Capitolul III.

ORGANIZAREA CERCETĂRII
INFRACŢIUNILOR
§ 1. Noţiunea, situaţiile şi sarcinile organizării cercetării infracţiunii
Cercetarea infracţiunii ca proces de stabilire a adevărului în cazul penal, ca una din
variantele activităţii umane de cunoaştere, este subordonată legităţilor generale ale
dezvoltării procesului de cunoaştere de la fenomenul (actul ilicit) spre esenţa lui, de la
semnele exterioare şi relaţiile faptului concret spre cunoaşterea relaţiile interioare, de
profunzime. Această activitate specifică de cercetare şi descoperire a infracţiunilor, de
identificare şi reţinere a infractorilor, de stabilire prin probe a vinovăţiei acestora, ca
activ itate prealabilă judecăţii, este necesară pentru combaterea promptă şi fermă a
infracţiunilor, precum şi pentru prevenirea lor, scopul imediat şi de perspectiv ă al
procesului penal19.
Stabilirea faptului infracţiunii şi cunoaşterea lui, adică a evenimentului infracţional,
se realizează, de regulă, prin acumularea de informaţii. Informaţia în sens criminalistic
trebuie înţeleasă ca un complex de dale emanate de conştiinţa persoanelor implicate în
infracţiunea săvârşită sau care cunosc despre aceasta ca fiind martori sau victime ale
infracţiunii. Sarcina ofiţerului de urmărire penală constă în căutarea şi perceperea acestor
date despre infracţiunea concretă, documentarea lor procesuală şi utilizarea pe parcursul
cercetării cauzei în scopul stabilirii adevărului obiectiv.
Obţinerea informaţiei iniţiale despre infracţiunea comisă sau în faza de pregătire. de
fapt, este începutul activităţii de cercetare a ofiţerului de urmărire penală.
Referitor la organizarea cercetării infracţiunilor, trebuie de avut în vedere că aceasta
prezintă o formă specifică, deosebită de activ itate umană a persoanelor împuternicite cu
investigarea, descoperirea şi prevenirea actelor ilicite. Despre necesitatea includerii
problemei organizării cercetării în metodica criminalistică în diferite perioade s-au
pronunţat renumiţii savanţi R.Bclkin, A.Vasiliev, A.Larin, S.Mitricev. I.Panleleev.
N.Selivanov şi alţii'5.
Vorbind despre această problemă, R.Belkin a indicat patru niveluri de organizare a

19
Drept procesual penal Igor Dolea. Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi şi alţii. Ed. a 3-a. revăzută şi
completată. Chişinâu, 2009. p.409.
" Белкин RC. Курс советской криминалистики. T.Ii. Частные криминалистические теории.
Москва, Академия МВД СССР, 1978. с.364-365: Васильев А.Н. Проблемы методики
расследования отдельных видов преступлений. Москва: Пзд-во Московского Университета.
1978. с.54-55: Митричев С.П. Методика расследования отдельных видов преступлений. Москва:
ВЮЗИ, 1970, с.7; Ларин А.М. Проблема общей методики расследования в структуре советской
криминалистики Методика расследования преступлений. Москва. 1976. с.22; Пантелеевы И.Ф.
Методика расследования преступлений. Москва, ВЮЗН. 1975: Селиванов Н.А. Сущность
методики расследования и се принципы Соц. законность. 1976. №5. с.61-64.'

54
cercetării infracţiunilor.
In primul rând, a fost menţionat nivelul superior de organizare a cercetării, care are ca
obiect cercetarea ea formă specifică a activităţii sistemului organelor împuternicite de
aceasta - organelor de urmărire penală.
Al doilea nivel de organizare îl constituie organizarea cercetării infracţiunilor ca
funcţie de bază a organelor de urmărire penală dintr-un minister, departament.
Al treilea nivel de organizare a fost numit organizarea cercetării unui act infracţional
concret.
Şi al patrulea nivel - organizarea efectuării unei acţiuni de urmărire penală sau a unei
măsuri organizaţional-tehnice în cadrul unei cauze concrete .
Din toate aceste niveluri enumerate de organizare a cercetării, după părerea prof.
R.Belkin. pe care o susţinem, numai al treilea nivel poate fi atribuit la metodica
criminalistică, deci. cu organizarea cercetării actului infracţional de anumit gen este
preocupată doar metodica criminalistică.
Referitor la celelalte niveluri de organizare a cercetărilor, se poate spune că ele ţin de
tezele generale ale tacticii criminalistice.
Organizarea cercetării actului ilicit concret se prezintă ca un complex de decizii şi
activităţi procesuale, tactice şi organizaţionale care au drept scop depistarea şi colectarea
probelor necesare cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii, identificarea
făptuitorului şi stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia.
Sub aspect criminalistic, organizarea cercetării trebuie înţeleasă ea o activitate a
ofiţerului de urmărire penală (procurorului), care este direcţională spre stabilirea tuturor
circumstanţelor infracţiunii săvârşite, acumularea probelor faptei comise, contracarării şi
cercetării infracţiunii. Aceasta înseamnă organizarea optimală a muncii ofiţerului de
urmărire penală, ordonarea ei, acumularea informaţiei despre cazul infracţional,
dispunerea forţelor şi a mijloacelor intr-un anumit sistem, precum şi realizarea procesului
ca atare de stabilire a adevărului, obiectiv care vizează dosarul în cauză.
După cum se ştie. procesul de cercetare a oricărei infracţiuni se organizează de către
ofiţerul de urmărire penală sau procuror în baza informaţiilor primare sau materialelor
din dosarul special, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, ale
tezelor ştiinţifice şi recomandărilor elaborate de criminalistică. în acest sens. se respectă
o anumită coerenţă logică a operaţiilor de gândire şi a acţiunilor, aplicând formele care ne
asigură, pe calea cea mai organizată, soluţia optimă.
5,1
Белкин P.C. Курс советской криминалистики. T.ll. Частные криминалистические теории,
с.364-365.
în procesul de cunoaştere, atât de imperios pentru cercetarea infracţiunilor, acelaşi rol
important îl joacă conştiinţa şi subconştiinţa. gândirea în imagini şi gândirea logică a
ofiţerului de urmărire penală. La soluţionarea problemelor complicate şi foarte
complicate, gândirea în imagini conduce des spre soluţia corectă, fundamentată din punct

55
de vedere ştiinţific sau intuitiv, iar gândirea logică ajută la tragerea concluziilor
argumentate.
Activitatea ofiţerului de urmărire penală sau a procurorului presupune realizarea unui
sistem raţional de decizii procesuale, tactice şi organizatorice, de acţiuni de urmărire
penală şi dc măsuri speciale de investigaţii în scopul îndeplinirii cât mai eficiente a
sarcinilor legislaţiei penale, ale justiţiei şi asigurării intereselor ordinii de drept şi a
securităţii interne a statului. Aceste decizii şi acţiuni ale organului de urmărire penală sau
ale procurorului au atât un caracter procesual, cât şi nonprocesual (tactic sau
organizatoric).
Unitatea lor constă în faptul că atât deciziile şi acţiunile procesuale, cât şi cele
nonprocesuale sunt orientate spre îndeplinirea sarcinilor urmăririi penale şi spre
soluţionarea altor probleme ce stau în faţa organelor de drept (judiciare). Diferenţele
constau în aceea că deciziile şi acţiunile procesuale, precum şi cele nonprocesuale, au
baze diferite şi îşi găsesc expresie în forme diferite. Astfel, dacă primele se bazează pe
norme concrete ale legislaţiei penale şi ale celei pro- cesual-pcnale, care îşi găsesc
reflectare în documentele procesuale din dosar, cele din categoria a doua se bazează pe
diferite recomandări ale teoriei şi practicii organelor de drept, pe instrucţiuni, pe norme
de etică şi pe experienţă proprie a lucrătorilor acestor organe.
în materialele dosarelor penale, de regulă. îşi găsesc reflectare doar rezultatele
deciziilor şi acţiunilor procedurale ale ofiţerului de urmărire penală, procurorului, iar
celelalte date obţinute in urma activităţii speciale de investigaţii se consemnează în
materialele curente, în dosarele de evidenţă specială sau rămân în afara lor.
Deciziile şi acţiunile cu caracter procesual, care intră in organizarea cercetării
cauzelor penale, sunt: pornirea cauzei penale, ca urmare a constatării infracţiunii; luarea
măsurilor de contracarare în raport cu persoanele bănuite. învinuite sau cu cele reţinute;
realizarea unor acţiuni aparte de urmărire penală (iniţiale, de neamânat sau ulterioare),
orientate spre obţinerea probelor; identificarea şi ascultarea martorilor, a victimelor, a
persoanelor bănuite sau învinuite; formularea şi punerea sub învinuire a persoanelor
respective, verificarea probelor obţinute ş.a.
Deciziile şi acţiunile cu caracter nonprocesual, care, de asemenea, intră în
organizarea cercetării infracţiunilor, sunt: obţinerea, acumularea şi aprecierea informaţiei
despre infracţiune; elaborarea versiunilor de urmărire penală şi de investigaţie specială;
planificarea cercetării sau a măsurilor speciale de investigaţie; realizarea interacţiunii şi a
coordonării: analiza materialelor obţinute şi controlul asupra activităţii desfăşurate.
Caracterul specific al apariţiei cauzelor penale determină sistemul organizării tuturor
acţiunilor de investigare a cauzei respective. Consecutivitatea, orientarea, volumul şi
conţinutul acţiunilor de urmărire penală şi al celor speciale de investigaţie la faza iniţială
de cercetare sunt determinate de particularităţile pe care le au situaţiile de urmărire
penală. în contextul de faţă. ele ar putea fi formulate astfel: sunt sau nu identificaţi
infractorii; s-au realizat sau nu. înainte de pornirea cauzei penale, acţiuni speciale de

56
investigaţie a infracţiunii constatate: săvârşirea infracţiunii este sau nu legată cu victime,
cu prejudiciu de proporţii mari. cu aplicarea unor procedee periculoase de săvârşire a ei,
cu aplicarea armei, a mijloacelor tehnice etc.
în opinia noastră, organizarea cercetării infracţiunilor. în cea mai mare măsură
depinde de concursul de circumstanţe în momentul pornirii cauzei penale şi poate avea
următoarele variante (situaţii):
organizarea cercetării cauzei penale pornite în legătură cu reţinerea infractorilor în
momentul săvârşirii infracţiunii (in flagrant); organizarea investigaţiei asupra
cauzei penale pornite pe baza materialelor speciale de investigaţie;
organizarea cercetării cauzei penale pornite pe baza materialelor disjunse din alte
dosare;
organizarea investigării cauzei penale pornite în urma constatării infracţiunii
săvârşite, când făptuitorul nu este cunoscut.
Pentru primele trei situaţii este caracteristic faptul că persoanele bănuite. învinuite
sunt cunoscute chiar din momentul pornirii cauzei penale. De obicei, ele sunt şi reţinute
sau arestate. în astfel de situaţii, de la începutul cercetării există posibilităţi pentru
organizarea şi desfăşurarea acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor speciale de
investigaţie concrete, orientate spre identificarea, confirmarea şi ridicarea probelor
suplimentare de săvârşire a infracţiunii (infracţiunilor) de către persoanele date. iar în
unele cazuri, chiar prin participarea lor nemijlocită. Acţiunile speciale şi de urmărire
penală se punctează şi se realizează în raport cu persoanele concrete care au o relaţie cu
infracţiunea cercetată.
După părerea noastră, primele sarcini de organizare a cercetărilor în cele trei situaţii
arătate sunt: definirea corectă a complexului de acţiuni de urmărire penală pentru
identificarea, confirmarea şi ridicarea probelor infracţiunii; aplicarea oportună a
măsurilor de contracarare, care nu ar da posibilitate infractorilor să se eschiveze de
urmărirea penală şi de judecată, dar care nu ar afecta stabilirea adevărului; verificarea
prin mijloace de procedură şi prin alte mijloace a probelor existente: obţinerea unor date
suplimentare despre infracţiune; realizarea unor acţiuni speciale şi de cercetare necesare
în scopul identificării şi reţinerii tuturor infractorilor participanţi la infracţiune
(infracţiuni); stabilirea relaţiilor criminale ale persoanelor bănuite. învinuite, precum şi a
locurilor de păstrare şi de comercializare a bunurilor acaparate în urma activităţilor
infracţionale etc.
Toate acţiunile menţionate pot fi realizate în cadrul unor procedee, operaţiuni sau
combinaţii tactice care sunt elaborate de criminalistică şi sunt orientate spre atingerea
scopului tactic într-o situaţie concretă de urmărire penală. însuşi caracterul procedeelor,
operaţiunilor sau combinaţiilor tactice, la faza primară de cercetare a infracţiunilor,
presupune un nivel înalt de organizare şi măsuri speciale. O formă deosebită de aşa tip de
organizare sunt grupele formate de ofiţeri de urmărire penală (procurori) şi lucrători
operativi, care participă, de obicei, la cercetarea unor infracţiuni grave sau de o

57
importanţă publică majoră.
Organizarea cercetării cauzelor penale pornite în baza constatării inopinate a
infracţiunii, când personalităţile infractorilor încă nu sunt cunoscute, are anumite
particularităţi şi aspecte dificile. In primul rând, deoarece volumul dalelor iniţiale despre
infracţiune în aceste cazuri, de regulă, este limitat, iar lista posibilelor acţiuni de urmărire
penală şi a măsurilor speciale de investigaţie nu este mare. în al doilea rând, în afară de
datele iniţiale necomplete pentru identificarea infractorilor, mai au o mare importanţă, de
regulă, şi rezultatele cercetării la faţa locului, ale audierii martorilor oculari şi victimelor.
Este absolut necesar ca examinarea la faţa locului să se desfăşoare la momentul oportun
şi in mod calitativ. Orice lacună în acest sens poate influenţa negativ rezultatele
cercetării. Oricât de abil ar fi infractorul, oricâte tertipuri ar folosi el în scopul tăinuirii
participării sale la infracţiune, totdeauna, aşa după cum demonstrează practica, el îşi lasă
amprentele sau alte urme pe anumite elemente de anturaj, pe obiectele infracţiunii, pe
materiale sau diferite locuri. De aceea, este important ca amprentele sau alte urme să fie
găsite şi fixate în mod calificat din punct de vedere procedural, după care să fie utilizate
corect din punct de vedere tactic pentru găsirea şi demascarea infractorilor.
Este evident că. fundamentarea, succesiunea, volumul şi conţinutul acţiunilor
procesuale şi ale măsurilor speciale de investigaţie în orice proces penal se determină
pornind de la esenţa şi exhaustivitatea informaţiei analizate de ofiţerul de urmărire penală
cu privire la evenimentul ilicit şi la persoanele suspectate sau implicate într-o anumită
acţiune prejudiciabilă. Organizarea cercetării cazului penal începe întotdeauna cu
studierea faptei săvârşite (materialele iniţiale, acumulate de ofiţerul de urmărire penală
sau parvenite de la organele de constatare, de activitate specială de investigaţii). La
începutul cercetării, se iau ca premisă situaţiile de urmărire penală, se elaborează
versiunile de urmărire penală, operative etc. şi în baza lor se întocmeşte planul cercetării
cazului concret.
El include asigurarea realizării acţiunilor şi măsurilor concrete schiţate, coordonarea
şi conlucrarea cu reprezentanţii altor servicii ale organelor speciale şi de drept,
departamente, instituţii, persoane fizice şi juridice. O condiţie a succesului în
descoperirea şi cercetarea oricărei infracţiuni este analiza şi controlul permanent al
activităţii de urmărire penală. Fără aceste condiţii, ca şi fără planificarea reală (oral sau în
scris) a activităţii de urmărire penală în legătură cu acţiunea prejudiciabilă, chiar şi cea
mai simplă infracţiune poate să rămână nedescoperită sau această sarcină va fi îndeplinită
cu mari dificultăţi şi întârzieri.
Cercetarea calificată a infracţiunilor presupune nu doar abilitatea în depistarea,
fixarea şi ridicarea probelor, dar şi analiza lor minuţioasă şi permanentă în scopul
obţinerii datelor suplimentare, realizarea pe baza acestora a controlului asupra lucrului
(cunoaşterea prealabilă a direcţiei cercetării, volumului şi stării lucrului la orice etapă),
luarea deciziilor întemeiate cu privire la urmărirea penală în continuare etc.

58
 Organizarea eficientă a cercetării cauzei penale totdeauna are drept scop rezolvarea
următoarelor sarcini:
• contracararea imediată a infracţiunii şi localizarea consecinţelor posibile;
• clarificarea situaţiei reale şi adoptarea la timp a hotărârilor calificate cu privire la
urmărirea penală a persoanelor concrete;
• stabilirea corectă a complexului de acţiuni procesuale necesare şi a măsurilor
speciale de investigaţie în situaţia creată:
• asigurarea rezolvării sarcinilor procedurii penale, menţinerea ordinii de drept şi
apărarea securităţii interne a statului;
• îndeplinirea măsurilor de profilaxie şi preventive în legătură cu depistarea şi
cercetarea infracţiunii concrete.
A organiza activitatea de cercetare a unui caz concret înseamnă: din momentul
obţinerii informaţiei despre o anumită infracţiune care a avut deja loc sau care se află în
curs de pregătire (conform datelor speciale de investigaţie), a elabora şi realiza un sistem
de decizii şi activităţi (organizaţionale, procesuale şi tehnice) care să asigure sarcinile
organului de urmărire penală în lupta cu criminalitatea.
Soluţionarea reuşită a acestor sarcini totdeauna depinde de anumiţi factori obiectivi şi
subiectivi. La acestea, deopotrivă cu legislaţia în vigoare, care reglementează procedura
urmăririi penale, se referă, de asemenea, organizarea la un nivel înalt a activităţii de
cercetare a infracţiunilor concrete, precum şi elaborarea şi planificarea cercetărilor.
§ 2. Elaborarea versiunilor şi planificarea cercetării infracţiunilor
Procesul de cunoaştere constă în perceperea datelor obţinute despre infracţiune, în
extragerea lor din purtătorul depistat în vederea examinării şi însuşirii ei. Aici foarte mult
depinde de cunoştinţele aflate în sistemul antrenat în cunoaştere, iar pentru examinarea
obiectivă a faptelor, intr-un anumit mod pot fi hotărâtoare cunoştinţele criminalistice,
cele de drept penal, drept procesual penal, psihologice etc.
Pornirea cauzei penale, elaborarea versiunilor de urmărire penală, realizarea
acţiunilor iniţiale de urmărire penală, planificarea, realizarea acţiunilor ulterioare de
urmărire penală şi a măsurilor speciale de investigaţie, efectuarea interacţiunii cu alte
organe de drept, precum şi cu subdiviziunile operative în scopul îndeplinirii sarcinilor
procesului penal, precum şi a atribuţiilor organului de drept toate sunt posibile numai pe
baza unor cunoştinţe profunde de specialitate şi date veridice privind infracţiunea
săvârşită, pe baza aprecierii şi utilizării lor corecte.
De operativitatea şi integritatea infonnaţiei iniţiale, obţinute din diferite surse
prevăzute de Codul de procedură penală al Republicii Moldova şi excerptate în procesul
cercetării, depinde eficienţa cercetărilor asupra unei cauze concrete.
Fireşte că, cu cât mai mare este volumul acestor date şi cu cât mai puţin timp a trecut
dc la momentul depistării infracţiunii sau obţinerii anumitor date despre sursele de
probare, cu atât mai eficient vor fi găsite soluţiile problemelor privind organizarea şi

59
desfăşurarea cercetărilor. în acest caz. un rol important îl joacă şi factori, precum
aprecierea informaţiei, dar şi desfăşurarea neîntârziată a acţiunilor iniţiale de urmărire
penală în vederea descoperirii infracţiunii. Ofiţerul de urmărire penală trebuie să depună
întotdeauna eforturi pentru a obţine volumul necesar de informaţii care vor conduce la
rezultatele maxime în realizarea acţiunilor procesuale, precum şi în desfăşurarea
cercetărilor în general. In afară de obţinerea sau acumularea informaţiei despre
infracţiune, trebuie imediat ca aceasta să fie apreciată în vederea soluţionării operative a
problemelor ce vizează depistarea, ridicarea tuturor probelor infracţiunii şi luării
deciziilor corespunzătoare.
Procesul de obţinere şi de apreciere a informaţiei se deslăşoară pe parcursul întregii
cercetări a cauzei. Studierea permanentă şi analiza informaţiei obţinute despre
infracţiune permite ofiţerului dc urmărire penală să prognozeze desfăşurarea ulterioară a
evenimentelor, să modeleze orientarea cercetării şi rezultatele posibile ale acţiunilor
procesuale şi măsurilor speciale de investigaţie. Numai pe baza datelor obţinute, a
cunoştinţelor profesionale, precum şi a experienţei personale, el este în stare să
formuleze versiuni întemeiate, ca după aceasta să le verifice prin probe adunate
suplimentar.
După cum se ştie. informaţia despre infracţiune poate fi obţinută de către ofiţerul de
urmărire penală sau poate ajunge, de asemenea, la el din diferite surse operative. în toate
aceste cazuri, este necesar a se studia cu minuţiozitate informaţia primită şi a o verifica pe
cale procedurală sau operativă. în acest scop, pot fi utilizate următoarele metode de
verificare a unei atare informaţii:
• aprecierea veridicităţii datelor obţinute în funcţie de sursă;
• identificarea coincidenţelor în informaţiile primite din diferite surse;
• stabilirea diferenţelor dintre informaţii şi a cauzelor acestor diferenţe;
• compararea datelor care vizează cauza cercetată cu datele din modelul cri-
minalistie al infracţiunilor de categoria dată;
• planificarea obţinerii datelor suplimentare.
Toate deciziile şi acţiunile ofiţerului de urmărire penală, în cauzele penale, trebuie să
se bazeze, de regulă, numai pe informaţii \erificate. Verificarea materialelor primite
despre infracţiune, după cum şi acumularea materialelor suplimentare, au ca scop
clarificarea tuturor împrejurărilor ce trebuie probate în legătură cu fapta depistată.
Pe parcursul acumulării experienţei profesionale, ofiţerul de urmărire penală îşi
formează, de regulă, anumite dexterităţi de evaluare a situaţiilor de urmărire penală, de
căutare şi depistare a probelor, de stabilire a semnelor şi a urmărilor infracţiunii
cercetate, de identificare a persoanelor implicate în fapta săvârşită, de apreciere a
relaţiilor dintre fenomene etc. Ca urmare, fiecare obiect al cercetării el îl vede prin prisma
importanţei criminalistice.
Principalele sarcini la etapa iniţială de cercetare a infracţiunilor sunt evaluarea
corectă a situaţiei de urmărire penală, elaborarea versiunilor şi planificarea cercetărilor.

60
Procesul de elaborare a versiunilor de urmărire penală începe, de fapt. odată cu obţinerea
datelor iniţiale despre infracţiune şi determinarea situaţiei concrete de urmărire penală.
Anume din acest moment începe procesul de cunoaştere în cercetare, care are caracter de
dihotomie. Pe de o parte, el constă în însuşirea de către ofiţerul de urmărire penală a ceea
ce s-a întâmplat în realitate, iar pe de altă parte - în stabilirea şi probarea împrejurărilor în
care a fost săvârşită infracţiunea, precum şi în argumentarea deciziilor şi a concluziilor
respective.
După cum demonstrează practica, ofiţerul de urmărire penală. în cazul în care
elaborează câteva versiuni de urmărire penală, deocamdată nu ştie care din ele se va
confirma. Materialul acumulat dc el permite la un moment dat diferite explicaţii şi
presupuneri, însă uneori se întâmplă că unica versiune, rămasă după excluderea
celorlalte, încă nu este suficient argumentată. Stabilirea (argumentarea) anumitor factori
veridici poate avea loc numai după confirmarea lor în urma realizării acţiunilor de
urmărire penală corespunzătoare sau a măsurilor speciale de investigaţie.
începând cercetarea cauzei, ofiţerul de urmărire penală trebuie, mai întâi de toate, să
dispună de anumite date referitor la infracţiunea săvârşită şi să le dea acestora o apreciere
juridică respectivă. în cazul in care el este convins că a fost comisă o infracţiune. urmează
să răspundă la următoarele întrebări: ce fel de infracţiune a fost săvârşită, când. unde,
cine este sau poate fi infractorul, care ar putea fi versiunile potrivite, care ar fi
modalitatea optimă de verificare a versiunilor ctc.
Soluţionarea tuturor acestor probleme depinde in mare măsură de volumul şi de
caracterul informaţiei iniţiale obţinute. De aceea, elaborarea versiunilor generale de
urmărire penală în diferite situaţii care apar în procesul cercetării infracţiunilor are
anumite trăsături specifice.
De exemplu, în cauzele penale precedate de o activitate specială de investigaţie,
munca organului de urmărire penală se prezintă ca o continuare logică a activităţii
subdiviziunilor operative respective. Elaborând versiunile posibile în aceste cazuri,
ofiţerul de urmărire penală, desigur, nu poate să nu ţină cont de ceea ce au realizat deja
lucrătorii operativi. De aceea, la studierea şi analiza datelor existente, este absolut
necesar ca, în primul rând, să se vadă care versiuni au fost verificate în mod operativ, ce
rezultate a dat verificarea, la ce concluzii au ajuns lucrătorii operativi în priv inţa
componentelor infracţiunii săvârşite şi a persoanelor implicate în ea etc.
în cazurile în care în procesul verificării operative s-a reuşit să se obţină anumite date
veridice din care se poate trage o concluzie clară despre componentele infracţiunii
săvârşite, despre împrejurările cele mai importante în care a fost ea comisă şi despre
persoanele implicate în ea, de obicei, nu v a mai fi necesar să se verifice din nou
versiunile care au fost deja cercetate în procesul activităţii operative şi nu s-au confirmat.
în asemenea cazuri, dc regulă, se propune o versiune de urmărire penală generală care
coincide prin conţinut cu ultima concluzie la care au ajuns lucrătorii operativi.
Fireşte, aceasta nu înseamnă că materialele precedente vor fi folosite ca adevăr

61
incontestabil. în toate cazurile, ofiţerul de urmărire penală este obligat să studieze şi să
analizeze datele care stau la baza concluziilor operative corespunzătoare în privinţa
obiectului de cercetare. Mai contează din ce surse a fost obţinută informaţia şi dacă
aceasta merită încredere. Este necesar, de asemenea, să se aprecieze critic dacă
concluziile operative sunt suficient de întemeiate în privinţa conţinutului infracţiunii,
personalităţii vinovaţilor şi altor împrejurări care urmează a fi stabilite la prima fază.
Desigur, sunt posibile şi astfel de cazuri în care pot fi propuse şi verificate câteva v
ersiuni generale de urmărire penală. Este vorba de cazurile în care, din anumite motive,
examinarea unor versiuni operative, care permit mai multe interpretări ale esenţei
evenimentului sau faptei cercetate, nu a fost dusă până la
capăt sau au apărut contradicţii însemnate între datele obţinute în urma efectuării
acţiunilor procesuale şi a măsurilor speciale de investigaţie. Acest fapt mai poate fi. de
asemenea, condiţionat de necesitatea codării (legalizării) forţelor şi mijloacelor operative
ale organelor speciale.
O altă particularitate a elaborării versiunilor de urmărire penală. în cauzele penale
care au fost precedate de o activitate specială de investigaţie, constă in aceea că toate
problemele ce vizează elaborarea versiunilor de urmărire penală trebuie soluţionate în
baza datelor obţinute pe cale operativă. în această ordine de idei. mai trebuie remarcat
faptul că la elaborarea versiunilor de urmărire penală şi la identificarea tuturor faptelor
care urmează a fi verificate pe parcursul cercetării, trebuie permanent să se respecte
conspirativitatea. Conducându-ne de cerinţele conspirativităţii, la o examinare logică a
datelor de care dispune ofiţerul de urmărire penală, trebuie de decis nu numai dacă
acestea merită a fi crezute şi dacă ele sunt suficiente pentru a putea formula în baza lor o
propunere privind evenimentul cercetat, dar şi de avut grijă permanent ca verificarea
versiunii respective de urmărire penală să nu conducă cumva la decodarea mijloacelor şi
forţelor operative. Dacă nu este o asemenea garanţie, elaborarea şi verificarea versiunii
respective de urmărire penală trebuie să fie amânată pentru mai târziu.
O particularitate a cercetării cauzelor penale, care nu au fost precedate de măsuri
speciale de investigaţie, constă in faptul că volumul datelor iniţiale de care dispune
ofiţerul de urmărire penală la momentul elaborării versiunilor generale de urmărire
penală poate fi destul de mic. De aceea, o problemă spinoasă care apare, de regulă, la
elaborarea versiunilor în aceste cazuri este aprecierea faptului dacă informaţia existentă
este suficientă pentru întemeierea unei anumite versiuni generale.
Soluţia corectă a acestei probleme depinde în mare măsură de împrejurările concrete
ale cauzei penale. însă. pe de altă parte, există şi anumite principii generale, a căror
respectare permite evitarea greşelilor la soluţionarea problemei date. Ţinând cont de
prevederile din Codul de procedură penală, precum şi de recomandările din literatura de
specialitate, se poate trage următoarea concluzie. Pentru a considera veridice datele
iniţiale de care dispune ofiţerul de urmărire penală şi pentru a întemeia pe baza lor o
versiune a infracţiunii cercetate, este necesar: în primul rând, existenţa unei fapte

62
deosebit dc periculoase pentru societate; în al doilea rând, trebuie de avut date care ar
demonstra că fapta cercetată conţine semnele infracţiunii prevăzute de articolul respectiv
al Codului penal; în al treilea rând, trebuie de avut date privind lipsa unor împrejurări ce
ar împiedica cercetarea versiunii respective.
Examinând faptele pe care s-ar putea întemeia o v ersiune referitoare la comiterea
unei infracţiuni, e necesar de ţinut cont că ele trebuie să mărturisească nu numai că
acţiunea sau inacţiunea prevăzută dc legea penală prezintă un anumit pericol pentru
societate, dar şi că ea a fost săvârşită în mod premeditat, iar în unele cazuri, chiar cu
anumite scopuri şi având anumite consecinţe.
Deseori, in practica de urmărire penală, stabilirea intenţiei şi a scopului acţiunilor
infractorilor prezintă dificultăţi serioase, pentru că persoanele care au săvârşit aceste
infracţiuni periculoase, de regulă, îşi ascund cu multă prudenţă intenţia acţiunilor lor. De
aceea, la elaborarea versiunilor este necesar de analizat minuţios toate împrejurările în
care a fost comisă infracţiunea. Concluzia privind intenţia şi scopul infracţiunii poate fi
trasă numai în baza tuturor împrejurărilor stabilite.
La soluţionarea acestei probleme este necesar ca. mai întâi, să se analizeze dacă o
anumită împrejurare care urmează a fi stabilită are suficienta explicare în versiunile
generale de urmărire penală propuse. în afară de aceasta, trebuie să se mai ţină cont şi de
alt fapt. După cum demonstrează practica de urmărire penală, la elaborarea mai multor
versiuni de cercetare, diferenţa dintre ele deseori constă în explicarea diferită a unei sau
altei împrejurări ale cauzei penale (de exemplu, latura subiectivă, scopul, orientarea
infracţiunii etc.).
După elaborarea versiunilor generale de urmărire penală, iar uneori chiar în procesul
alcătuirii lor, mai pot fi propuse şi unele versiuni particulare, a căror verificare va permite
examinarea mai deplină şi multiaspectuală a unor circumstanţe aparte ale infracţiunii
cercetate.
în unele cazuri, versiunile particulare sunt propuse mai ales pentru identificarea unor
circumstanţe aparte, care caracterizează infracţiunea (conţinutul concret al acţiunilor
infractorilor: cauza nemijlocită care a condus la urmări periculoase; timpul şi locul
comiterii faptei periculoase pentru societate; modul şi mijloacele de săvârşire a
infracţiunii etc.), pentru depistarea persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii sau
pentru stabilirea gradului de vinovăţie a lor.
în calitate de temei pentru elaborarea unor versiuni particulare referitoare Ia
infracţiune servesc, de obicei, datele noi. necunoscute mai înainte, care se acumulează pe
parcursul cercetării, sau unele materiale ce reflectă în mod contradictoriu unele
împrejurări.
Pentru obţinerea datelor suficiente care ar permite elaborarea unor versiuni de
urmărire penală întemeiate despre persoanele implicate în săvârşirea infracţiunii
cercetate, mai ales în situaţiile în care cauza penală este pornită asupra unui eveniment

63
sau a unei fapte care conţine semne ale infracţiunii, este extrem dc important ca, mai întâi
de toate, să se realizeze, la momentul oportun şi în mod calificat, acţiunile necesare
iniţiale de urmărire penală şi măsurile speciale de investigaţie, apoi şi cele ulterioare.
O condiţie importantă a soluţionării corecte a problemei privind descoperirea
potenţialilor vinovaţi de săvârşirea infracţiunii este examinarea tuturor datelor de care
dispune ofiţerul de urmărire penală. în toată integritatea lor. în acest caz, trebuie să se ia
în calcul absolut toate datele de care dispune ofiţerul de urmărire penală şi care indică
apartenenţa la grup şi trăsăturile individuale ale subiectului infracţiunii. Acestea pot fi
date care arată că vinovaţii de infracţiune trebuie căutaţi într-o anumită localitate, intr-un
anumit grup de populaţie, printre persoanele cu anumite semne indiv iduale etc. Este
necesar, de asemenea, să se ţină cont şi de alte împrejurări ce caracterizează infracţiunea:
caracterul obiectului asupra căruia a fost săvârşit atacul, timpul, locul şi modul de
săvârşire a infracţiunii, apartenenţa obiectelor şi a instrumentelor depistate la locul
infracţiunii etc.
Toate versiunile de urmărire penală propuse trebuie verificate în mod scrupulos.
Versiunile care nu rezistă pe parcursul verificării, sunt excluse. Versiunile care nu
contrazic datele noi, obţinute mai târziu, se precizează, se completează cu un conţinut
nou. procedându-se astfel până se ajunge la o argumentare suficientă ce confirmă
prezenţa sau absenţa faptei periculoase pentru societate, vinovăţia unor anumite
persoane, care au săvârşit fapta cercetată şi toate celelalte împrejurări necesare pentru
soluţionarea corectă a cauzei penale.
Pe baza versiunilor de urmărire penală înaintate se realizează planificarea cercetărilor
penale. Această activitate creativă se bazează pe materialele obţinute de la serviciile
corespunzătoare operative sau pe rezultatele acţiunilor de urmărire penală realizate la
etapa iniţială a cercetării, precum şi pe experienţa proprie a ofiţerului de urmărire penală.
în acest sens, planificarea este punctul de pornire şi de orientare, mobilizator şi
organizator în activitatea ofiţerului de urmărire penală la cercetarea infracţiunii.
Planificarea este un gen de activitate raţională (un proces), care constă în stabilirea
sarcinilor cercetării cauzei concrete. în elaborarea unui sistem optim, argumentat din
punct de vedere ştiinţific, de acţiuni concrete, menit să asigure verificarea versiunilor de
urmărire penală propuse vizavi de cauza penală cercetată. De fapt. planul poate fi
considerat ca o soluţie tactică fonnalizată a cauzei penale57.
Experienţa demonstrează că trăsăturile specifice ale cercetării unor cauze penale
constau în faptul că, în cazul anumitor erori de planificare sau în cazul neîn- deplinirii la
etapa iniţială a acţiunilor de urmărire penală necesare sau a măsurilor speciale de
investigaţie, în general, poate fi pierdută posibilitatea realizării acestora, pentru că
infractorii şi complicii lor pot întreprinde măsuri de distrugere a urmelor, de tăinuire a
consecinţelor acţiunilor criminale etc.
Цветков С И. Криминалистическая теория тактических решений. Москва. 1992, с.

64
123-127.
Toate acţiunile de urmărire penală necesare şi măsurile speciale de inv estigaţie pot fi
realizate eficient numai prin planificarea reală şi orientată în fiecare caz concret, precum
şi prin aplicarea consecventă a acestui plan în viaţă. O asemenea planificare trebuie să fie
bazată pe principiile individualităţii şi dinamismului, elaborate de criminalistică.
In literatura criminalistică şi în practică sunt cunoscute două tipuri de planificări ale
cercetărilor infracţiunilor: planificarea cercetării în cauzele penale în general şi
planificarea unor acţiuni de urmărire penală separate5*. Această teză nu constituie o
excepţie chiar şi în cele mai simple cauze penale.
Planificarea cercetărilor în cauzele penale în general se realizează întotdeauna pe
baza datelor despre infracţiune, despre autorii ei şi despre împrejurări obţinute atât pe
cale procedurală, cât şi pe cea operativă. Procesul de planificare a cercetării infracţiunii
începe cu momentul în care au fost obţinute materiale sau informaţia iniţială despre
infracţiune şi se termină prin încheierea cercetărilor cauzei. Pe parcursul cercetărilor,
planul poate fi în orice moment completat, modificat, rectificat, ţinându-se cont de datele
noi. acumulate în urma activităţii procesuale şi speciale de investigaţie.
Planificarea cercetării cauzei penale în general are următoarele elemente con-
stitutive:
• studierea tuturor datelor disponibile despre infracţiune:
• clarificarea direcţiei şi concretizarea sarcinilor de cercetare;
• stabilirea cercului de acţiuni de urmărire penală şi de măsuri speciale de
investigaţie asupra cauzei;
• stabilirea succesiunii, a termenelor, a locului şi a executorilor acţiunilor
procesuale planificate, precum şi a măsurilor speciale de investigaţie;
• coordonarea chestiunilor care implică eforturi conjugate ale subdiviziunilor
operative, de urmărire penală, iar uneori şi de altă natură;
• întocmirea şi aprobarea planului în scris al cercetării.
Deşi elementele constitutive ale procesului de planificare, enumerate mai sus, sunt
strâns legate, totuşi, fiecare din ele se caracterizează printr-o anumită independenţă şi are
trăsături specifice.
înainte de pornirea cauzei penale sau de determinarea sarcinelor pentru cercetare,
ofiţerul de urmărire penală trebuie să studieze mai întâi atent toate materialele
disponibile în vederea obţinerii unei informaţii depline cu privire Ia infracţiunea
depistată şi autorii ei virtuali. Stabilirea direcţiei şi concretizarea sarcinilor de cercetare
presupune clarificarea subiectului asupra căruia au fost orientate
" Якунин М.И. Основы планирования и организации расследования государственных
преступлений. Москва: Высшая школа, 1975; Ларин А.М. Расследование по уголовному делу.
Планирование, организация. Москва: Юрид. лит., 1970 и лр.
nemijlocit acţiunile infractorului, caracterul obiectelor de atac criminal, precum şi
clarificarea faptelor şi a împrejurărilor care urmează a fi stabilite pe parcursul cercetării,

65
ţinându-se cont de specificul cazului concret.
După stabilirea direcţiei şi după concretizarea sarcinilor de cercetare a infracţiunii
depistate, ofiţerul de urmărire penală trebuie să planifice acţiunile de urmărire penală şi
măsurile speciale de investigaţie necesare. Primele sunt orientate spre obţinerea probelor
infracţiunii, spre legalizarea datelor operative, spre codarea forţelor şi mijloacelor
operative, iar cele din urmă servesc ea sprijin esenţial la căutarea argumentării judiciare.
Ia stabilirea persoanelor vinovate de infracţiune, la identificarea locului de aflare a lor şi
la soluţionarea altor sarcini ale organelor de drept.
Sarcina principală a cercetării totdeauna este obţinerea probelor judiciare legale care
confirmă că persoana concretă a săvârşit fapta ilegală, ale căror semne au fost
identificate. în afară de aceasta, se mai soluţionează, de asemenea, sarcini de contracarare
a activităţii ilegale a infractorului descoperit şi se identifică mai deplin faptele săvârşite
de el. în aceste cazuri trebuie să se ţină cont de faptul că. în cadrul elaborării versiunilor,
la etapa iniţială de cercetare nu se poate întotdeauna clarifica suficient toate faptele şi
împrejurările activ ităţii criminale a infractorului identificat. Aceste sarcini pot fi
soluţionate deplin doar pe parcursul cercetării cauzei penale.
Practic, în toate cauzele penale, la etapa iniţială de cercetare trebuie să se planifice şi
să se realizeze. în primul rând: reţinerea şi arestarea infractorului, în dependenţă de
pericolul lui social: percheziţiile la domiciliu şi la locul de muncă al acestuia;
percheziţiile la domiciliu sau la locul de muncă al persoanelor la care infractorii pot
păstra bunurile sau valorile dobândite pe cale ilegală, mijloacele de săvârşire a
infracţiunilor; audierea bănuiţilor. învinuiţilor: audierea martorilor oculari la infracţiune
şi a victimelor; ridicarea obiectelor şi documentelor necesare: examinarea materialelor
ridicate; dispunerea expertizelor corespunzătoare etc.
Pentru a obţine rezultate calitative în procesul urmăririi penale, nu este suficient doar
de stabilit seria de acţiuni de urmărire penală şi de măsuri speciale de investigaţie, care
sunt necesare la examinarea unei cauze penale concrete, dar trebuie de le adus pe toate
într-un anumit sistem, de stabilit termenele concrete, timpul şi locul realizării acestora şi
persoanele responsabile de executarea lor. în funcţie de situaţiile de urmărire penală care
se schimbă permanent, termenele şi executorii acţiunilor planificate pot fi corectaţi pe
parcursul cercetărilor.
Pentru a întocmi un plan de cercetare detaliat şi întemeiat a cauzei penale, ofiţerul de
urmărire penală trebuie să cunoască, în cele mai mici detalii, materialele obţinute în
procesul efectuării acţiunilor iniţiale de urmărire penală şi măsurilor speciale de
investigaţie sau materialelor dosarului special.
La pornirea cauzei penale in legătură cu reţinerea inopinată a infractorului la locul
comiterii infracţiunii, ofiţerul de urmărire penală este în posesia doar a unui minimum de
date despre bănuit, despre modul de activitate şi viaţă a lui. precum şi despre modul de
săvârşire a infracţiunii, iar datele privind împrejurările pregătirii şi săvârşirii
infracţiunilor, despre existenţa unor complici şi alte date care ar avea importanţă pentru

66
examinarea cauzei lipsesc sau sunt insuficiente. In aceste cazuri, la etapa iniţială,
bănuitul, de regulă. încearcă să ascundă caracterul adevărat al acţiunilor sale şi nu doreşte
să-i numească pe complicii la infracţiune. Uneori, la săvârşirea infracţiunii, unele
persoane se folosesc de mijloace de mascare. distrug urmele care ar putea servi ca probe
pentru identificare şi chiar fug de la locul infracţiunii.
In asemenea cauze este necesar a se planifica şi a se realiza următoarele acţiuni
procesuale: cercetarea la faţa locului; audierea bănuitului reţinut; audierea martorilor
care au asistat la comiterea infracţiunii; percheziţia la domiciliul şi la locul de muncă al
infractorului, al complicilor şi al rudelor; interceptarea comunicărilor; examinarea
instrumentelor şi a obiectelor infracţiunii, care au fost ridicate, precum şi a locurilor în
care au fost ascunse; dispunerea expertizelor respective, precum şi verificarea
persoanelor bănuite conform datelor de evidenţă criminalistică.
Planificarea in cauza penală pornită in baza dosarului special, de regulă, este
precedată de alcătuirea planului de realizare a materialelor speciale de investigaţie.
Această muncă, de obicei, este îndeplinită de către ofiţerul de urmărire penală şi
lucrătorul operativ, care urmează să participe la realizarea materialelor dosarului special.
în aceste cazuri, planul conţine acţiunile de urmărire penală şi măsurile cu caracter
operativ, care vizează asigurarea realizării eficiente a datelor operative şi, în special, sunt
indicate: persoanele care urmează a fi reţinute sau arestate; locul, timpul şi alte
împrejurări şi condiţii de efectuare a măsurilor planificate; locurile concrete care v or fi
supuse percheziţiei, cu detalizări vizând obiectele, valorile şi actele care trebuie căutate şi
ridicate; numele martorilor care vor fi citaţi de urgenţă pentru audiere şi formularea
problemelor şi a împrejurărilor care vor constitui obiectul audierii: denumirea măsurilor
speciale de investigaţie care vor fi realizate în scopul îndeplinirii eficiente a acţiunilor de
urmărire penală iniţiale şi ulterioare: numele persoanelor care participă la realizarea
măsurilor planificate: momentul începerii operaţiunilor tactice; numele executorilor şi al
conducătorilor operaţiunii: modul de legătură intre grupele operativ e de cercetare; alte
chestiuni. în acelaşi timp se stabilesc şi măsurile de asigurare a codării surselor operative
de informare despre activitatea criminală.
Pentru îndeplinirea eficientă a sarcinilor de cercetare a unor cauze, este foarte
important ca infractorul să fie prins in flagrant delict. Aceasta va da nu doar posibilitatea
de a obţine probe directe şi incontestabile de vinovăţie, dar va mai asigura. de regulă, şi
codarea sigură a forţelor şi mijloacelor operative ale organelor speciale. Măsurile
orientate spre capturarea infractorului in flagrant delict trebuie planificate şi realizate în
momentul săvârşirii infracţiunii sau imediat după aceasta, când unele obiecte sau urme
ale infracţiunii pot fi lângă bănuit sau pe el.
După realizarea dosarului special, pe baza analizei minuţioase a materialelor
operative despre activitatea criminală a infractorului sau a unei grupe de persoane,
precum şi a rezultatelor acţiunilor iniţiale de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală
alcătuieşte un plan desfăşurat al cercetării cauzei penale. In afară de supoziţiile apărute în

67
procesul activităţii operative, in el trebuie să fie formulate, de asemenea, versiunile de
urmărire penală care derivă din materialele etapei iniţiale de cercetare, măsurile de
verificare a lor, persoanele responsabile de îndeplinirea celor planificate şi termenele de
executare.
La etapa ulterioară de cercetare a infracţiunilor, situaţia de urmărire penală se poate
complica simţitor în urma faptului că pol fi depistate mai multe acte infracţionale
săvârşite de bănuit, învinuit sau pot fi identificaţi şi atraşi la răspundere penală mai mulţi
infractori în aceeaşi cauză. în legătură cu ce volum de informaţie probatorie şi orientativă
se măreşte brusc, pentru că această informaţie poate fi veridică sau dubioasă şi cere
verificare minuţioasă. Anume la această fază apare necesitatea stringentă de a aplica
metode speciale de muncă informaţională şi analitică.
Munca informaţională şi analitică la cercetarea infracţiunilor constă în adunarea,
păstrarea, sistematizarea şi analiza informaţiei probatorii şi orientative în scopul luării
unor decizii procesual-penale, de drept penal şi tactice care să fie optime pentru situaţia
de urmărire penală dată, precum şi in scopul asigurării activităţii organului de urmărire
penală şi a organelor speciale de investigaţie care urmează să interacţiuneze. Conţinutul
principal al interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu lucrătorii operativi la depistarea
şi cercetarea activităţii infracţionale este, de asemenea, legal anume de munca
informaţională şi analitică in cauza concretă, precum şi de luarea deciziilor operative şi
oportune.
De efieienţa muncii informaţionale şi analitice depind deciziile tactice luate de
ofiţerul de urmărire penală. Soluţionarea eficientă la etapa ulterioară a cercetării
infracţiunii permite:
• cercetarea sub toate aspectele a infracţiunii săvârşite, identificarea şi atragerea la
răspundere penală a tuturor persoanelor v inovate;
• asigurarea plenitudinii şi obiectivităţii cercetării;
• economisirea forţelor şi mijloacelor organelor de drept;
• identificarea operativă a făptuitorilor şi organizatorilor activităţii criminale;
• stabilirea prejudiciului cauzat şi recuperarea acestuia;
• evitarea comiterii unor noi infracţiuni.
Anume de aceea se consideră că munca informaţională şi analitică a ofiţerului de
urmărire penală este baza pregătirii şi realizării acţiunilor ulterioare de urmărire penală şi
a măsurilor speciale de investigaţie.
După cum se ştie. urmărirea penală poate ti organizată şi efectuată pe cauza concretă
de unul sau mai mulţi ofiţeri de urmărire penală.

§ 3. Organizarea şi efectuarea cercetării de eătre un singur ofiţer

de urmărire penală
Cercetarea multor cauze penale se efectuează pe deplin de către un singur ofiţer de
urmărire penală. El primeşte în producere cauza respectivă sau porneşte urmărirea penală

68
după înregistrarea sesizării privind comiterea infracţiunii şi verificarea informaţiei, în
cazul prezenţei indicilor infracţiunii. Potrivit prevederilor Codului de procedură penală,
el de sine stătător efectuează acţiunile de urmărire penală necesare descoperirii şi
urmăririi infracţiunii, fixării probelor care confirmă sau infirmă săvârşirea actului ilicit
de persoana concretă, ia măsuri de asigurare a acţiunii civile sau a unei eventuale
confiscări de bunuri dobândite ilicit etc.
Pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu, ofiţerul de urmărire penală, care cercetează
cauza de unul singur, poartă răspunderea personală deplină. Aşadar, în cadrul urmăririi
penale, el ia în mod independent hotărârile prin care dispune asupra acţiunilor procesuale
sau asupra măsurilor speciale de investigaţie, cu excepţia cazurilor când legea prevede
încuviinţarea, autorizarea sau confirmarea de către procuror, ori. după caz, de către
judecătorul de instrucţie.
Cercetarea cauzei penale de către un singur ofiţer de urmărire penală nu poate fi
înţeleasă în modul că el este obligat să efectueze toate acţiunile de urmărire penală şi alte
operaţii tehnice, legate de acestea, numai personal.
La început, acest lucru este practic imposibil. De exemplu. în unele situaţii, în
procesul cercetării apare necesitatea de a efectua concomitent diferite acţiuni procesuale
sau paralel unele şi aceleaşi acţiuni, cum ar fi ascultarea unor martori, efectuarea mai
multor percheziţii etc.
Ofiţerul de urmărire penală care cercetează cauza, bineînţeles, participă numai într-o
acţiune. Celelalte acţiuni pot fi efectuate din numele lui (însărcinarea lui) de către alţi
ofiţeri de urmărire penală sau lucrători operativi. Mai mult ca atât. chiar la efectuarea
unei acţiuni de urmărire penală, cum ar fi percheziţia sau cercetarea la faţa locului,
ofiţerul de urmărire penală nu poate acţiona de unul singur. In aşa situaţii, el poate
antrena specialişti, alţi ofiţeri de urmărire penală sau lucrători operativi la efectuarea unor
acţiuni, iar în afara teritoriului său. ofiţerul de urmărire penală poate delega efectuarea
unor acţiuni de urmărire penală altor organe de urmărire penală, care. în conformitate cu
prevederile art.258 CPP, sunt obligate să execute aceste delegaţii în termen de cel mult
10 zile.
De obicei, după efectuarea acţiunilor iniţiale pe cauza penală pornită, ofiţerul de
urmărire penală purcede la analiza materialelor obţinute şi elaborează versiunile
respective, în baza cărora se planifică cercetarea cauzei.
Cercetând cauza de unul singur, in planul cercetării, ofiţerul de urmărire penală
trebuie să divizeze acele acţiuni pe care le va efectua personal, pe care le va delega altor
organe de urmărire penală sau cine va fi atras ca specialist sau lucrător operativ la unele
acţiuni de urmărire penală.
Antrenarea altor organe, ofiţeri dc urmărire penală sau specialişti trebuie coordonată
cu conducătorii respectivi, care vor îndeplini misiunile procesuale încredinţate la
efectuarea unor acţiuni de urmărire penală pe cauza cercetării. Pentru soluţionarea
corectă a sarcinilor urmăririi penale, toate activităţile de cercetare trebuie planificate şi

69
dirijate de ofiţerul de urmărire penală care cercetează cauza respectivă. Poruncind
anumite acţiuni de urmărire penală pentru efectuarea de către alţi ofiţeri sau organe de
urmărire penală, el este obligat să nominalizeze concret care sunt acţiunile ce urmează a
fi efectuate, sarcinile acestora, locul şi termenii îndeplinirii, iar în unele situaţii, şi
probele care pot fi utilizate.
in cazul în care ofiţerul de urmărire penală antrenează specialişti, alţi ofiţeri sau
lucrători operativi la efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, aceştia toţi trebuie
instructaţi ca să cunoască in detaliu la ce vor participa, care este locul, rolul fiecăruia,
procedeele, mijloacele şi metodele îndeplinirii misiuniii poruncite.
O condiţie primordială a interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu alţi re-
prezentanţi ai organelor de urmărire penală sau ai serviciilor speciale de investigaţie este
asigurarea acestora cu informaţia necesară pentru îndeplinirea operativă şi calitativă a
sarcinilor poruncite. în acest scop se practică informarea în limitele posibile a
partenerilor din cauza penală, cu condiţia confidenţialităţii (nedivulgării) secretelor
urmăririi penale.
Pe parcursul cercetării infracţiunilor apar div erse situaţii, uneori destul de com-
plicate după caracterul şi natura lor. analiza şi aprecierea cărora impune ofiţerul de
urmărire penală care investighează cauza respectivă la luarea unor decizii tactice,
procedurale şi organizatorice optime. Corespunzător situaţiilor apărute se modifică şi
sarcinile urmăririi penale. Toate acestea trebuie menţinute sub control şi dirijate personal
de către ofiţerul de urmărire penală în producerea căruia se află cauza penală respectivă.
Anume el are obligaţia de a menţine relaţiile lucrative cu toţi ceilalţi reprezentanţi ai
interacţiunii pentru a efectua la timp modificări necesare in planul cercetării cauzei
penale în dependenţă de situaţiile apărute şi alte circumstanţe. Despre schimbările
intervenite sau efectuate, ofiţerul de urmărire penală trebuie să informeze persoanele cu
care interacţionează la cercetarea cauzei.
In acelaşi timp, organizarea cercetării cauzei penale presupune şi evidenţa, analiza şi
controlul (autocontrolul) activităţilor efectuate în scopul descoperirii infracţiunii
concrete. Analiza şi controlul permanent al activităţilor efectuate disciplinează ofiţerul
de urmărire penală şi alte persoane cu ajutorul cărora el cercetează cauza, permiţând să
depisteze la timp lacunele şi greşelile urmăririi penale, precum şi să le înlăture tară
întârziere.
Ca rezultat al efectuării acţiunilor de urmărire penală sau al măsurilor speciale de
investigaţie, se acumulează permanent diverse date. informaţii cu caracter probator sau
informativ. Aceste date, informaţii nu pot fi menţinute în memoria ofiţerului de urmărire
penală. Ele trebuie fixate, prelucrate, păstrate şi utilizate la cercetarea şi descoperirea
infracţiunii respective, folosind anumite forme, procedee, metode şi mijloace tehnice
pentru evidenţa informaţiei. Această activitate, de asemenea, ţine de obligaţia ofiţerului
de urmărire penală care cercetează cauza de unul singur.
Cel mai simplu procedeu de evidenţă a informaţiei acumulate pe cauza cercetată este

70
concentrarea acesteia într-un dosar (mapă) special şi studierea sistematică a acesteia în
scopul utilizării ei pe parcursul cercetării. Acest procedeu de evidenţă poate fi utilizat cu
succes la cercetarea cauzelor simple, când volumul informaţiilor acumulate este redus.
La cercetarea cauzelor penale mai complicate, când la răspunderea penală se atrag
mai multe persoane, se stabilesc mai multe episoade infracţionale sau se cercetează mai
multe infracţiuni săvârşite de un grup de infractori, este necesară organizarea evidenţei
informaţiilor (materialelor cauzei) în formă scrisă. Practica cunoaşte astfel de forme ca:
conturile personale ale bănuiţilor (fişe). învinuiţilor, martorilor, victimelor, precum şi ale
corpurilor delicte, ridicate de la faţa locului, la reţinerea infractorilor, la percheziţii,
ridicări de obiecte şi documente sau prezentate organelor de urmărire penală de către
unele dintre persoanele amintite (martori, bănuiţi, învinuiţi etc.). O altă formă este
evidenţa după episoadele infracţionale sau infracţiunile săvârşite.
Ca o particularitate a evidenţei informaţiei pe cauză penală servesc diverse scheme,
schiţe şi diagrame, care reflectă legăturile dintre infractori şi infracţiunile sau episoadele
infracţionale săvârşite de către ei. In afară de acestea, corn ingă- tor se ev idenţiază toate
legăturile infracţionale, precum şi locul fiecărui infractor în ierarhia criminală,
consecutivitatea comiterii infracţiunilor sau a episoadelor infracţionale ilicite.
In cazul în care cercetarea cauzei se efectuează de un singur ofiţer de urmărire penală,
acesta va organiza şi efectua toată activ itatea procesuală întru acumularea probelor,
percepând nemijlocit toate probele, dar şi va analiza materialele cauzei, efectuând, în
acelaşi timp. simultan şi personal, evidenţa informaţiei probante după una din formele,
metodele şi procedeele reflectate mai sus.
Pentru cercetarea cu succes a oricărei cauze penale, ofiţerul de urmărire penală are
nevoie nu numai de cunoştinţe teoretice aprofundate, dar şi de autoorgani- zare,
autodisciplină de nivel înalt şi autocontrol sistematic (zilnic, săptămânal, lunar etc.).

§ 4. Organizarea şi efectuarea cercetării de către mai mulţi

ofiţeri de urmărire penală
îndeplinirea reuşită a sarcinilor ce stau în faţa organelor de urmărire penală nu este
posibilă tară perfecţionarea metodelor de organizare a activităţii lor. Una din aceste
metode este cercetarea cauzelor complicate sau de mari proporţii de către mai mulţi
ofiţeri de urmărire penală (grup de ofiţeri). Această posibilitate este prevăzută în art.256
CPP RM.
Metoda de cercetare a cauzelor penale de către mai mulţi ofiţeri de unnărire penală
reduce termenii de cercetare, care indubitabil influenţează şi calitatea ultimei. întrucât
majoritatea acţiunilor necesare se desfăşoară operativ, concomitent sau paralel. Dar
reducerea termenilor nu este unicul factor care creşte calitatea investigării în cadrul
utilizării metodei cercetării de un grup de ofiţeri de urmărire penală. Aici, înainte de
toate, trebuie menţionată posibilitatea de utilizare concomitentă a cunoştinţelor,
abilităţilor şi trăsăturilor indiv iduale ale mai multor ofiţeri de urmărire penală ce

71
lucrează asupra unui caz. Mai mult decât atât, în cadrul metodei de grup. cercetarea poate
fi efectuată simultan în mai multe direcţii şi locaţii diferite. Verificarea în acelaşi timp a
tuturor v ersiunilor apărute pe cauză este cunoscută ca fiind un factor de mare importanţă
pentru descoperirea operativă a infracţiunii.
Efectuarea simultană a acţiunilor de urmărire penală în mare parte determină
rezultatul acestora, audierea paralelă a coparticipanţilor la infracţiune, de obicei, exclude
înţelegerea prealabilă, iar percheziţiile în grup creează obstacole ascunderii obiectelor şi
documentelor ce au importanţă pe cauza cercetată.
Manev rarea este o calitate indispensabilă a acestei metode de cercetare. Aceasta
presupune o utilizare eficientă a forţelor ofiţerilor de urmărire penală, care contribuie in
cea mai mare proporţie la descoperirea infracţiunilor şi identificarea tuturor
circumstanţelor care permit asigurarea elementului operativ ităţii, dar şi în cazul
necesităţii concentrării forţelor mai multor ofiţeri de urmărire penală la un oarecare
sector decisiv. Repartizarea obligaţiilor ofiţerilor de urmărire penală ce cercetează
împreună o cauză penală este necesară la toate etapele de lucru. în cadrul metodei de grup
se asigură maximal operativ itatea, caracterul deplin şi multilateral al cercetării, care
reprezintă o condiţie indispensabilă ridicării calităţii acesteia.
Metoda de grup este bine-venită în cadrul cercetării mai multor infracţiuni.
Avantajele sale influenţează nu doar rezultatele cercetării unui anumit caz. unele dintre
ele având o importanţă mult mai largă. înainte de toate, cercetarea infracţiunilor în grup
contribuie la specializarea şi ridicarea calificării tinerilor specialişti. Ca şi conducătorul
grupului, şi ceilalţi membri ai acestuia, de obicei, sunt aleşi din rândul ofiţerilor de
urmărire penală, care deja au experienţă de cercetare a acestui tip de infracţiuni.
Totodată, metoda de grup a cercetării are o însemnătate majoră şi pentru ofiţerii de
urmărire penală cu o calificare şi o experienţă mică. Lucrul de zi cu zi în grup sub
conducerea şi împreună cu ofiţerii de urmărire penală experimentaţi reprezintă pentru
tinerii specialişti o bună şcoală.
Participarea în grup îi înzestrează cu o nouă experienţă şi le fixează cunoştinţele deja
primite. Mulţi dintre ofiţerii de urmărire penală, care sistematic participă la cercetare în
grup a cazurilor complicate, cu timpul, devin maeştri adevăraţi ai activităţii de cercetare a
infracţiunilor complicate.
Sunt multe exemple ce dovedesc convingător faptul că deprinderile şi cunoştinţele
necesare pentru cercetarea cazurilor complicate se dobândesc aici mult mai repede decât
în cazurile când ofiţerul de urmărire penală neexperimentat, de sine stătător, cercetează
cazurile. Nu putem să nu menţionăm şi despre neajunsurile metodei de cercetare a
infracţiunilor în grup, unul dintre care, şi cel mai de bază, este lipsa condiţiilor spre
perceperea nemijlocită a tuturor probelor cazului, de către fiecare membru al grupului. în
cazul cercetării simple, ofiţerul de urmărire penală audiază singur toţi martorii şi

72
învinuiţii, cercetează locul faptei, corpurile delicte, documentele şi studiază toate
particularităţile infracţiunii etc. Bineînţeles că, în cazurile perceperii nemijlocite a
probelor, este mai uşor de luat o decizie corectă. Acest neajuns este agravat deseori de
crearea grupei la momentul inoportun, ca şi rezultat, o mare parte a probelor sunt colec-
tate până la crearea grupului, şi. de asemenea, mai este agravat de nestabilitatea grupului.
Totuşi, neajunsurile menţionate pot fi înlăturate dacă nu pe deplin, atunci în mare parte.
Iară să scadă importanţa metodei de cercetare în grup.
Lipsa condiţiilor spre perceperea nemijlocită în particular se compensează din contul
unei bune organizări, cu toată informaţia în cadrul grupului, şi coordonării acţiunilor
tuturor ofiţerilor de urmărire penală care participă la cercetare. Ceea ce ţine de crearea la
momentul oportun a grupului şi lipsa fluidităţii în cadrul acestuia, în mare măsură
depinde de persoana care îndeplineşte misiunea de conducător al grupului de cercetare.
Legea procesual-penaiă (arl.256 CPP), permiţând efectuarea urmăririi penale de către
mai mulţi ofiţeri de urmărire penală, a reglementat concret momentele procesuale de
bază legate de acest fapt. Acestea sunt:
1) Cercetarea cazului penal de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală (în grup)
este admisibilă pe cauze complicate sau de mari proporţii (voluminoase);
2) Decizia de formare a grupului de ofiţeri de urmărire penală îi aparţine
conducătorului organului de urmărire penală, dar cu încuviinţarea procurorului;
3) Această decizie se perfecţionează printr-o ordonanţă specială sau acest fapt poate
fi indicat în ordonanţa de pornire a cauzei penale;
4) Procurorul poate dispune efectuarea urmăririi penale pe unele cauze de către un
grup de ofiţeri din diferite organe de urmărire penală;
5) în cazul formării grupei de cercetare. în ordonanţa respectivă se indică ofiţerul
care va conduce acţiunile celorlalţi ofiţeri de urmărire penală;
6) Ordonanţa dată se aduce la cunoştinţă bănuitului. învinuitului, părţii vătămate.
părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor acestora,
explicându-li-se dreptul de a face recuzare oricărui dintre ofiţerii nominalizaţi în
acest document.
Problema formării grupului de ofiţeri de urmărire penală poate fi soluţionată numai
pornind de la situaţia concretă de urmărire penală. O atare situaţie complicată sau dc mari
proporţii se poate forma la începutul urmăririi penale, dar şi pe parcursul cercetării cauzei
concrete. în aceste situaţii, trebuie de reacţionat oportun pentru a nu pierde posibilităţile
acumulării tuturor probelor infracţiunilor. precum şi de curmare a actelor ilicite şi a
atragerii la răspundere penală a participanţilor la infracţiune.
Reglementând poziţia de bază. legea nu permite şi nici n-ar putea să permită
soluţionarea tuturor întrebărilor organizatorice şi procesuale legate de cercetarea
efectuată de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală. în legătură cu aceasta, experienţa
practică pozitivă acumulată a demonstrat că. in primul rând. trebuie de identificat în care

73
cazuri este necesară crearea grupului. Legea prevede doar în forme generale că,
cercetarea de către un grup este posibilă când cazul este complicat sau volumul este în
proporţii mari. Aceste poziţii necesită concretizare. Este cunoscut şi faptul că. la
cercetarea unui caz complicat sau de mari proporţii, ofiţerul de urmărire penală. în unele
cazuri, poate să se limiteze doar cu ajutorul lucrătorilor operativi, la trimiterea comisiilor
interogatorii etc. însă analiza practicii arată că. necesitatea cercetării dc către mai mulţi
ofiţeri de urmărire penală (de către un grup), de obicei apare în următoarele situaţii:
a) când este săvârşită o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă,
de o rezonanţă publică. La acestea se referă: infracţiunile contra păcii şi securităţii
omenirii: infracţiunile de război: infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei;
infracţiunile economice; infracţiunile contra securităţii publice şi ordinii publice;
infracţiunile săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere; infracţiunile contra
autorităţilor publice şi securităţii de stat ş.a.;
b) apariţia mai multor versiuni asupra persoanelor ce au săvârşit infracţiuni;
c) recepţionarea datelor despre diverse infracţiuni care au avut loc pe teritoriul
diferitelor localităţi, în legătură cu care apare necesitatea verificării imediate a
tuturor versiunilor şi reţinerii mai multor infractori etc.:
d) prezenţa în materialele speciale de investigaţie sau cauzei pornite a unei mari
cantităţi de episoade infracţionale legate între ele, cercetarea cărora nu este
posibilă separat. Spre exemplu, în cazurile economice de corupţie, episoadele
infracţiunilor deseori sunt strâns legate între ele;
e) cercetarea infracţiunilor cu caracter transfrontalier in care sunt implicaţi cetăţeni
din mai multe ţări etc.
Efectuarea, în aceste cazuri, a urmăririi penale de către un singur ofiţer de urmărire
penală ar duce la pierderea de timp. dezorientarea atenţiei şi forţei acestuia şi ar fi numai
în folosul infractorilor, care ar putea nimici în mare parte probele şi mulţi dintre ei ar
reuşi să se eschiveze de la răspunderea penală.
în afară de complexitatea şi proporţiile cauzelor penale, pentru cercetarea cărora se
formează grupe de ofiţeri de urmărire penală, la completarea acestora trebuie de luat în
considerare, de asemenea, experienţa profesională şi calificarea fiecărui ofiţer.
Conducătorul grupului trebuie să posede cele mai bune calităţi profesionale şi
organizatorice. Anume de el depinde distribuirea corectă a sectoarelor de lucru în grupă,
luarea deciziilor referitor la efectuarea unor acţiuni decizionale de urmărire penală şi
măsuri speciale de investigaţie, organizarea şi realizarea operaţiunilor şi combinaţiilor
tactice. Conducătorul grupului de ofiţeri de urmărire penală, de obicei, organizează şi
menţine relaţii de interacţiune cu serviciile speciale de investigaţii. în afară de aceasta, el
efectuează personal şi participă la efectuarea celor mai importante acţiuni pe cauza
cercetată.
Divizarea sectoarelor în grupă se face în corespundere cu experienţa de lucru şi
calităţile personale ale membrilor acesteia. Aşadar, unora dintre membrii grupului li se

74
încredinţează lucrul cu bănuiţii, învinuiţii şi martorii. Această direcţie de lucru în grup
prezintă o importanţă deosebită şi poate fi poruncită numai celor mai experimentaţi
ofiţeri de urmărire penală. Altă direcţie efectuarea percheziţiilor, ridicărilor de obiecte,
examinarea obiectelor şi documentelor, dispunerea expertizelor etc. poate fi încredinţată
şi ofiţerilor de urmărire penală cu un stagiu mai mic. în dependenţă de caracterul şi
particularitatea cauzei penale, situaţia concretă apărută, uneori divizarea sectoarelor
poate avea şi o altă structură.
Insă când cercetarea cauzei penale se efectuează in grup. in scopul asigurării
informaţionale a tuturor membrilor grupului, este necesar ca o persoană sau chiar şi mai
multe (cauza este destul de complicată sau voluminoasă, se cercetează zeci de episoade
infracţionale sau un grup mare de infractori) să se ocupe de evidenţa zilnică a
informaţiilor obţinute, de analiza tuturor materialelor şi informarea membrilor grupului
despre materialele obţinute. Aici se are în vedere completarea. e\ idenţa conturilor
personale ale bănuiţilor. învinuiţilor, a episoadelor infracţionale, întocmirea diverselor
schiţe, scheme sau diagrame infracţionale, în unele cazuri, când cauza cercetată nu este
atât de voluminoasă, de acest lucru informativ se poate ocupa singur conducătorul acestei
grupe.
Toate materialele, rezultatele procesuale şi operative dobândite de membrii grupului
de cercetare, zilnic, uneori imediat, trebuie raportate (prezentate) conducătorului echipei.
Numai acesta poate decide ce măsuri pot fi luate în baza noilor informaţii şi cui trebuie de
adus la cunoştinţă informaţia respectivă pe cauză, când ea poartă un caracter de noutate.
La începutul cercetării cauzei în grup, este recomandabil ca, zilnic, la sfârşitul
lucrului, toţi ofiţerii de urmărire penală care participă la cercetare să se adune pentru a
delibera pe marginea celor obţinute pe parcursul zilei. Ulterior, aceste întruniri pot avea
loc săptămânal, de obicei ia sfârşitul săptămânii, pentru a delibera în comun, a se informa
despre situaţia de urmărire penală şi planul de activitate pentru următoarea perioadă. Pe
cauzele penale de importanţă majoră sau cu rezonanţă publică, aceste deliberări pot fi
efectuate cu participarea conducătorului organului de urmărire penală sau a procurorului.
La aceste deliberări ale grupului de cercetare pot fi puse în discuţii şi analizate nu
doar rezultatele obţinute într-o perioadă de timp, ci şi neajunsurile şi greşelile în
activitatea unor membri ai echipei din rândurile ofiţerilor de urmărire penală sau
lucrătorilor operativi. Tot aici. membrii echipei de cercetare pot face schimb de
experienţă referitor la procedeele utilizate întru obţinerea rezultatelor pozitive în cadrul
acţiunilor speciale de investigaţie. De asemenea, o foarte bună metodă de acumulare a
experienţei practice pentru tinerii ofiţeri de urmărire penală constă în pregătirea şi
efectuarea unor acţiuni procesuale împreună cu colegii mai experimentaţi sau cu
conducătorul respectiv.
Pe parcursul cercetării cauzei de mai mulţi ofiţeri de urmărire penală, conducătorul
grupului poartă deplină răspundere pentru tot lucrul efectuat, inclusiv pentru neajunsurile
şi greşelile membrilor grupului. El trebuie să planifice toată activitatea grupului de

75
cercetare, consultându-se cu fiecare membru al grupului, să controleze activitatea
acestora, să fie la curent cu rezultatele şi neajunsurile fiecăruia. în acelaşi timp.
conducătorul grupului, nefiind conducător al organului de urmărire penală, nu dispune de
împuterniciri administrative, ci doar procesuale faţă de colegii de grup. Toate deciziile
procesuale pe cauza cercetată se iau de conducătoail grupului respectiv, el fiind
responsabil de activitatea în ansamblu a cercetării cauzei penale. Aceasta însă nu
înseamnă că membrii grupului sunt lipsiţi de iniţiativă. Orice propunere din partea lor
trebuie coordonată şi acceptată de conducătorul grupului de cercetare.
Fiecare ofiţer de urmărire penală, care activează în grupul respectiv, poartă
răspunderea deplină pentru sectorul încredinţat faţă de conducătorul grupului. Fiind
membru al grupului, el dispune de toate drepturile şi obligaţiunile procesuale. Toate
documentele pe cauza cercetată, membrii grupului le întocmesc din numele lor, cu
excepţia ordonanţelor de pomire a urmăririi penale, de punere sub învinuire şi
rechizitoriul, care sunt emise din numele procurorului care conduce urmărirea penală.

întrebări pentru autopregătire şi control:

1. Ce reprezintă organizarea cercetării cauzei penale?
2. Cine organizează şi cine efectuează cercetarea cauzei penale?
3. Care sunt variantele (situaţiile) organizării cercetării cauzelor penale?
4. Ce prezintă sarcinile organizării cercetării cauzei penale?
5. In ce constau particularităţile organizării cercetării cauzei penale de către un
singur ofiţer de urmărire penală?
6. Care sunt avantajele şi neajunsurile cercetării cauzei penale de către mai mulţi
ofiţeri de urmărire penală?
7. Când şi cum se formează grupul de ofiţeri de urmărire penală pentru cercetarea
cauzei penale?
8. Cum poate fi organizată activitatea grupului de ofiţeri de urmărire penală la
cercetarea unei cauze penale?

76