anilor
‘>0, în Republica Moldova) se distinge, sub aspect metodologic, prin
tplicarea primordială a metodelor teoretice de cunoaştere şi a proce-
deului învederării esenţei fenomenelor studiate (acea trăsătură gene- i
.dă care deosebeşte un fenomen de toate celelalte), ceea ce permite o
mţelegere adîncă şi o stăpînire deplină a fenomenului.

Metodele empirice de cercetare criminologică

Metodele empirice servesc la desfăşurarea cercetărilor crimino-
l"gice empirice, ale căror sarcini principale sînt:
■ culegerea datelor despre fenomenele criminale,
■ testarea cunoştinţelor şi creaţiilor ştiinţifice, prin metodele
proprii cercetării empirice.
Metodele empirice de cercetare criminologică includ:
• metoda statistică,
• metoda documentară,
• metoda anchetei sociologice,
• metoda interviului,
• metoda analizei de conţinut,
• metoda observării,
• metoda experimentului.
Metoda statistică constă în studierea unui număr mare de mani- f*
stări particulare şi învederarea însuşirilor generale ale fenomenelor i
iminale sau a gradului şi modului de interacţiune între diferite feno-
mene de interes criminologie.
Metoda documentării criminologice constă în studierea unor
«locumente care conţin o informaţie despre fenomenul criminal supus
i ercetării.

33
 Metoda anchetei sociologice consistă în chestionarea unui număr
mare de persoane care posedă o informaţie despre fapte de interes
criminologie.
Metoda interviului criminologie constă în obţinerea informaţiei
despre fenomenul criminal studiat de la persoane, în cadrul unor
convorbiri dirijate sau provocate.
Metoda analizei de conţinut constă în examinarea conţinutului
diverselor texte (acte, înscrisuri, cărţi, ziare etc.) şi extragerea informaţiei
de interes criminologie.
Metoda observării criminologice constă în urmărirea vizuală,
directă a manifestărilor criminale şi înregistrarea datelor surprinse.
Metoda experimentului criminologie constă în intervenţii asupra
realităţii sau reconstituirea ei artificială, astfel îneît să fie posibilă
studierea izolată a unor laturi ale fenomenelor criminale.
La aplicarea metodelor empirice de cunoaştere, pot fi utilizate di-
verse tehnici şi procedee, precum tehnica monografică, tehnica obser-
vării participante, interviul dirijat etc.
Metodele empirice de cercetare criminologică reprezintă modalităţi
fizice de cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor criminale, concepute po-
trivit capacităţilor fizice ale omului (văz, auz, vorbire etc.).

Verificarea rezultatelor cercetărilor criminologice

După cum o demonstrează realitatea, cunoaşterea criminologică
este anevoioasă şi adesea imprecisă, ca şi cunoaşterea ştiinţifică în gene-
ral. De aceea, s-a impus necesitatea de a spori precizia cunoaşterii, care a
condus ştiinţa la dezvoltarea unor metode de verificare a cunoştinţelor.

Definiţi e

Verificare a rezultatelor cercetărilor criminologice

constituie o confruntare mijlocită sau nemijlocită a cunoştinţe lor
obţinute cu realitatea, în vederea stabilirii gradului & e
corespundere.

34
 Există două tipuri de verificare a rezultatelor cercetărilor crimi-
nologice:
■ raţională,
■ empirică.
Verificarea raţională consistă în determinarea gradului de ad-
misibilitate ştiinţifică a unor cunoştinţe criminologice prin raportarea
•'« estora la cunoştinţele pertinente, considerate drept adevărate, şi la i
igorile metodologice.
Verificarea raţională este realizabilă prin trei modalităţi:
• verificai e corelativă,
• verificare faptologică,
• verificare logică.
Verificarea corelativă are loc prin punerea în relaţie a cunoştin- 1« lor
criminologice noi cu cele existente, cu scopul de a stabili coreeni udinea
primelor judecind după conformitatea cu cele din urmă,
■ onsiderate adevărate, după următorul procedeu: Teza N (cunoştinţă
nouă) este confruntată cu Teza A, B, C... (cunoştinţe actuale), în cazul ni
care există o corespundere între ele, Teza N este considerată şi ea lu pt
veridică sau, altfel spus, admisibilă din punct de vedere ştiinţific.
Verificarea faptologică se produce prin punerea rezultatelor cerce- i n
ilor criminologice în relaţie cu faptele absolute, în vederea stabilirii •
«»rectitudinii rezultatelor cercetărilor noi în funcţie de conformitatea < ii
laptele absolute preexistente şi considerate veridice. Este absolut,
bunăoară, faptul că nivelul criminalităţii variază continuu şi poate fi
utilizat ca punct de reper în sine, în timp ce nivelul criminalităţii în ine
este irelevant, deoarece este influenţat de numeroşi factori variab i l i ,
cum ar fi mărimea populaţiei, fidelitatea reflectării în statisticile "liciale a
crimelor săvîrşite, amploarea proceselor de migraţiune sau
nportunitatea incriminării faptelor antisociale cu putere distructivă
sporită.
Verificarea logică are loc în cazul în care cunoştinţele criminologice
noi sînt examinate ca un sistem de propoziţii logic formulate i
organizate, facînd abstracţie de cunoştinţele din afara construcţiei
teoretice propuse, cu scopul de a stabili corectitudinea lor după lipsa
iHToncordanţelor semnificative. Rezultatele cercetărilor criminologi- «r
sînt verificate logic sub trei aspecte principale: 1) calea pe care s-a >»|uns
la soluţie, 2) sistemul teoretic şi 3) sistemul de argumentare.

35
 Verificarea empirică constă în confruntarea rezultatelor cercetă-
rilor criminologice cu realitatea, în vederea stabilirii gradului de co-
respundere efectivă a cunoştinţelor noi fenomenelor la care se referă.
Verificarea empirică este realizabilă prin următoarele modalităţi:
• verificare prin cercetare empirică,
• verificare prin prognoză criminologică,
• verificare prin activitate practică anticrimă.
Verificarea prin cercetare empirică presupune desfăşurarea unor
cercetări empirice speciale, menite a controla veridicitatea cunoştinţelor
noi (rezultatele cercetărilor criminologice) prin confruntarea lor repetată
sau adăugătoare cu realitatea. Unei astfel de verificări pot fi supuse
rezultatele cercetărilor deopotrivă teoretice şi empirice.
Verificarea prin prognoză criminologică consistă în formularea de
prognoze privitoare la fenomenele criminale în temeiul constatărilor
privitoare la legăturile de determinare dintre fenomene şi urmărirea
evoluţiei reale a fenomenelor vizate, pentru a determina corectitudinea
lor în funcţie de corespunderea cu realitatea. De observat că această
modalitate este aplicabilă numai la verificarea cunoştinţelor
criminologice etiologice (privitoare la relaţiile deterministe).
Verificarea prin activitatea practică anticrimă are loc pe calea folosirii
cunoştinţelor criminologice în activitatea anticrimă şi observarea
rezultatului, cu scopul de a stabili corectitudinea ei, judecind după
corespunderea lor cu realitatea. Verificarea practică este cea mai sigură
verificare a cunoştinţelor ştiinţifice.
în funcţie de autor, verificările rezultatelor cercetărilor crimino-
logice pot fi clasificate în:
• verificări personale (efectuate de însuşi autorul rezultatelor
ştiinţifice supuse testării),
• verificări independente (înfăptuite de alţi cercetători sau de
către practicieni).
Dincolo de faptul că ajută la sporirea exactităţii şi învederarea fal-
sului, verificarea rezultatelor cercetărilor criminologice poate aduce o
informaţie necunoscută şi prilejuieşte problematizări inedite.
întrebări de recapitulare ---------------------------------------

36
 <$> Care este esenţa cunoaşterii ştiinţifice?
<2> Ce deosebeşte cercetarea de analiza criminologică?
<3> în ce constă cunoaşterea ştiinţifică?
<2> Ce deosebeşte cercetările criminologice teoretice de cele empi-
• u e şi care sînt sarcinile lor?
<2> Ce deosebeşte cercetările criminologice metodologice de cele
limdamentale şi aplicative?
<£> Ce este metodologia criminologică?
<J> Din care elemente este alcătuită cercetarea criminologică?
<2> Din care elemente este constituit programul de cercetare cri-
minologică?
<2> Din care elemente este format planul tehnico-organizatoric al <
rcetării criminologice?
Care este cerinţa de căpetenie înaintată faţă de cunoştinţele
uminologice?
<3> Care sînt şi în ce rezidă metodele de cercetare criminologică i<
oretică?
Care sînt şi în ce consistă metodele de cercetare criminologică
empirică?
3> Ce este verificarea rezultatelor cercetărilor criminologice?
<2> Care sînt şi în ce consistă verificările rezultatelor cercetărilor i
miinologice?

Lectură aprofundată --------------------------------------------

E3 Valeriu Bujor, Cu privire la asigurarea ştiinţifică a combaterii

criminalitâţii, Legea şi viaţa, nr. 1, anul 1995.
uj Valeriu Bujor, Ghid de cercetare criminologică pentru studenţi,
Institutul de Ştiinţe Penale şi Criminologie Aplicată, Chisinău,
2016.
ea Octavian Bejan, Realizarea cercetărilor criminologice teoretice,
Chişinău, 2009.
ш Octavian Bejan, Dicţionar de criminologie, Chişinău, 2009.
Щ Octavian Bejan, Caracterizare a modurilor de structurare a
cercetării criminologice, Legea şi viaţa, nr. 12, anul 2009.

37
Ш Octavian Bejan, Studiu empiric privind aplicarea metodelor empirice
si teoretice în cercetarea ştiinţifică, Chişinău, 2012.
Ш Valeriu Bujor, Bazele statisticii criminologice, Editura „Literatura
juridică”, Chişinău, 1996.
Cil Valeriu Bujor, Ion Ocrain şi Stela Cipovenco, Statistica crimi-
nologică. Manual pentru şcoală superioară, Universitatea de
Criminologie, Chişinău, 2003.
Ш Valeriu Bujor şi Cătălina Miron-Popa, Bazele analizei statistice a
criminalităţii, Bălti, 2010.
Ш В.Г. Бужор, Криминология и основы предупреждения
преступлений, Измаил, 2005, р. 35-57.
ш В. Бужор, В. Гуцуляк, Групповая преступность: методо-
логические основы изучения и классификации, Кишинэу, 1998.

38
 Criminalitatea

1. Esenţa criminalităţii
2. Caracterizare generală a criminalităţii
3. Formele de manifestare ale criminalităţii:
- Criminalitatea recidiviştilor
- Criminalitatea profesională
- Criminalitatea de violenţă
- Corupţia
- Criminalitatea organizată
- Criminalitatea de grup
4. Determinismul criminogen

Esenţa criminalităţii
>)

Criminalitatea, ca şi orice alt fenomen din lume, se caracteri- ' « ază

printr-o serie de trăsături (proprietăţi, însuşiri etc.). Trăsăturile 1
mninalităţii se disting după gradul lor de generalitate. Unele dintre 1 Ir
se regăsesc la un număr mai mare, în timp ce altele se regăsesc la un
număr restrîns de fenomene din această categorie (criminalitatea • Im
diverse teritorii sau perioade). Cele mai generale sînt trăsăturile ■ are
sînt proprii criminalităţii din orice loc (societate, stat, localitate, legiune
etc.) şi timp (zi, an, deceniu, secol, epocă etc.), iar cele mai I'articulare
(sau chiar unice) sînt cele care caracterizează numai criminalitatea
dintr-un loc şi timp (bunăoară, criminalitatea din mun. < hişinău din
anul 2013). Esenţa reprezintă acea trăsătură generală are deosebeşte
criminalitatea de toate celelalte fenomene din univers. I a caracterizează
nu numai criminalitatea, ci şi fiecare crimă (comportament criminal) care
o alcătuieşte. Cunoaşterea esenţei are o în- < înnătate deosebită, deoarece
numai plecînd de la aceste cunoştinţe

39
putem elabora măsurile cele mai puternice de influenţare a
fenomenului, adică de prevenire a criminalităţii.
Definiţie
Crima constituie un comportament uman care urmăreşte
împlinirea unui interes particular în dauna interesului general sau
dominant şi care rupe relaţiile sociale fundamentale,
dezorganizează şi tulbură viaţa socială.

Cu scopul de a-şi optimiza posibilităţile de existenţă, adică de

îndestulare a nevoilor, oamenii convieţuiesc, conjugîndu-şi puterile, în
sînul societăţilor. Dacă la început ei erau uniţi din instinct gregar, atunci
o dată cu dezvoltarea raţiunii interesul a fost acela care i-a ţinut în
comunităţi şi i-a determinat să le dezvolte. Viaţa socială însă dictează, în
primul rînd, anumite limite comportamentale, spre deosebire de
condiţiile de viaţă sălbatică, în care criteriul principal în relaţiile dintre
indivizi îl constituia capacitatea obiectivă a individului de a-şi impune,
prin forţă fizică şi psihică, voinţa în faţa semenilor. Astfel, un şir de
conduite sînt incompatibile cu viaţa socială, fiind de natură a distruge
societatea, unele avînd o putere distrugătoare considerabilă. Aceste
conduite constituie crime, iar societatea le interzice. Societatea este
alcătuită nu atît din oameni, obiecte sau activitatea desfăşurată, cît din
relaţiile dintre membrii ei, un mod distinct de organizare a lor, deşi fără
acestea nu pot exista nici relaţiile sociale. Toate aceste lucruri există şi în
afara vieţii sociale, dar ele au un cu totul alt caracter. în convieţuire
sălbatică, principiul fundamental de interacţiune îl constituie supremaţia
intereselor personale, în timp ce societatea se bazează pe principiul
supremaţiei interesului general, ceea ce înseamnă că individul îşi poate
împlini interesele numai în armonie cu interesele semeni lor săi, membri
ai comunităţii, fapt care cere un alt fel de interacţiune. în vederea unei
interacţiuni paşnice, în folosul tuturor, relaţiile dintre membri sînt
reglementate de societate prin norme de conduită, care formează modele
obligatorii de interacţiune, deci de comportameznt. Relaţiile sociale care
rezultă din această reglementare se structurea ză într-un sistem
funcţional, ceea ce conferă eficacitate

40
>i eficienţă vieţii sociale. Reglementarea relaţiilor sociale are drept
premise obiective crearea condiţiilor optime de împlinire a intereselor
particulare (de viaţă) şi constrîngerile organizatorice de ordonare .1 vieţii
comune. Crima este tocmai o conduită care contravine normelor stabilite
în societate, una care rupe relaţiile sociale stabilite şi, astfel,
dezorganizează sistemul de relaţii sociale, tulbură viaţa socială,
.uneninţînd chiar să o distrugă (dezintegrarea societăţii, acapararea <*i
de către alte societăţi etc.). în acelaşi timp, ea poate aduce atingere
nemijlocită unor membri ai societăţii (să îi vatăme fizic sau moral, să II
lipsească de bunuri sau chiar de viaţă). Pericolul social al crimei re- I' sc
însă din însuşirea de a avea înrîurire nimicitoare asupra societăţii,
" laţiilor sociale, vieţii sociale. în cazul în care orînduirea instituită m
reală din societate nu corespunde intereselor tuturor indivizilor, Im care
cauză indivizii defavorizaţi îşi împlinesc interesul particular mi prin
modalităţile stabilite prin normele sociale, ci prin modalităţi
■ are contravin acestora, crima reprezintă o negare a interesului domi-
nant. Deoarece există numai în societate, crima constituie un fenomen
MK ial. în starea de sălbăticie, convieţuirea dintre oameni nu cunoaşte
îngrădiri comportamentale, nu există norme, nu există fapte bune sau •
de, are însemnătate numai capacitatea individului de a-şi impune vo-
niţa. Caracterul criminal al unor comportamente atîrnă de modul de
mganizare al societăţii, din care cauză o conduită poate avea efecte
'lutrugătoare într-o societate, pe care să le piardă o dată cu schim- i m ile
sociale, ba chiar poate avea efecte socialmente pozitive. Dacă interdicţia
conduitelor criminale este determinată de interesul general
ui dominant, atunci comportamentul criminal este determinat de in-
i i osul particular de a-şi îndestula nevoile personale sau de grup prin
modalităţi care contravin interesului general sau dominant. De aceea,
M cere ca, la cercetarea genezei crimei, criminologii să urmeze strict
■ li limitarea metodologică între crimă ca interdicţie socială şi crimă ca
a. t de conduită.
Crima se deosebeşte de infracţiune, care reprezintă o faptă con-
vilerată periculoasă, din raţiuni care depăşesc distructivitatea socială n
ală a unor acte de conduită, şi interzisă prin normele sociale sub
imeninţarea represiunii (pedepsei).

41
 Crimele întîmplătoare au un efect distrugător mic asupra societăţii,
constituind o problemă socială mai degrabă din cauza pericolului de
propagare pe care îl poartă. Datorită naturii reciproce a relaţiilor sociale,
crimele pot da naştere unor comportamente similare în lanţ, care să
conducă la ruperea relaţiilor sociale existente şi instaurarea în fapt a
unui nou fel de interacţiune între oameni. Numărul mare al crimelor dă
naştere criminalităţii - un fenomen de masa cu o distructi- vitate socială
reală şi sporită.

Definiţie
Criminalitatea constituie un fenomen de masă, compus din
comportamente umane care urmăresc împlinirea unui interes
particular în dauna interesului general sau dominant şi care rup
relaţiile sociale fundamentale, formînd un proces social de

dezorganizare a sistemului instituit de relaţii sociale şi de

tulburare a vieţii sociale.

Efectul distrugător al criminalităţii asupra societăţii variază în

funcţie de întinderea (numărul crimelor) şi firea (puterea distrugătoare a
crimelor) fenomenului. Starea criminalităţii se află sub imperiul unor
legi specifice de existenţă şi manifestare. Bunăoară, cercetările
criminologice au constatat că în timpul războaielor numărul omorurilor
scade semnificativ. Întrucît este un fenomen de masă, asupra
criminalităţii influenţează şi o serie de factori specifici, cum ar fi pro-
cesele demografice. Astfel, sporirea numărului populaţiei are ca urmare,
în condiţii similare, o creştere relativ proporţională a numărului
crimelor, adică al nivelului criminalităţii. Criminalitatea formează un
proces social obiectiv de transformare a societăţii, care vădeşte tendinţa
şi putinţa membrilor de a schimba condiţiile sociale de trai. în sens larg,
prin criminalitate se înţelege totalitatea fenomenelor criminale (crime,
criminali, victime ale crimelor, înrîurirea crimelor asupra societăţii etc.).

42
 Caracterizare generală a criminalităţii
Criminalitatea reprezintă un fenomen de masă care se află într-o
neîncetată transformare sub diverse laturi. Cunoaşterea schimbărilor
•ne caracterizează criminalitatea permite alegerea celor mai potrivite
metode şi mijloace de prevenire, astfel încît activitatea anticrimă să '
unînă eficacitate şi eficienţă. Starea criminalităţii poate fi caracteriza- i.i
prin nivel, structură, dinamică, caracter, geografie etc.

Definiţie

Nivelul criminalităţii constituie numărul crimelor săvîrşite intr-un

timp şi intr-un loc determinat.

Nivelul criminalităţii poate fi calculat atît în cifre (valori, indici)

ihsolute, cît şi în cifre relative (coeficient). Folosim valorile absolute,
bunăoară, în cazul în care ne interesează nivelul criminalităţii de pe mi
teritoriu cu populaţie invariabilă (sau fluctuaţii nesemnificative), M I
valorile relative în cazul comparării nivelului criminalităţii de pe i< i
itorii cu populaţie diferită.
Iată un exemplu de redare a nivelului criminalităţii în valori ab-
olute: în Republica Moldova, în anul 2010 au fost înregistrate 33 402
infracţiuni, în anul 2009 - 25 655 de infracţiuni, în anul 2008 - 23 817
infracţiuni, în anul 2007 - 23 620 de infracţiuni, iar în anul 2006 - '.3 884
de infracţiuni (tabelul nr. 1).

Tabelul nr. 1: Numărul infracţiunilor înregistrate

în anii 2006-2010 în Republica Moldova
Anul 2006 2007 2008 2009 2010
Infracţiuni 23884 23602 23817 25655 33402
Sursa: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova
Coeficientul (nivelul) criminalităţii se calculează (în valori relative)
după formula: unde Cr reprezintă numărul crimelor, P - mărimea
populaţiei, iar E - unitatea de măsură (1.000, 10.000, 100.000 etc.).
Nu este logic ca unitatea de măsură nu trebuie să depăşească mă-

43
rimea populaţiei, fiind aleasă în funcţie de unitatea de măsură după care
au fost calculaţi coeficienţii cu care urmează a fi făcute comparări.
Folosind indici relativi, este nevoie a preciza la cîte mii (sute, milioane)
de persoane a fost calculat coeficientul. în acest caz, nivelul criminalităţii
trebuie să fie definit astfel: numărul infracţiunilor săvîrişite într-o
perioadă pe un anumit teritoriu raportat la mărimea populaţiei de pe
acest teritoriu şi calculat la un număr determinat de persoane.

Definiţie

Structura criminalităţii constituie modul de organizare a

raporturilor dintre părţile criminalităţii.

Dacă luăm crimele singulare ca elemente ale criminalităţii, atunci

componente sînt grupuri de crime care au trăsături comune distincte de
altele: tipuri de crime (omoruri, furturi etc.) sau tipuri de criminalitate
(criminalitatea economico-financiară, criminalitatea de violenţă etc.).
Raporturile dintre componentele criminalităţii trebuie să fie înţelese atît
în sens de proporţie, cît şi în sens de înrîurire, tăcută de o componentă
asupra celorlalte.
Structura criminalităţii este calculată după formula:

S = -£ x 100%
/
unde S reprezintă structura criminalităţii, P - partea (componenta care ne
interesează, bunăoară: crimele de corupţie) şi î - întregul (numărul total
al crimelor).
Bunăoară, infracţiunile contra persoanei au constituit 3,3 %, m
tracţiunile contra - proprietăţii - 72,0 %, infracţiunile de huligan i s m au
constituit - 4,6 %, în timp ce celelalte infracţiuni au avut o pondere de -
20,1 % în anul 1994 în Republica Moldova (tabelul nr. 2).

Tabelul nr. 2: Structura infracţiunilor înregistrate

în anul 1994 în Republica Moldova

44
 Anul 1994
Infracţiuni contra persoanei 3,3%
Infracţiuni contra proprietăţii 72,0%
Huliganism 4,6%
Alte infracţiuni 20,1%
Sursa: Ministerul Afacerilor Interne al Republicii
Moldova

Pentru criminalitate este specifică o structură de natură socială,

diferită de cea fizică în care se regăseşte elementul de dispunere. Pen- 11
u fenomenele sociale dispunerea în spaţiu a actelor de conduită (ele-
mente sau componente) nu are nici o relevanţă.
Schimbarea structurii criminalităţii constituie un proces neîn- ii
erupt, influenţat deopotrivă de factori externi (din mediul social şi
natural) şi interni (din mediul criminal).
Mărirea unor componente poate modifica structura fenomenului
m întregime numai în condiţiile în care celelalte componente nu se *»
liirnbă ori se măresc într-un ritm inferior. Bunăoară, sporirea crimi-
nalităţii femeilor poate modifica structura criminalităţii, sub aspectul v
\ului făptuitorilor, în cazul în care criminalitatea bărbaţilor îşi păşii rază
mărimea sau cunoaşte un ritm mai mic de creştere: criminali- i alea
femeilor a înregistrat o sporire de 20 %, iar cea a bărbaţilor - de numai 5
%.
Cunoaşterea structurii criminalităţii este dictată de mulţimea l<
urnelor pe care le îmbracă criminalitatea. Totodată, ea este folosi- luare
în cazul învederării unor regularităţi şi a schimbărilor de ordin < alitativ.

45
 Definiţie
Dinamica criminalităţii constituie schimbarea în timp a stării
criminalităţii (nivel, structură, caracter etc.)

Criminalitatea constituie un fenomen social care se află într-o

transformare neîncetată în funcţie de procesele interne şi cele externe
(din societate şi natură). Se poate vorbi despre stabilitatea criminalităţii
numai în termeni relativi, în situaţia în care modificările survenite sînt
de ordin cantitativ şi nu implică transformări de ordin calitativ.
Dinamica criminalităţi se calculează, în principal, prin:
• metoda bazei fixe,
• metoda bazei mobile.
Metoda bazei fixe constă în compararea valorilor din anii (perioada)
care ne interesează cu valorile din anul (perioada) care constituie bază de
comparaţie. Bunăoară, comparăm nivelul criminalităţii din anii 2006 şi
2007 cu nivelul acesteia din anul 2005 sau comparăm nivelul
criminalităţii (în medie) din anii 2000-2004 şi 2005-2009 cu cel din anii
1995-1999.
Metoda bazei mobile presupune compararea valorilor din anii sau
perioadele care ne interesează cu valorile din anii ori perioadele pre-
mergătoare. Bunăoară, comparăm nivelul criminalităţii din anul 2007 cu
cel din anul 2006, cel din anul 2006 cu cel din anul 2005 etc. sau nivelul
anilor 2005-2009 cu cel (în medie) din anii 2000-2004, cel din anii
2000-2004 cu cel din anii 1995-1999.
Studierea dinamicii foloseşte la învederarea tendinţelor crimina-
lităţii şi prognozarea evoluţiei ei (prin metoda extrapolării).
Defin iţie
Caracterul criminalităţii este dat de dominanta sa nimicitoare,
adică caracterul arată cea mai nimicitoare, pentru societate, latură a
criminalităţii.

Criminalitatea poate lovi felurit în societate, iar acest lucru depinde de

natura crimelor care provoacă răul cel mai mare societăţii într-

46
un timp dat. Bunăoară, distructivitatea socială a criminalităţii poate fi
• leterminată într-un timp de impactul crimei organizate (cazul Italiei,
mii 70-80 ai secolului trecut, sau al Columbiei, din ultimele decenii),
In timp ce în alt timp ea va fi precumpănitor legată de violenţa stradală
(Bulgaria, anii 70 ai secolului trecut).
Crimele care alcătuiesc criminalitatea la un timp dat au o înrîu- i ire
diferită asupra societăţii, unele dintre ele fiind de o distructivitate .porită
în comparaţie cu celelalte. Anume acestea din urmă determină
• listructivitatea criminalităţii în totalitate şi, deci, caracterul ei.
Caracterul criminalităţii decurge atît din dimensiunea canti- i.itivă,
cît şi din cea calitativă a componentelor sale structurale. De •ii cea,
analiza criminologică a structurii criminalităţii constituie doar un mod
de a învedera caracterul criminalităţii. Or, unele manifestări
• mninale pot deţine o pondere relativ redusă sau pot înregistra o di-
namică inferioară în comparaţie cu altele, dar să joace un rol hotărîtor in
determinarea distructivităţii sociale a criminalităţii.
Tradiţional, caracterul criminalităţii este definit prin ponderea ■
urnelor grave în totalitatea criminalităţii şi trăsăturile persoanelor
• are le săvîrşesc. Problema este că criminalitatea îşi manifestă distruc-
11 vitatea socială nu numai prin natura intrinsecă a unor comportamente
criminale (bunăoară, omorurile), ci şi prin manifestări de ordin
< antitativ, cum ar fi întinderea unor forme ale criminalităţii (bunăoară,
corupţia sau violenţa stradală). Acest fenomen se explică prin laptul că
criminalitatea loveşte în relaţiile sociale, iar în situaţia în care o conduită
devine foarte frecventă, ea schimbă chiar natura relaţiilor sociale. în
multe cazuri, nu putem, în genere, vorbi despre o gravitate absolută a
crimelor, ea fiind influenţată de diverse circumstanţe. Dacă v ioturile
sau leziunile corporale sînt distructive în mod invariabil, in-
• liferent de numărul acestora, atunci situaţia diferă în cazul crimelor
< c onomice, a căror periculozitate socială este, predominant, în funcţie
• Ir frecvenţa lor. Aceeaşi apreciere poate fi făcută în privinţa persona-
lităţii făptuitorilor. într-o societate paralizată de corupţie, mult mai
periculoşi sînt funcţionarii, care respectă, în general, normele morale
• le convieţuire socială, decît recidiviştii, specializaţi, bunăoară, în fur-
turi din buzunar, avînd o orientare antisocială stabilă.

47
 Caracterul criminalităţii reprezintă un criteriu fundamental în
conturarea politicii criminologice şi, respectiv, a strategiei, metodelor,
mijloacelor şi tacticilor activităţii anticrimă.
Definiţie
Geografia criminalităţii tnodul de distribuire a
criminalităţii pe un teritoriu.

Reperul esenţial în cercetarea geografică a criminalităţii îl con-

stituie teritoriul, la care se adaogă un şir de alte criterii (trăsături),
precum condiţiile naturale, administrative, politice, economice sau
demografice. Astfel, geografia criminalităţii este reprezentată după
criteriul administrativ prin divizarea faptelor criminale după unităţile
teritorial-administrative ale ţării (judeţe, localităţi, sectoare etc.). Potrivit
criteriului natural, criminalitatea este examinată, bunăoară, prin prisma
a trei zone: nord, centru şi sud.
Cercetarea geografică a criminalităţii are drept temei trei
considerente: 1) influenţa factorilor naturali (clima, relieful etc.) asupra
fenomenelor criminale, 2) legătura dintre factorii sociali (economici,
politici, urbanistici etc.) şi comunităţile sau colectivităţile umane şi 3)
localizarea instituţiilor publice, în a căror sarcină cade înfăptuirea
activităţii anticrimă.
Analiza geografiei criminalităţii impune, prin urmare, o alegere
atentă a criteriilor de separare în funcţie de specificul problemei supuse
studiului criminologie.
Distingem două abordări, diametral opuse, în studiul geografic al
criminalităţii:
• abordarea teritorială, mai întîi facem împărţirea teritoriului luat
în considerare, iar apoi examinăm distribuţia criminalităţi i în
unităţile teritoriale creionate;
• abordarea fenomenală, este examinată distribuţia faptelor cri-
minale pe tot teritoriul inclus în studiul criminologie, iar ul-
teri or acesta este împărţit potrivit focarelor de criminalitate.
Bunăoarră, în mun. Chişinău, au fost înregistrate 15195 de
infracţiuni, L n zona de Nord -7630 de infracţiuni, în zona centrală - 8452
de infracţiuni, iar în zona de Sud - 4291 de infracţiuni în anul 2000
(tabelul nr. 3).

48
 Tabelul 3: Geografia criminalităţii înregistrate
în anul 2000 în Republica Moldova
Anul 2000
Chişinău, mun. 15195
Zona de Nord 7630

Zona centrală 8452

Zona de Sud 4291
Total 38267
Sursa: Biroul Naţional de Statistică al
Republicii Moldova

Plecînd de la diverse considerente practice şi ştiinţifice, se face

distincţie între felurite segmente ale criminalităţii, care sînt denumite
prin in meni specifici: criminalitatea incriminată şi neincriminată,
criminali- i.itea reală, criminalitatea înregistrată şi neînregistrată
(latentă), criminali- i.ilea necunoscută şi tăinuită, criminalitatea
descoperită şi nedescoperită, > i iminalitatea condamnată şi
Figura nr. 3.

Criminalitatea

Criminalitatea Criminalitatea
incriminată neincriminată
necondamnată (vezi figura nr. 3).
Criminalitatea reală
Criminalitatea Criminalitatea
neînregistrată înregistrată

Criminalitatea Criminalitatea | Criminalitatea Criminalitatea

necunoscută 1 tăinuită " descoperită nedescoperită

Criminalitatea Criminalitatea
condamnată necondamnată

49
 Criminalitatea poate fi împărţită în:
• criminalitate incriminată,
• criminalitate neincrimnată.
Criminalitatea incriminată constă din faptele care au o distruc-
tivitate socială deosebită sau, altfel zis, din crimele care constituie
infracţiuni, adică au fost interzise prin lege (norme sociale etc.). Cri-
minalitatea reală este, de regulă, asemuită cu criminalitatea incriminată.
Criminalitatea neincriminată este compusă din faptele care au o
distructivitate socială deosebită sau, altfel spus, din crimele care nu
constituie infracţiuni, adică nu au fost interzise prin lege (norme sociale),
sub ameninţarea aplicării pedepsei penale. De regulă, un comportament
criminal se vădeşte mai întîi în societate, după care societatea constată
caracterul său socialmente distrugător, ca în cele de urmă să fie luate
măsuri în vederea limitării sau excluderii unor asemenea conduite în
viitor. întotdeauna, între aceste două clipe se scurge un timp, mai mic
sau mai mare, în care criminalitatea neincriminată îşi exercită influenţa
sa distrugătoare asupra societăţii. Bunăoară, traficul de fiinţe umane a
fost incriminat în Republica Moldova cam după 5 ani din clipa în care el
se transformase din fapte răzleţe într-un fenomen social crescînd.
Societatea reacţionează la conduitele criminale atît prin mijloace
punitive, cît şi prin acţiuni de prevenire nerepresivă, în cazul în care
măsurile de prevenire nerepresive au avut efect, fenomenul fiind
stăpînit, este posibil să nu se ajungă în genere la incriminare. O apreciere
inexactă a gradului de distrugere socială al crimelor conduce la stabilirea
unor sancţiuni contravenţionale pentru acestea. Criminologiei îi revine
rolul de a dezvolta metodologii de învederare a comportamentelor
umane cu un deosebit impact distrugător asupra societăţii şi de stabilire
a gradului lor de distrugere socială, propunînd legiuitorului instituirea
unor măsuri de înrîurire punitivă cu scopul de a inhiba astfel de
comportamente. Totodată, criminologia este în stare să dezvolte metod e
de prognozare a comportamentelor, în vederea incriminării lor pîn ă la
producere. Prognozele criminologice de acest fel sînt posibile în co
iidiţiile proiectării unor intervenţii dirijate de schimbare a condiţiilor
sociale, înfăptuite de către autorităţile publice.
Criminalitatea reală (criminalitatea incriminată) reprezintă to-
talitatea infracţiunilor săvîrşite. Cea mai mare parte a acestora rămîne

50
Insă nereflectată în statistica oficială, în principal din cauză că victimele
nu doresc să ceară ajutorul organelor de drept sau că autorităţile publice
şi persoanele particulare (fizice şi juridice) nu au sesizat faptul săvîrşirii
unor crime (bunăoară, o firmă nu ţine evidenţa exactă i materiei prime,
iar un angajat sustrage o parte din ea). Proporţiile » animalităţii reale sînt
determinate cu aproximaţie prin metode spe- ■ laie de cercetare
criminologică. Studierea criminalităţii reale se face in temeiul cercetării
criminalităţii înregistrate care nu diferă în multe privinţe. în unele
situaţii, se poate produce o discrepanţă esenţială,
<l.itorită amplorii deosebite a unor tipuri de criminalitate, reflectate
mtr-o măsură nesemnificativă în statistica oficială. Această inexactitate
este depăşită prin metode speciale de studiere a criminalităţii reale m
întregime şi a unor tipuri particulare ale acesteia. Criminalitatea i oală se
subîmparte în:
• criminalitatea înregistrată,
• criminalitatea neînregistrată (latentă).
Criminalitatea înregistrată constă din infracţiunile consemnate
oficial de către organele anticrimă. Criminalitatea înregistrată este, de
l.ipt, criminalitatea reflectată în statistica oficială. Cercetările crimino-
logice desfăşurate au arătat că, în general, criminalitatea înregistrată
»literă de cea reală precumpănitor sub aspect cantitativ, în sens că nu
loate crimele săvîrşite sînt înregistrate, proporţia fiind de 1 la 4-10, m
schimb există asemănări esenţiale sub aspect calitativ, şi anume:
structură, caracter sau tendinţe, ceea ce face posibilă extrapolarea con- >
luziilor criminologice, bazate pe studierea criminalităţii înregistrate,
isupra criminalităţii reale. Există însă şi excepţii. Bunăoară, statistica
"licială nu reflectă actualmente, nici pe departe, starea reală a crimi-
nalităţii, datorită înregistrării unui număr infim al crimelor organizate,
economico-financiare sau de corupţie (proporţia este, potrivit es-
timărilor noastre empirice, de cel puţin 1 la 100, în cazul corupţiei, şi
probabil apropiată în cazul criminalităţii economico-financiare), care
»-iracterizează în mod esenţial starea actuală a criminalităţii din Re-
publica Moldova.
Criminalitatea neînregistrată (latentă) se compune din infracţiunile
care nu au fost înregistrate oficial. Datorită unor factori precum
nedorinţa victimei de a cere ajutorul organelor anticrimă, faptul

51
infracţiunii nu a fost sesizat de victimă sau responsabilii din cadrul
autorităţilor publice, dorinţa organelor anticrimă de a îmbunătăţi indicii
de activitate sau sistemul defectuos de evaluare a activităţii organelor
anticrimă, o serie de infracţiuni nu sînt incluse în statistica oficială.
Cercetările criminologice denotă că criminalitatea latentă deţine o
pondere covîrşitoare în criminalitatea reală, a cărei componentă este, de
rînd cu criminalitatea înregistrată. De regulă, cea mai mare parte a
criminalităţii rămîne necunoscută. Măsurarea ei este posibilă cu
aproximaţie, folosind metode speciale de cercetare criminologică.
Criminalitatea latentă (neînregistrată) se subdivide în:
♦ criminalitate necunoscută,
♦ criminalitate tăinuită.
Criminalitatea necunoscută este formată din infracţiunile, despre a
căror existenţă organele anticrimă nu au aflat şi, prin urmare, ele nu sînt
înregistrate oficial. în mare parte, această situaţie survine ca urmare a
nedorinţei victimelor de a aduce la cunoştinţa organelor anticrimă
evenimentul infracţional produs sau nesesizării faptului infracţiunii de
către autorităţile publice (atunci cînd este vorba de patrimoniu sau
interes public) ori chiar de către persoane (fizice sau juridice).
Criminalitatea necunoscută este criminalitatea propriu-zis latentă, a
cărei componentă este, ca şi criminalitatea tăinuită. Criminalitatea
necunoscută deţine o pondere predominantă atît în criminalitatea
latentă, cît şi în cea reală.
Criminalitatea tăinuită se compune din infracţiunile care nu au
fost, intenţionat, înregistrate sau reflectate în statistica oficială, deşi
faptul săvîrşirii lor le era cunoscut organelor anticrimă (bunăoară, cu
intenţia dea mistifica indicii reuşitei în activitate sau din motive de
corupţi e). Unul dintre factorii majori care favorizează tăinuirea
infracţiunilor" îl constituie mecanismul de înregistrare a acestora. Bu-
năoară, un p rocedeu de sporire a rigorii de înregistrare a infracţiunilor
constă în înregistrarea apelurilor şi a convorbirilor cetăţenilor cu
MinisteruJ Afacerilor Interne la numărul de telefon 902. Potrivit

52
u estei metode, toate apelurile şi convorbirile făcute la numărul de te-
lefon 902 sînt înregistrate. Conţinutul lor este înregistrat atît ca text, it şi
ca date statistice (potrivit unor parametri predefiniţi), care pot li ulterior
analizate în mod statistico-criminologic. înregistrările se Castrează
deopotrivă la Ministerul Afacerilor Interne şi Moldtele- ■ om, fapt care
restrînge posibilităţile de prefacere a datelor de către u sponsabilii
organelor anticrimă. Totodată, cetăţenilor li se explică i ă, în cazul în care
ei vor telefona la numărul de telefon 902, va creşte i onsiderabil
probabilitatea de înregistrare a sesizării lor. O asemenea practică există,
bunăoară, în serviciile de poliţie ale Canadei. Deşi nu .isigură o
înregistrate deplină a criminalităţii raportate (bunăoară, unii < otăţeni se
adresează nemijlocit la poliţie, ceea ce permite responsabililor să evite
înregistrarea unor sesizări), ea contribuie semnificativ la -porirea rigorii
de înregistrare a infracţiunilor. Un astfel de mecanism lipseşte în
Republica Moldova, din care cauză principala metodă de ..obţinere a
rezultatelor” în activitatea anticrimă o constituie tăinuirea infracţiunilor.
Astfel, potrivit estimărilor noastre, criminalitatea tăinuită a depăşit 30 %
în perioada anilor 2004-2009 în Republica Mol- tlova. Criminalitatea
înregistrată se subdivide în:
■ criminalitate descoperită,
■ criminalitate nedescoperită.
Criminalitatea descoperită include infracţiunile, în a căror privinţă
a fost terminată urmărirea penală (a se face distincţie între terminarea şi
clasarea sau încetarea urmăririi penale), iar cauza penală urmează a fi
trimisă în judecată. Definirea criminalităţii descoperite depinde de
modul de organizare a procesului penal, din care cauză ea poate să
difere de la un teritoriu la altul, în funcţie de prevederile legislaţiei
procesual-penale. Elementul esenţial este legat neschimbat de punctul în
care organul de urmărire penală îşi încheie misiunea. Procentul
descoperirilor se situează, de regulă, cam la jumătatea (50 "») crimelor
înregistrate oficial (tabelul nr. 4), el variind în funcţie de loc şi timp.
Tabelul nr. 4: Ponderea infracţiunilor descoperite
în anii 1993-1997 în Republica Moldova
Anul 1993 1994 1995 1996 1997

% crime descoperite 46,6 % 49,8 % 58,1 % 58,7 % 59,9 %

Sursa: Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova

53
 Criminalitatea nedescoperită conţine infracţiunile, în a căror
privinţă a fost încetată urmărirea penală, deoarece nu a fost identificat
făptuitorul în cursul termenului de prescripţie. Definirea criminalităţii
nedescoperite este influenţată de prevederile normelor de procedură
penală, elementul esenţial regăsindu-se în incapacitatea organului de
urmărire penală şi de investigare de a identifica făptuitorul (neidenti-
ficarea de fapt) sau a strînge probele necesare privitoare la vinovăţia lui
(neidentificarea de drept). Privind fenomenul prin ideologia care
domneşte astăzi în societatea naţională, peste tot în lume, dar mai cu
seamă în Europa, am putea spune că fiecare infracţiune nedescoperită
arată că autorităţile publice nu şi-au îndeplinit datoria de a asigura
drepturile omului, adică dreptul la integritate fizică şi psihică, dreptul la
proprietate etc. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre hotărîrile
autorităţilor publice care mărginesc posibilităţile organelor anticrimă de
a descoperi infracţiunile. Criminalitatea descoperită se împarte în:
• criminalitate condamnată (judecată),
• criminalitate necondamnată.
Criminalitatea condamnată (judecată) priveşte infracţiunile pentru
care a fost pronunţată o sentinţă de condamnare, rămasă definitivă. De
regulă, 1/2 dintre persoanele bănuite de săvîrşirea unor crime sînt puse
sub învinuire, în timp ce 3/4 din acestea din urmă sînt condamnate,
dintre care 1/5 sînt condamnate la închisoare (tabelul nr. 5).
Tabelul nr. 5: Ponderea persoanelor urmărite
penal, condamnate şi private de libertate
pentru săvîrşire de infracţiuni, în anul 2012 în
Republica Moldova
Anul 2012
Dintre persoanele identificate: (100%)
% persoane urmărite penal 57%
% persoane condamnate 42%
% persoane private de libertate 9%
Sursa: Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova

Criminalitate necondamnată se compune din infracţiunile, în .1

54
căror privinţă nu a fost pronunţată o sentinţă de condamnare, după <
xaminare de către instanţa de judecată. Putem vorbi despre criminalitate
necondamnată numai în cazul în care se cunoaşte cu certitudine taptul
unei infracţiuni (instanţa de judecată nu neagă acest fapt), dar probele au
fost respinse ori considerate insuficiente în privinţa persoanei
făptuitorului presupus (sentinţă de achitare).

Formele de manifestare ale criminalităţii

»

Ca orice fenomen social, criminalitatea are un caracter de masă,

ceea ce înseamnă că este alcătuită dintr-o mulţime de comportamente
(fapte) individuale - crime. Trăsătura esenţială, comună care reuneşte
crimele într-o categorie de fapte distincte este şi proprietatea esenţială a
criminalităţii. Totodată, crimele cunosc o varietate largă de forme de
manifestare. Unele dispun de trăsături particulare identice, formînd
mulţimi omogene, numite în criminologie tipuri de criminalitate.
Definiţie

55
Tipul de criminalitate constituie o formă particulară de manifestare a
criminalităţii într-un număr semnificativ de cazuri individuale care au o
însuşire distinctivă comună.

Printre tipurile de criminalitate desprinse în criminologie se nu-

mără criminalitatea recidiviştilor, criminalitatea profesională, crimi-
nalitatea juvenilă (minorilor), criminalitatea bărbaţilor, criminalitatea
femeilor, criminalitatea urbană, criminalitatea rurală, criminalitatea de
violenţă, corupţia, criminalitatea de grup, criminalitatea economi-
co-financiară, criminalitatea penitenciară, criminalitatea informatică,
criminalitatea transnaţională, criminalitatea transfrontalieră sau cri-
minalitatea organizată.
Un tip de criminalitate este întotdeauna delimitat după o trăsătură
distinctivă proprie unei totalităţi de manifestări criminale individuale.
Bunăoară, sexul masculin al criminalului este acea însuşire care
deosebeşte criminalitatea bărbaţilor de celelalte tipuri de criminalitate.
în cazul criminalităţii orăşeneşti, trăsătura distinctivă o constituie locul
manifestării unor comportamente criminale. Criminalitatea de recidivă
se d eosebeşte de alte tipuri de criminalitate prin persistenţa conduitelor
criminale în existenţa unor indivizi. în ceea ce priveşte criminalitatea de
violenţă, este vorba despre modul de manifestare a comportamentului
criminal.
Deoarece includ trăsături ale unui fenomen unitar - criminalitatea,
tipurile de criminalitate nu există sub formă pură, separate unele
• le altele, ci se întrepătrund. Bunăoară, criminalitatea sătească este în-
iteţesută cu criminalitatea femeilor, pentru că o parte dintre crimele
săvîrşite în mediul sătesc au drept autor persoane de sex feminin,
i iminalitatea organizată se întrepătrunde cu criminalitatea recidiviş-
nlor şi profesională, dat fiind faptul că unii dintre cei implicaţi în ase-
menea activităţi criminale au la activ recidive sau o practică în calitate
• le îndeletnicire de bază, care le asigură traiul. Ceea ce este însă pentru
un tip de criminalitate o însuşire esenţială, pentru criminalitatea în
totalitate nu constituie decît o trăsătură particulară. Din aceste consi-
derente, factorul care generează un tip de criminalitate are calitatea de
• auză în comparaţie cu acest tip de criminalitate şi calitatea de condi-

56
ţie în comparaţie cu criminalitatea în general, determinîndu-i doar o
lormă particulară de existenţă.
Interesul faţă de cunoaşterea feluritelor tipuri de criminalitate este
întreţinut de trei raţiuni fundamentale:
1) influenţarea caracterului criminalităţii, în sensul minima-
lizării distructivităţii ei sociale, datorită stăpînirii celor mai
distrugătoare manifestări criminale;
2) restrîngerea întinderii criminalităţii, ca urmare a înrîuririi
exercitate asupra manifestărilor care cunosc o sporire vădită;
3) posibilitatea de a acţiona izolat asupra unor factori determi-
nanţi ai criminalităţii.
Din întrepătrunderea diverselor tipuri de criminalitate provin
dificultăţi majore în cercetarea şi analiza lor izolată. în schimb, măsurile
de prevenire a unui tip de criminalitate se răsfrîng benefic asupra .»Itora,
care trebuie să fie luat în calcul la planificarea activităţilor de prevenire
(bunăoară, micşorarea criminalităţii urbane va avea reper-
• ursiuni inerente asupra criminalităţii bărbaţilor).
în afară de legături constitutive, între tipurile de criminalitate
• xistă un şir de influenţe genetice. Astfel, recidiviştii sînt deosebit de
activi în atragerea minorilor în activităţi criminale, ceea ce înseamnă
• a prevenirea criminalităţii de recidivă îşi va lăsa urma asupra crimi-
nalităţii juvenile. Deopotrivă, măsurile de prevenire a crimei organizate
acţionează în acelaşi timp asupra violenţei criminale care este un

57
mijloc important în această activitate criminală, în timp ce măsurile de
prevenire a corupţiei au implicaţii asupra criminalităţii economice,
favorizată puternic de practicile de corupţie din instituţiile publice.
O bună cunoaştere a interdependenţelor atît constitutive, cît şi
genetice dintre diversele tipuri de criminalitate permite gîndirea unor
măsuri de influenţă cuprinzătoare şi aplicarea lor bine orientată.

Criminalitatea recidivistilor
>

în orice societate, de altădată sau de astăzi, un şir de indivizi

săvîrşesc în repetate rînduri crime, în ciuda aplicării unor măsuri pu-
nitive.
Definiţie

Criminalitatea recidivistilor constituie o formă particulară de

manifestare a criminalităţii care constă în continuarea
comportamentului criminal în ciuda luării unor măsuri de
mustrare sau reprimare.

Recidiva legală, definită de normele penale (care variază de la un stat

la altul şi de la o perioadă la alta), diferă de accepţiunea crimino- logică a
recidivei. De asemenea, în criminologie este folosit termenul de recidivă
penitenciară care desemnează recidiva săvîrşită după sau în timpul
executării unei pedepse privative de libertate.
în criminologie, se face distincţie între recidiva simplă, survenită o
singură dată, şi recidiva repetată, săvîrşită în repetate rînduri.
Desprinderea criminalităţii recidivistilor într-un tip de criminalitate
distinct este determinată de existenţa unui fenomen criminal specific -
perşi stenţa conduitei criminale manifestate de unii indivizi în ciuda
oprol> iului social şi măsurilor de influenţă aplicate. Această persistenţă
a n nor comportamente criminale reprezintă nu numai o ameninţare
neîncetată pentru societate, ci şi trezeşte îngrijorare prin neputinţa de a o
preveni, altfel decît prin izolare socială - recluziune, deşi criminalii
recidivişti sînt cunoscuţi, iar comportamentul lor previzibil, adică exiistă
posibilitatea unei înrîuriri nemijlocite.

58
 Datorită puterii pe care o are orientarea asocială a recidiviştilor, i
nninalitatea de recidivă constituie nucleul criminalităţii. Proporţia -
riminalităţii recidiviştilor în criminalitatea generală este de 1/4. în
tăietura criminalităţii recidiviştilor, predomină furturile, violenţa >
upidă şi huliganismul, cu o pondere de aproximativ 2/3.
Agravarea comportamentului criminal o dată cu săvîrşirea unor
lapte criminale repetate este de faţă în cazurile în care prima condam-
nare are loc la vîrsta de minor şi tinde să se atenueze pe măsura înain-
i . i i i i în vîrstă, îndeosebi după 45 de ani.
O altă regularitate proprie acestui tip de criminalitate rezidă în
tendinţa recidivei de a deveni cupidă şi mai puţin violentă, din cauza
pedepselor aspre stabilite pentru crimele de violenţă, profitabilităţii u
duse, probabilităţii sporite de demascare, precum şi pierderea capa- ■
itAţilor fizice ca urmare a îmbătrînirii.
Criminalii recidivişti sînt membri activi ai lumii interlope, cunosc
argoul, simbolurile, normele şi valorile criminale, respectă ier- u lua
mediului criminal şi sînt propagatori consecvenţi ai tradiţiilor i mninale.
Recidiviştii se caracterizează prin dispreţ faţă de normele ,.i uzanţele
sociale, precum şi printr-o orientare spre soluţionarea violentă a
neînţelegerilor cu alţi membri ai societăţii. Deosebit de activ ei
• c arată la inducerea altor persoane, în special a minorilor şi tinerilor, la
lapte criminale şi integrarea în mediul criminal, din care cauză cri-
minalitatea recidiviştilor, deopotrivă cu criminalitatea profesională, i< n
mează sursa internă de reproducere a criminalităţii.

Criminalitatea profesională
Dacă pentru criminalul recidivist comportamentul criminal re-
prezintă un mod de existenţă, atunci pentru criminalul profesionist ai
tivitatea criminală reprezintă modalitatea definitorie de asigurare a
• xistenţei.
Definiţie
Criminalitatea profesională constituie o formă particulară de
manifestare a criminalităţii care constă în asigurarea traiului pe
cale criminală, ceea ce înseamnă că pentru criminalii
profesionişti activitatea criminală este sursa definitorie de
existenţă.

59
 Deşi fenomenul îşi are obîrşia într-un trecut îndepărtat,
termenul de criminal profesionist se pare că a fost folosit pentru
prima dată în secolul al XIX-lea de către şeful siguranţei franceze
François Vidocq.
Potrivit criminologului rus A. I. Gurov, profesionalismul criminal
are următoarele trăsături distinctive:
• activitate criminală permanentă (îndeletnicire criminală),
• gen identic de activitate criminală (specializare),
• anumite cunoştinţe, priceperi şi deprinderi (calificare),
• crimele - sursă de bază a veniturilor,
• integrare în mediul criminal.
Activitate criminală permanentă înseamnă că pentru criminalul
profesionist săvîrşirea crimelor formează o îndeletnicire neîntreruptă,
doar nevoia de a dispărea din văzul poliţiei îl poate determina să îşi
întrerupă temporar ocupaţia criminală.
Profesionalismul criminal presupune, ca şi orice altă îndeletnicire
profesională, o specializare în săvîrşirea anumitor tipuri de crime
(furturi de buzunar, furturi din apartamente, furturi de autoturisme,
escrocherii etc.), iar crimele de alt tip sînt întîmplătoare sau servesc
drept mijloc de înfăptuire a acţiunilor criminale de bază sau de tăinuire
a lor.
Criminalii profesionişti se caracterizează printr-o înaltă măiestrie
de săvîrşire a crimelor în care s-au specializat, cunoştinţele lor în materie
fiind exacte, iar deprinderile şi priceperile cizelate pînă la perfecţiune,
astfel încît să îşi poată atinge obiectivele criminale şi să asigure
imposibilitatea demascării lor.
Deşi criminalii profesionişti se pot angaja formal la serviciu sau
iniţiază activităţi legale cu scopul de a-şi ascunde adevărata lor ocupaţie,
sursa lor principală de existenţă o constituie mijloacele provenite din
activitatea criminală. Unii dintre ei trăiesc izolat şi în anonimat,
majoritatea însă sînt membri ai lumii interlope: însuşesc norme şi valori
criminale de viaţă, întreţin legături neîntrerupte cu ceilalţi exponenţi ai
îmediului criminal, sînt încadraţi în ierarhiile criminale, precum şi
cunosc argoul şi semnificaţia simbolurilor lumii interlope. Esenţială este
orientarea spre o existenţă asigurată printr-o activitate criminală. De

60
aceea, nu poate fi considerat criminal profesionist un angajat care
sistematic îşi foloseşte în mod criminal funcţia ocupată pentru a-şi
completa veniturile, cu toate că mijloacele adunate ilegal depăşesc cu
mult încasările salariale. Acest tip de criminal este îndreptat, în
principal, spre o asigurare legală a existenţei, numai că profită corupt de
oportunităţile de serviciu, conduita lui fiind favorizată de impunitatea
îndelungată. Astfel se explică de ce ei renunţă, de regulă, la săvîrşirea
crimelor după supunerea la o represiune penală sau survenirea unei
puternice probabilităţi de a fi tras la răspundere, în timp ce criminalii
profesionişti renunţă în clipa în care consideră că şi-au asigurat
existenţa.
Criminalitatea profesională se întrepătrunde cu criminalitatea
tecidiviştilor prin faptul că unii criminali profesionişti devin recidi- vişti,
iar cu criminalitatea organizată prin faptul că nucleul acesteia din urmă
cunoaşte o profesionalizare criminală. De rînd cu criminalitatea
recidiviştilor, criminalitatea profesională formează acea componentă a
criminalităţii care îi asigură capacitatea de reproducere şi autogenerare.

Criminalitatea de violentă y

Pentru a dezvălui geneza violenţei în societatea umană, legităţile

ei, factorii care îi determină manifestarea în diferite sisteme sociale şi
pentru a elabora politici eficace şi eficiente de stăpînire şi micşorare a
violenţei, este necesar a-i cunoaşte esenţa.
Ca orice fenomen social, violenţa se distinge prin anumite trăsă-
turi cantitative şi calitative, care se vădesc în relaţiile sociale. Subiecţi ai
actului de violenţă pot fi indivizi izolaţi, grupuri sociale sau state.
Sub aspectul exterior, violenţa reprezintă influenţa unui subiect
asupra altuia, un act de aplicare a puterii, deşi actul de violenţă nu se
limitează numai la acţiuni precum aplicarea forţei sau ameninţarea cu o
asemenea aplicare. Actul de violenţă nu poate fi redus numai la
constrîngere, el poate îndeplini şi funcţia de reprimare sau chiar de
nimicire a obiectului violenţei. Sîntem în prezenţa violenţei în cazul în
care înrîurirea asupra altui subiect (obiectul actului de violenţă) se în-
laptuieşte ilegal şi contrar voinţei acestuia sau voinţa şi dorinţa obiec-
tului este nesocotită, ignorată, negată. De aceea, violenţa nu poate fi
legitimă, legitimă poate fi doar aplicarea forţei.

61
 Dincolo de conţinutul său negativ, violenţa, în calitate de fenomen
social, trebuie să fie privită şi din punctul de vedere al funcţiei ei
informaţionale, de semnalare a contradicţiilor şi disfuncţiilor dintr- o
societate concretă. Violenţa se materializează prin acte de cruzime
săvîrşite de indivizi concreţi, ultimii fiind un produs al societăţii, o
reflecţie a modului de viaţă şi a valorilor din societate. Acestea rezultă
din faptul că modelul respectiv de comportament şi de aplicare a vio-
lenţei, ca modalitate de împlinire a intereselor şi de îndestulare a nevo-
ilor, se interiorizează în procesul de socializare a individului, devenind o
reacţie de adaptare a individului la condiţiile de viaţă.
Violenţa criminală poate servi drept unul dintre cei mai importanţi
indicatori care caracterizează o societate. Fiecare societate se deosebeşte
prin nivelul şi specificul de manifestare a acestui fenomen, fapt care se
află în funcţie directă de structura, particularităţile naţionale şi culturale
ale societăţii. Prezenţa unui anumit nivel de violenţă în societate este un
fenomen normal, subliniind că depăşirea acestui nivel va vădi tendinţe
nefavorabile într-o asemenea structură socială, iar atunci cînd creşterea
violenţei depăşeşte cu mult creşterea populaţiei se atestă procese
distructive în societate.
Violenţa formează rezultatul conjugat al unor factori sociali şi bi-
ologici (genetici), ale căror începuturi se trag din vremuri străvechi.
Apărută în materia biologică, moştenită, violenţa se manifestă într-un
mediu calitativ nou, cel social. Şi dacă o orînduire socială contribuie la
apariţia, bunăoară, a comportării altruiste, apoi alta, dimpotrivă, fa-
vorizează manifestarea violenţei. într-un cuvînt, din arsenalul genetic al
omului în fiecare epocă istorică se realizează nu întregul potenţial
genetic, ci numai acea parte a lui, care corespunde condiţiilor sociale
formate la etapa şi locui respectiv. Aşa ceva se întîmplă, probabil,
deoarece în viaţă întotdeauna sînt solicitate acele calităţi care permit
organismului să se adapteze la condiţiile concrete ale mediului şi, deci,
în cele din urmă, la formarea personalităţii, asupra comportamentului
căreia o influenţă considerabilă o exercită condiţiile sociale. De sistemul
şi orînduire a socială depind relaţiile existente între indivizii care
compun o societate.
Cea mai potrivită definire a valorilor care caracterizează o societate
o constituie starea membrilor ei, adică valoarea fiecărui individ, viaţa şi
sănătatea, ono area şi demnitatea lui. Frecvenţa înaltă sau redusă de

62
.ăvîrşire a crimelor de mare violenţă, alături de alţi indici, cum ar fi
productivitatea muncii, nivelul mortalităţii şi durata medie de viaţă,
procesele migratoare, nivelul sinuciderilor, narcomaniei, alcoolismului
etc., permit a compara structura socială, existentă la etapa actuală în
diverse societăţi sau în una şi aceeaşi societate, dar în perioade diferite,
din punctul de vedere al stării indivizilor din structura socială
respectivă.
Violenţa criminală se caracterizează prin impulsivitate, prin im-
previzibilitatea săvîrşirii acţiunii, prin lipsa, de regulă, a unui motiv
vădit, precum şi prin situativitate. Aceste însuşiri sînt în concordanţă
eu funcţia criminalităţii violente: a da frîu liber energiilor împrăştiate
de dezorganizarea personalităţii, care, la rîndul ei, se află în relaţie cu
dezorganizarea comunităţilor sociale. Violenţa criminală, ca şi crimi-
nalitatea în genere, fiind una dintre patologiile sociale, pune în pericol
insăşi existenţa sistemului social, introducînd în el elemente care îl
dezorganizează şi îl dezechilibrează, surpînd cele mai importante con-
diţii de existenţă ale societăţii. Totodată, ea are drept funcţie indicarea i
ontradicţiilor şi disfuncţiilor din viaţa organismului social, fiind unul
dintre indicii care reflectă starea societăţii la etapa respectivă de dez-
voltare istorică.
De regulă, criminalii violenţi sînt persoane cu un nivel scăzut de
instruire şi educaţie. Este şi firesc, căci cu cît o persoană posedă mai
multă inteligenţă, cu atît el vede mai multe căi de a-şi împlini inte-
resele, fără a folosi puterea brută. Pe de altă parte, buna educaţie îl
determină pe om să se abţină de la comportări brutale, care contravin
normelor de bună purtare.
Totuşi, la violenţă criminală se dedau şi persoanele cu un nivel i
idicat de inteligenţă, deşi astfel de cazuri sînt relativ mai rare. Unul
dintre factorii determinanţi îl constituie temperamentul persoanelor.
(Colericii şi sangvinicii sînt mai predispuşi, din punct de vedere biologic,
spre comportamente violente în comparaţie cu flegmaticii şi melancolicii.
Ei au un sistem fulgerător de reacţie, ceea ce înseamnă un control scăzut
al creierului asupra actelor de conduită. Este necesar a preciza că o serie
de factori sociali atenua astfel de exteriorizări i h i a r şi în rîndul
colericilor, cum ar fi modul de educare, intoleranţa anturajului faţă de
astfel de manifestări sau lipsa unor factori externi tulburători

63
(provocatori).

64
 Corupţia
Coruţia reprezintă una dintre formele dominante de manifestare a
criminalităţii în ultimele cîteva decenii în Republica Moldova, avînd un
impact distrugător deosebit asupra societăţii.
Definiţie
Corupţia constituie un fenomen social morbid care tulbură
sau chiar paralizează activitatea normală a unei instituţii,
organizaţii sau întreprinderi, prin care fapt perturbează

însăşi viaţa socială, şi care constă în folosirea atribuţiilor de

serviciu în interes personal.
Fenomenul corupţiei se compune dintr-un anumit fel de com-
portamente proprii persoanelor din cadrul unor instituţii, organizaţii sau
întreprinderi care dereglează buna lor funcţionare. O dată tulburată
activitatea acestora, societatea resimte disfuncţiile produse, mai mult sau
mai puţin, în funcţie de însemnătatea socială a respectivei instituţii,
organizaţii sau întreprinderi. în cazul în care manifestările de corupţie
sînt răzleţe nu se poate vorbi despre un fenomen social, ci despre nişte
manifestări individuale, care creează pericolul naşterii unui asemenea
fenomen social distrugător şi care atinge doar instituţia, organizaţia sau
întreprinderea respectivă, fapt ce determină reprimarea lor juridică.
Instituţiile, organizaţiile şi întreprinderile atacate de corupţie pot fi
deopotrivă publice, private sau obşteşti. Ele pot avea funcţii de ad-
ministrare (ministere, primării etc.), de oferire a unor servicii (şcoli,
spitale etc.) sau de producere (uzine, fabrici, gospodării agricole etc.).
Modul de organizare a societăţilor moderne presupune existenţa
unei multitudini de instituţii, organizaţii şi întreprinderi, în cadrul că-
rora individul crapătă calitatea de angajat, iar activitatea lui este legată
de o anumită funcţie şi, respectiv, de îndeplinirea unor atribuţii care
decurg din fun cţia ocupată. Viaţa individului, privită în linii mari, este
circumscrisă futncţiei şi atribuţiilor îndeplinite, ea se defineşte, în mare
parte, prin ace ste atribute. Este firesc, în asemenea condiţii, ca com-
portamentele cc riminale să ţină tot mai mult de funcţie şi atribuţiile de

65
serviciu. Anume astfel se explică numărul mare de incriminări care
privesc îndeplinirea unor atribuţii de serviciu (42 % din articolele din
Partea specială a Codului penal al Republicii Moldova, anul 2007) şi, i a
urmare, al celor care privesc, nemijlocit sau mijlocit, fapte de co- mpţie
(24,1 %).
Dacă, în viitor, societatea va cunoaşte o evoluţie diferită, caracte-
rizată printr-o descreştere considerabilă a instituţiilor, organizaţiilor i
întreprinderilor, în care individul nu are statut de proprietar, ci de
simplu angajat, atunci este de aşteptat ca şi diversitatea mare a formelor
de manifestare a corupţiei să cunoască aceeaşi micşorarea, una relativ
proporţională.
Corupţia se caracterizează prin patru ipostaze distincte:
1) corupţie individuală,
2) corupţie sectorială,
3) corupţie socială,
4) corupţie generală.
Corupţia individuală este de faţă în situaţia în care faptele de co-
rupţie au o frecvenţă mică, vădindu-se răzleţ în diverse sfere de acti-
vitate socială (bunăoară, Finlanda, Noua Zelandă, Danemarca, Singa-
pore, Suedia sau Elveţia din zilele noastre). Corupţia sectorială există in
cazul în care ea capătă proporţii numai într-o anumită sferă de activitate
socială sau în cîteva dintre ele (bunăoară, Italia anilor 60-80, .»tund cînd
corupţia a pătruns adînc în sfera politică, întreţinînd o scrie de fenomene
nocive: crimă organizată, terorism, convulsii sociale, instabilitate
politică etc.). Corupţia socială este prezentă în situaţia înmulţirii puternice
a manifestărilor de corupţie în toate sferele de activitate socială, într-un
număr crescînd (bunăoară, U.R.S.S. înainte ile destrămare). Corupţia
generală există în societatea care a fost îm- pînzită de fapte de corupţie
(bunăoară, Republica Moldova, Federaţia Itusă sau Ucraina din zilele
noastre).

Criminalitatea organizată
Crima organizată reprezintă cel mai periculos tip de criminalitate
care atinge societatea modernă. Dintre toate formele de manifestare a
criminalităţii, terorismul şi criminalitatea organizată constituie cea mai
mare ameninţare a libertăţii individului.

66
 Defi ni ţi e
Criminalitatea organizată coiistituie o formă particulară
de manifestare a criminalităţii care constă într-o activitate
criminală îndreptată spre dobîndirea de profituri consistente
pe calea producerii sau oferirii de produse şi servicii ilicite,
răspunzînd unei cereri considerabile existente în societate.

Principalele trăsături ale crimei organizate sînt:

• producere sau oferire (desfacere) a unor produse sau servicii
ilicite (prostituţie, droguri, armament etc.);
• activitate criminală în grup (stabil şi numeros);
• diviziune pronunţată a activităţii criminale;
• ierarhizare strictă a grupului criminal;
• norme de conduită şi valori criminale exact definite şi riguros
aplicate;
• profesionalizare criminală.
Criminalitatea organizată, în calitate de fenomen social, nu provine
nici din criminalitatea obişnuită, nici din cea de grup şi nici din
activitatea unor grupuri criminale organizate; ea reprezintă un fenomen
sui generis şi nu poate fi organizată, ea „se naşte” şi „se organizează” de
sine stătător în condiţii sociale determinate.
Crima organizată constă în desfăşurarea sistematică a unei acti-
vităţi criminale, cie regulă bine organizată, de producere sau oferire a
unor produse sau servicii ilicite (droguri, prostituţie, camătă etc.) celor
care şi le doresc.
Adesea, criminalitatea organizată este greşit asemuită cu unele
forme particulare ale ei, precum Mafia, Camorra, Cosa Nostra, carte-
lurile columbiene etc., deşi ea îmbracă şi o serie de alte forme.
Producerea sau oferirea (desfacerea) unor produse sau servicii
ilicite formează conţinutul activităţii criminale proprie acestui tip de
criminalitate. Ea nu constituie o invenţie a unor indivizi hotărîţi să se
pricopsească în ».cest fel, ci este un răspuns la o cerere reală existentă în
societate. Aşa se face că în societate este interzis, din diverse motive,

67
un şir de produse sau practici (droguri, pornografie, jocuri tie noroc,
prostituţie etc.) rîvnite de un grup, mai extins sau mai restrîs, de per-
soane. Procurarea acestor produse şi servicii devine astfel imposibilă, în
timp ce nevoia şi, deci, cererea lor rămîne activă. Inevitabil, în atare
condiţii, se găsesc inşi dispuşi să le ofere cu preţul încălcării legii, pentru
a se îmbogăţi. Cu alte cuvinte, ei speculează o cerere la anumite servicii şi
produse realmente existentă în societate, dar care nu poate fi îndestulată
pe cale legală. Riscul asumat este, oarecum, justificat de profiturile
considerabile încasate de afacerişti, datorită costului mărit (în virtutea
caracterului lor clandestin) al acestor produse şi servicii. Şi cu cît cererea
e mai mare şi mai variată, iar veniturile încasate ca urmare a îndestulării
ei sînt mai ridicate, cu atît mai puternic se dezvoltă şi crima organizată.
Prin urmare, existenţa criminalităţii organizate este generată de anumiţi
factori sociali obiectivi, iar atît timp cît ei rămîn activi, fenomenul crimei
organizate se menţine, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie
de puterea lor şi a ripostei sociale anticrimă.
O dată apărută, însă, crima organizată se poate dezvolta pînă în
taza în care capătă surse interne de autoreproducere şi propagare. Astfel,
veniturile enorme dobîndite şi frenezia căpătuirii îi determină pe cei
implicaţi în crima organizată să îşi extindă şi să diversifice activitatea
criminală, antrenîndu-se şi în alte acţiuni ilicite, cum ar fi economia
subterană, fraudele financiare, concurenţa neloială etc.
Exponenţii crimei organizate nu se mărginesc însă la activităţi in-
fracţionale, ci încearcă să investească şi în economia legală, să îşi lega-
lizeze veniturile, să obţină autoritate şi prestigiu social, fără a renunţa
totuşi la apucăturile lor criminale, prin care fapt provoacă o contaminare
criminală a sferei licite.
Activitatea criminală a persoanelor implicate în crima organizată
nu se reduce doar la producerea sau oferirea de produse şi servicii ilicite.
Cu scopul de a înfăptui cu succes activitatea criminală de bază, a asigura
securitatea grupului şi a apăra afacerea desfăşurată, acestea săvîrşesc şi
infracţiuni secundare (colaterale), precum: asasinate, incendieri, răpiri,
falsuri în acte, acte de corupere, şantaj etc. Criminalitatea organizată se
poate vădi atît sub forme individuale, cît şi sub forme de grup, cele mai
frecvente de altfel.

68
 Crima organizată are drept obiect de activitate: traficul de droguri;
servicii sexuale (prostituţie, pornografie, pedofilie etc.); jocurile de
noroc; traficul de braţe de muncă; traficul de fiinţe umane (sclavie,
organe umane etc.); traficul de băuturi alcoolice şi produse de tutun-
gerie; traficul de armament şi substanţe explozibile; camătă; traficul de
substanţe radioactive; migraţia ilegală; traficul de opere de artă etc.
Crima organizată constituie un tip distinct de criminalitate, deşi
posedă corelaţii strînse cu alte tipuri de criminalitate, precum: crimi-
nalitatea profesională, criminalitatea de recidivă şi criminalitatea de
grup. Pentru a distinge crima organizată de alte tipuri de criminalitate
este nevoie a le privi în esenţă. Esenţa crimei organizate constă în dob-
îndirea unor profituri exorbitante sau, cel puţin, consistente pe calea
acordării de produse şi servicii ilicite. Iată de ce, această însuşire trebuie
să fie considerată drept trăsătură definitorie primordială, invariabil
prezentă, indiferent de formele particulare pe care le ia fenomenul
crimei organizate.
Cauza fenomenului criminalităţii organizate consistă în existenţa
unei cereri sociale puternice la anumite produse şi servicii neîndestulate,
datorită interdicţiei juridice instituite asupra lor, a cărei acţiune este
favorizată de două condiţii principale: posibilitatea obţinerii unor
profituri mari prin comercializarea unor astfel de produse sau servicii şi
riscul relativ mic de a fi demascat şi inacceptabil de aspru pedepsit
pentru o asemenea activitate ilicită.
Persistenţa acestor factorilori determină implacabil dăinuirea sau
chiar proliferarea acestui fenomen social morbid. De aceea, acţiunile de
prevenire a criminalităţii organizate trebuie să privească următoarele trei
laturi: 1) existenţa unei cereri sociale puternice la anumite produse sau
servicii neîndestulate, datorită interdicţiei juridice instituite asupra lor;
2) posibilităţile largi de a obţine profituri uriaşe sau considerabile, ca
urmare a practicării crimei organizate; 3) riscul relativ redus de a fi
demascat şi inacceptabil de aspru pedepsit pentru o asemenea activitate
criminală.

Criminalitat ea de grup
Criminalitatea», de grup este una dintre cele mai persistente com-
ponente ale crimin alităţii (generale).

69
 Defi ni ţi e

Criminalitatea de grup constituie o formă particulară de manifestare a

criminalităţii care constă în săvîrşirea crimelor în conlucrare.

Grupurile de criminali se caracterizează, în primul rînd, prin •

numărul elementelor constituive şi • gradul de organizare a acestora,
adică cîţi indivizi formează grupurile criminale (mărimea grupului) şi cît
de stabile şi conjugate sînt acţiunile acestora (organizarea grupului).
Mărimea grupului este o trăsătură cantitativă, iar organizare.,! grupului
- o trăsătură calitativă.
în funcţie de gradul de dezvoltare, grupurile de criminali pot fi
clasificate în patru tipuri:
• companie de delincvenţi,
• grup criminal,
• grup organizat, s

• organizaţie criminală.
Activitatea criminală comună, adică desfăşurată în grup, se ca-
racterizează prin astfel de însuşiri:
■ acţiune sau activitate criminală înfăptuită de cîteva persoane,
■ scop comun al participanţilor,
■ organe de organizare şi conducere a acţiunilor comune,
■ împărţirea procesului de activitate între participanţi,
■ relaţii interpersonale între participanţi,
■ acord spus sau tacit de cooperare.
Acţiune sau activitate criminală înfăptuită de cîteva persoane. Grup
înseamnă pluralitate, iar pluralitatea înseamnă cel puţin două demente.
De aceea, se poate vorbi despre grup numai în cazul în care o crimă este
săvîrşită de cel puţin două persoane.
Scop comun al participanţilor. Scopul grupului de criminali este
definit de rezultatul nemijlocit al acţiunilor sau activităţii criminale.
Bunăoară, a obţine mijloace băneşti pe calea furturilor din buzunare.
Scopul grupului diferă însă de scopul pentru care un individ participă la

70
acţiunile sau activitatea acestuia. în exemplul nostru, un individ poate să
participe la activitatea grupului deoarece are nevoie de mij-

71
loace de subzistenţă, altul vrea să se îmbogăţească, în timp ce celălalt
vrea să îşi păstreze reputaţia de care se bucură în sînul cercului său de
prieteni.
Organe de organizare şi conducere a acţiunilor comune. Conducătorul
sau conducătorii grupului de criminali pot să fie acceptaţi tacit, să se
impună cu forţa sau să fie aleşi de ceilalţi membri. Organul de conducere
poate fi unipersonal (un conducător) sau colectiv (cîţiva conducători).
Uneori, există mai multe organe de conducere, organizate ierarhic sau cu
împuterniciri separate.
, împărţirea procesului de activitate între participanţi. Membrii
grupului pot săvîrşi o parte din aceleaşi acţiuni sau acţiuni diferite
(bunăoară, unul stă în maşină, în timp ce alţii doi jefuiesc femeile sin-
guratice din ascensorul unor case).
Relaţii interpersonale între participanţi. Relaţiile interpersonale sînt
determinate de interacţiunile funcţionale, care ţin de rolul fiecărui
membru în grup. Organizarea relaţiilor dintre membri într-un sistem
conduce la formarea unei personalităţi distincte a grupului de criminali.
Dincolo de relaţiile funcţionale, există şi relaţii personale, care se
suprapun ca un sistem separat. Bunăoară, doi membri ai grului criminal
se află în relaţii strînse de prietenie, pe care nu le au cu ceilalţi membri a
grupului.
Acord spus sau tacit de cooperare. Acordul tacit reiese din faptul
participării membrilor grupului la activitatea criminală comună.
Pericolul social deosebit al criminalităţii de grup constă în faptul că
conlucrarea criminalilor în mod semnificativ sporeşte, pe de o parte,
şansele de reuşită a acţiunilor criminale şi scade, pe de altă parte,
posibilităţile de autoapărare ale victimelor acestor acte criminale.
Bunăoară, un criminal stă la pîndă, alţii întreprind spargerea apar-
tamentului, în timp ce ultimul îi aşteaptă în maşina cu care ei vor să
părăsească locul crimei. Este clar că un singur criminal are mai puţine
şanse să îndeplinească cu succes planul de a fura dintr-o casă sau din-
tr-un apartament, fiind obligat să se ocupe de toate aceste acţiuni sau să
renunţe la o parte din ele. De asemenea, o persoană are mai mari
posibilităţi de a se apăra de un singur tîlhar decît de cinci tîlhari sau,
altfel spus, cu cît cjreşte numărul atacatorilor cu atît descreşte numărul
celor care le-ar puntea face faţă.
Criminalitatea de grup trebuie să fie deosebită de gloatele 1 1 mu

72
nale, grupurile insurecţioniste şi de criminalitatea organizată, care
■»« disting prin esenţă şi regularităţile de existenţă, chiar dacă se
aseamă nă prin manifestările exterioare.
Criminalitatea de grup este cauzată de nevoia, psihologică sau
fizică, de conjugare a eforturilor în vederea împlinirii intereselor prin
anumite acţiuni criminale.
Nevoia psihologică vine din frică, care îi împiedică pe unii oameni
să săvîrşească acte criminale sau acte criminale de un anumit fel. în
lăuntrul grupului, însă, indivizii capătă curaj şi pot să întreprindă
acţiuni pe care nu le-ar fi înfăptuit de sine stătător. Nevoia materială
constă în imposibilitatea sau dificultatea săvîrşirii unor crime în mod
individual. Bunăoară, un individ vrea să se răzbune pe un alt individ,
care este mai puternic decît el, din care cauză el cere ajutorul altor in-
divizi, pentru a-şi înfăptui intenţia criminală.
Prin urmare, criminalitatea de grup este favorizată de condiţiile
sociale care împiedică săvîrşirea individuală a crimelor.

Determinismul criminogen
Scopul criminologiei constă în obţinerea cunoştinţelor şi elaborarea
modalităţilor de prevenire a crimelor. Prevenirea criminalităţii poate fi
înfăptuită prin exercitarea unei influenţe asupra însuşirilor
comportamentelor criminale şi asupra factorilor care le determină. De
aceea, criminologia nu se poate mărgini numai la studiul trăsăturilor
criminalităţii, fiind obligată să cunoască şi factorii care o determină.
Definiţie
Factor determinant constituie fenomenul care cauzează sau condiţionează
existenţa comportamentului criminal şi al criminalităţii.

Factorii determinanţi includ atît cauza, cît şi condiţiile unui fe-

nomen.

73
 Fenomenul care generează un alt fenomen este numit cauză. Cum
fenomenele nu au apărut din nimic, fiecare fenomen are o cauză. De
aici, reiese că cauza comportamentului criminal o constituie un alt
fenomen al realităţii, fenomenul care îi dă naştere.
Pe de altă parte, fenomenul suscitat de cauză este numit efect.
Comportamentul criminal este deci efectul (consecinţa, urmarea, re-
zultatul etc.) cauzei sale, al fenomenului care l-a produs. în virtutea
principiului conexiunii universale şi al caracterului activ al proceselor
universale, toate fenomenele sînt deopotrivă cauze şi efecte, în raport
cu diferite fenomene. Astfel, conduita criminală nu numai că este
efectul unui alt fenomen, ci şi generează, la rîndul ei, alte efecte, ceea ce
înseamnă că evoluează în calitate de cauză.
Actul de geneză este numit cauzare. El formează un proces la
capătul căruia în univers apare un nou fenomen (efect), singular sau
unic, ca rezultat al acţiunii unui fenomen existent (cauză). în cursul
acestui proces, realitatea cunoaşte o schimbare. De altfel, realitatea
suferă o continuă transformare tocmai sub imperiul acţiunii fenome-
nelor care o compun, o parte dintre care sînt de cauzare. Unic este
fenomenul care nu are analog în univers (cel puţin pentru început), în
timp ce singular este fenomenul care constituie o manifestare par-
ticulară dintr-un şir de fenomene similare, cu esenţă identică. Prima
crimă săvîrşită a constituit un fenomen unic, iar toate celelalte care i-au
urmat reprezintă nişte manifestări singulare ale unei clase de fenomene
sau, mai concret, a unei clase de comportamente umane.
După producerea efectului, putem vorbi despre o legătură dintre
cele două fenomene. Legătura dintre cauză şi efect este numită relaţie
cauzală sau relaţie de cauzalitate. în termeni criminologiei, putem spune
că comportamentul criminal este în relaţie cauzală cu fenomenul care i-a
dat naştere, o relaţie de dependenţă, deoarece efectul depinde
întotdeauna de cauză sub două aspecte: pe de o parte, el nu se poate
produce fără acţiunea cauzei, iar pe de altă parte, el nu este produs de
orice cau ză, ci de o anumită cauză, esenţialmente identică, întreg
fenomenul d <e generare a efectului de către cauză este numit
cauzalitate.
Există cauze ut. terne şi cauze externe. Cauze interne sînt acelea care
acţionează din Lnteriorul individului, cauze externe fiind cele care

74
acţionează din exteriorul lui. Existenţa cauzelor interne este posibilă
datorită faptului că comportamentul criminal constituie o derivată, un
produs al corpului uman, în caz contrar ar fi existat numai cauze
externe, pentru că cauza întotdeauna este externă efectului. Nu există
cauză în efect, căci ar însemna să avem de a face cu fenomene care
există cu de la sine putere.
Cauzele externe individului acţionează întotdeauna prin inter-
mediul cauzelor interne, de unde reiese că nu este vorba despre acţi-
unea simultană a două cauze. Cauzalitatea presupune existenţa unei
singure cauze. Are loc, de fapt, o acţiune consecutivă a unor cauze
distincte care alcătuiesc un veritabil lanţ cauzal, care indică acţiunea
succesivă a unor cauze, una asupra alteia, pînă la fenomenul care ne
interesează - comportamentul criminal. De aceea, în vederea înţelegerii
cauzalităţii în criminologie, avem nevoie de cunoaşterea unei părţi mai
lungi a lanţului cauzal, explicaţia cauzală deplină echivalînd, teoretic,
cu cunoaşterea întregului lanţ.
Este imperioasă distincţia dintre cauzalitatea conţinutului şi cea a
formei unui fenomen. în timp ce comportamentele criminale dispun de
o esenţă identică, ele se caracterizează printr-o multitudine de forme
concrete de manifestare. Situaţia se explică prin faptul că cauza care
modelează înfăţişarea conduitei criminale (forma) este diferită de cauza
care dă naştere conduitei criminale (conţinutul). Sub acest aspect, se
produce o acţiune simultană a două cauze, prima priveşte conţinutul
fenomenului, iar cea de-a doua - forma lui. Bineînţeles că între conţinut
şi formă nu există o ruptură sau o independenţă totală. Dimpotrivă,
forma nu poate fi esenţialmente străină conţinutului, esenţei
fenomenului, căreia trebuie să-i corespundă.
Actul de geneză şi existenţa unui fenomen suferă înrîurirea feno-
menelor printre care se află şi el, şi cauza lui, în virtutea principiului
conexiunii şi interacţiunii universale. Fenomenele care influenţează
naşterea şi existenţa unui alt fenomen sînt numite condiţii. în mod
similar, naşterea şi existenţa comportamentului criminal se produce în
sînul unor condiţii care au o putere de influenţă asupra lui.
Rezultatele cercetărilor criminologice desfăşurate pînă acum des-
coperă prezenţa a numeroase condiţii care înrîuresc conduita criminală.
De altfel, numărul condiţiilor depinde de numărul fenomenelor
cu care interacţionea/i cauza şi efectul şi care au destulă putere pentru
a exercita un impact transformator asupra lor. De aceea, nu toate
fenomenele aflate în legătură cu cauza şi efectul sînt în stare să le
influenţeze. Puterea lor de acţiune ar putea să fie insuficientă pentru a
putea lăsa vreo urmă asupra lor, cu atît mai mult o urmă
semnificativă.
Condiţiile pot influenţa în mod diferit naşterea şi existenţa unui
fenomen, şi anume: să declanşeze efectul cauzei, în situaţia în care ea
nu poate să producă efectul fără aceste condiţii, - condiţii declanşatoare;
să împiedice naşterea şi existenţa efectului, fără a le stopa, - condiţii
defavorizante; să înlesnească naşterea şi existenţa efectului - condiţii
favorizante; să dea o anumită formă de manifestare efectului - condiţii
formatoare; precum şi să oprească pe durata acţiunii lor producerea
efectului - condiţii inhibatoare.
Actul de înrîurire a naşterii şi existenţei unui fenomen este numit
condiţionare.
Acţiunea simultană a cauzei (cauzare) şi condiţiilor (condiţionare)
poartă în ştiinţă denumirea de determinare. Cauza şi condiţiile
alcătuiesc împreună factorii determinanţi ai efectului - un fenomen
oarecare. Ideea de determinism reprezintă imaginea de ansamblu a
proceselor de naştere şi existenţă a fenomenelor, în măsura în care ele
suferă o acţiune, influenţă neîncetată din partea altor fenomene. Evi-
denţierea fenomenului determinării urmăreşte o cunoaştere a modului
de interacţiune a cauzei şi condiţiilor în procesul producerii unui
fenomen (criminalitate, crimă, criminal etc.).
Asupra comportamentului criminal înrîureşte o mare varietate de
fenomene, după cum ne dezvăluie cercetările ştiinţifice. Natura acestor
fenomene este diferită, unele sînt de natură socială, altele biologică,
psihologică sau chiar fizică.
Există două tipuri de fenomene: fenomene independente, care capătă
autonomie d upă apariţie, şi fenomene dependente, care nu pot exista în
afara acţiunii neîncetate a cauzei şi condiţiilor. Este vorba despre o
independe nţă relativă, căci nici un fenomen nu este în totalitate de sine
stătător, el suferind neîntrerupt influenţa, mai mică sau mai mare, a
fenome nelor cu care interacţionează. în cazul fenomenelor
independente, c <iuza îşi încetează influenţa îndată după constitu-

74
irea efectului, ca şi condiţiile declanşatoare. Asemenea fenomene îşi pot
înceta existenţa numai sub impactul unor fenomene distrugătoare, pe
care le numim condiţii suprimătoare. Din contră, fenomenele dependente
dispar de îndată ce cauza îşi încheie acţiunea.
Fiind un fenomen de masă, criminalitatea înglobează componente
de ambele tipuri: unele se caracterizează printr-un înalt grad de
independenţă, avînd capacitate de autogenerare (bunăoară, criminali-
tatea recidiviştilor şi corupţia), în timp ce altele dispar o dată cu cauza
care le-a dat naştere (bunăoară, traficul de droguri vor supravieţui atît
timp cît va exista o cerere de consum a produselor stupefiante, ireali-
zabil pe cale legală).
Interesul formează cauza nemijlocită a comportamentului criminal, el
fiind compus din trei elemente constitutive:
• nevoia,
• condiţiile de trai,
• raţiunea.
Nevoia poate fi biologică (hrană, lichid, odihnă etc.) sau psiholo-
gică (a fi iubit, a fi stimat, a se afirma etc.). Condiţiile de trai sînt interne
(capacităţile fizice, intelectuale şi psihice ale individului) şi externe
(mediul natural şi social al individului). Raţiunea este determinată de
aptitudinile intelectuale înnăscute (congenitale), cunoştinţele adunate în
cursul vieţii (din experienţă, la şcoală, din anturaj etc.) şi de gradul de
dezvoltare a aptitudinilor intelectuale ale omului (puterea de gîndire).
Vom reda acum succint, dar sub formă liniară, întregul proces
genetic al comportamentului criminal, pînă la producerea efectelor sale
în realitate. Constituţia organismului uman presupune existenţa unor
nevoi organice (înnăscute), la care se adaogă o seamă de necesităţi
formate în cursul vieţii (achiziţionate), datorită capacităţii organismului
de a-şi cultiva necesităţi neînnăscute sub impactul factorilor externi,
adică al condiţiilor de trai. Necesităţile constituie factorul intern activ al
organismului uman care impulsionează comportamentul uman. Nevoia
acţionează asupra sistemului nervos al organismului, impunînd, prin
intermediul disconfortului psihosomatic sau al durerilor, uneori extrem
de greu de suportat, raţiunea să conştientizeze, mai întîi de toate,
trebuinţa care necesită a
fi satisfăcută, iar apoi să caute căile cele mai bune de îndestulare a ei.

75
 Necesitatea se reflectă în mintea omului sub formă de idee (impuls
neural), imagine (reprezentare asociativă) sau cuvînt, conectat la
'informaţia care priveşte necesitatea (o caracterizează sub diverse
laturi). Gîndirea efectuează o reactualizare a acestei informaţii, că- utînd
informaţia care priveşte modalităţile de îndestulare anume a acestei
nevoi. Modalităţile de satisfacere a unei nevoi reprezintă tipare
comportamentale, elaborate în temeiul unor situaţii tipice de viaţă,
adică care au în vedere factorii interni (capacităţile intelectuale,
psihologice şi fizice ale organismului) şi factorii externi (condiţiile
sociale şi cele naturale care formează mediul lui de acţiune). Totodată,
gîndirea examinează, cu ajutorul organelor de simţ (văz, auz etc.)
situaţia exterioară organismului, cu scopul de a stabili dacă modalităţile
cunoscute sînt aplicabile în împrejurările concrete, existentă în mediul
în care se află organismul în acel timp. în cazul în care raţiunea nu
găseşte o modalitate adecvată de îndestulare a nevoii, atunci el începe a
conjuga informaţia despre necesitatea activă cu cealaltă informaţie
(despre lume şi corpul său) depuse în memorie, încercînd să scoată de
acolo noi soluţii de îndestulare a ei. Are loc o căutare mai mult sau mai
puţin activă, în funcţie de gradul de dezvoltare intelectuală, a soluţiilor,
în cadrul căreia raţiunea încearcă să înţeleagă mai bine necesitatea,
pentru a putea să o lege cu mai mult succes de entităţile din care este
alcătuită lumea, şi, viceversa, încearcă să înţeleagă mai bine celelalte
entităţi din lume, pentru a le putea folosi la satisfacerea necesităţii. în
paralel, mintea culege noi informaţii empirice (din realitatea dată) sau
teoretice (din sursele sociale de informaţie), valorificîndu-le potrivit
scopului urmărit. Procesul de căutare a soluţiei de îndestulare a nevoii
apăsătoare se supune legii conservării energiilor, ceea ce înseamnă că
este aleasă calea cea mai scurtă de soluţionare a sarcinii puse în faţa
raţiunii, dar nu poate depăşi termenul critic de rezistenţă la
imperativele şi, respectiv, presiunile necesităţii, durînd clipe, minute,
ore, zile, săp- tămîni, luni sau cbiiar ani. S-ar putea ca raţiunea să fie
conştientă de faptul că soluţiile pe care le are la îndemînă nu sînt cele
mai bune, dar dacă timpul n n permite prelungirea căutărilor, atunci va
fi luată
totuşi o hotărîre - cea mai potrivită dintre toate, după principiul răului
minim. La capătul acestui proces, se conturează interesul criminal, adică

76
o orientare spre acţiuni criminale de schimbare a mediului existenţial
sau, eventual, de menţinere a stării lui actuale, în vederea creării şi,
respectiv, menţinerii condiţiilor necesare de îndestulare i nevoii sau a
nevoilor active. Interesul devine astfel cauza (nemijlocită) a
comportamentului criminal, conducîndu-1 pînă la consumare şi
mobilizînd resursele interne necesare: intelectuale, energetice,
funcţionale etc. El constituie un fir îndrumător, în timp ce actele de
conduită se schimbă în funcţie de împrejurările concrete în care se
desfăşoară comportamentul criminal. Manifestările exter/oare ale
organismului provoacă o serie de transformări în lumea fizică, dar mai
ales în lumea socială, care trezesc, la rîndul lor, o reacţie a societăţii la
comportamentul criminal în cauză.
Explicaţia prezentată este generală, este una criminologică. La ea
ar putea fi adăugate multe alte amănunte. Bunăoară, necesitatea de li-
chid poate trimite impulsul său sub formă de dorinţă (de a-şi potoli
setea), sub formă de disconfort somatic (slăbiciuni generale, gît uscat
etc.) sau sub formă de durere psihică. Nevoia de autoafirmare socială îşi
poate trimite impulsul sub formă de aspiraţie (de a ocupa o anumită
poziţie socială, de a fi respectat de membrii societăţii etc.), sub formă de
disconfort somatic (apatie) sau sub formă de emoţie (dezamăgire). De
altfel, trebuinţele se pot vădi atît în mod pozitiv (bunăoară, flux puternic
de energie care îl poartă pe individ spre anumite finalităţi), cît şi în mod
negativ (bunăoară, insuficienţă resimţită ca neputinţă). Cunoaşterea
proceselor în discuţie poate fi aprofundată: necesitatea îşi trimite
impulsul pe căi interne specifice care conduc spre celelalte organe,
însuşi impulsul presupune o anumită reacţie chimică în lanţ etc. sau,
dirijînd acţiunile, interesul impune raţiunea să îndeplinească comenzile
sale, chiar dacă interesul formează o reprezentare aflată în mintea
omului, folosind anumite canale de transmisie, în interiorul cărora au
loc procese chimice specifice etc. Explicarea acestor componente ţine
însă de domeniul altor ştiinţe, cum ar fi biologia, chimia, psihologia sau
fizica. După ce aceste ştiinţe vor obţine cunoştinţele în discuţie,
criminologii vor trebui numai să le integreze în sistemul cunoştinţelor
despre criminalitate.

77
 întrebări de recapitulare
<2> Ce este esenţa crimei şi de ce este importantă cunoaşterea ei?
<3> în ce constă starea, nivelul, structura, dinamica, caracterul şi
geografia criminalităţii?
<*> Ce este criminalitatea neincriminată şi incriminată, reală, ne-
înregistrată şi înregistrată, necunoscută şi tăinuită, descoperită şi ne-
descoperită, condamnată şi necondamnată?
<£> Care sînt formele de manifestare ale criminalităţii şi cum ele
interacţionează?
<S> Care sînt trăsăturile generale ale criminalităţii de violenţă, de
grup, organizate, profesionale, de recidivă şi corupţiei?
<2> Ce este cauză, cauzare, cauzalitate, condiţie, condiţionare,
factor determinant, determinare şi determinism criminogen?
<$> Care este cauza comportamentului criminal şi cum ea îşi pro-
duce efectul?

Lectură aprofundată --------------------------------------------

r
LLJ Valeriu Bujor, Esenţa fenomenului crimă (criminalitatea), Legea şi
viaţa, nr. 10, anul 1994.
£LJ Valeriu Bujor, Octavian Bejan, Sergiu Ilie şi Sergiu Casian,
Elemente de criminologie, Editura „Ştiinţa”, Chişinău, 1997, p.
10-17.
i LQ Valeriu Buj or şi Octavian Bejan, Cu privire la esenţa crimei şi
pedepsei» în „Pedeapsa ca formă a răspunderii juridice şi rolul
ei în societatea de tranziţie”, Chişinău, 2002.
m Valeriu Buj or şi Octavian Bejan, Cu privire la esenţa şi pericolul
social al criminalităţii, Revista de criminologie, drept penal si
criminalistică, nr. 1-2, anul 2004.
№ Octavian E5ejan şi Valeriu Bujor, Interes şi crimă, Chişinău, 2004.
iXî Valeriu Bujor, Ion Ocrain şi Stela Cipovenco, Statistica crimi-
nologică. KAanual pentru şcoală superioară, Universitatea de
Criminolo- gie, Chişinău, 2003.
78
ш Octavian Bejan, Dicţionar de criminologie, Chişinău, 2009.
Ш Octavian Bejan, Explicaţie criminologică a comportamentului
criminal, Chişinău, 2009.
ffl Octavian Bejan, Realizarea cercetărilor criminologice teoretice,
Chişinău, 2009.
Ш В. Бужор, О сущности преступности, Editura „Lyceum”,
Кишинэу, 1998.
Ш В.Г. Бужор, Криминология и основы предупреждения
преступлений, Измаил, 2005, р. 13-20.

79
 Criminalitatea în sistemul devianţelor sociale

1. Noţiunea devianţei sociale

2. Interacţiunea dintre criminalitate şi alte devianţe sau patolo-
gii sociale
3. Interacţiunea criminalităţii cu beţia, narcomania, prostituţia,
homosexualitatea şi suicidul

Noţiunea devianţei sociale

Existenţa şi dimensiunile devianţelor diferă de la o societate la
alta şi de la o perioadă la alta. în societăţile în care conduitele care
contravin aşteptărilor generale ale membrilor ei sînt rare, devianţa
lipseşte ca fenomen social. Devianţa devine fenomen social numai
atunci cînd capătă proporţii, atingînd dimensiuni de masă. Au fost
atestate societăţi în care devianţa socială era inexistentă şi, viceversa,
societăţi în care aceasta înregistra un înalt nivel, perturbînd serios
echilibrul social.

Definiţie
Devianţa socială constituie un comportament relativ stabil şi
de masă care reprezintă o abatere de la normele stabilite de drept
sau de fapt într-o societate.

Există trei tipur i de devianţă socială:

• devianţă poz îtivă,
• devianţă neiL tră,
• devianţă neg ativă.

80
 Pozitivă este devianţa care conduce la progres social (invenţiile),
neutră este devianţa care se armonizează cu starea de moment a so-
cietăţii (un nou fel de îmbrăcăminte) şi negativă este devianţa care
tulbură viaţa socială (crimele). Devianţele negative mai sînt numite şi
patologii sociale.
Întrucît societatea se caracterizează prin prezenţa gîndirii sociale
şi a intereselor particulare, o devianţă este considerată ca negativă, cu
urmările corespunzătoare, nu numai în funcţie de distructivitatea ei
socială reală, ci şi de lumina în care ea este văzută de conştiinţa socială
şi de interesele particulare ale unui grup social în stare să îşi impună
voinţa întregii comunităţi. Totodată, respingerea conduitelor care se
abat de la normele sociale poate fi suscitată sau chiar impusă de o forţă
externă cu putere de influenţă internă (comunitatea internaţională ori
stat dominant).
Orice fel de devianţă se loveşte de o reacţie de rezistenţă din
partea societăţii, cea mai aprigă fiind, de regulă, faţă de abaterile
negative. Reacţia de opunere faţă de comportamentele contrare
normelor unanim acceptate este o tendinţă firească a organismului
social de a-şi păstra neatinsă integritatea şi echilibrul intern. Este, de
fapt, o stare proprie tuturor lucrurilor din univers, deoarece ele au o
putere de împotrivire inerentă şi proporţională modului şi materiei din
care este alcătuită. '
Societatea este constituită nu numai din indivizi şi obiecte materi-
ale, ci şi din relaţiile dintre acestea, iar buna funcţionare a societăţii
presupune o ordonare (definire, tipizare şi sistematizare) a relaţiilor în
cau ză, ceea ce se înfăptuieşte cu ajutorul unor norme sociale, adică a
unor reguli de conduită avînd caracter general, impersonal şi
obligatoriu.
Devierile de la normele stabilite înseamnă, de fapt, ruperea re-
laţiilor sociale şi, ca urmare, crearea pericolului dezorganizării vieţii
sociale, care se produce inevitabil în cazul depăşirii unei anumite frec-
venţe. Dificultatea prevederii efectelor sociale, face ca societatea să fie
intolerantă cu încercările individuale (neoficiale, neconcertate) de
modificare a normelor (relaţiilor) sociale, adică să reacţioneze negativ la
abaterile de la normele stabilite, precum şi la comportamentele arbitrare
ale membrilor săi, adică de împlinire a intereselor sale particulare prin

81
modalităţi care contravin modalităţilor de interacţiune (normelor)
consimţite de toţi.
Procesele de instituire a normelor, de încălcare a lor şi de impu-
nere a respectării acestora sînt proprii atît societăţii în întregime, cît şi
comunităţilor care o compun, caracterizate întotdeauna printr-un grad,
mai mare sau mai mic, de neatîrnare şi, deci, deosebire.

Interacţiunea dintre criminalitate şi alte devianţe

sau patologii sociale
O mulţime de greutăţi la cunoaşterea patologiilor sociale (crimi-
nalitate, beţie, narcotism, prostituţie etc.) apar ca urmare a cercetării lor
ca fenomene independente, neluîndu-se în considerare conexiunea
dintre ele şi alte devianţe sociale. Avînd o geneză comună, legătura
reciprocă dintre diverse forme de comportare deviantă poartă un ca-
racter logic. Pe de altă parte, se produc greşeli datorită corelării inco-
recte a cauzei şi efectului, deoarece unele fenomene sociale se află în
poziţii alăturate.
Toate legăturile reciproce au un caracter complicat, contradicto-
riu, deseori necorespunzînd închipuirilor obişnuite. Astfel, adesea se
observă „o inducţie” a diverselor forme de patologie socială, în cazul în
care un fenomen negativ îl înteţeşte pe altul (alcoolizarea provoacă
huliganismul sau alte crime violente, narcotizarea generează crime
contra proprietăţii, birocratizarea - crime de serviciu).
• Există şi legături inverse, bunăoară în cazurile în care sporirea
alcoolizării este însoţită de restrîngerea criminalităţii sau, viceversa,
„divorţează” omorurile de sinucideri, ca urmare a manifestării unei
dependenţe corelative inverse.
Avînd cauze sociale comune, diverse forme ale patologiei sociale se
pot suprapune, înteţindu-se reciproc, sau contrapune, ca efect al unei
dependenţe inverse, înăbuşindu-se una pe alta, adică pot avea loc
interferenţe ale diferitor forme de comportare deviantă.
Diverse forme de comportament deviant depind de mediu, adică de
factori econom ici, sociali, demografici etc. Totuşi, devianţele sociale
reacţionează în mod diferit la înrîuririle mediului. Se ştie, bunăoară, că
în timp de război se micşorează numărul sinuciderilor, în perioada

82
 crizelor economice creşte criminalitatea de profit, în acelaşi timp
reducîndu-ser (absolut sau relativ) criminalitatea de violenţă. Pe
de altă parte, vîlva economică este însoţită de explozia criminalităţii de
violenţă.
O deosebită atenţie necesită interconexiunea formelor negative şi
pozitive ale comportării deviante, patologiei sociale şi creaţiei sociale.
Cercetările criminologice, efectuate de diferiţi autori în diverse regiuni
şi perioade, demonstrează că spiritul activ şi socialmente sporit al
persoanelor care nu au reuşit să îl realizeze sub forme utile comunităţii
se poate vădi într-o activitate destructivă pentru societate.
Toate acestea, de rînd cu datele din literatura ştiinţifică, permit a
presupune existenţa unei „balanţe” specifice spiritului socialmente
activ şi a unui sistem de factori, care determină structura şi dinamica
ei. Totodată, sporirea mărimii unor forme conduce la restrîngerea mă-
rimii altor forme de activitate (deviaţe sociale pozitive sau negative).
Nu este vorba numai despre ipoteze şi teze teoretice mai mult sau
mai puţin întemeiate. Stabilirea legăturilor dintre diverse forme de
patologii sociale, dintre acestea şi creaţia socială, depistarea corelaţiilor
numerice concrete, determinarea repartizării spaţiale provizorii a di-
verselor forme de comportament deviant etc. au o semnificaţie prac1
tică, contribuind la evitarea căderilor în extremităţi în politica socială şi
la folosirea posibilităţilor de îndreptarea spiritului socialmente activ
spre un sens folositor societăţii. în caz contrar, abordările extreme dir\
politica socială, cu toate urmările nefaste, sînt inevitabile pentru soci-
etate, membrii acesteia.
De studierea şi explicarea diverselor forme ale „răului social”, se
preocupă o teorie sociologică specială - sociologia comportamentului
deviant, numită şi deviantologie. Obiectul de studiu al criminologiei îl
constituie însă numai una dintre aceste manifestări ale patologiei sociale -
criminalitatea.

Interacţiunea criminalităţii cu beţia, narcomania,

>>>'

83
 prostituţia, homosexualitatea şi suicidul

Beţia şi alcoolismul
Din punct de vedere fiziologic, beţia se vădeşte prin consumul
sistematic şi peste măsură de băuturi alcoolice. Esenţa beţiei, privită
anume prin atare prismă, constă în dependenţa parţială a individului

84
de alcool, ceea ce înseamnă că persoana atacată de acest viciu poate
renunţa, în orice moment, din proprie voinţă la consumul exagerat de
alcool.
Alcoolismul este o boală care evoluează ca rezultat al beţiei. Al-
coolismul se manifestă, ca şi beţia, prin abuzul sistematic de alcool.
Esenţa lui rezidă însă într-o dependenţă totală (fizică şi psihică) de
alcool. Aceasta înseamnă că persoana nu poate renunţa din proprie
voinţă (fără o intervenţie din afară) la consumul de băuturi alcoolice.
Din punct de vedere social, deci ca devianţe sociale, atît beţia, cît şi
alcoolismul au o esenţă eminamente socială.
Consecinţele fizice şi psihice ale beţiei şi alcoolismului sînt: pierderea
capacităţii de muncă, degradarea organelor interne, precum şi a
întregului organism, apariţia unor boli secundare, degradarea inte-
lectuală etc.
Consecinţele de ordin social sînt: conflicte în familie, iar ca urmare
proasta educare a copiilor, divorţuri frecvente; conflicte la locul de
muncă; inutilitatea socială, pierderea statutului social, criminalitate,
violenţă socială etc.
Interacţiunea dintre consumul de alcool şi criminalitate. Consumul
exagerat de alcool reprezintă un puternic factor favorizant al compor-
tamentelor criminale. Astfel, o parte considerabilă din crimele grave
sînt săvîrşite în stare de ebrietate (aproximativ 70 % din omoruri, vio-
luri şi huliganism). Fenomenul se explică prin aceea că sub influenţa
alcoolului este dereglată activitatea celulelor nervoase, inclusiv a celor
cerebrale, sînt dezorganizate procesele de excitaţie şi inhibiţie etc. Ca
urmare, conştiinţa şi voinţa nu mai stăpînesc deplin comportamentul
omului, de aceea el devine descătuşat, nereţinut, impulsiv, grosolan, iar
pornirile amorale, antisociale care erau înfrînate şi respinse în stare de
trezie, acum răbafnesc şi determină, într-o bună parte a cazurilor, o
conduită ilicită sau chiar criminală.
în majoritatea cazurilor, persoanele aflate în stare de ebrietate al-
coolică săvîrşesc cri me de violenţă (vezi tabelul nr. 6).

85
 Tabelul nr. 6: Structura infracţiunilor săvîrşite în stare de ebrietate,
după tipul de infracţiune (2009-2006 - numai luna decembrie).
Anul 2010 2009 2008 2007 2006
Vătămări intenţionate 36% 41% 39% 35% 33%
Huliganism 25% 25% 23% 28% 29%
Violuri 13% 9% 8% 9% 9%
Omoruri 8% 6% 9% 7% 9%
Jafuri 8% 11% 15% 13% 15%
Crime legate de droguri 6% 5% 3% 3% 2%
Tîlhării 4% 3% 3% 5% 3%
Sursa: Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova

în jur de 50 % dintre accidentele de circulaţie rutieră cu caracter

penal sînt provocate de persoane aflate în stare de ebrietate, printre
care se numără şi accidente de circulaţie rutieră sfîrşite cu decese şi
vătămări corporale grave.
Consumul excesiv de alcool poate, în unele împrejurări, suscita
manifestări de crimă organizată, inclusiv de o periculozitate socială
deosebită. Bunăoară, în deceniul 3 al secolului XX, bărbaţii au ajuns să
se dedea consumului de alcool într-o măsură în care atingea conside-
rabil viaţa socială din SUA. Consumul peste măsură de alcool nu numai
că le scădea într-o mare parte capacitatea de muncă, ci şi înghiţea
puţinii bani cîştigaţi de aceştia. Lipsa unor mijloace de trai a pus în
pericol viaţa femeilor, a copiilor şi bătrînilor, deoarece numai bărbaţii
puteau procura partea principală din cele necesare existenţei familiei,
datorită puterii fizice superioare, femeile îndeletnicindu-se precum-
pănitor cu treburile casnice, educarea copiilor şi îngrijirea bătrînilor
neputincioşi. Sub presiunea asociaţiilor de femei, care nu mai puteau
suferi starea lor chinuitoare, autorităţile publice au recurs la stabilirea
unei prohibiţii sociale asupra comercializării alcoolului. S-au găsit însă
indivizi dispuşi să îndestuleze prin mijloace ilegale cererea socială
enormă la alcool din SUA. Astfel, s-au format grupări de crimă orga-
nizată specializate în contrabanda şi fabricarea de alcool, cea mai cu-
noscută fiind cea condusă de Al Capone. în scurt timp, aceste grupări
criminale au devenit foarte periculoase, recurgînd la crime grave, pre-

86
cum asasinate, incendieri, şantaj sau coruperi ale lucrătorilor publici.
Puternic motivate de veniturile exorbitante pe care le obţineau din
producerea şi contrabanda cu alcool, grupările de crimă organizată au
desfăşurat o activitate criminală de o gravitate şi intensitate deosebită,
semănînd frică şi nesiguranţă în societate.
De asemenea, nevoia de a consuma alcool determină, în lipsa aces-
tuia ori a mijloacelor băneşti, persoanele beţive (inclusiv alcoolicii) la
săyîrşirea de furturi. De regulă, astfel de crime sînt de o gravitate mino-
ră.1 Anume persoanele mai sus indicate îi atrag, de cele mai multe ori, pe
minori la consumul de alcool, aducîndu-i în stare de ebrietate etc.
- Pe de altă parte, consumul de alcool favorizează, într-o serie de
cazuri, abţinerea indivizilor de la conduite criminale, prin devierea
energiilor umane de la un comportament socialmente distructiv spre un
comportament autodistructiv. Deocamdată nu se cunoaşte însă în
amestec cu care factori consumul de alcool produce efecte contrare
asupra comportamentului uman, precum şi natura acestor factori (fizici,
psihici, sociali etc.).

Narcomania şi toxicomania
Narcomania constituie o boală care constă într-o dependenţă fizică
sau psihică de droguri, într-o atracţie irezistibilă pentru ele, care conduce
la o adîncă istovire a funcţiilor fiziologice şi psihice. în cazul
toxicomaniei, dependenţa are drept obiect substanţele toxice (acetona,
benzina, lacul etc.). Spre deosebire de narcomanie, toxicomania nu
provoacă o dependenţă atît de mare de substanţele toxice. Această
dependenţă nu poate deveni totală (de neînvins). La substanţele toxice
recurg, de regulă, narcomanii, pentru a compensa lipsa de stupefiante, iar
uneori, invers, persoanele toxicomane încep să întrebuinţeze substanţele
narcotice.
Consecinţele fizice, psihice şi sociale ale narcomaniei şi toxicomaniei sînt
asemănătoare cu cele ale beţiei şi alcoolismului, la care se adaogă o
frecvenţă sporită de deces din cauza efectului mortal al supradozelor sau
d. istrugerii relativ rapide a organelor interne (ficat, inimă etc.).
Interacţiunea dintre narcomanie, toxicomanie şi criminalitate este
multilaterală. Din cauza efectului nefast al consumului de stupefiante
asupra sănătăţii, personalităţii şi felului de viaţă al omului, societatea se

87
vede obligată să interzică astfel de apucături. Întrucît unii indivizi
continuă să consume stupefiante, în ciuda interdicţiei sociale, se înfiripă
grupuri de crimă organizată care produc şi vînd în mod ilegal droguri.
Veniturile enorme obţinute din vînzarea drogurilor constituie o
motivaţie extrem de puternică, care îi detemină pe criminalii implicaţi
în crima organizată la săvîrşirea crimelor de orice fel, inclusiv cele mai
grave: asasinate, agresiuni fizice, incendieri, răpiri, falsuri în acte, acte
de corupere, şantaj etc.
O dată generată de anumiţi factori sociali, criminalitatea organizată
capătă o putere lăuntrică de propagare şi caută neîncetat să se extindă,
inclusiv să pătrundă în instituţiile sociale şi politice. Această tendinţă se
vădeşte prin încercări insistente, întreprinse în afara activităţii criminale
de bază şi veniturile substanţiale cu care se pricopseşte din aceasta, de a
aduna putere economică, a cîştiga influenţă politică, a se asigura cu
imunitate (impunitate) faţă de organele de drept şi, în genere, de a se
impune în societate. Lovind, prin încercările sale de a se strecura în
instituţiile sociale şi politice, în chiar stîlpii societăţii, criminalitatea
organizată încearcă să stăpînească societatea în vederea împlinirii largi
a intereselor sale egoiste.
La rîndul ei, criminalitatea organizată alimentează consumul de
droguri. Cu scopul de a-şi spori profiturile, membrii grupărilor de cri-
mă organizată întreprind diverse acţiuni de atragere a noilor consuma-
tori: oferă doze gratuite de stupefiante, propagă prestigiul şi satisfacţia
consumului de droguri, îi droghează forţat pe unii indivizi etc.
Consumul de drogfcri impune mari cheltuieli financiare. Or, stu-
pefiantele pot fi cumpărate numai la un preţ foarte ridicat. în condiţiile
în care narcomanii nu au nici droguri, nici mijloace pentru a le cumpăra,
sub presiunea nevoii invincibile de a consuma substanţele în cauză, unii
dintre ei vor face tot posibilul şi imposibilul pentru a le dobîndi. Cu
acest scop, consumatorii de droguri săvîrşesc furturi de substanţe
narcotice din farmacii, spitale ori sustrag alte bunuri (bani, obiecte care
pot fi ulterior vîndute etc.). Pentru a obţine mijloacele ne-

88
cesare cumpărării drogurilor, narcomanii pot recurge la jafuri, tîlhării
şi alte crime grave. Se întîmplă, nu arareori, să presteze servicii contra
droguri: femeile se prostituează, bărbaţii execută omoruri la comandă,
răfuieli sau devin traficanţi, vînzători de droguri etc.
De asemenea, conducerea autovehiculelor în stare de ebrietate
narcotică se sfîrşesc într-un şir de cazuri cu accidente de circulaţie
rutieră grave. Potrivit analizelor efectuate în anii 1999-2000, în pro-
vincia Quebec (Canada), substanţe narcotice au fost depistate la 25 %
dintre conducătorii decedaţi (sursa: Société de l’assurance automobile
du Québec, anul 2013).

Prostituţia
>
Prin prostituţie înţelegem servicii sexuale ocazionale, oferite con-
tra plată, dar care nu sînt bazate pe relaţii de tipul celor conjugale sau
pe simpatie şi pasiune.
Există trei feluri de reacţie socială la prostituţie:
• interzicere,
• permisiune,
• tolerare.
Interzicerea presupune că prostituţia este considerată drept fe-
nomen negativ, nedorit, a cărei practicare este nepermisă, pedepsită.
Pedepsele aplicate sînt destul de aspre pentru a restrînge întinderea
fenomenului în cauză. Drept exemplu îl servesc societăţile comuniste.
De altfel, în societăţile comuniste, s-a reuşit înlăturarea aproape totală a
prostituţiei, astfel de conduite fiind rare.
Permisiunea constă în legalizarea prostituţiei ca îndeletnicire. în
atare cazuri, statul ia sub supraveghere practicarea prostituţiei: elibe-
rează licenţe pentru practicarea acesteia şi deschiderea lupanarelor
(inclusiv pentru locul de aflare); desfăşoară controale medicale siste-
matice; veghează ca minorele să nu fie folosite ca prostituate, să nu fie
deserviţi minorii; strînge impozite etc. Drept exemplu îl serveşte
Olanda.
Tolerarea este de faţă în cazul care societatea condamnă prostituţia,
o consideră nedorită, autorităţile publice o interzic, dar nu se întreprind
măsuri pentru a scoate fenomenul din viaţa socială sau măsurile luate
au, pur şi simplu, un caracter formal, adică nu au nici

89
o eficacitate practică, în care condiţii fenomenul prostituţiei există şi
chiar se măreşte. Drept exemplu în constituie societăţile ex-comuniste
(Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Un-
garia etc.).
Corelaţia prostituţiei cu criminalitatea constă în transmiterea bolilor
venerice, folosirea minorelor în calitate de prostituate, „deservirea”
sexuală a minorilor, întreţinerea de spelunci, drogarea tinerelor cu sco-
pul de a le prostitua forţat, proxenetismul, comerţul cu tinere destinate
„industriei sexului”, producerea şi propagarea pornografiei etc.
Cea mai periculoasă influenţă pe care o are prostituţia asupra
criminalităţii constă însă în generarea manifestărilor de crimă organi-
zată. Din cauza profitului enorm pe care îl aduce, în condiţiile unei ce-
reri sociale largi şi dificultăţii de a obţine servicii sexuale, se formează
grupări de crimă organizată care organizează acordarea sistematică a
serviciilor sexuale sau această îndeletnicire este încorporată în activi-
tatea criminală a grupurilor existente de crimă organizată. Pentru asi-
gurarea continuităţii şi sporirea profitabilităţii, membrii acestor grupuri
criminale prostituează forţat tinerele şi le deţin în sclavie sexuală,
inclusiv pe cele care au acceptat de bună voie practicarea prostituţiei,
dar apoi s-au răzgîndit. Din estimările noastre, bazate pe materialul
empiric prezentat în lucrările criminologice, rapoartele organizaţiilor
neguvernamentale, dosarele penale etc., reiese că majoritatea prostitu-
atelor aflate la cheremul grupărilor de crimă organizată sînt deţinute în
sclavie, fiind obligate să practice prostituţia contrar voinţei lor, chiar
dacă la început a existat consimţămîntul unora dintre ele. Nici chiar în
ţările în care prostituţia este permisă şi au fost luate măsuri de protecţie
a clienţilor şi prostituatelor (bunăoară, licenţa de practicare a serviciilor
sexuale este personală, ceea ce înseamnă că este interzisă angajarea altor
persoane în calitate de prostituată), precum Olanda, nu a fost lichidată
sau redusă în mare parte sclavia sexuală, multe dintre prostituate fiind,
în realitate, subjugate de proxeneţi. Prin urmare, crima organizată este
generată de prostituţie, dar o dată constituită ea o generează, la rîndul
ei, vădindu-şi astfel capacitatea de autoregene- rare. Crima organizată
operează în sfera serviciilor sexuale nu numai în condiţii de prostituţie
tolerată, ci şi în condiţii de prostituţie interzisă şi permisă.
Homosexualitatea

90
 Homosexualitatea constă în atracţia sexuală (a nu se confunda cu
relaţiile homosexuale) spre persoane de acelaşi sex.
Există diverse păreri despre cauza acestui fenomen. Potrivit uno-
ra, j ea este de natură socială, în timp ce alţii o atribuie factorilor biolo-
gici sau psihologici.
Argumentarea celor care atribuie cauza homosexualităţii feno-
menelor psihologice se întemeiază pe trăirile evocate ale unor indivizi
şi observarea unor comportamente de acest gen. Cu acelaşi succes
poate fi, prin astfel de argumente, justificat însă şi comportamentul
criminal. Şi el se vădeşte cu o anumită regularitate în condiţiile actuale
de existenţă socială şi poate fi susţinut de trăiri evocate.
Cei care neagă ideea că homosexualitatea reprezintă o manifes-
tare naturală sau, altfel spus, biologică, se bazează pe faptul că repro-
ducerea constituie o funcţie biologică fundamentală de supravieţuire a
speciei. Or, homosexualitatea constituie tocmai o manifestare contrară.
Unii consideră că homosexualitatea nu s-a manifestat în secolele
precedente, deoarece a fost reprimată de societate din considerente
politice (comunism) sau religioase (credinţă). Alţii contraargumen-
tează că, în perioada sălbatică de existenţă, omul avea deplină liberta-
te. Limitele libertăţii erau determinate de capacităţile fizice şi psihice
ale individului. Nu existau nici constrîngeri politice, nici religioase.
Individul putea face orice îi stătea în putere. Cu toate acestea, homo-
sexualitatea nu s-a manifestat în asemenea proporţii.
Ideea unei origini biologice a fenomenului este infirmată şi de
absenţa unor astfel de manifestări în masă la toate celelalte animale.
Acest fapt este explicat prin aceea că reproducerea speciilor este posi-
bilă numai prin un irea sexuală a femelei şi masculului.
De asemenea, se susţine că, dacă ar fi fost generată exclusiv de
factori biologici, atunci homosexualitatea s-ar fi vădit cu o regularitate
comparabilă în diverse medii sociale. Dimpotrivă, observaţiile denotă
că ponderea orientărilor homosexuale variază puternic în funcţie de
mediul social, ea fiind pronunţată în mediul militarilor, călugărilor,
deţinuţilor etc., în condiţii de intoleranţă socială generală.
Potrivit unora, unica posibilitate teoretică admisibilă constă în
ipoteza unei mutaţii genetice, survenite la specia umană. Deocamdată

91
însă nu există nici un argument, teoretic sau empiric, care ar
confirma-o.
în virtutea principiului universal al regulii şi excepţiei, care gu-
vernează lumea, poate fi admisă posibilitatea unor manifestări homo-
sexuale generate de factorul biologic. Probabilitatea ar trebui să fie mică
în acest caz, avînd în vedere însemnătatea capitală a reproducerii
pentru supravieţuirea speciilor, inclusiv a celei umane.
Plecînd de la argumentele sus-prezentate, se afirmă că întinderea
mare pe care a luat-o fenomenul homosexualităţii în societăţile de tip
occidental este determinată nu de factori naturali, ci sociali. Unii sînt de
părere că factorii care au determinat extinderea continuă a fenomenului
în cauză se găsesc în modelul occidental de organizare socială. Ei îşi
argumentează teoria prin faptul că manifestările homosexuale sîn!t cele
mai pronunţate şi în permanentă expansiune în aceste societăţi şi că, de
îndată ce o societate adoptă acest model de organizare socială,
manifestările homosexuale se înmulţesc treptat. Printre factorii
determinanţi ai homosexualităţii s-ar afla permisiunea sau tolerarea
socială a unor astfel de comportamente şi liberalizarea sexurdă exce-
sivă, ba chiar propagarea sexualităţii în calitate de scop primordial de
existenţă.
în funcţie de orientarea sexuală, homosexualitatea se manifestă
sub astfel de forme ca uranismul (bărbat către bărbat), lesbianismul
(femeie către femeie) şi bisexualismul (orientarea spre ambele sexe), iar
în funcţie de modul de exteriorizare a homosexualităţii, el se manifestă
prin transsexualizare (persoanele care şi-au schimbat sexul), transvestire
(persoanele care preiau comportamentul sexului opus) etc. Există o serie
de alte particularizări ale comportamentului homosexual, în funcţie de
diverşi alţi factori care îl influenţează.
Reacţia socială la relaţiile homosexuale poate fi de:
• interzicere,
• permisiune,
• tolerare.
Urmările socialmente negative ale homosexualităţii ar fi: autodistrugerea
societăţii sau naţiunii, ca urmare a dispariţiei membrilor săi,

92
din cauza nereproducerii indivizilor (nu există societate şi naţiune fără
indivizi, care constituie elementul primar şi indispensabil; societatea
sau naţiunea este desfiinţată sau, respectiv, asimilată de societăţile şi
naţiunile mai puternice (cucerire prin război); membrii societăţii sau
naţiunii sînt înlocuiţi de membrii altor societăţi sau naţiuni (cucerire
prin pondere)); scăderea calităţii vieţii oamenilor, datorită ruperii
echilibrului dintre proporţia membrilor apţi de muncă şi a celor inapţi
de muncă (cei care produc nu mai pot asigura existenţa tuturor
membrilor societăţii, inclusiv a celor care nu produc, adică copii, bol-
navi, handicapaţi, femei însărcinate şi, îndeosebi, bătrîni); dezavan-
tajarea membrilor societăţii care dau naştere şi cresc copii (multiple
dificultăţi fizice, psihologice, materiale etc.); generarea unor manifes-
tări criminale.
Corelaţia dintre homosexualitate şi criminalitate constă în trans-
miterea bolilor venerice, întreţinerea unor raporturi sexuale cu minori,
întreţinerea unor relaţii sexuale forţate, efectuarea unor intervenţii
chirurgicale interzise etc.

Suicidul
Sinuciderea rezidă în curmarea deliberată de către un individ a
propriei vieţi.
Suicidul constituie una dintre modalităţile comportamentului
autonimicitor, alături de riscul nejustificat („jocul cu moartea”), exte-
nuarea premeditată a organismului, ascetismul, autovătămarea, refuzul
încăpăţinat de a se trata şi multe altele.
De precizat că nu există relaţii cauzale între fenomenul suicidal şi
demenţă. Or, un număr infim de persoane care săvîrşesc sinucideri ori
fac, încercări în acest sens, sînt alienaţi mintal.
i Renumitul sociolog francez Emile Durkheim distinge patru tipuri de
sinucidere:
, • egoistă,
• altruistă,
• anomică,
• fatalistă.

93
 Sinuciderea „altruistă” este săvîrşită în numele societăţii (unor
valori supreme) şi este rezultatul unei integrări sociale sporite. Aici pot
fi aduse, cu titlu de ilustrare, actele de eroism. Antipodul sinuciderii
altruiste, sinuciderea „egoistă” are la temelie raţiuni pur personale
(individuale) şi constituie consecinţa unei integrări sociale scăzute. Si-
nuciderea „anomică” este un act frecvent în perioadele de criză acută, ca
urmare a frustrărilor provocate de absenţa limitelor impuse scopurilor
sau, dimpotrivă, limitarea puternică a acestora. Sinuciderea „fatalistă”
are loc în condiţiile în care individul este limitat din cale afară în
posibilităţile de înfăptuire a dorinţelor sale, resimţită ca fiind
insuportabilă (bunăoară, actele de sinucidere ale deţinuţilor care nu
suportă privaţiunile şi exigenţele penitenciarului).
Pare interesantă opinia despre suicid a filozofului german Arthur
Schopenhauer. Schopenhauer afirmă că omul se omoară tocmai din
dorinţa fierbinte de a trăi. „Cel care se sinucide - scrie filozoful în lu-
crarea sa capitală Lumea ca voinţă şi reprezentare - ar vrea să trăiască, el nu
este nemulţumit decît de condiţiile în care îi este dat să-şi ducă viaţa.
Prin urmare, distrugîndu-şi corpul, el renunţă nu la voinţa de a trăi, ci,
pur şi simplu, la viaţă. El ar vrea viaţa, el ar vrea ca voinţa sa să existe şi
să se afirme fără nici o piedică; dar conjuncturile prezente nu-i permit
nicidecum acest lucru şi el resimte, din această cauză, o mare durere”.
De-a lungul istoriei, societatea a reacţionat în modul cel mai diferit
la actele de sinucidere. Uneori, ele erau încuviinţate, ba chiar încurajate.
Pentru daci, bunăoară, era o cinste să mori în luptă, moartea fiind
preferabilă prizonieratului, de unde şi curajul deosebit al strămoşilor
noştri. Cazuri contrare au existat, bunăoară, în Anglia, Canada sau alte
ţări în care încercările de suicid erau pedepsite. Alteori, societatea
adoptă o poziţie pasivă, adică nici nu le încurajează, nici nu le
condamnă.
Corelaţia dintre suicid şi criminalitate constă în diminuarea numărului
omorurilor ca urmare a sporirii numărului sinuciderilor, pornirile
distructive ale omului fiind îndreptate, de către unii factori
determinanţi de natură socială, dinspre cei din jur spre el însuşi.

94
 întrebări de recapitulare ---------------------------------------
<£> Ce este devianţa socială?
<S> Ce tipuri de devianţă socială există?
Ce este patologia socială?
<2> De ce societatea se opune devianţelor sociale?
<î> Ce legături există între criminalitate şi devianţele sociale?
<î> Ce legături există între criminalitate şi patologiile sociale?
<2> La ce serveşte cunoaşterea devianţelor sociale practicii anti-
crimă?

Lectură aprofundată -------------------------------------------

Щ Valeriu Bujor, Criminalitatea în sistemul devierilor sociale, Legea şi
viaţa, nr. 5, anul 1994.
Ш Valeriu Bujor, Octavian Bejan, Sergiu Ilie şi Sergiu Casian,
Elemente de criminologie, Editura „Ştiinţa”, Chişinău, 1997, p.
18-27.
Ш Valeriu Bujor şi Daniela Ţăranu, Deviantologie. Note de curs,
Universitatea de Crimnologie, Chişinău, 2002.
Ш Octavian Bejan, Dicţionar de criminologie, Chişinău, 2009.
U v Valeriu Bujor, Criminalitatea şi societatea, Legea şi viaţa, nr. 6,
anul 1993.
Ш Gheorghe Botnaru, Valeriu Bujor şi Octavian Bejan, Carac-
terizare criminologică şi juridico-penală a traficului de fiinţe umane,
Chişinău, 2008.
ffl Octavian В ejan şi Valeriu Bejan, Familia, Chişinău, 2012.
Ш Octavian Bejan, Spre o definire criminologică exactă a criminalităţii
organizate, Revista naţională de drept, nr. 9, anul 2012.
Ш Octavian Bejan, Explicaţie criminologică a comportamentului
crimina l, Chişinău, 2009.
Ш В.Г. Бужор, Наступит ли в Молдове царство «крестных
отцов» ипи еще раз об организованной преступности, Закон и
жх1 знь, № 4, 1992 г.
94
 Criminalul si victima
)

1. Criminalul
2. Victima actelor criminale

Criminalul
Crima este indisolubil legată de individ, de persoana care o săvîr-
şeşte. Ea există numai prin comportamentul individului, ceea ce a făcut
ca atenţia cercetătorilor să cadă nu numai asupra actelor de cop- duită, ci
şi asupra fiinţei celui care le manifestă.
Definiţie
Criminalul este o persoană care săvîrşeşte o crimă, vădind o orientare antisocială şi
urmărind împlinirea în mod criminal a intereselor sale.

Întrucît nu poate exista crimă fără criminal, crima fiind produsul

direct al criminalului, adică a comportamentului sau acţiunilor sale,
cauza nemijlocită a crimelor se găseşte în criminal.
Interesul criminologiei pentru criminal se vădeşte sub două aspecte:
• a descoperi acele trăsături care definesc o persoană drept cri-
minal, deosebind-o de ceilalţi indivizi,
• a stabili factorii externi care influenţează conduita criminalului
după urmele lăsate de aceştia pe fiinţa lui.
Căutarea însuşirilor distinctive ale criminalului s-a îndreptat spre
toate laturile fiinţei umane: constituţia fizică, procesele fiziologice, al-
cătuirea psihicului şi anomaliile Iui, particularităţile de caracter etc. Pe

95
de altă parte, cercetătorii au încercat să pună în relaţie variaţiile func-
ţionale, anatomo-fiziologice şi psihice, cu influenţele cosmo-telurice
(climat, boli etc.), precum şi specificul comportamental cu trăsăturile
socio-demografice (vîrstă, sex, ocupaţie etc.).
Interesul constituie cauza imediată a crimei, adică orientarea
individului spre îndestularea nevoilor sale psihologice sau biologice
printr-un comportament criminal (antisocial). Orientarea antisocială a
criminalului se vădeşte printr-o conduită concretă - crima. Prin
urmare, crima reprezintă o manifestare (obiectivizare) a orientării an-
tisociale a criminalului.
Interesul este produsul interacţiunii factorilor interni (însuşiri fi-
zice, intelectuale, emoţionale şi volitive) şi factorilor externi (mediul
social şi natural). De aceea, sarcina criminologiei constă în a stabili care
factori interni (şi parametrii lor) în interacţiune cu care factori externi
(şi parametrii lor) produc comportamentul criminal.
Cu acest scop, comportamentul criminal a fost studiat, sub unele
laturi, în funcţie de sex (femeile recurg mult mai rar la comportamente
criminale decît bărbaţii), vîrstă (tinerii recurg mai des la compor-
tamente criminale decît persoanele în etate) sau nivel de inteligenţă
(persoanele fără studii superioare recurg mai des la acţiuni criminale
violente).
în temeiul datelor culese, sînt elaborate tipologii şi clasificări ale
criminalilor. Clasificările oferă descrieri sistematizate ale criminalilor,
iar tipologiile propun explicări sistematizate ale deosebirilor difitre
criminali. Bunăoară, după criteriul domiciliului şi duratei de reşedinţă,
criminalii sînt clasificaţi astfel: din mediu sătesc sau din mediu
orăşenesc; locuitor permanent, navetist sau migrant etc., iar după
starea din timpul slvîrşirii crimei, criminalii sînt clasificaţi astfel: în
stare de ebrietate alcoolică, în stare de excitare narcotică, în stare de
afect etc.
Cea mai răspîn dită este tipologia efectuată în funcţie de orienta-
rea socială a criminalului, ea include:
• tipul profesionist,
• tipul obişnuit,
• tipul instabil,

96
 • tipul selectiv,
• tipul ignorant,
• tipul neglijent,
• tipul întîmplător etc.
Criminalul profesionist constituie cel mai periculos tip de criminali, a
cărui orientare antisocială se caracterizează printr-o stabilitate şi
înrădăcinare deosebită. El se distinge printr-o negare principială a
normelor sociale şi un nivel scăzut de cultură şi moralitate. Criminalul
profesionist este gata să săvîrşească oricînd o crimă, caută şi creează activ
situaţii favorabile de săvîrşire a crimelor. Trăsătura esenţială a criminalului
profesionist constă în aceea că pentru el crimele constituie modalitatea
principală de asigure a existenţei. Majoritatea dintre criminalii
profesionişti au numeroase condamnări penale.
Criminalul obişnuit se caracterizează printr-o orientare antisocială
considerabilă, viziunile socialmente pozitive fiind slab dezvoltate, iar
trăsăturile psiho-sociale - instabile şi contradictorii. El se distinge printr-un
nivel jos de conştientizare a însemnătăţii respectării normelor sociale şi
neputinţa de a distinge limpede graniţa dintre moralitate şi imoralitate.
Criminalul obişnuit nu îşi creează în mod activ situaţii prielnice săvîrşirii
crimelor, ci profită de cele în care se pomeneşte în mod involuntar.
Săvîrşirea repetată a crimelor îi conduce pe criminalii obişnuiţi la
condamnări multiple, din care cauză ei îşi trăiesc o parte considerabilă a
vieţii în închisoare.
Criminalul instabil este dominat de orientări deopotrivă sociale şi
antisociale, care se succed în mod episodic, facînd din el o persoană
controversată. Săvîrşirea crimelor este caracterizată de spontaneitate şi au,
de regulă, o gravitate scăzută, deşi unele dintre ele pot fi deosebit de grave.
El se dedă relativ des la acte imorale şi ilegalităţi diverse.
Criminalul selectiv este condus de orientări socialmente pozitive, dar
este incapabil să înţeleagă însemnătatea unor norme sociale sau să îşi
subordoneze în destulă măsură comportamentul raţiunii, din care cauză
săvîrşeşte cu uşurinţă un şir de crime, de regulă din categoria celor la care
se dedau şi persoanele din anturajul său (bunăoară, furturi de la locul de
muncă sau din locurile publice, acte de corupţie sau crime economice).
Unii dintre aceştia săvîrşesc crime nu-

97
mai datorită neconştientizării probabilităţii de a fi demascaţi şi traşi la
răspundere penală, din care cauză renunţă la modalităţile criminale de
împlinire a intereselor după prima condamnare.
Criminalul ignorant se caracterizează precumpănitor prin orientări
sociale, dar lui îi scapă caracterul criminal al unor comportamente, din
care considerente el recurge la ele în vederea împlinirii intereselor sale.
Este vorba, de regulă, de conduite criminale tolerate în societate
(bunăoară, confruntările fizice dintre indivizi sînt considerate o
manifestare de curaj, deşi sînt interzise, de aceea indivizii recurg la forţa
fizică la soluţionarea conflictelor; practicile răspîndite de corupţie îi fac
pe unii indivizi să ignore caracterul lor criminal şi să considere că unele
acte de corupţie nu cad sub incidenţa prevederilor legale). El săvîrşeşte
crime pînă la prima condamnare, după care renunţă la modalităţile
criminale de împlinire a intereselor sale. Criminalul ignorant învaţă, de
regulă, din prima experienţă negativă, devenind prudenţi în alegerea
modalităţilor de împlinire a intereselor sale.
Criminalul imprudent are orientări sociale stabile, dar nu este în
stare să se concentreze neîntrerupt într-o destulă măsură, incapacitate
care îl conduce la comiterea unor crime din neatenţie (bunăoară, doi
tineri se joacă neatent cu o petardă, unul o mînuieşte stîngaci şi aceasta
capătă o traiectorie nedorită, loveşte ochiul celuilalt şi îi distruge în
totalitate funcţiile vizuale).
Criminalul întînnplător săvîrşeşte crime exclusiv din cauza
incapacităţii sau imposibilităţii de a se stăpîni ori a lua hotărîri potrivite
în împrejurări de un anumit grad de dificultate (bunăoară, depăşirea
limitelor legitimei apărări sau săvîrşirea în stare de afect a unor crime), a
căror frecvenţă este deosebit de rară în viaţa oamenilor. Numai
nenorocul de st se pomeni într-o astfel de situaţie îi pune pe aceşti
indivizi pe banca acuzaţilor.
Cunoştinţele criminologice despre criminal sînt folosite la pre-
venirea deopotrivă nerepresivă (bunăoară, îndreptarea acţiunilor de
sensibilizare criminologică) şi represivă (bunăoară, identificarea cri-
minalului) a criminalit ăţii.

98
 Victima actelor criminale
Criminalitatea nu numai că destramă relaţiile sociale, ci şi vată- mă,
în acelaşi timp, obiectul acestor relaţii sociale, adică omul, bunurile,
mediul natural, activităţile sociale etc.
Definiţie
Victimologia criminologică constituie o ramură a cri-
minologiei privitoare la securitatea activităţii de asigurare a
existenţei omului şi o teorie criminologică particulara, care are
drept obiect victima actelor criminale şi scopul de a elabora
măsuri potrivite de profilaxie criminologică şi victimologică.

Teoria victimologică constă în ideea că victime ale crimelor devin

persoane care posedă trăsături psiho-sociale sau particularităţi com-
portamentale de natură a le face într-o măsură mai mare susceptibile de a
cădea victime unor crime. Se consideră chiar că într-un şir de cazuri
comportamentul victimei este hotărîtor în declanşarea com-
portamentului criminal. Plecînd de la aceste considerente, cercetarea
victimologică caută căi de înlăturare a acestor particularităţi sau de
slăbire a efectului lor favorizator. Cunoştinţele victimologice căpătate
constituie o componentă importantă a educaţiei criminologice a po-
pulaţiei.
Victimologia are la origine cercetările criminologului american
Hans von Hentig (Criminalul şi victima lui, 1948). Ulterior, concepţia
victimologiei criminologice a fost folosită drept cadru teoretic la
cercetarea victimelor altor fenomene, sociale (represiuni politice), na-
turale (inundaţii, tornade) sau de altă natură (accidente de circulaţie
rutieră, incendii). în acest fel, victimologia s-a constituit ca o ramură a
sociologiei în general.
Urmînd lanţul cauzal pînă la capăt, se poate spune că toţi membrii
societăţii sînt victime ale oricărei crime, pentru că dincolo de prejudiciile
pe care le îndură un obiect concret, sînt atinse şi relaţiile sociale formate
în jurul lui.

99
 Defi ni ţi e
Victima actelor criminale constituie persoana fizică căreia îi sînt
cauzate, prin crimă, daune fizice, morale sau materiale şi care
reprezintă un element constitutiv
al situaţiei criminogene.

Criminologia studiază victimele în latura victimologică şi a con-

secinţelor criminalităţii. Ea încearcă să descopere trăsăturile psiho-so-
ciale şi particularităţile de comportament care supun persoana unui risc
sporit de a deveni victimă a unor crime, în ideea de a preveni săvîrşirea
unor crime şi a apăra eventualele victime, schimbînd aceste proprietăţi.
Pe de altă parte, studierea consecinţelor criminalităţii implică luarea în
vizor a victimelor, de care sînt legate direct o serie de efecte criminale.
Trăsăturile psiho-sociale şi particularităţile de comportament care
supun persoana unui risc sporit de a deveni victimă a unor acte
criminale formează victimitatea ei.

D ef i n i ţ i e
i Victimitatea constituie trăsăturile bio-psiho-sociale şi
particularităţile comportamentale care predispun persoana spre a
deveni victimă a unei crime.

Se poate vorbi despre o situaţie victimologică, care constituie o

situaţie criminală concretă, crima şi împrejurările care s-au împletit după
săvîrşirea crimei, în care se realizează în mod direct victimitatea
individuală, privită ca un proces cauzal unic.
în funcţie de mărimea riscului de a deveni victimă a unor acte
criminale, se poate vorbi despre o vulnerabilitate victimală.

100
 Defi ni ţi e

Vulnerabilitatea criminală reprezintă măsura în care trăsăturile

bio-psiho-sociale şi particularităţile comportamentale supun persoana riscului
de a deveni victimă a unei crime.

La nivel social, vulnerabilitatea victimală a populaţiei poate fi

măsurată cu ajutorul ponderii cazurilor în care victimele au favorizat sau
chiar au provocat comportamentul criminal.
Vulnerabilitatea victimală a persoanei este înrîurită de:
♦ factori personali,
♦ factori situaţionali.
Din categoria factorilor personali fac parte vîrsta, sexul, vesti-
mentaţia, anumite gesturi, trăsături de caracter, calitatea de gardă de
corp sau de poliţist, constituţia fizică fragilă etc., iar din cea a factorilor
situaţionali - cartierul, călătoria în transportul public, revenirea de la
serviciu în perioadele de minimă circulaţie a populaţiei, condiţia de
turist etc.
Victimitatea se află în legătură cu caracterul actelor criminale,
deoarece unele însuşiri predispun persoana de a deveni victimă a unor
crime. Bunăoară, sexul joacă un rol hotărîtor în ceea ce priveşte violurile.
Din perspectiva prevenirii crimelor, are o însemnătate deosebită
clasificarea factorilor determinanţi în:
■ factori maleabili,
■ factori implacabili.
Factorii maleabili sînt factorii care pot fi schimbaţi (bunăoară, firea
conflictualâ a persoanei), iar factorii implacabili sînt factorii care nu pot fi
schimbaţi (bunăoară, sexul ori vîrsta persoanei). în primul caz, se iau
măsuri de suprimare a factorilor victimogeni, iar în cel de-al doilea, se
recurge la elaborarea soluţiilor de slăbire a efectului lor (persoanele sînt

101
 Defi ni ţi e

educate cum pot evita victimizarea lor; de exemplu, să nu le fie sustras

portofelul în timpul călătoriei cu transportul public).

102
 Transformarea unei persoane în victimă a unui act criminal re-
prezintă un proces, a cărui cunoaştere permite acţiunea şi intervenţia
preventivă la diverse etape.
Definiţie
Victimizarea constituie procesul prin care o persoană
devine victimă a unei crime.

Victimele joacă un rol diferit în cadrul mecanismului de producere

a crimei, în sensul favorizării săvîrşirii ei sau încercării de a o contracara.
Astfel, victima poate avea un comportament pozitiv, în- treprinzînd
acţiuni de anihilare a atentatului criminal, poate vădi o conduită negativă,
favorizînd ori chiar provocînd prin acţiunile sale o reacţie criminală
(bunăoară, agresarea verbală a unui individ care răspunde prin violenţă
fizică criminală) sau actele ei pot fi neutre, adică nici nu au efect
favorizant, dar nici nu au efect inhibator ori atenuator, în medie,
cercetările criminologice destăinuie că victimele favorizează săvîrşirea
crimelor în 35 % din cazuri, în 10 % ele contribuie hotărîtor la
declanşarea comportamentelor criminale, în 30 % din cazuri conduita
victimelor este neutră, în timp ce în 25 % din acestea se străduiesc să
curme actele criminale. Aceste proporţii diferă în funcţie de o serie de
factori sociali, precum educaţia criminologică a populaţiei, caracterul
criminalităţii sau eficacitatea organelor de drept.
Plecînd de la aceasta, criminologii au pus problema „vinovăţiei
victimei crimeiConceptul criminologie al vinovăţiei victimei include atît
atitudinea (latura subiectivă), cît şi conduita ei (latura obiectivă), în
contrast cu conceptul juridico-penal al vinovăţiei subiectului infracţiunii
care priveşte numai latura subiectivă, lăuntrică a comportamentului
criminal.
Folosind criteriul „vinovăţiei”, Mendelsohn propune următoarea
clasificare a victimelor: 1) victimă absolut nevinovată, 2) victimă mai
puţin vinovată decît criminalul (conduită provocatoare), 3) victimă ca e
are o vinovăţie egală cu cea a criminalului, 4) victimă a cărei vinovăţie o
depăşeşte pe cea a criminalului (crimă săvîrşită în stare de afect), 5)
victimă absolut vinovată (săvîrşeşte un atac criminal, dar este

103
ucisă în condiţii de legitimă apărare de către persoana atacată) şi 6)
victimă prefăcută sau confabulator.
La scară socială, este măsurat nivelul victimizării a populaţiei,
după formula:

Unde V este numărul de victime, P - mărimea populaţiei, iar E -

unitatea de măsură (1000, 10.000, 1.000.000 etc.).

Unitatea de măsură nu trebuie să depăşească mărimea

populaţiei, ea fiind aleasă în funcţie de unitatea de măsură după care au
fost calculaţi coeficienţii de comparaţie.

întrebări de recapitulare ----------------------------- — ------

<2> Cine este criminalul şi de ce ne interesează el sub aspect cri-
minologie?
<§> Care este rolul trăsăturilor criminalului în producerea
crimei? 3> Care este esenţa victimologiei criminologice?
<2> Ce este victimitatea?
<2> Ce este vulnerabilitatea victimală şi cum se calculează ea?
<2> Ce este victimizarea şi cum se calculează nivelul de
victimizare? <§> Care sînt factorii personali şi cei situaţionali?
<2> Ce deosebeşte factorii maleabili de factorii implacabili?
<S> Care este rolul victimei în geneza actelor criminale?
<3> Cum pot fi folosite cunoştinţele victimologice în prevenirea
criminalităţii?

Lectură aprofundată ---------------------------------- ---------

£□ Valeriu Bujor, Octavian Bejan, Sergiu Ilie şi Sergiu Casian,

Elemente de criminologie, Editura „Ştiinţa”, Chişinău, 1997, p.
28-39 şi 43-49.

104
Ш Valeriu Bujor şi Daniela Ţăranu, Modalităţi de cunoaştere a
personalităţii infractorului, în „Probleme de drept în perioada
de tranziţie (Conferinţa ştiinţifică anuală a profesorilor
Universităţii de Criminologie, 26 aprilie 2002, Chişinău),
2002, p. 13-19.
Ш Valeriu Bujor, Victimologie criminologică: probleme teoretice,
metodologice şi aplicative, Revista de criminologie, drept penal
şi criminalistică, anul 2006, nr. 2.
Ш Valeriu Bujor şi Daniela Manole-Ţăranu, Victimologie. Note de
curs, Chişinău, 2002.
Ш Valeriu Bujor şi Octavian Bejan, Mecanismul comportamentului
criminal, Universitatea de Criminologie din Moldova,
Chişinău, 2003.
Ш Octavian Bejan, Dicţionar de criminologie, Chişinău, 2009.
Ш Octavian Bejan, Explicaţie criminologică a comportamentului
criminal, Chişinău, 2009.
Ш Gheorghe Botnaru, Valeriu Bujor şi Octavian Bejan, Carac-
terizare criminologică şi juridico-penală a traficului de fiinţe
umane, Chişinău, 2008, p. 130-134.
Ш Octavian Bejan, Valeriu Bujor şi Gheorghe Botnaru, Analiză
criminologică a influenţei proceselor demografice actuale asupra
criminalităţii din Republica Moldova, Chişinău, 2012.
Ш В.Г. Бужор, Криминология и основы предупреждения
преступлений, Измаил, 2005, р. 31-35.

105
 Reacţia socială la criminalitate

1. Noţiunea reacţiei sociale la criminalitate

2. Modelul represiv de reacţie socială la criminalitate
3. Modelul preventiv de reacţie socială la criminalitate
4. Modelul curativ de reacţie socială la criminalitate
5. Modelul educativ de reacţie socială la criminalitate
6. Securitatea criminologică

Noţiunea reacţiei sociale la criminalitate

Criminalitatea a fost, prin natura sa, dintotdeauna o forţă care

ameninţa existenţa normală a societăţii, exercitînd o influenţă desta-
bilizatoare asupra sistemului de relaţii constituite. Silită de impactul
distrugător al acesteia, societatea a reacţionat, într-un fel sau altul, în-
cercînd să înlăture sau să micşoreze proporţiile fenomenului.
Defin itie
Reacţia socială la criminalitate constituie modul în care societatea se apără de
atingerile criminale.

Reacţia socială la criminalitate cuprinde totalitatea măsurilor şi

mijloacelor cu care societatea a înţeles să stăvilească comportamentele
criminale.
In funcţie de caracterul lor, aceste măsuri şi mijloace au format
modele distincte de reacţie socială la criminalitate. Putem diferenţia
patru modele de reacţie socială la criminalitate:
• modelul represiv,
• modelul preventiv,
• modelul curativ,

106
 • modelul educaţional.
Prevenirea represivă constituie prima formă de reacţie a mem-
brilor societăţii la crime, adică la transgresările normelor sociale insti-
tuite de comun acord, care destrămau ordinea stabilită. Ea reprezintă o
Reacţie instinctuală, deci biologică, iar instinctul îi dicta omului să
reacţioneze prin violenţă, fizică sau psihică. Această formă de reacţie
socială la crimă nu putea în mod obiectiv să asigure o apărare suficientă
a societăţii de manifestările criminale. Măsurile punitive sînt
deocamdată absolut necesare în activitatea anticrimă şi în acelaşi timp
incapabile a soluţiona problema criminalităţii. Astfel că, într-un tîr- ziu,
societatea a înţeles nevoia unor mijloace sociale de alt ordin, pentru
stăvilirea faptelor socialmente distructive, moment în care începe
abordarea raţională a situaţiei. încep să fie aplicate măsuri de prevenire
nerepresive a criminalităţii. în consecinţă, se formează gîndirea şi
practica criminologică, bazată pe o abordare raţională. Anume abor-
darea raţională a permis şi atenuarea represiunii, fiind redusă conside-
rabil violenţa inutilă a măsurilor punitive (tortura, flagelarea, pedeapsa
cu moartea etc.).
Actualmente, se conturează o tendinţă de integrare a tuturor mo-
delelor de reacţie socială la comportamentele criminale în activitatea de
prevenire a criminalităţii.

Modelul represiv de reacţie socială la criminalitate

Modelul represiv pleacă de la ideea că insatisfacţia îl determină pe
individ să îşi schimbe comportamentul, ceea ce înseamnă că provocarea
insatisfacţiilor determină indivizii să se abţină de la modalităţi criminale
de realizare a intereselor sale şi cu cît insatisfacţia este mai mare, cu atît
ea are un efect mai mare asupra comportamentului omului.
Represiunea este înfăptuită prin trei modalităţi: intimidare, pe-
depsire şi anihilare. IMai întîi de toate, are loc stabilirea pedepselor şi
aducerea acestora la cunoştinţa membrilor societăţii (intimidare). în
cazul în care intimidarea nu a fost în măsură a opri actele criminale,
indivizilor respectivi sau li se aplică pedepse (pedepsire), sau ei sînt
izolaţi de societate, sau ei sînt eliminaţi din societate prin ucidere ori
alungare (anihilare).

107
 Pedeapsa penală constă în cauzarea unor insuficienţe, fizice sau
spirituale, individului, pe care el le resimte ca o suferinţă, fie direct, fie
indirect, prin lipsirea lui de posibilitatea de a-şi îndestula nevoile sau de
a-şi împlini interesele. Provocarea unor insuficienţe este directă în cazul
în care sînt folosite asemenea pedepse ca mutilarea sau aplicarea de
lovituri, iar indirectă în cazul în care sînt folosite pedepse precum
privaţiunea de libertate sau amenda. Prin urmare, acţiunea pedepsei
penale se bazează pe principiul subordonării comportamentului uman
satisfacerii necesităţilor şi, implicit, împlinirii intereselor individului.
Dacă folosim analogia cu scopul de a ilustra acţiunea pedepsei penale,
atunci am putea s-o comparăm cu situaţia în care un om (de fapt, orice
fiinţă) îşi retrage brusc mîna, după ce s-a fript în încercarea de a-şi însuşi
o cartofa coaptă. Societatea contrapune crimei, adică împlinirii ilicite a
unui interes în vederea satisfacerii unor nevoi, pedeapsa penală, adică o
lipsire de posibilitatea de a-şi satisface unele trebuinţe sau de a-şi împlini
unele interese, astfel încît prejudiciul suferit de făptuitor ca urmare a
aplicării sancţiunii să fie mai mare decît beneficiul obţinut prin săvîrşirea
unei crime. Cerinţa ca pedeapsa penală să cauzeze o daună mai mare
decît folosul căpătat pe calea crimei este inerentă unei sancţiuni, fără de
care ea ar fi lipsită de eficacitate. Prin pedeapsa penală, societatea
încearcă, de fapt, să îl constrîngă pe individ să renunţe la eventualele
intenţii de a recurge la crime întru asigurarea vieţii sale sau desfăşurarea
ei plenară, adică satisfacerea necesităţilor fizice ori psihice sau împlinirea
intereselor, în vederea îndestulării acestora. în acest fel, între pedeapsă şi
crimă există o legătură evidentă: crima urmăreşte împlinirea unui interes
(pentru a crea condiţiile necesare satisfacerii unei trebuinţe), în timp ce
pedeapsa vrea tocmai să prejudicieze nişte interese, mai importante,
pentru a submina raţiunea ei de a fi. Datorită naturii sale sociale, în
calitate de unealtă de realizare a unei funcţii sociale vitale, pedeapsa
penală capătă şi o componentă socială de coerciţie. Componenta socială
de coerciţie dă pedepsei penale capacitatea de a cauza făptuitorului

108
nu numai daune fizice şi psihice, ci şi sociale. Detrimentul social consistă
în limitarea considerabilă a accesului persoanelor care au săvîrşit crime
la mijloacele sociale de împlinire a intereselor particulare ale membrilor
societăţii. Procesul se desfăşoară în felul următor. O dată pedepsit penal,
adică declarat criminal, individului li este înfierat un stigmat care îl
urmăreşte întreaga viaţă şi care îl împiedică, în multe privinţe, să
trăiască nestingherit în societate: este privit cu suspiciune, este
marginalizat, i se interzice sau este obstrucţionat să deţină anumite
funcţii, este lipsit de autoritate etc. Privaţiunile sociale aplicate făp-
tuitorului unei crime urmăresc apărarea societăţii de noi atingeri din
partea acestuia, plecînd de la ideea că cel care a săvîrşit o crimă este
predispus să o facă şi a doua oară. în consecinţă, suferinţa provocată de
pedeapsa penală se perpetuează pentru mult timp, iar în unele cazuri
pentru totdeauna. Privaţiunile sociale lovesc, în ultimă instanţă, tot în
necesităţile şi interesele, materiale ori spirituale, ale individului, dej
unde se trage şi suferinţa lui. Anume limitările sociale pe care le ris'că în
cazul săvîrşirii unei crime îi face pe mulţi indivizi să renunţe sau să se
abţină de la folosirea mijloacelor criminale în procesul de împlinire a
propriilor interese.
Pedeapsa penală are aceiaşi esenţă, în timp ce formele ei variază
considerabil în funcţie de perioadă şi societate: bătaia, amenda, munca
silnică, înrobirea, exilarea, lipsirea de libertate, degradarea socială,
amputarea unui organ (braţ, ochi, limbă etc.), interdicţia de şedere într-o
localitate, confiscarea averii, mutilarea, lipsirea de dreptul de a practica
anumite activităţii (meserii), munca în folosul comunităţii, mustrarea
publică, lipsirea de viaţă (prin aruncare ca pradă la animale sălbatice,
decapitare, spînzurare, dezmembrare (cu ajutorul cailor, cu securea etc.),
otrăvire, ardere pe rug, tragere în ţeapă, împuşcare ş.a.).
Pedeapsa penală nu înlătură cauza care îl împinge pe individ la
săvîrşirea unei crime, ci doar îi contrapune o altă cauză, mai puternică,
capabilă a-1 face să reziste presiunilor exercitate de prima. Ea creează,
pur şi simplu, impedimente în faţa cauzei crimelor, oprindu-i acţiunea,
prin ameninţarea aplicării unor măsuri prejudiciabile şi aplicarea
efectivă a acestora celor care au săvîrşit o asemenea faptă.
Nici cea mai aspră represiune nu a fost în stare să stăvilească com-
portamentele crimimale, în principal, de cauza următorilor factori:

109
 ♦ imposibilitatea demascării tuturor criminalilor,
♦ dificultăţile de individualizare a represiunii,
♦ posibilitatea de a scăpa de represiune,
♦ capacitatea limitată a represiunii de a înrîuri conduita umană.
Represiunea presupune identificarea făptuitorului, sarcină care
nu poate fi deocamdată îndeplinită în toate cazurile. Incertitudinea
represiunii îi face pe unii indivizi să rişte şi să îşi împlinească interesele
prin acţiuni criminale din speranţa că nu vor fi demascaţi. Pentru unii
indivizi, recursul la crimă este în mod sigur probabilitatea cea mai mare
de a supravieţui. Bunăoară, dacă un individ este pe cale de a muri de
foame, atunci el ar putea încerca să obţină mîncare printr- un act criminal
(furt, omor etc.), deoarece există cu certitudine mai multe şanse să moară
înfometat decît reprimat de societate, avînd în vedere faptul că nu există
deocamdată modalităţi de a-i identifica pe toţi criminalii.
După cum am menţionat, puterea de stăvilire a eventualelor
comportamente criminale proprie pedepsei penale se bazează pe ca-
pacitatea ei de a cauza indivizilor insuficienţe materiale şi psihice, re-
simţite ca o suferinţă. Acţiunea ei nu are însă o putere invariabilă şi
absolută asupra tuturor. Din contră, ea se caracterizează prin diferenţe
simţitoare: în timp ce pentru un individ avantajele oferite de crimă nu
justifică riscul la care se supune (în raport cu eventualele dezavantaje
care decurg din sancţiune), pentru altul însă ele îl justifică din plin. Or,
individualizarea pedepselor se loveşte de greutatea de a determina în
fiecare caz efectul pedepselor. De aceea, cerinţa dezavantajului mai mare
constituie un deziderat realizabil numai în linii mari şi nu în mod absolut
precum se doreşte sau se crede.
O serie de substanţe afectează psihicul uman, astfel încît com-
portamentul lui iese într-o măsură semnificativă de sub stăpînirea
raţiunii. Bunăoară, alcoolul dereglează activitatea celulelor nervoase,
inclusiv a celor cerebrale, sînt dezorganizate procesele de excitaţie şi
inhibiţie etc., din care cauză conştiinţa şi voinţa nu mai controlează
deplin comportamentul individului.
Întrucît represiunea este înfăptuită de indivizi, ea poate fi eludată
prin influenţarea responsabililor. De exemplu, un individ săvîrşeşte
crime pentru împlinirea intereselor sale egoiste, deoarece ştie că poate să
recurgă la poziţia sa socială (bunăoară, dictator sau şef al poliţiei),
să mituiască responsabilii de demascare şi aplicarea pedepselor (bu-

110
năoară, poliţişti, procurori sau judecători) sau să apeleze la cunoscuţi
cu influenţă socială (bunăoară, tatăl făptuitorului este procuror sau
avocat), în vederea asigurării impunităţii sale.
Unii indivizi consideră că inclusiv moartea este preferabilă unui
trai care nu corespunde necesităţilor lor existenţiale. In aceste împre-
jurări, nici o pedeapsă nu îi poate opri de la crima primară. Abia după
ce se va constata că această atitudine este hotărîtoare pentru conduita
lor, ei ar putea fi izolaţi de societate (bunăoară, încarceraţi pe viaţă).
Chiar şi în situaţia în care demascarea criminalului ar fi sigură,
unii indivizi vor acţiona în mod criminal în astfel de situaţii, pentru că
impulsul fizic (foamea, setea etc.) este mai puternic decît impulsul
intelectual (conştientizarea iminenţei demascării).
Deşi nu este în stare să scoată comportamentele criminale din
societate, represiunea este, în continuare, inevitabilă, dat fiind faptul că
celelalte modalităţi de prevenire nu asigură în toate cazurile o protecţie
mai bună a societăţii de criminalitate. De aceea, s-a format o nouă
ramură a criminologiei - penologia, care studiază puterea de acţiune a
pedepselor în diverse circumstanţe, concepe noi pedepse, precum şi
determină asprimea optimă a pedepselor, astfel încît să fie obţinut
efectul maxim prin cauzarea unui rău minim indivizilor.

Modelul preventiv de reacţie socială la criminalitate

Modelul preventiv pleacă de la ideea că condiţiile exterioare
influenţează acţiunile omului, ceea ce înseamnă că modificarea lor
într-un anumit mod conduce la schimbarea comportamentului uman.
Este vorba, în primul rînd, despre condiţiile de existenţă ale indi-
vidului. Bunăoară, descreşterea sărăciei determină, în unele condiţii,
micşorarea criminalităţii, astfel încît mai mulţi indivizi să fie asiguraţi cu
mijloace de satisfacere a necesităţilor sale. Iluminarea străzilor în timpul
nopţii contribuie la diminuarea manifestărilor criminale, prin faptul că
permite oamenilor să anticipeze eventuale pericole şi să observe ceea ce
se întîmplă în zonele iluminate. O altă modalitate constă în amenajarea
unor sectoare în care au loc frecvent crime în zone de agrement (pentru
copii, bătrîni etc.), ceea ce asigură un control social sporit asupra
conduitelor indivizilor.
Acţiunile de ordin preventiv ţintesc modificarea mediului fizic

111
(punerea gratiilor la ferestre, încuietorilor la uşă, sistemelor de alarmă la
autovehicule, codurilor de acces la calculatoare etc.) şi social (distribuirea
mai echitabilă a bunurilor sociale, asigurarea cu loc de muncă, asigurarea
cu locuinţă, instituirea monopolului de stat asupra jocurilor de noroc
etc.).
Măsurile primordiale de prevenire a criminalităţii consistă în cre-
area unor condiţii sociale care ar permite tuturor membrilor societăţii să
îşi împlinească interesele vitale prin modalităţi socialmente acceptabile.
Existenţa individului se compune din satisfacerea necesităţilor biologice
şi psihologice, din care cauză omul caută neîncetat căi de a-şi satisface
nevoile sau, altfel zis, de împlinire a intereselor sale. Dificultăţile de a-şi
îndestula trebuinţele pe căi legale îl împinge la modalităţi ilegale de
împlinire a intereselor sale, inclusiv criminale. De aceea, prevenirea
criminalităţii presupune, mai întîi de toate, organizarea vieţii sociale
astfel, încît indivizii să aibă posibilitatea de a-şi satisface necesităţile
biologice şi psihologice prin modalităţi încuviinţate de societate, adică de
a-şi asigura viaţa materială şi spirituală. Este vorba despre o normalitate
socială, căci societatea are misiunea de a uni eforturile tuturor în vederea
oferirii unei vieţi mai bune fiecărui membru al societăţii. în condiţiile de
normalitate socială, adică în lipsa unor condiţii criminogene puternice,
numărul celor care respectă normele sociale este ridicat şi include
majoritatea covîrşitoare a membrilor societăţii, el însă scade progresiv o
dată cu alterarea vieţii sociale, atunci cînd tot mai mulţi indivizi se lovesc
de mari greutăţi în împlinirea intereselor sale, fiind necesară folosirea
mijloacelor de prevenire socială. în astfel de condiţii sociale, înăsprirea
peste măsură a pedepselor nu numai că este ineficace, căci nici pedeapsa
cu moartea nu poate stăvili crimele, ci şi nedreaptă din punct de vedere
social, căci nesocoteşte condiţiile obiective de viaţă ale individului şi
menirea societăţii, adică asigurarea cu un trai mai bun a tuturor
membrilor societăţii, din care motiv se impune folosirea altor măsuri de
prevenire a criminalităţii crescînde (nepunitive).
Preocupările pentru elaborarea unor astfel de acţiuni de prevenire
a comportamentelor criminale au contribuit semnificativ la dezvoltarea
componentei sociologice a criminologiei.
Modelul preventiv excelează prin faptul că nu provoacă suferinţe
individului, îndeplinind în acelaşi timp sarcina prevenirii comporta-

112
mentelor criminale şi sporind, în consecinţă, funcţionalitatea socială.
în ciuda succeselor atinse, cunoştinţele criminologice despre factorii
sociali şi posibilităţile de influenţare a acestora nu sînt deocamdată
îndeajuns pentru a asigura o prevenire nerepresivă a criminalităţii.

Modelul curativ de reacţie socială la criminalitate

Modelul curativ pleacă de la ideea că constituţia biologică şi psihică
reprezintă factori care determină comportamentul uman, ceea ce
înseamnă că modificarea sau influenţarea lor poate determina aban-
donarea conduitelor criminale.
Bunăoară, dependenţa de droguri determină un şir de indivizi să
recurgă la crime (furt, omor etc.) pentru a dobîndi banii necesari pro-
curării substanţelor stupefiante. In acest caz, prevenirea crimelor se face
prin vindecarea dependenţei de droguri, medicamentoasă şi psihologică.
Se consideră că unii indivizi nu sînt în stare să îşi stăpînească impulsurile
sexuale, incapacitate care favorizează săvîrşirea de abuzuri sexuale.
Indivizii din această categorie sînt supuşi unor intervenţii chirurgicale de
sterilizare. Unii indivizi se caracterizează printr-o capacitate scăzută de
stăpînire, care permite reacţii impulsive sau gesturi necugetate. Drept
soluţie, se aplică tratamente psihologice îndreptate spre întărirea
capacităţii lor de controlare a comportamentului.
Din păcate, o serie de încercări de schimbare a comportamentului
criminal prin tratament medical s-a soldat cu provocarea de dereglări
psihice.
Orientarea spre elaborarea unor măsuri psiho-somatice de înrîu-
rire a conduitei criminale a condus la formarea criminologiei clinice.
Criminologul clinician se preocupă, în cea mai mare parte, de laturile
psihologice ale criminalului şi comportamentului criminal, celelalte
aspecte (biologice) fiind studiate de medici.
Deocamdată, remediile medicale sau psihologice nu au puterea de a
asigura de sine stătător o stăpînire a comportamentului criminal.
Perspectiva majoră pe care o comportă modelul curativ rezidă în sporirea
puterii de inteligenţă şi de voinţă a individului prin metode de
intervenţie biologică. Dacă luăm în considerare faptul că societatea s-a
constituit în clipa în care omul a căpătat destulă inteligenţă pentru a
înţelege că renunţarea la modul animalic de existenţă (supremaţia celui

113
mai puternic, adică impunerea prin forţă a interesului personal) în
favoarea modului social de existenţă (supremaţia interesului general,
adică armonizarea intereselor particulare) este benefică tuturor şi că viaţa
socială este posibilă în condiţiile stabilirii şi respectării unor norme
sociale de interacţiune a membrilor societăţii, atunci trebuie să tragem
concluzia că comportamentul criminal este iraţional, alogic. Individul şi
societatea trage puţine foloase din capacitatea de a înţelege corect
lucrurile, în cazul în care acţiunile sînt subordonate într-o măsură
insuficientă raţiunii, din care cauză devine imperativă nevoia de a
dezvolta şi puterea de voinţă a indivizilor prin metode biologice.

Modelul educativ de reacţie socială la criminalitate

>
Modelul educativ pleacă de la ideea că cunoştinţele şi
conştientizarea unor realităţi sînt susceptibile a influenţa conduita cri-
minală, ceea ce înseamnă că informarea şi explicarea au drept rezultat
schimba comportamentului criminal. j
Modelul educativ se regăseşte în acţiunile de sensibilizare «.
populaţiei în privinţa unor comportamente criminale sau de informare
despre zonele periculoase ale localităţilor şi despre apariţia unor noi
modalităţi de săvîrşire a crimelor (escrocherii, furturi etc.).
Totuşi, cea mai puternică dimensiune a prevenirii educative con-
sistă în cultivarea unor necesităţi psihologice morale (a fi corect, onest,
uman etc.). O dată formate din copilărie, individul are necesitatea de a fi
corect, cinstit sau uman, căutînd mereu căi de a-şi îndestula aceste nevoi
spirituale. în unele cazuri, necesităţile morale pot fi primordiale,
prevalînd net asupra celor biologice. Necesităţile psihologice morale pot
fi atît de puternice, încît unii indivizi sînt gata să renunţe chiar şi la viaţa
sa de dragul de a fi corect, onest, uman etc. pînă la ultima răsuflare.
Graţie necesităţilor morale, poate fi asigurat un comportament
socialmente pozitiv, indiferent de puterea de inteligenţă şi de voinţă a
individului. Cunoştinţele adunate pînă acum fac posibilă educarea
necesităţii morale de a fi cinstit numai la o parte din indivizi, ea avînd o
forţă variabilă. Criminologia, de sine stătător sau în conlucrare cu

114
alte ramuri ale ştiinţei, urmează să stabilească de ce acţiunea educativă
este capabilă să cultive necesităţi morale numai la unii indivizi şi de ce
puterea necesităţilor morale diferă de la individ al individ.
O modalitate educativă de prevenire a conduitelor criminale constă
în oferirea unor modele de comportament în situaţii de viaţă concrete
membrilor societăţii.
în ceea ce priveşte explicarea caracterului socialmente distructiv al
conduitelor criminale, prevenirea educativă este zădărnicită de in-
capacitatea unor indivizi de a le înţelege, din cauza unei insuficiente
inteligenţe şi voinţe (capacitatea de subordonare a acţiunilor raţiunii).
Pentru a înţelege natura antisocială a diferitor comportamente criminale
este nevoie de o altă putere de gîndire. Bunăoară, cei cu studii superioare
înţeleg într-o măsură mai mare distructivitatea socială a modalităţilor
violente de îndestulare a intereselor decît cei cu studii inferioare, dar
înţeleg într-o măsură considerabil mai mică caracterul socialmente
distructiv al actelor de corupţie.
O dată cu formarea modelului educativ de reacţie socială la cri-
minalitate, a început să se dezvolte o componentă distinctă în crimi-
nologie - educaţia criminologică.
Deşi nu sînt autosuficiente, acţiunile educative constituie un factor
puternic de prevenire a criminalităţii, mai ales mulţumită posibilităţii de
a forma necesităţi psihologice morale la membrii societăţii.

S ecuritatea criminologică
Preocuparea de securitatea sa este esenţială individului, deoarece
ea constituie o condiţie indispensabilă existenţei.

Definiţie
Securitatea criminologică constituie starea obiectivă în care
nimen i nu poate sau nu vatămă în mod criminal interesele legî time
ale unei persoane sau ale unui grup de persoane rup, societate,
stat, alianţă de state etc.).

115
 Securitatea, sub toate manifestările sale, inclusiv securitatea cri-
minologică, face parte din valorile fundamentale şi au o importanţă
majoră, a căror protecţie este garantată de stat. Totuşi, starea de se-
curitate criminologică este una relativă, deoarece nu exista o stare de
securitate în care să lipsească, cu desăvîrşire, riscuri, pericole şi
ameminţări criminale. în acelaşi timp, eforturile anticrimă ale statului şi
societăţii pot conduce la crearea unei stării de lucruri în care oamnii se
simt realmente protejaţi de criminalitate. i
Asigurarea securităţii criminologice reprezintă activitatea organe lor
competente ale statului, a persoanelor şi societăţii orientată spre
atingerea nivelului maxim posibil de protecţie a intereselor persoanei,
societăţii şi statului de pericolul criminalităţii.
Termenii de securitate criminologică şi de asigurare a securităţii
criminologice includ nu numai definirea caracterului acestei activităţi, ci
şi a scopului (rezultatului) - starea de securitate criminologică a
obiectului respectiv, adică crearea unor condiţii de viaţă mai puţin
primejdioase pentru persoane, organizaţii, societate şi minimizarea
consecinţelor criminalităţii.
Noţiunile de securitate criminologică şi asigurarea securităţii cri-
minologice sînt specificate prin intermediul altor noţiuni-cheie, cum ar fi:
obictul securităţii criminologice, riscuri, pericol criminogen, ameninţări
criminale, interese criminale, interese legale, valori sociale, mod de viaţă,
protecţie, securitate, subiect al asigurării securităţii criminologice etc.
Obiectul securităţii criminologice îl constituie valorile sociale vitale,
ordinea de drept, interesele, drepturile şi libertăţile, viaţa şi sănătatea
persoanei.
Pericole pentru securitatea criminologică reprezintă totalitatea
factorilor care pun în pericol interesele persoanei, societăţii sau ale
statului (criminalitatea sub toate formele sale, ansamblul de cauze şi
condiţii care o determină şi care creează un pericol criminal real sau
potenţial asupra obiectelor securităţii criminologice).
Subiecţi ai asigurării securităţii criminologice sînt toate elementele
structurii sociale: statul, reprezentat de puterile legislativă, executivă şi
judecătorească; organele autoadministrării locale; cetăţenii; organizaţiile
obşteşti; serviciile private de propecţie, pază şi securitate care participă
activ la asigurarea securităţii criminologice.

116
 Sistemul de asigurare a securităţii criminologice reprezintă totalitatea
subiecţilor asigurării securităţii criminologice şi măsurilor politice,
juridice, organizaţionale, economice, ştiinţifice, informaţionale etc.
orientate spre menţinerea securităţi criminologice socialmente
acceptabile, inclusiv asigurarea financiară, tehnico-materială etc. a
acestor măsuri.
Scopul asigurării securităţii criminologice constă în crearea şi
menţinerea unui nivel socialmente acceptabil şi maxim posibil al se-
curităţi criminologice în condiţiile sociale concrete.
Activitatea de asigurare a securităţii criminologice include totalitatea
măsurilor, precriminale şi postcriminale (economice, politice, juridice,
organizaţionale, informaţional-anaiitice) care ţin de:
• apărarea (protejarea şi contracararea) contra activităţilor cri-
minale care pun în pericol drepturile şi interesele legitime ale
persoanei, societăţii şi statului;
• prevenirea ameninţărilor şi riscurilor criminale, pentru a asi-
gura o stare socialmente acceptabilă de securitate criminolo-
gică;
• reacţia adecvată la apariţia pericolelor criminale şi în situaţiile
în care stărea socialmente acceptabilă de securitate crimino-
logică se înrăutăţeşte;
• înlăturarea şi minimalizarea consecinţelor criminale.
Apărarea membrilor societăţii a căzut dintotdeauna atît în sarcina
instituţiilor sociale, cît şi în cea a indivizilor înşişi (legitimă apărare saiji
măsuri de precauţie).
Definiţie
Securitatea criminologică privată constituie starea obiectivă în
care nimeni nu poate sau nu vatămă în mod criminal interesele
legitime ale unei întreprinderi, instituţii, organizaţii sau ale unei
persoane particulare datorită măsurilor private luate în acest sens.

Partajarea acestei sarcini a variat continuu, însă delimitarea ei a fost

întotdeauna clairă, din raţiunea de a reglementa exact relaţiile sociale.
Demarcarea p xoprietăţii, înălţarea gardurilor, instalarea lacăte

117
lor, întreţinerea dinilor şi multe altele au constituit măsuri individuale de
asigurare a securităţii criminologice. în mod firesc, s-au dezvoltat
activităţi profesionale private de oferire a serviciilor sau mijloacelor de
protecţie împotriva atentatelor criminale.
în secolul al XX-lea, această activitate a cunoscut o extindere
enormă, iar astăzi, în multe ţări, efectivele lucrătorilor din domeniu
depăşesc cu mult numărul poliţiştilor. Activitatea de securitate cri-
minologică privată nu se reduce la crearea de obstacole fizice în faţa
eventualelor atentate criminale, ci cuprinde şi măsuri de influenţare a
modului de gîndire al indivizilor, care vor fi completate cu altele noi, pe
măsura dezvoltării cunoaşterii criminologice şi celei ştiinţifice în general.
Securitatea criminologică privată include următoarele direcţii
de activitate:
• producere a echipamentelor de pază (alarme, zăbrele, lacăte,
safeuri, aparate de electrocutare, substanţe lacrimogene etc.);
• pază a unor obiecte (imobile şi mobile);
• producere, furnizare şi gestionare de echipamente de supra-
veghere (video, audio, de deplasare etc.);
• pază de corp;
• formare a abilităţilor de autoprotecţie (de luptă, educaţie cri-
minologică sub aspect antivictimal, psihologică etc.);
• formare a orientărilor noncriminale (de exemplu, programe de
educare etică a angajaţilor companiilor în vederea excluderii
actelor de corupţie).
Securitatea criminologică privată este asigurată fie de către în-
suşi beneficiar, fie de către profesionişti particulari sau agenţii specia-
lizate. La rîndul ei, asigurarea individuală poate fi personală (încuietori,
gratii etc.) sau profesională (subdiviziuni specializate sau angajaţi proprii
în cadrul companiilor).
Actualmente, capătă o amploare crescîndă utilizarea detectorului
de minciuni (poligrafului) în asigurarea securităţii criminologice private
şi această tendinţă se va accentua, dată fiind siguranţa rezultatului, în
condiţii de folosire facilă şi cheltuieli accesibile unui număr considerabil
de beneficiari.

118
 întrebări de recapitulare -------------------------------------
<2> Ce este reacţia socială la criminalitate?
<$> în ce constă modelul represiv de reacţie socială la criminalitate?
0 în ce constă modelul preventiv de reacţie socială la criminalitate? <2> în
ce constă modelul curativ de reacţie socială la criminalitate? <2> în ce
constă modelul educativ de reacţie socială la criminalitate? <$> în ce
constă securitatea criminologică, scopul, obiectul şi subiecţii ei?
<S> Ce deosebeşte şi care sînt direcţiile de activitate ale securităţii
criminologice private?

Lectură aprofundată ---------------------------------- - -----

ffl Valeriu Bujor, Octavian Bejan, Sergiu Ilie şi Sergiu Casian, Ele- ^ mente
de criminologie, Editura „Ştiinţa”, Chişinău, 1997, p. 56-71.
£3 Valeriu Bujor şi Octavian Bejan, Cu privire la esenţa crimei şi
pedepsei, în „Pedeapsa ca formă a răspunderii juridice şi rolul ei
în societatea de tranziţie”, Chişinău, 2002.
03 Octavian Bejan şi Valeriu Bujor, Interes şi crimă, Chişinău, 2004.
ffl Octavian Bejan, Dicţionar de criminologie, Chişinău, 2009, articolul
„Reacţia socială la criminalitate”, „Prevenirea criminalităţii”,
„Criminologie clinică”, „Educaţie criminologică” etc.
ffl Octavian Bejan, Conceptul de politică criminologică, Legea şi viaţa,
anul 2008, nr. 8.
ffl Octavian Bejan, Concepţie criminologică privind sistemul activităţii
practice anticrimă, Legea şi viaţa, anul 2010, nr. 9.
ffl Octavian Bejan, Principiul de acţiune şi funcţia socială a pedepsei
penale, Revista de criminologie, drept penal şi criminalistică,
anul 2004, nr. 1-2.
ffl Octavian Bejan, Valeriu Bujor, Elemente de teoria securităţii
criminologice private, Institutul de Ştiinţe Penale şi Criminologie
Aplicată, Chişinău, 2014.
ffl В.Г. Бужор, Криминология и основы предупреждения
преступлений, Измаил, 2005, р. 8-13.
ffl М. Бабаев, В. Бужор, К вопросу об обеспечении криминоло-
гической безопасности, Закон и жизнь, anul 2003, nr. 1.
118