UNIVERSITATEA DANUBIUS

FACULTATEA DE DREPT
ANUL II
SEMESTRUL I
CRIMINOLOGIE - TEMA 1
STUDENT CHITU CRISTI CATALIN

CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE CRIMINOLOGIEI

1. Evoluţia criminologiei
Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor
comunităţi umane arhaice. Cuvîntul criminologie este compus din 2 cuvinte –
crimen – care înseamnă ştiinţa ce studiază fenomenul criminal şi logos, care
înseamnă ştiinţă, termenul respectiv fiind utilizat pentru prima dată în 1879 de
către Topinard.

Unii autori consideră că utilitatea acestui termen nu poate să aibă loc decît odată
cu constituirea criminologiei ca ştiinţă, lucru care s-a produs în 3 etape:

a) I etapă, care este marcată de activitatea lui Cesario Embrosso, care, în

1876 publică lucrarea „Omul delincvent”, unde susţine că găseşte un model al
infractorului descriindu-l ca pe o fiinţă predestinată să comită crime datorită
unor stigmate (semne) fizico-psihice înnăscute.

b) II etapă, se caracterizează prin activitatea profesorului de drept şi

sociologie Enrico Fairy, care, în lucrarea sa din 1881, analizează rolul factorilor
sociali în geneza criminologiei.

c) III etapă este marcată de activitatea magistratului Rafaello Garafalo, care

se evidenţiază prin lucrarea „Criminologia”, apărută în 1885, moment în care se
consideră apariţia criminologiei ca ştiinţă.

Criminologia este o ştiinţă socială autonomă, auxiliară ştiinţei penale, cu

caracter pluridisciplinar, care studiază starea, structura, dinamica, cauzele şi
condiţiile socio-umane ale criminalităţii, elaborînd modele cauzale şi soluţii de
intervenire preventive contra crimei şi criminalităţii, conform realităţii existente,
în interesul societăţii.

Pinattel defineşte criminologia ca fiind studiul ştiinţific al omului delincvent şi

al delictului. Astfel el consideră că criminologia este ştiinţa complexă despre
om, care studiază cauzele comportamentului său anti-social.

Criminologia ca ştiinţă, examinează:

 Reacţia socială contra criminalităţii;

 Investigarea metodelor şi procedeelor de prevenire şi combatere a crimei
şi criminalităţii;
 Apărarea socială împotriva crimei.

În documentul celui de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea

delicvenţei (Havanna 1990) este formată următoarea definiţie a criminologiei:
este o disciplină care analizează cauzele infracţiunii şi factorii ce influenţează
apariţia fenomenului infracţional, propune totodată şi realizează unele strategii
globale pentru obţinerea unui mecanism de protecţie şi intervenirea preventivă
corespunzătoare realităţii şi nevoilor sociale.

2. Obiectul criminologiei
Avînd în vedere importantele acumulări ştiinţifice care au avut loc în domeniul
criminologiei, precum şi problematica majoră analizată de pe poziţiile
teoretice ale acestei discipline, considerăm că obiectul de studiu al criminologiei
include:

1. Criminalitatea ca fenomen social – ca orice fenomen social,

criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi funcţii proprii, distincte
calitativ de cele ale elementelor componente. De asemenea, se face
distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi legală.

 Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune

totalitatea faptelor penale săvîrşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă
de timp determinată.
 Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate
sistemului justiţiei penale şi înregistrate ca atare.
 Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-
au pronunţat hotărîri de condamnare rămase definitive.

1. Infracţiunea – ca element component al sistemului, infracţiunea

reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional.
 2. Infractorul – este persoana care, cu vinovăţie, săvîrşeşte o faptă
sancţionată de legea penală.
Din punct de vedere criminologic, conceptul de infractor are o semn
ificaţie complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl
determină pe om să încalce legea.
3. Victima – lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa
unei relaţii complexe între făptuitor şi victimă, constatîndu-se că, în
producerea actului infracţional, contribuţia victimei nu poate fi
exclusă,aceasta avînd şi un rol în producerea şi consumarea infracţiunii.
4. Reacţia socială împotriva criminalităţii – includerea reacţiei sociale în
obiectul de studiu al criminologiei este determinat de necesitatea stabilirii
nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracţional şi la
tendinţele sale evolutive. Sesizarea inadvertenţelor (greşelilor) permite
elaborarea unor studii utile atît nivelului instituţionalizat al politicii
penale, cît şi persoanelor implicate în acţiunea concretă de prevenire şi
combatere a criminalităţii.

3. Sistemul criminologiei
Sistemul criminologiei cuprinde următoarele elemente:

 crima ca fenomen social (criminalitatea), esenţa şi legităţile ei de

manifestare în societatea umană;
 cauzalitatea, adică fenomenele şi factorii ce determină crima ca fenomen
social;
 consecinţele sociale ale criminalităţii
 crima ca faptă socială;
 personalitatea criminalului;
 mecanismul actului infracţional (criminal);
 cauzele săvîrşirii infracţiunii şi factorii, circumstanţele ce favorizează
săvîrşirea ei;
 victimologia;
 metodologia cercetării criminologice;
 bazele analizei criminologice;
 prognozarea criminologică;
 măsurile sociale şi speciale de control asupra criminalităţii.

Sistemul criminologiei se caracterizează, ca şi orice alt sistem, prin trei trăsături

principale:

 existenţa a două sau mai multe elemente componente;

 elementele componente se află în interconexiune şi interdependenţă;
 elementele componente formează оn ansamblu o formaţiune absolut nouă
din punct de vedere calitativă.
Deosebim sistemul ştiinţei şi disciplinei criminologiei. Problemele generale şi
speciale, teoretice şi aplicative, fenomenologice, metodologice şi metodice care
constituie obiectul şi domeniul de cercetare al criminologiei, fiind indisolubil
legate între ele, alcătuiesc în ansamblu sistemul ştiinţei criminologiei. Sistemul
criminologiei este bine structurat şi consolidat.

În literatura de specialitate se propun şi alte divizări metodologice ale

criminologiei. Astfel, conform unor opinii, sistemul criminologiei se formează
în baza obiectului de cercetare al acestei ştiinţe şi al nivelului de generalizare a
informaţiei ştiinţifico-practice.

După nivelul de generalizare, în doctrina de specialitate se evidenţiază Partea

generală şi Partea specială a criminologiei, alţi autori afirmînd că criminologia
ca ştiinţă s-ar împărţi în criminologie generală, specială (sectorală), teoretică şi
clinică.

 Criminologia generală care studiază elementele de bază ale infracţiunii,

cum ar fi: geneza infracţiunii, clasificare faptelor anti-sociale, geneza
infractorilor, istoria criminologiei, şcolile criminologice, etc.
 Criminologie specială – cuprinde caracteristica criminologică şi măsurile
de prevenire şi combatere a anumitor tipuri infracţionale. Criminologia
specială se ocupă cu studiul următoarelor tipuri infracţionale:
criminalitatea violentă, criminalitatea contra proprietăţii, criminalitatea în
domeniul economiei, etc.
 Criminologia teoretică, este o ramură a criminologiei, care nu se
confundă cu criminologia generală; ea studiază anumite teorii, curente sau
şcoli criminologice, cercetîndu-le şi analizîndu-le la un nivel foarte
aprofundat.
 Criminologia clinică este o ramură predominant aplicativă, care are
misiunea de a efectua examene complexe ale criminalului, în urma cărora
se stabileşte diagnosticul privind cauzele comiterii infracţiunii şi apoi se
face un pronostic asupra probabilităţii săvîrşirii de noi infracţiuni sau
vizînd corectarea criminalului, prescriindu-i-se tratamentul cel mai
potrivit, şi reintegrarea socială a acestuia.
 Criminologia aplicată, fiind o ramură a criminologiei generale, aceasta
se ocupă de studiul şi profilaxia unor tipuri de infracţiuni cu rezonanţă,
cum ar fi: corupţia, violurile, omorurile la comandă, etc.
 Criminologia dinamică
 Criminologia empirică
 Criminologia restaurativă