Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova

UCCM

Disciplina: Criminologie

Referat
Criminalitatea:
Trăsăturile și structura ei.

A elaborat: Caliga Maria

Coordonator: A. Plop

Chişinău 2018

1
 P l a n:
Introducere
1 Noţiunea de criminalitate şi trăsăturile
criminalităţii;
2 Formele criminalităţii;
3 Indicele criminalităţii: Starea; Structura;Nivelul;
Dinamica.
4 Cauzalitatea criminalităţii.
Concluzie
Bibliografie

INTRODUCERE

2
 În calitate de fenomen social, crima (criminalitatea) poate fi definită atît din
punct de vedere calitativ, cît şi din punct de vedere cantitativ. Dezvăluindu-i
aspectul exterior, cantitativ, trebuie să menţionăm că criminalitatea este totalitatea
infracţiunilor comise pe un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă, de un număr
determinat de persoane.
În ceea ce priveşte aspectul calitativ al crimei, putem spune că "prin
infracţiune individul, realizînd interesul său egoist, nu doar încalcă legea, ca în alte
încălcări de drept. El, prin fapta sa, o neagă. În aceasta constă esenţa infracţiunii şi
distincţia sa de alte feluri de încălcări de drept" .
Prin urmare, criminalitatea exprimă atitudinea făptuitorului de negare a
relaţiilor sociale dominante în societatea dată. Criminalitatea se caracterizează prin
mai mulţi indicatori, care reflectă diverse aspecte, proprietăţi ale fenomenului în
discuţie, precum starea, nivelul, structura, caracterul, dinamica criminalităţii etc.
Starea criminalităţii nu este altceva decît situaţia criminalităţii, la un moment dat şi
pe un anumit teritoriu, privită în complexitatea sa, adică nivel, structură, caracter,
dinamică etc.

1. Noţiunea de criminalitate şi trăsăturile criminalităţii

3
 Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înţelege fenomenul
social de masă care cuprinde totalitatea infracţiunilor săvîrşite în decursul întregii
evoluţii umane sau numai în raport cu anumite civilizaţii, epoci, intervale de timp
ori spaţii geografice determinate. Din acest punct de vedere concepem noţiunea de
criminalitate în două sensuri: [1]

 Sensul larg, unde prin criminalitate în sens larg înţelegem totalitatea

crimelor comise de-a lungul întregii evoluţii umane pe întreaga suprafaţă a
globului terestru.
 Sensul restrîns, unde prin criminalitate în sens restrîns înţelegem totalitatea
crimelor săvîrşite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie
geografică determinată.

Actul criminal reprezintă, în esenţă, expresia concretă a unui ansamblu de

fapte (acţiuni şi inacţiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt
protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viaţa şi integritatea
individului, familiei, societăţii şi statului. Actele criminale comise primesc o
expresie cantitativă, numerică şi statistică, împreună îmbrăcînd haina de
criminalitate.

Criminalitatea este un fenomen social şi, la fel cu alte fenomene sociale

(fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de
fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ţine
o evidenţă strictă a criminalităţii, pe perioade de timp, pe localităţi, pe ţară, încît în
felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită
identitate şi vizibil în manifestările şi în consecinţele sociale şi individuale pe care
le produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută[2] şi
studiată.

Sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul

comportamentelor umane considerate infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca
atare, în anumite condiţii, în cadrul unui sistem (subsistem de drept) determinat,
cunoscut istoric.

Trăsăturile criminalităţii:

4
 a) Caracterul social de masă – se caracterizează printr-o totalitate de
infracţiuni, comise într-o societate respectivă, într-o perioadă de timp determinată.

b) Caracterul de fenomen uman complex – majoritatea autorilor recunosc

faptul că nu pot fi explicate comportamentele infracţionale, avînd în vedere
diversitatea modalităţilor de săvîrşire a infracţiunilor. Aici nu putem analiza doar
un factor care conduce la săvîrşirea actului ilicit, ci trebuie avute în vedere factorii
generali de mediu (sociali, biologici, psihologici, morali);

c) Caracterul evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului

infracţional, structura şi dinamica sînt diferite de la o epocă la alta, de la o o zonă
geografică la alta.

d) Caracterul anti-social, dăunător – se caracterizează prin faptul că

fenomenul criminalităţii, faptele antisociale provoacă daune destul de mari
societăţii. Crima, în esenţa sa, comportă un pericol sporit în societate, atentînd la
ordinea şi securitatea publicului.

e) Caracterul variat al criminalităţii – care derivă din varietatea

infracţiunilor încriminate prin legea penală şi varietatea formelor de exprimare
concretă a infractorilor prin infracţiunile săvîrşite. Aşa cum nu există doi indivizi
identici, tot aşa nu există două infracţiuni, chiar de acelaşi tip identice.

f) Caracterul cauzal al criminalităţii – constă în aceea că criminalitatea,

fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara unui proces
cauzal.

2. Formele criminalităţii

În teoria şi practica criminologiei un rol deosebit se atribuie cercetării

formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare,
verificare şi soluţionare judiciară. Astfel, formele criminalităţii, după aceste
criterii, sunt de cinci feluri sau nivele:

1. Criminalitatea sesizată (înregistrată) reprezintă totalitatea crimelor

(infracţiunilor) săvîrşite sau pretins săvîrşite, care sunt crime sau apar ca şi
crime şi care au ajuns la cunoştinţa sau au fost înregistrate la organele de

5
 urmărire penală. Această formă de criminalitate, de regulă, este înregistrată
la organele de poliţie, procuratură ori la instanţa de judecată – în caz de
plîngere directă – şi este cunoscută.
2. Criminalitatea descoperită reprezintă totalitatea crimelor în care autorii
sunt descoperiţi şi cunoscuţi (ori bănuiţi că sunt autorii adevăraţi).
3. Criminalitatea deferită justiţiei reprezintă totalitatea crimelor transmise
pentru soluţionare în instanţa de judecată.
4. Criminalitatea judecată reprezintă totalitatea crimelor care au fost
examinate de instanţa de judecată şi aceasta a pronunţat o hotărîre penală
definitivă. Aceste patru forme reprezintă criminalitatea relevată, aparentă sau
legală.
5. Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor
neînregistrate şi, deci, nedescoperite şi nejudecate. Acestea sunt crimele care
n-au ajuns la cunoştinţa organelor şi autorităţilor competente. Numărul
acestora este cu mult mai mare faţă de crimele înregistrate, descoperite şi
judecate.

În paralel cu cercetarea formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere,

descoperire, înregistrare, verificare şi soluţionare judiciară, criminologia cercetează
şi alte forme ale criminalităţii, ca:

 Formele criminalităţii după valorile sociale periclitate;

La o primă vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de

fapte săvîrşite, deosebite între ele prin natura şi gravitatea lor, cum sunt: omoruri,
violuri, sustrageri etc. La o cercetare mai atentă, se observă că această diversitate
de fapte penale se repartizează în anumite categorii şi grupe, după anumite criterii
obiective şi subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime destul de unitar
şi coerent.

 Formele criminalităţii după făptuitori;

Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte

este comisă de un om (sau mai mulţi oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care
este aplicată făptuitorului. În acest sens, criminalitatea nu poate fi cercetată în afara
oamenilor care au cauzat-o şi faţă de care se vor aplica pedepse, ce urmează a fi

6
executate. Aceşti oameni alcătuiesc aşa-numita populaţie penală asupra căreia îşi
concentrează eforturile forţele statului (poliţia, procuratura, justiţia etc.).

Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existenţa criminalităţii,

influenţînd starea, structura şi dinamica ei. În studiile şi cercetările criminologice
se deosebesc mai multe forme după vîrsta făptuitorilor, şi anume:

 copilăria (0-12 ani);

 adolescenţa (12-22 ani);
 tinereţea (22-35 ani);
 vîrsta adultă (35-60/65 ani);
 vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).[4]

Formele criminalităţii după gravitate.Cunoaşterea criminalităţii după gradul de

gravitate este la fel de importantă ca şi toate aspectele anterioare. În teoria
dreptului penal, ca şi în practica penală punctul de plecare îl reprezintă art. 16 din
CP al RM:[5] unde, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile
sunt clasificate în următoarele categorii:
 Infracţiuni uşoare;
 Infracţiuni mai puţin grave;
 Infracţiuni grave;
 Infracţiuni deosebit de grave;
 Infracţiuni excepţional de grave.

3. Indicele criminalităţii: starea; structura; nivelul; dynamica

În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de

bază: nivelul, structura şi dinamica.

 Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma

crimelor săvîrşite şi a persoanelor ce le-au comis, precum şi prin coeficienţi
sau indici relativi ai criminalităţii.

Menţionăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se

utilizează combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul criminalităţii.

 Starea criminalităţii reprezintă numărul infracţiunilor săvîrşite şi al

persoanelor ce le-au comis, pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp
7
 stabilită. Nivelul criminalităţii reprezintă valoarea determinată din numărul
total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp
stabilită, raportat la numărul exact de populaţie, spre exemplu la 1.000,
10.000 sau 100.000.

Alături de starea criminalităţii, o altă metodă este compararea. Compararea în

spaţiu permite compararea criminalităţii din două teritorii diferite, evaluată într-un
interval de timp stabilit. Compararea în timp constă în compararea criminalităţii,
evaluată pe un teritoriu stabilit în diferite perioade de timp.

 Starea criminalităţii, desemnează situaţia dimensională (spaţial-temporală)

a criminalităţii în societate, se utilizează şi conceptul de structură a
criminalităţii. Structura desemnează modul de organizare internă, de
alcătuire a realităţii materiale, obiective, precum şi organizarea fiecărui
element component unul faţă de altul. Dacă starea criminalităţii reprezintă
caracteristicile cantitative, atunci structura – pe cele calitative.
Structura criminalitatii este un indice calitativ-cantitativ se reprezinta in
sine
 coraportul intre diferite categorii de infractiunii clasificate in baza criteriilor
 juridico-penale si criminologice.
 Cele mai dese ori criminalitatea se structureaza dupa urmatoarele criterii:
 Dupa caracterul prejudiciabil: cele mai multe sunt infractiunile mai putin
grave
 dupa numar sunt: usoare, grave deosebit de grave si cele mai putine sunt
 exceptionale de grave.
 Dupa obiectul de atentare:
 Infractiunile contra patrimoniului, infractiuni contra sanatatii, infractiuni de
 transport ( acidente rutiere si contra ordinii publice (huliganismul)
Dupa atentatul criminal cele mai multe sunt:
 furturile 13 mii de infractiuni,
 Escrocheriile 1700 infractiuni
 jafurile 1100 infractiuni
 huliganismul circa 900 infractiuni
 dupa forma de vinovatie una din 10 se savirseste din imprudenta
 dupa caracterul faptei una din 10 se savirseste prin inactiune

8
  dupa sexul infractorului fiecare a 7-8 se savirseste de femei,
 11
 in dependenta de atingerea majoratului 11-13% se savirsec de minori din
numarul
 total de infractiuni.
 In dependenta de numarul de infractori care participa la aceeas infractiune
1/3 se
 savirseste cu participatie la minori circa 90%
 Cota-parte a infractiunilor savirsite cu aplicarea armelor de foc.
 Cota parte a infractiunilor legate de circuitul ilegal a substantelor narcotice.
 Structurarea infractiunilor are un scop concret cu caracter managerial in
sensul
 repartizării eficiente a resurselor umane financiare tehnice, administrative
destinate
 luptei cu criminalitatea.

 Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative şi calitative

intervenite în structura acestui fenomen, prin comparaţie cu intervale de
timp şi spaţiu succesive, reflectînd cursul general al criminalităţii şi
tendinţele sale.

În asemenea mod, dinamica criminalităţii permite a elabora atît ipotezele realiste

privind cauzele care generează criminalitatea, cît şi prognoze pentru desfăşurarea
ei probabilă, preconizîndu-se, totodată, mijloace de profilaxie mai eficiente.

4. Cauzalitatea criminalităţii

Cauzalitatea constată dependenţa dintre diferite fenomene şi stabileşte caracterul

acestei dependenţe, care constă în accea că un fenomen (cauza) în anumite condiţii,
generează alt fenomen (efect).

Cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul

principal de determinare şi reprezintă prin sine, legătura obiectivă dintre 2
fenomene: cauza şi efectul.

9
Prin cauză înţelegem fenomenul care în mod obiectiv şi necesar generează alt
fenomen.

Cauza se deosebeşte de condiţie, care este un fenomen ce favorizează, ajută

producerea unui alt fenomen. Spre exemplu: procurarea unei arme cu care
criminalul comite omorul este o condiţie. Deci, specificul condiţiei constă în aceea
că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, dar ajută la producerea lui.
Deci, cauzele şi condiţiile acţionează împreună dar au contribuţii diferite.

În criminologie, deosebim următoarele tipuri de cauze:

a) Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime;

 Cauzele legate de persoana criminalului;

 Cauzele referitoare la mediu.

b) Cauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi:

 Sărăcia;
 Lipsuri materiale;

c) Cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractorului:

 Temperamentul;
 Caracterul;

d) Cauzele pricipale care au un rol determinant în comiterea actului

infracţional;

e) Cauzele declanşatoare care provoacă trecerea la act:

 O ceartă sau conflict;

f) Cauzele ereditare care aparţin elementelor dobîndite prin naştere:

 Debilitatea mintală;
 Alte boli de natură psihică.

Cauzele de dezvoltare care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului la

influenţe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.

10
În literatura ciminologică se utilizează şi termenul de „factor”, prin care se înţelege
o cauză, adică factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalităţii sau cauzele
criminalităţii ar avea acelaşi sens. Totuşi, după părerea unor criminologi, ca de
exemplu Igor Ciobanu, prin factor se înţelege ceva mai mult decît prin cauză,
termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît cauza cît şi o condiţie.

În criminologia naţională, una dintre cele mai reuşite clasificări, este făcută de G.
Gladkii:

a) Factorii economici;

b) Factorii sociali;

c) Factorii demografici;

d) Factorii politici;

e) Factorii juridici;

În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:

 Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze
legate de persoana criminalului şi cauze referitoare la mediu;
 cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
 cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze;
 cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile
materiale etc.;
 cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;
 cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului
infracţional;
 cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;
 cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime,
spre exemplu, dorinţa de răzbunare;
 cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă
sau conflict;
 cauze ereditare, care aparţin elementelor dobîndite prin naştere, ca
debilitatea mintală sau alte boli de natură psihică;

11
  cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului,
la influenţe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în
contact.

Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:

 cauze fizice (anatomice-morfologice);

 cauze fiziologice (precum şi endocrinologice);
 cauze psihice;
 cauze sociale.

Concluzie
Criminalitatea e tratată că o totalitate de infracţiuni (crime) săvârşite într-o
perioadă concretă de timp, pe un anumit teritoriu şi de un număr concret de
persoane. Ca atare această definiţie poate fi acceptată. Există aici doar o parte din
adevăr, orice fenomen social (sinuciderea, alcoolismul etc.) este constituit dintr-o
totalitate de fapte, prin care se manifestă. Nimeni nu defineşte alcoolismul ca o
totalitate de persoane care au utilizat anumită cantitate de băuturi alcoolice, într-o
anumită perioadă de timp, pe un anumit teritoriu. Faptele din care se constituie
totalitatea sunt doar o manifestare, latura vizibilă, empirică a fenomenului social.
Pe noi, însă, ne interesează, în primul rând, esenţa fenomenelor sociale, în cazul
dat – esenţa criminalităţii. Prin dezvăluirea esenţei fenomenului social e posibil să
pătrundem în adâncurile lui, să-i explicăm just geneza, cunoscându-i proprietăţile
de bază şi legităţile existenţei, precum şi tendinţele dezvoltării acestui fenomen.
Anume la acest aspect al criminalităţii mă voi referi. 1) Într-o societate organizată
în stat, ultimul din numele şi în interesul celora ce deţin puterea (clasa, grupul
social, clanul, poporul în întregime) guvernează. Statul reglementează relaţiile
sociale înzestrând subiectele raporturilor juridice cu drepturi subiective şi obligaţii
obiective; aşteaptă de la acestea o anumită variantă de comportare, unde ei
realizându-şi interesele proprii (egoiste) o vor face în acele limite care sunt
prescrise şi într-un asemenea mod ca să nu violeze interesele altor persoane şi
organizaţii. În legile adoptate sau sancţionate de stat se manifestă interesul şi
12
voinţa deţinătorilor puterii, de aici: „Dreptul se defineşte ca voinţă... ridicată la
rang de lege”. Se înţelege că orice stat este cointeresat ca această voinţă să se
realizeze, iar ordinea de drept să se respecte. În caz contrar sistemul relaţiilor
sociale este pus în pericol. Iată de ce, cele mai importante valori sociale sunt
apărate inclusiv şl cu ajutorul legii penale, care determină ce fapte sociale
periculoase constituie infracţiunea (crima) şi stabileşte pedepsele ce urmează a fi
aplicate persoanelor, care le-au săvârşit. 2) Criminalitatea (şi crima ca manifestare
empirica a fenomenului) este un fenomen social. Categoria socialului reflectă
asemenea însuşiri ale obiectelor, lucrurilor, fenomenelor, care caracterizează
utilitatea sau dauna lor din punctul de vedere al subiectelor relaţiilor sociale:
individului izolat, grupelor sociale, claselor etc. Deci şi fapta (comportamentul
concret) fiind inclus în sistemul relaţiilor sociale va avea aceleaşi caracteristici:
utilă sau dăunătoare. De aici – social dorită sau social periculoasă. Şi reacţia
socială respectiv va fi: pozitivă (laude, decoraţii etc.) sau negativă (pedepse). Iată
de ce pericolul social al crimei poate fi înţeles numai ca pericolul faptei pentru
sistemul relaţiilor sociale dominante în societatea concretă. 3) Orişice crimă se
manifestă în realitatea înconjurătoare ca un act (fapte, activitate) cu caracter
intelectual-activ, orientat spre realizarea unui interes sau satisfacerea unei
necesităţi. Manifestarea empirică a datelor, particularităţile şi însuşirile acestora nu
depind de sistemul relaţiilor sociale. Aş vrea să atrag atenţia la momentul
intelectual-volitiv al faptei – la atitudinea psihică a persoanei faţă de cele săvârşite
şi faţă de rezultatele acţiunilor sale. Într-adevăr, în orice faptă (infracţiune) se
obiectează atitudinea făptuitorului faţă de lumea înconjurătoare, alte persoane şi
interesele acestora, atitudinea faţă de stat, societate, norme de morală, ordinea de
drept etc. Cu alte cuvinte, după fapte concrete suntem în stare să modelăm care
este poziţia reală, obiectivă a unei sau altei persoane faţă de lumea înconjurătoare.
4) Dacă reieşim din conceperea Dreptului ca voinţa clasei, grupului social sau a
poporului, ridicată la rang de lege, atunci vom concluziona următoarele. Spre
deosebire de alte modalităţi ale comportamentului ilicit, în crimă, individul
realizându-şi interesul său egoist, nu încalcă pur şi simplu legea. Prin fapta sa
13
respectivul ignorează, neagă legea, dreptul subiectiv al altui individ, interesul
străin, instaurându-şi propriul interes şi propriul drept. Pe de altă parte, prin: fapta
sa individul neagă obligaţia obiectivă de a respecta legile statului; neagă voinţa
acestuia, adică voinţa sa individuală, contrapunînd voinţei comune, interesul
propriu – interesului comun, samavolnicia – dreptului. Iată de ce reacţia statului la
încălcarea legii penale – pedeapsa „nu e altceva decât un mijloc de autoapărare a
societăţii împotriva oricăror dereglări ale condiţiilor de existenţă ale societăţii”
(Marx). Cele expuse (plus cele menţionate în lecţia nr. 1) ne permit să facem
următoarele concluzii vizând esenţa crimei şi pedepsei ca fenomene sociale: −
Crima – este o categorie criminologică utilizată pentru a scoate în evidenţă un
fenomen real – samavolnicia individului, adică negarea de către individul izolat a
relaţiilor dominante în societatea dată. Hegel afirma: „Pedeapsa este dreptul
criminalului. Ea este un act al propriei lui voinţe. Criminalul declară încălcarea
legii ca drept al său. Prin crima lui se neagă dreptul”. Pedeapsa este negarea acestei
negări, adică este restabilirea dreptului şi a echităţii în societate. − Fenomenul
crimă se manifestă empiric într-un comportament sau activitate interzise de legea
penală şi poate purta diverse denumiri (infracţiune, crimă, delict penal etc.). −
Crima se manifestă empiric într-un comportament sau activitate interzise de legea
penală şi pot avea diferite denumiri (infracţiuni, delict penal etc.). − Fiind una din
patologiile sociale crima (criminalitatea), pune în pericol însăşi existenţa societăţii,
introducând în ea elemente ce o dezorganizează şi o dezechilibrează; ce
subminează temelia existenţei sistemului social. − Crima ca fenomen social indică
contradicţiile şi disfuncţiile din viaţa vitală a organismului social fiind unul din
parametrii ce reflectă starea societăţii la etapa respectiva de dezvoltare a ei.
Fenomenul – crimă (criminalitatea) pune în pericol existenţa societăţii, introducând
în ea elemente ce o dezorganizează şi o dezechilibrează; subminând temelia
existenţei sistemului social.

14
 Bibliografie

[1] Mateuţ Gh., Criminologie (note de curs), Arad, 1993, p.126.

[2] Oancea Ion, Probleme de criminologie, ed. ALL Educational S.A., Bucureşti, a.
1994, 1998, p.28.

15
 [3] Ungureanu Augustin, Prelegeri de criminologie, ed. Cugetarea, Iaşi, 1999,
p.130.

[4] Giurgiu Narcis, op. cit., p. 185.

[5] CP al RM.

16