Apariţia şl dezvoltarea interogatoriului (audierii) în procedura judiciară penală / L.

Munteanu // Legea şi viaţa. 2005. – nr 4, pag.41;

***

În istoria apariţiei şi dezvoltării interogatoriului pot fi identificate trei etape cere

corespund tipurilor istorice respective ale procesului penal. Prima etapă este apariţia
interogatoriului drept modalitate, de stabilire a adevărului într-o dezbatere judiciară şi se
caracterizează prin lipsa unei tactici privind modul de efectuare a lui. În societatea primitivă,
fără de clase, nu exista nici o procedură de soluţionare a conflictelor apărute în cadrul
grupurilor tribale.

Dar chiar şi atunci, la soluţionarea conflictelor erau ascultate mărturiile tuturor părţilor. În
sursele antice care au ajuns pînă în zilele noastre există doar anumite indicaţii privitor la
persoanele care puteau fi martori şi la depoziţiile care meritau să fie crezute. De exemplu, într-o
culegere a lui Manu din sec. al V-lea î.e.n. este prevăzut un număr suficient de martori şi sînt
expuse în detaliu cauzele din care anumite persoane nu pot depune mărturii: "Dacă omul care a
fost chemat în judecată în calitate de reclamant în legătură cu o cauză ţinînd de proprietate nu
răspunde la întrebarea care i s-a adresat, atunci brahmanul care îl reprezenta pe rege, trebuia să
soluţioneze cauza prin audierea a cel puţin trei martori" [1, p.32-33].
Mânu afirmă: "Martorii trebuie aleşi dintre oameni ce merită încredere, dintre acei care îşi
cunosc obligaţiile şi nu manifestă lăcomie faţă de cîştig, iar restul trebuie respinşi. Capii de
familie, părinţii care au copii de sex masculin, oamenii din aceeaşi localitate, indiferent dacă
aparţin unei clase de ostaşi, de negustori sau de sclavi, au dreptul să depună mărturii, dar nu cei
care s-au nimerit în cale, cu excepţia unor cazuri de strictă necesitate [1, p.33]. Lista persoanelor
inapte de a depune mărturii este destul de mare. Nu sînt admişi spre a depune mărturii:
persoanele dominate de interes bănesc, prietenii, slugile, duşmanii, persoanele necinstite,
persoanele bolnave, capabile să comită infracţiuni. Nu poate fi chemat în judecată în calitate de
martor nici regele, nici muncitorul din clasa de jos, nici elevul, nici ascetul care s-a dezis de toate
relaţiile lumeşti, nici omul care se află în doliu, nici cel beat, nici cel alienat mintal, nici cel în
stare de furie, nici hoţul, nici cel flămînd, nici cel însetat, nici cel îndrăgostit, nici omul bătrîn,
nici copilul, nici cel care are o ocupaţie interzisă, nici omul care are o meserie crudă, nici cel cu
totul dependent.
Într-un comentariu indian la legile lui Mânu se atrage atenţia judecătorului la necesitatea de
a observa anumite semne din comportamentul martorului, din care se poate trage o concluzie
privind mărturiile false: "Acei care se plimbă dintr-un loc în altul, îşi ling colţurile gurii, au faţa
acoperită de sudoare şi mereu schimbîndu-se la culoare, acei care răspund încet, cu voce
tremurîndă şi intermitentă, mişcă din buze şi nu răspund nici cu vocea, nici cu privirea şi care
manifestă involuntar asemenea schimbări în activitatea spiritului, a corpului şi a vocii, anume
aceia sînt bănuiţi de plîngeri false sau de mărturii false" [1, p.33].
Într-o alta sursă din acea epocă - Naradele - este considerat martor mincinos acel "care este
deprimat de conştiinţa vinovăţiei sale, se uită ca un bolnav şi aleargă dintr-un loc în altul; acel
care tuşeşte fără nici o pricină, oftează, mişcă din picioare de parcă ar scrie cu ele, oftează, dă din
mîini: acel care se schimbă la faţă, faţa îi asudă, iar buzele i se usucă; acel care se uită în sus şi
prin părţi, care face multă vorbărie fără a se reţine şi, ca un om agitat, răspunde tară a fi întrebat"
[2, p.113].
Pentru a nu putea influenţa asupra judecătorilor, examinarea cazurilor în Grecia Antică
avea loc în timpul nopţii, cînd judecătorii nu puteau vedea expresia feţelor oratorilor, auzind
numai vocile acestora.
 În dreptul clasic roman nu era nici pomină de interogarea bănuitului sau a învinuitului; doar
spre sfîrşitul perioadei imperiale, cînd tortura începuse a fi aplicată ca mijloc de obţinere a
mărturiilor, interogarea acuzatului începe să fie reglementată.
A doua etapă de dezvoltare a interogatoriului se caracterizează deja printr-o anumită
reglementare. În calitate de probe legale erau folosite depoziţiile martorilor, conştiinţa
învinuitului şi jurămîntul, iar ca mijloc de obţinere a depoziţiilor era folosită tortura. Martori
puteau fi numai persoanele libere; minorii şi rudele apropiate ale învinuitului nu puteau depune
mărturii. Mărturiile sclavilor puteau fi luate în consideraţie numai dacă erau obţinute prin tortură.
Aristotel, Lisiu, Demostene şi alţi autori antici afirmau că tortura, aplicată asupra sclavilor, era
mijlocul cel mai sigur de a obţine mărturii convingătoare. Mărturiile obţinute în urma torturilor
erau înregistrate şi anexate la dosar. Plata pentru schilodirea sclavului prin tortură i se dădea
stăpînului acestuia, din contul persoanei care a pierdut procesul [3 p.27].
Încă de la Cicero încoace, părţile litigante începeau să cerceteze probele chiar în cadrul
dezbaterilor judiciare. Depoziţiile martorilor erau înregistrate în proces-verbal. Numărul
martorilor implicaţi într-o anumită cauză nu putea fi mai mic de doi. M.A.Celiţov afirmă că,
„această regulă devenise procedură canonică, iar mai tîrziu - o procedură a epocii feudale care s-
a păstrat pînă în zilele noastre în procedura engleză în legătură cu infracţiunile contra statului" [4
p.147].
Pe timpul lui Caesar, tortura era aplicată şi asupra cetăţenilor liberi care comiteau
infracţiuni contra statului. Treptat, procesul în contradictoriu a fost înlocuit prin procedura
inchizitorială ca formă de justiţie în care tortura devenise mijlocul principal de obţinere a
depoziţiilor de la învinuiţi şi de la martori.
În procedura canonică inchizitorială acuzatul se transforma din parte în proces în obiect de
cercetare, de la care, prin metodele deja cunoscute, se puteau obţine toate datele necesare.
Eforturile persoanelor care efectuau interogatoriul erau orientate spre obţinerea, orice preţ, de la
învinuit a actului recunoaşterii (regina probaţionis) care era considerat ca cea mai veridică probă
şi care excludea căutarea şi prezentarea în continuare a altor probe. Apare o artă cu totul aparte a
interogatoriului, bazată pe o psihologie primitivă: anumite expresii ale feţei, gesturile şi alte
manifestări exterioare ale sentimentelor, a căror descriere meticuloasă era trecută în procesul-
verbal, erau luate drept fapte cu valoare probatorie. Se elaborează un întreg sistem al
interogatoriului constînd din întrebări evazive şi echivoce, din întrebări care aveau pentru acuzat
un sens ascuns (ceea ce era o cursă), din întrebări la care acuzatul trebuia să răspundă printr-o
simplă negare sau afirmare, iar din conţinutul acestora era dedus răspunsul căutat.".
Acestea erau considerate întrebări cu sugestie. Fireşte, acuzatul reuşea doar foarte rar să
evite în răspunsurile sale la nenumăratele întrebări anumite contradicţii, care erau luate în calcul
ca învinuiri, şi toate acestea, însoţite de descrierea stării sale interioare, serveau ca motiv pentru
tortură.
În secolele X-XII procedura penală devine acuzatoare, acordîndu-se o importanţă tot mai
mare părţilor, care îşi exprimau oral opiniile în faţa instanţei, în forme rigide, stabilite de
cutumele feudale. Astfel, părţile conduc procedura, prezintă probele, iar hotărîrea instanţei se
adoptă în baza consideraţiilor expuse de către părţi pe parcursul dezbaterilor judiciare. Conştiinţa
acuzatului este considerată ca fiind cea mai bună probă. Martorii, care trebuiau să fie nu mai
puţini de doi, erau delimitaţi în martori care au văzut (martori oculari), care au auzit de la alţii
sau care îşi expun doar opiniile proprii. Depoziţiilor date de către martori li se acorda o
importanţă deosebită.
Tortura era aplicată asupra persoanelor bănuite de relaţii cu acei despre care exista o părere
comună negativă. Ea constituia mijlocul de bază de obţinere a depoziţiilor de la învinuit. De
exemplu, în Ordonanţa franceză de la 1498 tortura era declarată modalitate de a obţine probele
tot atît de obişnuită după cum era şi audierea martorilor sau confruntarea dintre persoane.
Articolul 113 din Ordonanţă descrie procedura torturii: tortura se efectua în prezenţa secretarului
care trebuia să înregistreze în procesul-verbal numele sergenţilor prezenţi şi ale altor persoane,
forma şi modul de aplicare a torturii, cantitatea de apă dată învinuitului, 1 repetarea torturii (dacă
aceasta avea loc), întrebările adresate învinuitului şi răspunsurile la ele, cu indicarea obligatorie a
caracterului neschimbat al acestora sau, dimpotrivă, cu indicarea modificărilor făcute. Repetarea
torturii, fără scopul de a descoperi noi dovezi de vinovăţie, nu era permisă. În ziua următoare,
după tortură, învinuitul era interogat din nou pentru a se verifica depoziţiile date pe parcursul [1
p.35].
În "Marea ordonanţă penală" a lui Ludovic XIV (1670) este reprezentat modul detaliat de
interogare a învinuitului: persoanele reţinute trebuiau audiate timp de 24 de ore. Audierea o făcea
însuşi judecătorul. Învinuiţii erau audiaţi în mod separat, iar înainte de audiere depuneau
jurămîntul. La întrebarea adresată de către judecător, învinuitul trebuia să răspundă imediat.
Audierea putea fi repetată ori de cîte ori o cerea cauza cercetată. Procesul-verbal al audierii era
citit şi confirmat de către învinuit. Această ordonanţă reglementa detaliat şi modul de realizare a
confruntării, care era considerată ca o modalitate specială de interogare a învinuitului. Dacă
probele adunate împotriva învinuitului nu erau suficiente sau dacă acesta nu-şi recunoştea
vinovăţia în pofida unor probe irefutabile, împotriva învinuitului era aplicată tortura. "În procesul
interogării, învinuitului i se puteau prezenta anumite obiecte care erau probe materiale. Nu aveau
dreptul să depună mărturii copiii de pînă la 14 ani, alienaţii mintal, surdomuţii şi oamenii "lipsiţi
de onoare". Nu puteau fi consideraţi martori deplini femeile, slugile, rudele apropiate şi
complicii. Mărturiile făcute în baza spuselor altor persoane nu erau acceptate. Schimbarea
mărturiilor în instanţă era calificată ca mărturie falsă şi atrăgea după sine pedeapsa [4 p.35].
Codicele penal de la Carol V al Sfîntului Imperiu /Roman de la mijlocul secolului al XVI-
lea ("Carolina") conţine deja anumite recomandări privind tactica interogării învinuitului.
Judecătorului i se recomandă să apeleze la un gen de întrebări care seamănă mai mult cu nişte
tertipuri sau chiar cu nişte curse. Nu se permitea ca învinuitului să i se comunice împrejurările
cazului, care îi erau cunoscute anchetei. În art.VI este indicat direct că, „cercetarea poate fi
compromisă dacă în timpul audierilor persoanei arestate sau reţinute i se va comunica
împrejurările cazului, iar apoi i se vor pune întrebări pentru a afla aceste împrejurări. Noi dorim
ca judecătorii să se ferească şi ca acest lucru să nu se întîmple cumva, nici pînă la audieri, nici în
procesul audierilor, ca ei să nu dea învinuitului asemenea indicaţii..." Pentru demascarea
învinuitului puteau fi realizate confruntări cu martorii şi puteau fi prezentate obiecte care să
joace un rol de probe materiale. Faţă de învinuit mai puteau fi aplicate diverse înduplecări
religioase, precum şi ameninţarea cu aplicarea torturii. În categoria probelor de vinovăţie intra şi
conştiinţa învinuitului, precum şi depoziţiile a doi martori credibili, care coincid în toate
amănuntele. "Dovezile puteau fi recunoscute ca fiind suficiente pentru a aplica audierea prin
tortură numai dacă ele erau depuse de doi martori buni... Dar dacă evenimentul principal al
infracţiunii a fost demonstrat numai de un singur martor bun, proba era considerată ca fiind
jumătate de dovadă ... (art.XXIII) [4 p.278].
Mai tîrziu, în locul procedurii acuzatoare, specifică societăţii feudale, vine procedura
penală de urmărire. Tortura, ca mijloc de obţinere a probelor, este anulată: în Prusia - în 1756; în
Austria - in 1776; în Bavaria - în 1806, însă, o serie de pravile germane au introdus măsuri
coercitive orientate spre obţinerea depoziţiilor de la persoana învinuită - pedepse corporale,
limitări de alimentare, de exemplu, regimul de alimentare numai cu pîine şi apă, dacă învinuitul
are un "comportament insultător", insistă în depoziţiile sale mincinoase şi nu depune mărturii
veridice. Conştiinţa celui învinuit îşi pierde statutul de altă dată de probă de bază în sistemul
probelor legale. În istoria interogatoriului începe etapa a treia.
În procedura urmăririi penale începe a se acorda atenţie tacticii dezbaterilor judiciare. Iar
dezvoltarea de mai departe a interogatoriului este legată foarte strîns de tactica anchetei
judiciare, apoi şi de tactica anchetei preliminare.
În Rusia Kieveană conflictele erau soluţionate prin duel ("pe cîmp") şi prin ordalie, adică
prin încercare cu fierul sau cu apa. Depoziţiile martorilor, numite în vechea Rusie poveste, erau
considerate ca fiind sursa principală de probe. "Russkaia Pravda" îi delimitează pe martori în
văzători (rus. vidok) şi auzitori (rus. posluh). După părerea lui S.V.Iuşkov, văzătorii sînt acei
care au văzut faptul săvîrşit, iar auzitorii - acei care mărturisesc după cele auzite [5 p.141]. Alţi
autori (V.Demcenko, N.Diuvernua, M.F.Vladimircki-Budonov) considerau că văzătorul este un
martor simplu, în sensul actual, iar auzitorul - un ajutor la care face referire reclamantul sau
pîrîtul. "Rolul procedural al acestuia din urmă este altul decît al martorului, mult mai activ", -
scrie M.A.Celiţov [4 p.642]. Auzîtorul este un martor de bună faimă care a luat parte activă la
proces împreună cu reclamantul sau cu pîrîtul, spre deosebire de văzător, care este un martor ai
faptului. Studierea articolelor din "Russkaia Pravda", în care se întîlnesc termenii văzător (rus.
vidok) şi auzitor (rus. posluh) dă posibilitate a se trage concluzia că "Russkaia Pravda" face o
delimitare între martorii oculari, care cunosc un anumit fapt, şi martorii care caracterizează
personalitatea pîrîtului. Primii sînt numiţi văzători, iar cei din urmă - auzitori.
Văzători puteau fi numai "bărbaţii liberi" şi doar în cazuri de extremă necesitate legea
admitea în proces un vechil boieresc, iar în procese nu prea mari - achiziţionarea altei persoane.
Din iniţiativa unui holop (persoană din categoria celor apropiate de sclavi, în Rusia din sec.X-
XIII) putea fi pornită procedura, însă, sentinţa nu putea fi dată numai pe baza mărturiilor depuse
de holop.
Codicele ţarist din 1550 a pus capăt experienţei cu martorii auzitori, cerînd de la martori:
„dacă nu au văzut, să nu mărturisească, iar dacă au văzut, să spună adevărul". Începe a se acorda
o atenţie mare "percheziţiei totale" care însemna o audiere a unui grup mare de vecini care îl
cunoşteau pe învinuit şi puteau să-i caracterizeze personalitatea. Învinuiţii erau interogaţi prin
violenţă, iar recunoaşterea săvîrşirii faptei era obţinută prin tortură şi prin confruntare. Acestei
modalităţi de a obţine ca făptaşul să-şi recunoască vina sînt cunoscute şi în Codicele sobornicesc
de la 1649 [1 p.37].
O variantă mai completă a regulilor procedurii de urmărire penală sînt incluse în lucrarea
Re-prezentare scurtă a procedurii, considerată ca fiind a lui Petru I şi editată ca anexă la
Regulamentul militar din a. 1716. Aici toate probele sînt clasificate în absolute şi relative. O
probă absolută era considerată recunoaşterea deplină a vinovăţiei de către acuzat: "Atunci cînd
cineva recunoaşte că este vinovat, faptul nu mai cere a fî demonstrat în continuare, pentru că
recunoaşterea proprie este cea mai convingătoare mărturie dintre cîte pot fi" [1 p.38]. Mărturiile
celui învinuit trebuie să fie complete şi depuse în mod benevol. Reprezentarea scurtă a
procedurii conţine un capitol special consacrat "interogării forţate" şi torturii: "Această
interogare se face atunci cînd cel bănuit nu-şi recunoaşte vinovăţia. Judecătorul îl întreabă şi,
prin tortură, obţine de la el adevărul şi recunoaşterea faptei". Tortura era aplicată în funcţie de
gravitatea infracţiunii săvîrşite: "în cazurile mai grave tortura este mai crudă decît în cazurile mai
uşoare". Cruzimea torturii mai depindea şi de personalitatea celui învinuit: "mai crudă pentru cei
cu corpul tare, neruşinat şi slăbănog şi mai puţin crudă pentru cei cu corpul delicat şi cu firea
onestă".
De tortură erau eliberaţi: "nobilimea, persoanele de rang înalt, persoanele mai în vîrstă de
70 de ani, minorii, femeile însărcinate. Toate aceste persoane niciodată nu sînt supuse torturii,
doar cu excepţia unor cazuri de stat şi de omor, atunci cînd există temeiuri adevărate". Tortura
putea fi aplicată şi faţă de martor, dacă acesta, "expunînd cele cunoscute, va da dovadă de
îndoială şi neclaritate ori se va schimba la faţă". În categoria probelor legiuitorul include
depoziţiile date de martori "neruşinaţi" şi "dispreţuiţi", clasificîndu-le în mai bune şi mai rele:
"un martor de sexul masculin este mai bun decît unul de sexul feminin, un nobil este mai bun
decît un sărac, un învăţat este mai bun decît un neînvăţat şi unul din lumea clericală este mai bun
decît altul din lumea laică". Reprezentarea scurtă a procedurii stabileşte numărul minim de
martori necesari pentru argumentarea unui fapt, introduce o regulă cu privire la audierea
separată, la posibilitatea confruntării martorilor pînă la depunerea mărturiilor, precum şi la
interdicţia mărturiilor auzite de la alte persoane.
Tactica interogării învinuiţilor şi a martorilor a fost expusă, într-un mod mai mult sau mai
puţin sistematizat, de către I.T.Posoşkov, care era un contemporan al lui Petru I. I.T.Posoşkov
înţelegea bine importanţa factorului surprizei în interogatoriu, necesitatea pregătirii minuţioase
către audieri şi realizarea interogatoriului între patru ochi, "într-un loc ascuns, ca în timpul
interogatoriului să nu fie prezentă nici o persoană străină şi nimeni să nu-i încurce judecătorului"
[6 p.64]. În cartea lui Posoşkov încă nu este o concepţie integrală a interogării, însă unele
recomandări privind necesitatea pregătirii minuţioase către audieri, alegerea corectă a locului
pentru audieri, audierea detaliată şi separată a persoanelor implicate în aceeaşi cauză au un
caracter tactic şi sînt bine întemeiate.
Tortura ca modalitate de obţinere a mărturiilor de la învinuiţi, în cele mai diverse şi mai
crude forme ale ei, era aplicată la mijlocul secolului al XVIII-lea, pe timpul Ecaterinei II. În a.
1762, Cancelaria secretă pentru cauzele în urmărire i-a prezentat Ecaterinei II o notă informativă
"Modul de tortură a învinuitului" în care era descrisă tehnica torturii şi procedura de înfăptuire a
ei: "Pentru tortura celor care au săvîrşit fapte criminale este amenajat un loc special care se
numeşte temniţă (rus. zastenok) şi care este îngrădit cu zăbrele şi este acoperit, pentru că la
torturi se întîmplă să asiste judecători şi secretari care înregistrează spusele celor supuşi torturii.
Decretul din a. 1742 dispune ca spusele persoanei torturate să fie "înregistrate de către judecători
fără a ieşi din temniţă. În aceeaşi temniţă este şi un stîlp de tortură. După intrarea judecătorului în
temniţă şi după discutarea întrebărilor care urmează a fi puse învinuitului, va fi adus acel care va
fi supus torturii şi gardianul îl va transmite călăului... După ce pe cel învinuit îl vor întinde pe
stîlp, îl vor bate cu biciul, îl vor întreba despre crimele săvîrşite, totul ce va spune el va fi
înregistrat în scris.
Însă dacă se va întîmpla că cel supus torturii va fi descoperit că a săvîrşit crime şi
împrejurările vor demonstra că el poate fi bănuit, dar el nu-şi va recunoaşte vinovăţia, în acest
caz pentru dezvăluirea adevărului se va proceda în felul următor: I. Într-o menghină de fier vor
prinde degetele criminalului, iar călăul va înşuruba menghina pînă cînd acela va recunoaşte
vinovăţia sau pînă cînd menghina nu se va mai putea strînge, adică şurubul menghinei nu se va
mai putea suci. 2. Punîndu-i pe cap o funie, îi vor pune căluşul şi îl vor învîrti aşa pînă cînd îl vor
apuca ameţelile; apoi îi vor tunde părul de pe cap pînă la pielea goală, iar în locul tuns îi vor
turna apă rece, picătură cu picătură, pînă cînd îl vor apuca ameţelile.
Deşi, după lege tortura este permisă numai de trei ori, dacă se va întîmpla ca la a doua sau
la a treia tortură învinuitul să-şi schimbe mărturiile, el va mai fi torturat încă de trei ori. Şi dacă
pe parcursul acestor trei torturi el va spune ceva, atunci torturile vor continua pînă cînd pe
parcursul a trei torturi el va da aceleaşi mărturii neschimbate, iar dacă îşi va schimba mărturiile,
el va mai suporta încă trei torturi. După aceasta se va proceda în acelaşi fel şi cu focul: călăul va
trage cu o mătură arzîndă pe spatele celui prins de stîlpul de tortură" [7 P.43].
Tortura ca mijloc de obţinere a mărturiilor de la cei interogaţi a fost anulată tocmai pe
timpul lui Alexandru I, în a. 1801, "dar după cum o recunoaşte M.V.Duhovski, ea mai era
aplicată pe alocuri pînă aproape de introducerea regulamentelor judiciare" [8 p.207]. Pe
parcursul unor lungi secole, au crezut în mărturiile depuse prin tortură, nedorind să înţeleagă că
durerea insuportabilă îl impunea pe om să depună mărturiile pe care le cerea judecata. "Credeau
că recunoaşterea personală a vinovăţiei de către infractor este necesară pentru demascarea
deplină a sa, ceea ce este nu numai neîntemeiat, ~ scria A.S.Puşkin, - dar şi în totală discordanţă
cu gîndirea juridică normală. Pentru că, dacă negarea făcută de către învinuit nu se lua în calcul
ca probă a nevinovăţiei sale, atunci recunoaşterea cu atît mai puţin putea fi o probă a vinovăţiei
sale." [9 p.389].
În procedura penală rusă şi Basarabeană de pînă la reforma din 1864, conştiinţa acuzatului,
de asemenea, era considerată o probă "bună" şi, în cazurile în care aceasta exista, judecata nu
mai trebuia să ţină cont de alte probe.

Referinţe bibliografice:
1. Порубов Н.И. Допрос в советском уголовном судопроизводстве. Минск.
«Вышейшая школа». 1973, р.32-33.
2. Владимиров Л.В. Учение об уголовных доказательствах. Харьков. 1983, р.113.
3. Дондашаев М.А. Свидетельские показания работ в суде Вавилона IV в. до н.э.
«Вестник уровней истории, 1968 № 1, р. 27.
 4. Чельцов - Бебутов М.А. Курс советского уголовно-процессуального
права. Т.1. Москва, 1957, р.147.
5. Юшков С.В. История государства и права СССР. Ч.I, Москва, 1947, р.141.
6. Посошков И.Т. Книга о скудности и богатстве. Москва, 1951, р.64.
7. Голунский С.А., Кареев Д.С. История суда и уголовного
процесса. Москва, 1938, р.43.
8. Духовский М.В. Русский уголовный процесс. Москва, 1910, р.207.
9. Пушкин А.С. Полн. Собр. Соч., т. 4, Москва, 1936, р.389.