Note de Curs - Probleme Actuale 2014-2015

Ministerul Educației al Republicii Moldova
IPÎ „Institutul de Științe Penale și Criminologie Aplicată”

Catedra de științe juridice și securitate criminologică
dr. Octavian Bejan

prof. dr. Valeriu Bujor
PROBLEME ACTUALE DE
CRIMINOLOGIE
(note de curs)
Chișinău, 2014
September 1, 2014 Institutul de Științe Penale și Criminologie Aplicată
TABLA DE MATERII
TEMA NR. 1: DOMENIUL CRIMINOLOGIEI ............................................................................ 5

1. Noțiunea și obiectul de studiu al criminologiei ........................................................................... 5
2. Scopul și funcțiile criminologiei.................................................................................................. 9
3. Locul criminologiei în sistemul științelor.................................................................................. 12
TEMA NR. 2: ACTIVITATEA CRIMINOLOGICĂ ............................................................... 17
1. Noțiunea activității criminologice ............................................................................................. 17
2. Cercetarea criminologică ........................................................................................................... 19
3. Instruirea criminologică ............................................................................................................. 20
4. Practica criminologică ............................................................................................................... 21
TEMA NR. 3: CUNOAȘTEREA CRIMINOLOGICĂ ............................................................. 27
1. Noțiunea cunoașterii criminologice ........................................................................................... 27
2. Metodele teoretice de cercetare criminologică .......................................................................... 32
3. Metodele empirice de cercetare criminologică .......................................................................... 33
4. Verificarea rezultatelor cercetărilor criminologice.................................................................... 35
TEMA NR. 4: CRIMINALITATEA ........................................................................................... 39
1. Esența criminalității ................................................................................................................... 39
2. Caracterizare generală a criminalității ....................................................................................... 42
3. Determinismul criminogen ........................................................................................................ 54
TEMA NR. 5: CRIMINALUL ȘI VICTIMA ............................................................................ 61
1. Criminalul .................................................................................................................................. 61
2. Victima actelor criminale .......................................................................................................... 64
TEMA NR. 6: CRIMINALITATEA ÎN SISTEMUL DEVIANȚELOR SOCIALE .............. 70
1. Noțiunea devianței sociale ......................................................................................................... 70
2. Interacțiunea dintre criminalitate și alte devianțe sau patologii sociale .................................... 72
3. Interacțiunea criminalității cu beția, narcomania, prostituția, homosexualitatea și suicidul ..... 73
TEMA NR. 7: REACȚIA SOCIALĂ CONTRA CRIMINALITĂȚII .................................... 84
Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 2

1. Noțiunea reacției sociale contra criminalității ........................................................................... 84

2. Modelul represiv de reacție socială contra criminalității........................................................... 85
3. Modelul preventiv de reacție socială contra criminalității ........................................................ 89
4. Modelul curativ de reacție socială contra criminalității ............................................................ 91
5. Modelul educativ de reacție socială contra criminalității .......................................................... 92
6. Securitatea criminologică .......................................................................................................... 93
TEMA NR. 8: CARACTERIZARE GENERALĂ A TIPURILOR DE CRIMINALITATE ....... 98
1. Noțiunea tipului de criminalitate ............................................................................................... 98
2. Interacțiunea și întrepătrunderea între diverse tipuri de criminalitate ....................................... 99
TEMA NR. 9: CRIMINALITATEA RECIDIVIȘTILOR .......................................................... 102
1. Esența criminalității recidiviștilor ........................................................................................... 102
2. Caracterizare criminologică a criminalității recidiviștilor ....................................................... 103
3. Personalitatea criminalului recidivist ...................................................................................... 103
4. Cauza și condițiile criminalității recidiviștilor ........................................................................ 104
TEMA NR. 10: CRIMINALITATEA PROFESIONALĂ .......................................................... 106
1. Esența criminalității profesionale ............................................................................................ 106
2. Personalitatea criminalului profesionist .................................................................................. 107
3. Cauza și condițiile criminalității profesionale ......................................................................... 108
TEMA NR. 11: CRIMINALITATEA DE VIOLENȚĂ ............................................................. 110
1. Esența violenței criminale ....................................................................................................... 110
2. Personalitatea criminalului violent .......................................................................................... 112
TEMA NR. 12: CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ .............................................................. 114
1. Esența criminalității orgnizate ................................................................................................. 114
2. Obiectul de activitate al criminalității organizate .................................................................... 116
3. Cauza și condițiile criminalității organizate ............................................................................ 116
TEMA NR. 13: TRAFICUL DE FIINȚE UMANE .................................................................... 118
1. Esența traficului de ființe umane ............................................................................................. 118
2. Mecanismul traficului de ființe umane .................................................................................... 119
TEMA NR. 14: TRAFICUL DE DROGURI .............................................................................. 122
1. Esența traficului de droguri ..................................................................................................... 122
2. Pericolul și consecințele sociale ale traficului de droguri ....................................................... 123

3. Cauza și condițiile traficului de droguri .................................................................................. 124

TEMA NR. 15: CORUPȚIA ....................................................................................................... 126
1. Esența corupției ....................................................................................................................... 126
2. Ipostazele corupției .................................................................................................................. 127
3. Cauza și condițiile corupției .................................................................................................... 128
TEMA NR. 16: CRIMINALITATEA ECONOMICĂ ................................................................ 130
1. Esența criminalității economice............................................................................................... 130
2. Pericolul și consecințele sociale ale criminalității economice................................................. 131
3. Cauza și condițiile criminalității economice ........................................................................... 132
TEMA NR. 17: CRIMINALITATEA MINORILOR ................................................................. 134
1. Esența criminalității minorilor ................................................................................................. 134
2. Cauza și condițiile criminalității minorilor.............................................................................. 136
TEMA NR. 18: CRIMINALITATEA PRIMARĂ ...................................................................... 138
1. Esența criminalității primare ................................................................................................... 138
2. Cauza și condițiile criminalității primare ................................................................................ 139
TEMA NR. 19: CRIMINALITATEA CONTRA PROPRIETĂȚII ............................................ 142
1. Esența criminalității contra proprietății ................................................................................... 142
2. Cauza și condițiile criminalității contra proprietății ................................................................ 143
TEMA NR. 20: CRIMINALITATEA DE GRUP ....................................................................... 146
1. Esența criminalității de grup .................................................................................................... 146
2. Cauza și condițiile criminalității de grup ................................................................................. 148
TEMA NR. 21: CRIMINALITATEA INFORMATICĂ ............................................................ 150
1. Esența criminalității informatice ............................................................................................. 150
2. Cauza și condițiile criminalității informatice .......................................................................... 151
TEMA NR. 22: CRIMINALITATEA TRANSNAȚIONALĂ ȘI TRANSFRONTALIERĂ ..... 154
1. Esența criminalității transnaționale și transfrontaliere ............................................................ 154
2. Cauza și condițiile criminalității transnaționale și transfrontaliere ......................................... 156
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................... 158
DATE DESPRE PROFESOR ..................................................................................................... 161

TEMA NR. 1: DOMENIUL CRIMINOLOGIEI
1. Noțiunea și obiectul de studiu al criminologiei

2. Scopul și funcțiile criminologiei
3. Locul criminologiei în sistemul științelor
1. Noțiunea și obiectul de studiu al criminologiei
Primele manifestări de interes pentru problematica criminologică au loc, în

mod firesc, după nașterea crimei, altfel spus după formarea societăților – comuni-
tăți umane bazate pe supremația interesului general, care reglementează cu ajutorul
unor norme de conduită relațiile dintre indivizi, interzicînd comportamentele in-
compatibile (distructive) cu viața socială (crime).
Prima reacție împotriva comportamentelor criminale a fost nu rațională, ci
pur instinctuală, constînd în reprimarea fizică colectivă a crimelor. Ulterior, atunci
cînd metoda represiunii și-a arătat limitele, fiind incapabilă să stăvilească valul
conduitelor care contraveneau normelor stabilite în societate, membrii ei au început
să caute alte modalități, în special axate pe reorganizarea vieții sociale, ceea ce în-
semna o abordare rațională orientată spre măsuri de prevenire nerepresive. Anume
în acest moment începe formarea gîndirii criminologice, iar preocuparea pentru
prevenirea nerepresivă a rămas centrală.
Gîndirea criminologică evoluează:
1) în domeniul represiunii penale, întrețesîndu-se apoi cu gîndirea juridică;
2) în domeniul prevenirii nerepresive, fiind legată de gîndirea politică și
administrativă, preocupate de organizarea optimă a vieții sociale (modifi-
carea condițiilor sociale);
3) în domeniul educației criminologice, care s-a regăsit în gîndirea morali-
cistă, etică;
4) în domeniul creației artistice (proză, poezie, cinematografie etc.).

Această linie cu patru vectori de abordare a problemei criminalității a fost

continuată de cunoașterea științifică pînă la constituirea criminologiei ca ramură de
sine stătătoare a științei, în care s-a impus treptat componenta sociologică, funda-
mentală, și cea psihologică, complementară, cercetarea pedepsei penale fiind ab-
sorbită de acestea.
Pînă la constituirea criminologiei în calitate de ramură independentă a știin-
ței, cunoștințe importante în materie criminologică au obținut Pitagora, Thomas
Morus, Montesquieu, Claude-Adrien Helvetius, Paul Henri Holbach, Cesare Becca-
ria și alții. Constituirea criminologiei în calitate de ramură de sine stătătoare a știin-
ței a fost marcată de operele lui Cesare Lombroso, Adolphe Quételet, Herbert
Spencer, Karl Marx, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Gabriel Tarde, Emile Durke-
im și alții. Printre primele manuale de criminologie din lume se numără și Cursul
de criminologie editat de Traian Pop, la Cluj, în anul 1927, a cărui valoare rămîne
neperimată pînă în prezent. În Republica Moldova, primul manual de criminologie,
intitulat Elemente de criminologie, a văzut lumina tiparului în anul 1997, la Editura
„Știința”, el fiind elaborat de către Valeriu Bujor, Octavian Bejan, Sergiu Ilie și
Sergiu Casian, în cadrul Centrului de cercetări științifice al Academiei de Poliție
„Ștefan cel Mare”.
Formarea criminologiei ca știință are loc în secolul al XIX-lea, pe fondul
dezvoltării vertiginoase a cunoașterii sociologice, impunîndu-se ca disciplină speci-
alizată în cursul secolului al XX-lea.
Definiție
Criminologia constituie o ramură a științei care studiază
esența și formele de manifestare a comportamentelor cri-
minale, factorii determinanți ai acestora, legile de existență
și manifestare ale criminalității, trăsăturile distinctive ale
criminalilor, consecințele criminalității, precum și alte as-
pecte ale fenomenelor criminale în vederea elaborării
metodelor de anticipare și a măsurilor de prevenire a crime-
lor.
Criminologia reprezintă o știință de sine stătătoare, pluridisciplinară, avînd

propriul obiect de cunoaștere și aparat categorial (termeni, concepte etc.). Categori-
ile criminologice (crimă, conduită criminală, criminal, criminalitate, victimă etc.)

diferă de categoriile altor științe și permit, în totalitatea lor, cunoașterea obiectului

de studiu al criminologiei.
Obiectul de studiu al criminologiei îl constituie fenomenul crimă, privit ca o
relație socială individuală negativă care manifestă atitudinea de negare a relațiilor
sociale dominante în societatea dată (samavolnicia individului în raport cu ordinea
de drept).
Crima formează un fenomen complex, aflat într-o interacțiune continuă cu o
multitudine de alte fenomene, din care considerente domeniul criminologiei inclu-
de totalitatea fenomenelor legate de crimă. Astfel, criminologia studiază:
● crima în calitate de mod de interacțiune cu alți indivizi, comportament
uman sau element constitutiv al criminalității;
● criminalitatea în calitate de fenomen de masă, caracterizat prin forme spe-
cifice de manifestare, legi sociale proprii de existență sau structură internă variabi-
lă;
● criminalul, ființă prin ale cărui acțiuni se produce crima, constituția lui bio-
psiho-socială sau tiparele comportamentale în diverse situații și condiții;
● consecințele crimelor și criminalității, impactul lor asupra societății, forța
distructivă a unor tipuri de criminalitate și crime sau pierderile umane;
● victima, caracteristicile fizice, de personalitate și sociale sau rolul lor în
producerea crimelor;
● patologiile sociale, din a căror clasă face parte și comportamentul criminal,
esența comună, structura sau influența reciprocă;
● factorii determinanți ai crimelor și criminalității, natura lor, puterea de in-
fluență, rolul genetic sau poziția în lanțul cauzal și determinativ;
● posibilitățile de cunoaștere, prevedere sau prevenire a fenomenelor crimi-
nale.
Dificultatea cunoașterii criminologice este determinată de obiectul de studiu
– comportamentul criminal, care reprezintă fenomenul cel mai complex din uni-
vers, după cum rezultă din cunoștințele existente, căci el este alcătuit din toate for-
mele de materie: fizică, chimică, biologică, psihică, socială etc. Complexitatea obi-
ectului de studiu al criminologiei impune complexitatea pregătirii criminologului,
el fiind nevoit să posede cunoștințe, elementare sau avansate, despre toate aceste
materii. Desigur, pentru cercetarea unor laturi separate, este suficientă pregătirea
într-un singur domeniu (de exemplu, sociologică sau psihologică), în timp ce cerce-
tarea integralistă impune o pregătire polivalentă a criminologului.
Cunoașterea criminologică este considerabil complicată de imposibilitatea

aplicării principalelor metode de cunoaștere și verificare empirică a rezultatelor ob-
ținute: observația și experimentul. De aceea, criminologii sunt nevoiți să recurgă în
mod covîrșitor la metode teoretice de cunoaștere și verificare a rezultatelor obținu-
te, verificarea empirică fiind efectuată cel mai frecvent prin practica anticrimă, deși
posibilități importante de testare empirică oferă și metoda prognozării criminologi-
ce. De altfel, practica constituie metoda primordială de verificare a cunoștințelor
din orice ramură a științei.
Analiza rezultatelor cercetărilor criminologice denotă că cercetătorii utilizea-
ză o pluralitate de paradigme de cercetare a problemelor criminologice.
Paradigma criminologică reprezintă un sistem de idei criminologice fun-
damentale care oferă probleme și soluții model unei comunități de criminologi
(cercetători, profesori și practicieni).
Paradigma criminologică constituie rezultatul unor cercetări fundamentale
profunde, soldate cu formularea unor enunțuri pertinente de mare generalitate. Oda-
tă cristalizată, paradigma devine cadru teoretic pentru cercetările criminologice de
o generalitate inferioară. Paradigmele criminologice se disting între ele deopotrivă
prin gradul de generalitate și afinitatea conceptuală.
Criminologia a cunoscut o multitudine de paradigme, care pot fi diferențiate
după gradul lor de generalitate. Cele mai generale paradigme criminologice sunt:
paradigma fizică (săvîrșirea crimelor este influențată de factori cosmo-telurici),
paradigma biologică (există particularități ale organismului uman care îl predispun
la un comportament criminal) și paradigma socială (comportamentul criminal are o
cauză socială).
Paradigma biologică poate fi divizată în paradigmele psihiatrică (individul
săvîrșește crime sub imperiul unor anomalii cerebrale) și organică (particularitățile
anatomo-fiziologice suscită acte cu efect criminal), de o generalitate inferioară. Pa-
radigma socială se divide în următoarele paradigme subiacente: paradigma socio-
logică (mediul social de existență determină conduita criminală a unor indivizi),
paradigma psihologică (comportamentul criminal este legat de anumite proprietăți
și stări ale psihicului uman) și paradigma juridică sau normativistă (criminale sunt
numai faptele interzise prin norme juridico-penale, iar reducerea lor depinde de
perfecționarea continuă a reglementărilor penale, a capacității de reprimare a in-
fracțiunilor (descoperire și pedepsire), precum și a educației juridice a populației).

Paradigma sociologică se diferențiază în paradigma acțiunii sociale (preva-

lează puterea de acțiune a individului) și paradigma condițiilor sociale (prevalează
puterea de acțiune a mediului social).
Preocuparea centrală a criminologiei constă în explicarea comportamentului
criminal, adică în relevarea factorilor determinanți ai criminalității și reconstituirea
sistemului acestora. Astfel de teorii au fost elaborate în foarte puține țări ale lumii,
în principal în Italia, Franța și SUA. În criminologia națională, teorii criminologice
generale au fost elaborate de Valeriu Bujor și Octavian Bejan (В. Бужор, О
сущности преступности, Editura „Lyceum”, Кишинэу, 1998; O. Bejan și V. Bu-
jor, Interes și crimă, Chișinău, 2004; O. Bejan, Explicație criminologică a compor-
tamentului criminal, Chișinău, 2009).
2. Scopul și funcțiile criminologiei
Criminologia îndeplinește următoarele funcții:

 metodologică,
 descriptivă,
 explicativă,
 predictivă,
 preventivă,
 educativă.
Funcția metodologică include elaborarea metodelor, tehnicilor, procedeelor
și instrumentelor de cercetare (metodologică, fundamentală și aplicativă) și analiză
(analizare, prognozare și evaluare) criminologică, precum și contribuirea la dezvol-
tarea cunoașterii științifice în general. Ea răspunde la întrebarea: Cum putem cu-
noaște ceea ce se întîmplă, ceea ce se va întîmpla și de ce se întîmplă sau se va în-
tîmpla așa? Funcția metodologică constituie primul pas în realizarea cunoașterii
criminologice, căci în afara unei metode, cunoașterea rămîne în faza ei inițială, adi-
că în faza de cunoaștere intuitivă și spontană. Anume conștientizarea și definirea
unei metode permite realizarea unei cunoașteri criminologice conștiente și riguroa-
se a realității, dar și elaborarea planificată a produselor criminologice (măsuri de
prevenire a crimelor etc.). Funcția metodologică este efectuată în principal prin me-
tode teoretice de cunoaștere criminologică.

Funcția descriptivă constă în caracterizarea sub diverse aspecte a fenomene-

lor criminale (crimă, criminal, victimă, consecințe etc.) și, îndeosebi, relevarea
esenței și legilor de existență și manifestare ale acestor fenomene. Ea răspunde la
întrebarea: Ce se întîmplă? Descrierea presupune învederarea trăsăturilor fenome-
nelor criminale, deoarece în funcție de acestea omul și societatea își poate adapta
acțiunile sale sau poate găsi modalități de a le influența în sensul dorit. Totodată,
prin descriere se reconstituie sistemul trăsăturilor diverselor fenomene, altfel zis,
modul de alcătuire a diferitor fenomene criminale sau de interes criminologic.
Funcția descriptivă este realizată preponderent prin metode empirice de cunoaștere
criminologică.
Funcția explicativă presupune relevarea factorilor determinanți ai criminali-
tății, a modului lor de acțiune și interacțiune. Ea răspunde la întrebarea: De ce se
întîmplă așa? În virtutea principiului conexiunii universale, fenomenele criminale
în ansamblu și trăsăturile acestora în mod separat sunt determinate de alte fenome-
ne (determinare externă) și trăsături (determinare internă). De aceea, influențarea
primelor permite modificarea celor din urmă, fapt care deschide noi posibilități de
înrîurire a fenomenelor criminale în sensul dorit de om și societate. Explicația cri-
minologică constă tocmai în indicarea fenomenelor și trăsăturilor care influențează
fenomenele criminale sau unele dintre trăsăturile lor și a modului în care acestea își
produc efectul. Căutînd să reconstituie lanțul cauzal al criminalității, criminologul
avansează în cunoașterea sa pînă la acea verigă care permite prevenirea manifestă-
rilor criminale, oricît de îndepărtată nu ar fi ea de fenomenele criminale. Dacă acti-
vitatea descriptivă este orientată spre relevarea legilor de existență și manifestare a
fenomenelor criminale, atunci activitatea explicativă încearcă să elucideze de ce
există și modul în care acționează legile criminologice. Funcția explicativă este în-
făptuită precumpănitor prin metode teoretice de cunoaștere criminologică.
Funcția predictivă rezidă în elaborarea prognozelor criminologice privind
evoluția criminalității și a activității anticrimă. Ea răspunde la întrebarea: Ce se va
întîmpla? Cunoașterea evoluției criminalității permite a lua măsuri de: (a) prevenire
a manifestărilor criminale, (b) atenuare a impactului distructiv al actelor criminale,
(c) adaptare a resurselor alocate activității anticrimă necesităților previzibile și (d)
lichidare promptă a consecințelor comportamentelor criminale. Dacă recurgem la o
analogie, atunci putem spune că diferența dintre a ști și a nu ști este similară cu a
ieși cu mîinile goale sau cu o umbrelă afară, pentru a ne pomeni peste ceva timp
învăluiți de o aversă. Funcția predictivă este atît de importantă vieții, încît natura a
sădit astfel de capacități chiar și în animale, din care cauză unele dintre ele sunt ca-
pabile să presimtă furtunile sau alte calamități naturale.
Funcția preventivă include elaborarea măsurilor de prevenire a manifestări-
lor criminale. Ea răspunde la întrebarea: Ce putem face pentru a nu permite să se
întîmple așa? O dată produse manifestările criminale, societatea constată că: (a) nu
mai poate repara o serie de lucruri distruse (de exemplu, nu mai poate întoarce viața
unei persoane ucise, sau reface o serie de documente, sau părinții nu au posibilitate
să îi procure o altă bicicletă fiului lor), (b) viața socială sau individuală este pertur-
bată o perioadă (de exemplu, din cauza unui accident a fost blocat traficul rutier sau
din cauza furtului autovehiculul său, un membru al societății a rămas o perioadă
fără o sursă de existență) și (c) trebuie să cheltuie resurse pentru a înlătura conse-
cințele actelor criminale (de exemplu, să identifice și să pedepsească criminalul sau
să lichideze poluarea mediului). De aceea, este rațional a preveni producerea acte-
lor criminale, misiune care cade în sarcina criminologiei.
Funcția educativă consistă în instruirea criminologilor, contribuirea la instru-
irea specialiștilor în alte domenii ale activității anticrimă (polițiști, juriști etc.), pre-
cum și educarea criminologică a populației. Ea răspunde la întrebarea: Ce trebuie să
știe și să poată specialiștii și oamenii de rînd pentru a preveni atacurile criminale?
Dincolo de instincte și reflexe condiționate spontan, acțiunile oamenilor sunt oarbe,
în cazul în care nu sunt bazate pe o cunoaștere a proprietăților lucrurilor cu ajutorul
cărora se acționează și ale lucrurilor asupra cărora se acționează, ceea ce înseamnă
că individul se află la mila întîmplării. Cunoașterea proprietăților obiectelor dă
omului posibilitatea să acționeze cu mai mult succes și să își asigure astfel o viață
mai bună. Specialiștii sau oamenii de rînd obțin cunoștințele criminologice prin
educație, comunicare sau proprie experiență (cunoaștere mai mult sau mai puțin
sistematizată). În lipsa procesului de transmitere a cunoștințelor criminologice, fie-
care specialist sau persoană s-ar vedea nevoită să înceapă de la zero cunoașterea
acestor aspecte ale realității și să nu ajungă niciodată să le cunoască profund, fapt
care subliniază însemnătatea educației criminologice. Educația criminologică nu
numai îi învață de indivizi cum să se protejeze de atacurile criminale, ci și îi deter-
mină să se abțină de la comportamentele criminale. Acest efect anticriminogen este
obținut prin educarea necesităților spirituale de a fi onest la copii și prin informarea
sau facilitarea conștientizării caracterului distructiv și, deci, irațional al comporta-
mentelor criminale de către maturi. Prin urmare, educația criminologică servește în
două privințe: (a) înarmează specialiștii și membrii de rînd ai societății cu cunoștin-
țele, deprinderile și priceperile criminologice necesare apărării de atentatele crimi-

nale și (b) formează mecanisme interne de abținere de la modalitățile criminale de
realizare a intereselor.
Toate funcțiile îndeplinite concură la realizarea scopului criminologiei – ob-
ținerea cunoștințelor și elaborarea modalităților de prevenire a crimelor, în vederea
asigurării unei vieți sociale funcționale.
3. Locul criminologiei în sistemul științelor
Cunoașterea criminologică are drept fundament cunoștințe ale metodologiei

științifice, filozofiei, sociologiei și psihologiei.
De la metodologia științifică criminologia preia metodele de cunoaștere, care
se potrivesc studiului fenomenelor criminale și elaborării măsurilor de prevenire,
adaptîndu-le propriilor necesități euristice.
Filozofia îi furnizează principiile universale de organizare și funcționare a
lumii, cărora li se supun și fenomenele criminale, principii utilizate în calitate de
mijloace teoretice de cunoaștere.
Sociologia îi pune la dispoziție cunoștințe despre esența societății, legile so-
ciale de existență sau fenomenele și procesele sociale, cunoștințe indispensabile
înțelegerii legăturii dintre crimă și societate sau activității sociale anticrimă, relevă-
rii factorilor sociali care determină comportamentele criminale sau impactul nega-
tiv al criminalității asupra societății.
Psihologia îi oferă cunoștințe despre psihicul omului asupra căruia influen-
țează factorii externi, deficiențele și factorii psihici care favorizează, defavorizează
sau dirijează comportamentul uman. La rîndul lor, cunoștințele criminologice con-
stituie un fundament indispensabil pentru dreptul penal, criminalistică și activitatea
operativă de investigații.
La rîndul ei, cunoștințele criminologice sunt fundamentale pentru o serie de
alte ramuri ale științei. Astfel, dreptul penal nu își poate studia propriul obiect de
cercetare fără a dispune de cunoștințe privitoare la:
● caracterul criminal sau noncriminal al diverselor conduite umane, ceea ce
permite dreptului penal să interzică numai faptele socialmente distructive și să

abroge dispozițiile referitoare la faptele care și-au pierdut periculozitatea în noile

condiții sociale;
● esența și trăsăturile definitorii ale multiplelor manifestări criminale, ceea
ce permite dreptului penal să ia în vizor anume acele acte de conduită, a căror in-
terzicere ar lovi exact în nucleul fenomenului criminal;
● gradul de distructivitate socială a diverselor comportamente umane, ceea
ce permite dreptului penal să stabilească pedepse adecvate periculozității sociale a
faptelor interzise;
● probabilitatea de recidivă proprie diferitelor categorii de criminali, ceea ce
permite dreptului penal să individualizeze pedeapsa și răspunderea în funcție de
persoana făptuitorului;
● principiul și legile de acțiune ale diferitelor pedepse, ceea ce permite drep-
tului penal să producă un minimum de rău indivizilor în condiții de efect maxim
(obiectiv posibil), precum și să schimbe pedepsele vechi cu unele noi de o eficaci-
tate și eficiență superioară; toate aceste cunoștințe avînd caracter criminologic.
Criminologia posedă totodată capacitatea euristică de a clarifica geneza,
funcția socială și natura dreptului penal, dar și factorii care influențează procesul de
legiferare penală și modului de utilizare a acestui instrument social, deosebit de
percutant.
Pe de altă parte, trăsăturile indicate în normele penale nu sunt suficiente cri-
minalisticii și activității operative de investigații pentru stabilirea urmelor lăsate de
pluralitatea existentă de comportamente criminale și, respectiv, a posibilităților de
depistare a lor, în vederea identificării făptuitorilor, acumulării probelor și recupe-
rării obiectelor infracțiunilor (bunuri, persoane, hîrtii de valoare etc.). În schimb,
criminologia oferă o descriere destul de amplă a fenomenelor criminale, care con-
stituie un fundament indispensabil pentru cercetările specifice acestor ramuri ale
științei.
Criminologia comunică, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu diverse al-
te ramuri ale științei. De exemplu, cercetarea criminalității economice dictează o
conectare la științele economice, relațiile cu fizica este utilă sub aspectul inventării
unor mijloace tehnice și electronice de prevenire a crimelor (sisteme de alarmă, su-
praveghere video sau de fortificare a locuințelor), în timp ce era computerelor a
adus criminalitatea informatică, a cărei studiere impune o conjugare a acțiunilor
criminologilor și informaticienilor.

Criminologia nu este singura știință care studiază fenomenele criminale. As-

tfel, criminalistica studiază urmele crimelor și criminalilor; teoria investigativ-
operativă studiază posibilitățile de identificare și găsire a criminalilor și a obiecte-
lor care pot constitui probe ale faptelor lor criminale; dreptul penal studiază moda-
litățile de reglementare penală optimă a relațiilor sociale și de interpretare corectă a
normelor de drept penal; dreptul de procedură penală studiază modalitățile de re-
glementare procesuală optimă a activității de cercetare și judecare a faptelor crimi-
nale, precum și de interpretare corectă a normelor de procedură penală; dreptul
execuțional studiază modalitățile optime de reglementare a activității de executare a
pedepselor penale și de interpretare corectă a normelor de drept execuțional; în
timp ce criminologia studiază crima în calitate de fenomen distinct al realității.
Toate acestea formează un sub-sistem distinct în sistemul științelor – științele cri-
minale.
Sistemul științelor criminale
Criminologie
Drept execuțional
Drept penal
Criminalistică Teoria investigativă
Drept de procedură penală
După cum se vede din schema sus-prezentată, criminologia constituie ele-

mentul fundamental al sistemului științelor criminale, deși între acestea există rela-
ții de interacțiune, deci de acțiune reciprocă, cele plasate mai aproape de fundament
avînd o influență superioară. Astfel, dreptul penal nu poate reglementa relațiile so-
ciale și stabili pedepse pentru ruperea relațiilor sociale fără a cunoaște care compor-
tamente sunt socialmente distructive și în ce mod diverse pedepse influențează
comportamentul indivizilor, cunoștințe pe care le obține criminologia. Criminalisti-
ca și teoria investigativ-operativă nu poate cerceta urmele crimelor și, respectiv, a
criminalilor fără a cunoaște care aspecte ale comportamentelor criminale sunt inter-
zise de normele de drept, cunoștințe pe care le oferă dreptul penal. Dreptul de pro-
cedură penală nu poate reglementa activitatea de cercetare și judecare a faptelor

criminale fără a cunoaște în ce constă această activitate, cunoștințe pe care le preia
de la criminalistică și teoria investigativ-operativă. În fine, dreptul execuțional nu
poate reglementa activitatea de executare a pedepselor penale și de aplicare a măsu-
rilor clinico-criminologice fără a cunoaște, pe de o parte, pedepsele instituite prin
normele de drept, modul de aplicare a pedepselor penale și măsurile clinico-
criminologice aplicabile criminalilor, cunoștințe de care le furnizează dreptul penal,
dreptul de procedură penală și, respectiv, criminologia.
Așadar, o ramură a științei poate face parte, în același timp, din diferite sub-
sisteme ale sistemului științelor. Astfel, criminologia face parte concomitent din
sistemul științelor criminale, din sistemul științelor sociologice (sociologie, crimi-
nologie, politologie, psihologie socială etc.) și din sistemul științelor psihologice
(psihologie, criminologie, pedagogie, andragogie, psihologie socială etc.), ca și
dreptul penal, care face parte simultan din sistemul științelor criminale și din siste-
mul științelor juridice (drept constituțional, drept penal, drept civil, dreptul muncii
etc.).
Lectură recomandată
1. Valeriu Bujor, Cuvînt în apărarea criminologiei, Legea și viața, nr. 3, 1994.
2. Valeriu Bujor, Octavian Bejan, Sergiu Ilie și Sergiu Casian, Elemente de
criminologie, Editura „Știința”, Chișinău, 1997, p. 5-9.
3. Octavian Bejan, Dicționar de criminologie, Chișinău, 2009.
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
Întrebări de verificare
1. Ce este criminologia?
2. Care este obiectul criminologiei?
3. Care este domeniul criminologiei?
4. Care este scopul și funcțiile criminologiei?
5. Care sunt relațiile dintre criminologie și alte științe?
6. Care sunt relațiile dintre criminologie și alte științe criminale?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 2: ACTIVITATEA CRIMINOLOGICĂ
1. Noțiunea activității criminologice

2. Cercetarea criminologică
3. Instruirea criminologică
4. Practica criminologică
1. Noțiunea activității criminologice
Apărarea societății de atentatele criminale a devenit o preocupare socială

esențială din chiar momentul în care au fost resimțite efectele distrugătoare ale
acestor fapte asupra corpului social.
Prima reacție a fost una instinctivă și violentă, manifestîndu-se prin reprima-
rea fizică a crimelor, ulterior însă comunitățile umane au înțeles că această armă nu
este suficientă pentru a opri faptele criminale și a recurs la resursa principală umană
și socială – cunoașterea și abordarea rațională, fiind descoperite metode de preveni-
re a criminalității.
În prezent, putem vorbi despre existența unui veritabil sistem de asigurare
criminologică a vieții sociale, format din următoarele componente fundamentale:
obținere, transmitere și aplicare a cunoștințelor criminologice în viața curentă a
societății (vezi figura nr. 2).
Activitatea criminologică constituie un element al activității de prevenire și
contracarare a criminalității, care include și alte elemente, precum activitatea juri-
dică, activitatea polițienească, activitatea corecțională sau activitatea judiciară.
Aceste activități interacționează, contribuind la realizarea unui scop comun. Bună-
oară, activitatea juridică se preocupă de elaborarea unor reguli de comportament
social; activitatea polițienească se ocupă de depistarea comportamentelor criminale,
identificarea persoanelor care au săvîrșit crime sau acumularea probelor ce confir-
mă săvîrșirea unor crime, în anumite circumstanțe, de către anumite persoane. Ac-
tivitatea corecțională urmărește modificarea comportamentului criminal și izolarea

persoanelor care manifestă comportamente criminale de societate. Activitatea judi-

ciară este orientată spre stabilirea vinovăției, răspunderii sau pedepselor pentru
conduite criminale. După cum reiese din exemplele prezentate, fiecare activitate
particulară are rolul său în activitatea de prevenire și contracarare a comportamen-
telor criminale.
Obținerea cunoștințelor criminologice este asigurată prin activitatea de
cercetare criminologică, Cercetarea formează activitatea inițială de asigurare crimi-
nologică a vieții sociale, iar actorul principal al acestei activități îl constituie cerce-
tătorul. Transmiterea cunoștințelor criminologice este asigurată prin activitatea
de instruire. Instruirea formează activitatea prin care cunoștințele criminologice
obținute de cercetător sunt transferate celor care le vor implementa, avîndu-l pe
profesor drept actor principal. Aplicarea cunoștințelor criminologice este asigura-
tă prin activitatea practică, ea reprezentînd componenta finală în asigurarea crimi-
nologică a vieții sociale, în al cărei prim-plan se află practicianul.
Figura nr. 2. Elementele constitutive ale activității criminologice
• Obținerea cunoștințelor criminologice

1
• Transmiterea cunoștințelor criminologice

2
• Aplicarea cunoștințelor criminologice

3
Fiecărui actor al activității criminologice îi revine o serie de sarcini specifice.

Totodată, există o serie de sarcini comune criminologului cercetător, profesor și
practician, și anume:
 optimizarea sistemului de asigurare criminologică a vieții sociale,
 îmbunătățirea interacțiunii dintre actorii acestui sistem,
 promovarea socială a criminologiei,
 educația criminologică a populației.

Promovarea socială a criminologiei consistă în explicarea importanței sociale

a criminologiei factorilor de decizie și populației, prezentarea capacităților practice
ale criminologiei, reale sau potențiale, precum și propunerea măsurilor organizato-
rice de dezvoltare a activității criminologice.
2. Cercetarea criminologică
Activitatea de cercetare criminologică este realizată de către criminologul-

cercetător, care are de îndeplinit următoarele sarcini primordiale:
 dobîndirea de cunoștințe criminologice,
 dezvoltarea metodologiei de cercetare criminologică,
 prognozarea dezvoltării criminologiei în calitate de știință,
 optimizarea activității de cercetare criminologică,
 formarea și întreținerea unei tradiții științifice.
Sarcina esențială a cercetătorului constă în dobîndirea de cunoștințe crimino-
logice, iar celelalte sarcini sunt complementare, deoarece ele sunt realizate tocmai
pentru a face posibilă sau a crea condiții prielnice pentru realizarea sarcinii esenția-
le. De exemplu, realizînd sarcina de dezvoltare a metodologiei criminologice, cer-
cetătorul nu face decît să dezvolte posibilitățile sale de achiziționare a cunoștințelor
criminologice. Prin urmare, cercetătorul are menirea de a obține cunoștințe crimi-
nologice noi și generale despre fenomenele criminale, aplicînd metodele științifice
de cunoaștere.
Formarea unei tradiții științifice în criminologie înseamnă:
(1) instituirea unor norme nescrise, exprimate prin conduita criminologilor și
transmise din generație în generație, care ar consacra modalități optime de a proce-
da în diverse situații;
(2) stabilirea unor înalte standarde științifice;
(3) consolidarea mediului criminologic și ordonarea lui;
(4) diminuarea, prin intermediul unui control informal, a eventualelor mani-
festări nocive, neștiințifice (plagiat, compilație, deturnare de rezultate științifice,
arogarea de merite și demnități, proliferarea lucrărilor de o calitate proastă etc.);
(5) crearea unui mediu propice de bună educare a tinerilor criminologi, con-
ferind, în acest fel, continuitate spiritului instaurat și experienței acumulate.

Întemeierea unei tradiții în mediul criminologilor este susceptibilă a crea

condiții favorabile propășirii științei criminologice, pentru că acolo unde există o
puternică și eficace tradiție, anume acolo dăinuie performanța. Inexistența unei ata-
re tradiții criminologice face posibilă producerea a numeroase manifestări deplasa-
te, sterile și păguboase în criminologie. Bineînțeles că o tradiție trainică și eficace
nu poate fi edificată peste noapte, această operă presupune o muncă laborioasă, sus-
ținută și de o lungă durată, important este însă a conștientiza deplina semnificație a
tradiției și că fiecare piatră pusă la temelia ei va aduce beneficii sigure.
Măiestria cercetătorului rezidă în obținerea de cunoștințe esențiale, exacte și
utile despre realitate. Desigur, dezideratul suprem al științei presupune cunoașterea
integrală a realității. El nu poate fi însă realizat în mod imediat. În primul rînd, uni-
versul este infinit, ceea ce înseamnă că și cunoașterea este perpetuă. În al doilea
rînd, resursele disponibile întotdeauna sunt finite, ceea ce înseamnă că cunoștințele
obținute sunt permanent limitate. În al treilea rînd, este rațional să se acorde priori-
tate necesităților sau intereselor curente, deși necesitățile și interesele de perspecti-
vă nu trebuie să fie niciodată ignorate cu desăvîrșire. De aceea, sunt mai prețioase
cunoștințele esențiale, exacte și utile, în raport cu cele care se referă la aspectele
neesențiale, care suferă de inexactitate sau nu folosesc prea mult activității anticri-
mă (științifică, didactică sau practică), nemaivorbind de cele totalmente inutile.
3. Instruirea criminologică
Activitatea de instruire criminologică este realizată de către criminologul-

profesor, care se ocupă de asemenea sarcini primordiale:
 sintetizarea cunoștințelor criminologice,
 transmiterea cunoștințelor criminologice persoanelor instruite,
 actualizarea continuă a materiei criminologice predate în pas cu cele mai
recente realizări ale științei criminologice,
 dezvoltarea metodicii de transmitere a cunoștințelor criminologice,
 optimizarea sistemului și procesului de transmitere a cunoștințelor crimi-
nologice.
Sarcina esențială rezidă în transmiterea cunoștințelor criminologice dobîndi-
te de societate, în timp ce celelalte sarcini îi sunt complementare. De exemplu, sin-

tetizarea cunoștințelor criminologice are rostul de a facilita transmiterea cunoștințe-

lor criminologice. Or, cunoștințele criminologice sunt atît de numeroase, încît nu
pot fi însușite de nici o persoană. De aceea, profesorul le sintetizează, astfel încît
volumul transmis de cunoștințe să fie pe măsura posibilităților de asimilare ale ce-
lor instruiți și să necesite cît mai puține resurse pentru procesul de transmitere a lor
(ani de studii, profesori, materiale didactice etc.).
Măiestria profesorului consistă în selectarea și sintetizarea celor mai esenția-
le, exacte și utile cunoștințe, pe care să le transmită într-un mod în care cel instruit
să le înțeleagă profund, să le însușească temeinic și să poată să le aplice cu ușurință
în diverse situații concrete, inclusiv neordinare, astfel încît specialistul format să fie
capabil să valorifice plenar posibilitățile cunoștințelor existente, aptitudinilor sale și
resurselor de care dispune în activitatea profesională.
Cunoștințele criminologice sunt transmise: (1) specialiștilor criminologi, (2)
specialiștilor din alte domenii și (3) publicului larg.
4. Practica criminologică
Activitatea criminologică practică este realizată de criminologul-practician,

care execută astfel de sarcini primordiale:
 efectuarea analizelor și prognozelor criminologice;
 conceperea și planificarea acțiunilor de prevenire și contracarare a crimi-
nalității;
 efectuarea acțiunilor de prevenire a criminalității;
 asigurarea suportului criminologic în activitatea de contracarare a crimi-
nalității;
 înlăturarea consecințelor comportamentelor criminale;
 evaluarea rezultatelor acțiunilor anti-crimă;
 optimizarea activității criminologice practice.
Practicianul asigură componenta de traducere în viață a realizărilor științifi-
ce prin intermediul activității practice pe care o desfășoară. El materializează ceea
ce a fost stabilit de știință, face ca ideile să prindă contur în viața socială, le conferă
un chip material, împlinit. Practicianul atribuie deci realizărilor științifice o formă
practică, concretă și se caracterizează prin cunoștințe cuprinzătoare (în special sub

aspectul cantitativ) într-un domeniu, precum și de deprinderi și priceperi necesare

folosirii adecvate a acestora în activitatea practică, el asigurîndu-i vieții o derulare
optimă într-o sferă socială dată.
Măiestria practicianului constă în aplicarea eficace și eficientă a cunoștințe-
lor existente și obținerea cunoștințelor lipsă despre obiectul de activitate, grație
dezvoltării maxime a deprinderilor și priceperilor de aplicare și de dobîndire a cu-
noștințelor generale și concrete și de creare a condițiilor favorabile de activitate.
Activitatea criminologică practică se desfășoară pe următoarele făgașe:
 analiză criminologică,
 prevenire criminologică,
 tratament victimologic.
Analiza criminologică este orientată spre cunoașterea stării concrete a fe-
nomenelor criminale, ceea ce presupune stăpînirea metodologiei de cunoaștere cri-
minologică. Dimpotrivă, prevenirea criminologică este orientată spre influențarea
fenomenelor criminale, ceea ce necesită cunoașterea factorilor care favorizează și
defavorizează fenomenele criminale. La rîndul lui, tratamentul victimologic este
orientat spre eliminarea consecințelor psihologice ale fenomenelor criminale, ceea
ce impune cunoașterea impactului psihologic al acestora asupra victimelor actelor
criminale și metodologia de restabilire a sănătății lor mentale.
Făgașele de activitate criminologică practică nu coincid neapărat cu speciali-
zarea funcțională a criminologilor. Astfel, unii criminologi exercită funcții speciali-
zate în evaluarea activității anticrimă. Activitatea pe care criminologii o efectuează
în calitate de evaluatori ai activității de prevenire și contracarare a manifestărilor
criminale nu constituie însă un făgaș distinct al activității criminologice practice,
deoarece ea presupune aplicarea metodelor de analiză criminologică. Prin urmare,
ea face parte din făgașul analizei criminologice. De asemenea, unii criminologi
exercită funcții specializate în planificarea activității anticrimă. Activitatea de pla-
nificare a activității de prevenire și contracarare a criminalității se compune însă
din următoarele componente fundamentale: (a) cunoașterea stării reale a criminali-
tății, bazată pe știința analizei criminologice; (b) determinarea sau elaborarea măsu-
rilor de prevenire a comportamentelor criminale, bazată pe știința prevenirii crimi-
nologice; (c) determinarea sau elaborarea măsurilor de tratament victimologic, ba-
zată pe știința psiho-criminologică; (d) organizarea acțiunilor concepute într-un sis-
tem călăuzitor, bazată pe știința dirijării (administrării). Așadar, planificarea activi-

tății anticrimă face parte deopotrivă din toate cele trei făgașe ale activității crimino-
logice practice.
Analiza criminologică include:
 analiza criminologică,
 prognozarea criminologică,
 evaluarea activității anticrimă.
Normele științifice recomandă diferențierea denumirii unei categorii de cele
ale subcategoriilor sale. Deocamdată însă nici noi, nici alți criminologi nu au găsit
denumiri adecvate pentru această situație. De aceea, termenul de analiză criminolo-
gică este folosit deopotrivă în sens larg și sens restrîns.
Activitatea practică de analiză criminologică poate cunoaște, și ea, diverse
sectoare de activitate. De exemplu, activitatea de analiză criminologică este uneori
divizată în analiză strategică și tactică.
Prevenirea criminologică include:
 elaborarea măsurilor de educație criminologică;
 elaborarea măsurilor de prevenire criminologică;
 expertizarea criminologică;
 aplicarea măsurilor de educație criminologică;
 aplicarea măsurilor de prevenire criminologică.
Activitatea practică de prevenire criminologică se caracterizează, și ea, prin
diversificări sectoriale. De exemplu, activitatea de prevenirea criminologică este
deseori divizată în prevenire generală și individuală.
Tratamentul victimologic include:
 diagnosticarea impactului psihologic al crimelor asupra victimelor;
 determinarea și aplicarea măsurilor de tratament victimologic;
 educarea victimologică.
În ceea ce privește tratamentul victimologic, vom menționa că el constituie o
componentă a activității de înlăturare a consecințelor comportamentelor criminale.
Totodată, este necesar a preciza că criminologul se preocupă numai de înlăturarea
consecințelor psihologice ale actelor criminale (vezi materialul empiric prezentat în
continuare). De înlăturarea altor consecințe criminale se ocupă alți specialiști. Bu-
năoară, polițiștii se ocupă de înlăturarea consecințelor materiale (de exemplu, recu-
perarea bunurilor furate), medicii se ocupă de înlăturarea consecințelor biologice

(de exemplu, tratarea leziunilor corporale), în timp ce ecologiștii se ocupă de înlă-

turarea consecințelor naturale (de exemplu, înlăturarea poluării mediului).
Criminologul-practician își poate desfășura activitatea în toate făgașele de
activitate criminologică practică, în unul sau două dintre ele sau într-un singur sec-
tor din aceste făgașe de activitate. Multiplele specializări pe făgașe și sectoare de
activitate criminologică practică este determinată de resursele disponibile și urmă-
rește o sporire a suportului criminologic în activitatea anticrimă. Astfel, în unele
organizații există un singur criminolog practician care efectuează analize crimino-
logice, concepe măsuri de prevenire și de susținere victimologică a persoanelor
afectate de actele criminale. Dimpotrivă, în alte organizații pot exista o pluritate de
criminologi practicieni care efectuează numai analize tactice sau numai acțiuni de
prevenire criminologică.
În funcție de nivel, putem distinge două direcții de activitate criminologică
practică, și anume:
 activitate criminologică îndreptată spre comportamentul criminal ge-
neral,
 activitate criminologică îndreptată spre comportamentul criminal indi-
vidual.
Activitatea criminologică îndreptată spre comportamentul criminal general
este întemeiată pe cunoștințe socio-criminologice, iar activitatea criminologică în-
dreptată spre comportamentul criminal individual este întemeiată pe cunoștințe
psiho-criminologice. De aceea, în primul caz, criminologii apelează, pe scară largă,
la cunoștințele obținute de colegii săi din astfel de ramuri ale științei precum socio-
logia, psihologia socială sau politologia, iar în al doilea caz criminologia utilizează,
pentru realizarea sarcinilor sale, cunoștințele științifice dobîndite de colegii săi din
așa ramuri ale științei ca psihologia, psihiatria sau antropologia.
Activitatea criminologică îndreptată spre comportamentul criminal individu-
al este denumită, în unele cazuri, activitate criminologică clinică, iar criminologul
care o exercită este denumit și criminolog-clinician. Ambele direcții de activitate
criminologică practică includ acțiuni de analiză și prevenire. Deosebirea constă în
terminologia utilizată în unele cazuri particulare. Bunăoară, criminologii speciali-
zați în comportamentul criminal general (de exemplu, analiștii strategici) și unii
dintre criminologii specializați în comportamentul criminal individual (de exemplu,
analiștii tactici) utilizează termeni precum analiză criminologică (eventual, statisti-
co-criminologică) a criminalității sau crimelor (eventual, comportamentelor crimi-
nale) și prevenire a criminalității sau crimelor (eventual, comportamentelor crimi-

nale), în timp ce unii criminologi specializați în comportamentul criminal individu-
al (de exemplu, agenții de probațiune) preferă termenii de analiză clinică (uneori,
evaluare clinică) a criminalului și tratare a criminalului. Diferă și metodele utilizate
de ei, primii apelînd preponderent la metoda statistică, iar cei din urmă la metoda
interviului.
Întrucît cercetarea criminologică nu poate asigura practica criminologică cu
toate cunoștințele criminologice necesare, în timp ce criminologul practician trebu-
ie să acționeze, indiferent de cunoștințele care există, acesta este deseori în căutarea
cunoștințelor criminologice care lipsesc, dar care sunt necesare îndeplinirii sarcini-
lor sale, îmbogățind astfel tezaurul existent de cunoștințe criminologice cu noi cu-
noștințe criminologice.
1. Octavian Bejan, Activitatea criminologică practică în organele anticrimă
din Canada, Chișinău, 200.
3. Octavian Bejan, Analiza criminologică strategică în serviciile de poliție ca-
nadiene, Legea și viața, nr. 3, 2012.
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

1. Care sunt elementele constitutive ale activității criminologice?
2. În ce constă activitatea de cercetare criminologică?
3. În ce rezidă activitatea de instruire criminologică?
4. În ce consistă activitatea criminologică practică?
5. Care sunt sarcinile criminologului (cercetător, profesor și practician)?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 3: CUNOAȘTEREA CRIMINOLOGICĂ
1. Noțiunea cunoașterii criminologice

2. Metodele teoretice de cercetare criminologică
3. Metodele empirice de cercetare criminologică
4. Verificarea rezultatelor cercetărilor criminologice
1. Noțiunea cunoașterii criminologice
Cunoașterea criminologică reprezintă o varietate a cunoașterii științifice. În

esență, cunoașterea științifică este acea cunoaștere care constă în orientarea
spre și raportarea la realitate. Este vorba despre o triplă legătură între cunoaștere
și realitate: (1) modul de gîndire și metodele de cunoaștere științifică sunt construi-
te după tiparul realității, (2) cunoașterea științifică are drept obiect de studiu realita-
tea, așa cum este și așa cum poate fi în funcție de interesele omului, și (3) cunoștin-
țele obținute și obiectele sau stările concepute sunt verificate (ca adevăr și funcțio-
nalitate) prin transpunere în realitate, adică sub aspectul corespunderii cu realitatea.
Definiție
Cunoașterea științifică consistă în obținerea cunoștin-
țelor prin metode raționale și practice alcătuite sau
concepute după tiparul realității însăși și care presupun
o raportare la realitate.
Cunoașterea științifică este indispensabil legată de rațiunea umană. Anume în

facultatea de gîndire a omului coboară rădăcinile ei. Rațiunea constituie sorgintea
din care a izvorît cunoașterea științifică. Gîndirea i-a dat omului capacitatea de a
cunoaște universul său și de a acționa în concordanță cu informațiile acumulate în
procesul de cunoaștere.
Deosebirea dintre cunoașterea științifică și cunoașterea criminologică rezidă
în aceea că prima urmărește studierea întregii realități, iar cea de a doua urmărește

numai cunoașterea unui aspect al realității – crima în calitate de relație individuală

negativă.
Cunoașterea criminologică este alcătuită din:
 cercetarea criminologică,
 analiza criminologică.
Cercetarea criminologică studiază aspectele generale (care nu depind de
spațiu și timp), iar analiza criminologică studiază aspectele concrete (care depind
de spațiu și timp) ale criminalității (crimei, criminalului etc.).
După metodele aplicate, cercetările criminologice pot fi:
 teoretice,
 empirice.
Cercetările criminologice teoretice sunt cercetările realizate prin aplicarea
metodelor teoretice de cunoaștere, iar cercetările criminologice empirice sunt cer-
cetările efectuate prin aplicarea metodelor empirice de cunoaștere.
După scopul urmărit, cercetările criminologice pot fi:
 metodologice,
 fundamentale,
 aplicative.
Cercetările criminologice metodologice sunt orientate spre elaborarea unor
noi metode, tehnici, procedee și instrumente de cunoaștere criminologică și de veri-
ficare a rezultatele obținute de criminolog sau optimizarea procesului de cunoaștere
criminologică. Cercetările criminologice fundamentale sunt orientate spre obține-
rea unor cunoștințe principiale, în temeiul cărora sunt obținute toate celelalte cu-
noștințe criminologice. Cercetările criminologice aplicative sunt orientate spre ob-
ținerea unor cunoștințe direct aplicabile în activitatea practică anticrimă.
Toate cunoștințele necesare pentru realizarea cunoașterii criminologice con-
stituie metodologia criminologică.
Definiție
Metodologia criminologică este formată din ansam-
blul metodelor, tehnicilor, procedeelor și instrumente-
lor de cunoaștere a fenomenelor criminale și a regu-
lilor de organizare și efectuare a cercetărilor și anali-
zelor criminologice.

Metodele, tehnicile, procedeele și instrumentele de cunoaștere sunt alese în

funcție de obiectul de cercetare, aspectele necunoscute pe care dorește să le cu-
noască și resursele de care dispune criminologul. În unele cazuri, metodele teoreti-
ce sunt suficiente, aplicarea metodelor empirice fiind superfluă. Iată un caz elemen-
tar: dacă criminologul cunoaște că în orașul Chișinău se săvîrșesc mai multe crime
decît în orașul Bălți, în timp ce în orașul Bălți se săvîrșesc mai multe crime decît în
orașul Orhei, atunci el nu are nevoie să efectueze calcule matematice pentru a de-
termina dacă în orașul Orhei se săvîrșesc mai multe crime decît în orașul Chișinău,
căci este evident că în orașul Chișinău se săvîrșesc mai multe crime decît în orașul
Orhei. Pe de altă parte, în cazul în care criminologul dorește să afle, de exemplu,
cîte furturi de identitate se săvîrșesc anual în orașul Chișinău, recursul la metode
empirice de cunoaștere este inevitabil, metodele teoretice fiind inaplicabile. În situ-
ațiile în care metodele empirice sunt incapabile să procure cunoștințele necesare
acțiunii anticrimă, metodele teoretice rămîn singura posibilitate de obținere a aces-
tor cunoștințe. De asemenea, în situația în care criminologul dorește să afle dacă în
orașul Chișinău se săvîrșesc furturi de identitate, tehnica observării nesistematice
(spontană și singulară) este suficientă, iar dacă el dorește să afle amploarea feno-
menului, atunci este indispensabilă aplicarea tehnicii observării sistematice (rigu-
roasă și exhaustivă).
Alegerea corectă a metodei, tehnicii, procedeului și instrumentului de cu-
noaștere criminologică (cercetare sau analiză) presupune o înțelegere profundă a
esenței cunoașterii științifice, o pregătire suficientă în materie de teoria cunoașterii
științifice și găsirea răspunsurilor corecte la astfel de întrebări:
 Cum pot eu oare să aflu cu o certitudine maxim posibilă ceea ce doresc
să aflu?
 Care raționamente sau fapte confirmă adevărul ipotezelor pe care eu le-
au înaintat în cadrul cercetării sau analizei mele criminologice?
 Cît de sigure sunt oare cunoștințele pe care eu le-am obținut prin analiza
sau cercetarea mea criminologică?
Metodele de cunoaștere criminologică nu garantează cunoașterea corectă și
elaborarea măsurilor eficace de prevenire a criminalității, ci asistă rațiunea umană
în activitatea sa cognitivă orientată spre această latură a realității.
Orice cercetare criminologică este alcătuită din patru componente de bază, și
anume:
 cognitivă,
 metodologică,
 organizatorică,
 tehnico-materială.
Componenta cognitivă constă în formularea problemei, alegerea și concreti-
zarea temei de cercetare, determinarea obiectului cercetării, a scopului și sarcinilor
cercetării, eventual, formularea ipotezelor de cercetare, iar apoi, desfășurarea pro-
priu-zisă a acțiunilor de cercetare criminologică.
Componenta metodologică include alegerea metodei de cercetare, a tehnici-
lor și procedeelor de aplicare a lor, determinarea cadrului teoretic de cercetare, sta-
bilirea eșantioanelor de cercetare, operaționalizarea conceptelor etc.
Componenta organizatorică presupune planificarea activității de cercetare:
perioada de realizare, succesiunea acțiunilor preconizate și termenul estimativ de
finalizare a lor, întocmirea programului de cercetare și a planului tehnico-
organizatoric de cercetare, pregătirea instrumentului de cercetare etc.
Componenta tehnico-materială vizează resursele tehnico-informaționale
(calculatoare, acces la Internet, imprimantă, scaner etc.) și financiare (cheltuieli de
deplasare, de comunicare etc.).
Cercetarea criminologică începe cu determinarea temei de cercetare, elabora-
rea programului de cercetare și întocmirea planului tehnico-organizatoric al cerce-
tării.
Programul de cercetare criminologică include astfel de elemente:
 problema,
 obiectul,
 scopul,
 sarcinile,
 ipotezele,
 eșantionul,
 metodele,
 autorul.
Problema indică aspectul necunoscut care urmează a fi elucidat prin cerceta-
rea criminologică. De exemplu: Este actualmente corupția cel mai distructiv și ex-
tins fenomen criminal din societate și se află el în continuă expansiune?
Obiectul indică fenomenul care va fi supus cercetării criminologice. De
exemplu: Fenomenul (de natură obiectivă) corupției, reflectat prin prisma viziunii

unor criminologi și practicieni din cadrul organelor de drept. Cercetarea se va face

prin consultarea opiniei majorității criminologilor și a unor practicieni din cadrul
organelor de drept din Republica Moldova.
Scopul indică rezultatul pe care tinde să îl atingă cercetătorul. De exemplu: A
releva problema cercetată prin prisma opiniei criminologilor și practicienilor).
Sarcinile indică ceea ce este de făcut pentru a atinge scopul fixat. De exem-
plu: (1) A stabili dacă corupția este cel mai distructiv și extins fenomen criminal
din societate; (2) A stabili locul și rolul prevenirii corupției în politica criminologi-
că națională.
Ipotezele indică presupunerile noastre privitoare la aspectul necunoscut al fe-
nomenului supus cercetării criminologice. De exemplu: (1) Corupția este cel mai
extins fenomen criminal din societate; (2) Corupția este cel mai distructiv fenomen
criminal din societate; (3) Prevenirea și contracararea corupției reprezintă o priori-
tate a politicii criminologice naționale; (4) Prevenirea și contracararea corupției
poate fi realizată numai în condițiile unei voințe politice ferme în acest sens.
Eșantionul indică elementele (persoane, obiecte, localități etc.) din populația
(persoane, obiecte, localități etc.) care posedă sau este purtătoarea informației nece-
sare cercetării criminologice. De exemplu: lista experților care vor fi chestionați și
intervievați în cadrul cercetării criminologice.
Metodele indică metodele, tehnicile și procedeele care vor fi aplicate în ca-
drul cercetării pentru obținerea cunoștințelor criminologice. De exemplu: În inves-
tigație va fi aplicată metoda estimării experților. Va fi aplicat procedeul chestionă-
rii, de bază, combinat cu cel al interviului, complementar. Cercetarea va avea ca-
racter de explorare și de verificare. Astfel, vor fi atinse ambele dimensiuni ale cer-
cetării empirice, atît cea cantitativă (în limitele specifice metodei estimării experți-
lor), cît și cea calitativă. Datele culese vor fi prelucrate și analizate statistic și logi-
co-conceptual. Instrumentul de cercetare este format din chestionar și ghid de in-
terviu, întocmite sub formă combinată (se anexează).
Autorul este persoana sau persoanele care efectuează cercetarea criminologi-
că. De exemplu: Octavian Bejan și Valeriu Bujor.
Planul tehnico-organizatoric include următoarele elemente:
 ordinea,
 acțiunile,
 termenele,
 executorii.
Ordinea de executare a acțiunilor de cercetare criminologică indică conse-

cutivitatea de efectuare a acțiunilor de cercetare criminologică (de exemplu, 1, 2, 3
etc.).
Acțiunile de cercetare criminologică indică sarcinile concrete care trebuie să
fie îndeplinite în cadrul cercetării criminologice (de exemplu, studierea dosarelor
penale privitoare la traficul de ființe umane).
Termenele de efectuare a acțiunilor de cercetare criminologică indică peri-
oada în care va fi îndeplinită o acțiune concretă de cercetare criminologică (de
exemplu, martie-mai 2008).
Executorii acțiunilor de cercetare criminologică indică persoana care va
efectua o acțiune concretă de cercetare criminologică (de exemplu, Gh. Botnaru).
Elementele programului de cercetare și planului tehnico-organizatoric varia-
ză în funcție de caracterul, obiectul și metodele de cercetare. De exemplu: progra-
mele cercetărilor criminologice realizate prin metoda abstract-constructivă nu ne-
cesită determinarea eșantionului; în unele cazuri se impune definirea sau operațio-
nalizarea conceptelor; într-o serie de situații este recomandabilă indicarea cadrului
teoretic al cercetării criminologice.
Cerința primordială căreia trebuie să îi corespundă cunoștințele criminologi-
ce rezidă în caracterul lor fundamentat (argumentat), în caz contrar ele au statut de
ipoteză, servind la călăuzirea cercetărilor sau analizelor criminologice viitoare. Cu-
noștințele criminologice pot fi fundamentate (argumentate) în mod empiric (fapte)
și teoretic (raționamente).
Cunoașterea este necesară pentru a permite omului să își satisfacă mai efica-
ce și eficient necesitățile, deoarece acțiunile umane s-ar reduce la reacții instinctua-
le în lipsa cunoștințelor.
2. Metodele teoretice de cercetare criminologică
Metodele teoretice servesc la desfășurarea cercetărilor criminologice teoreti-

ce, ale căror sarcini principale sunt:
 elaborarea teoriilor criminologice,
 formularea legilor criminologice,
 elaborarea conceptelor și definițiilor criminologice,
 interpretarea datelor privitoare la fenomenele criminale,
 elaborarea măsurilor de prevenire a crimelor.

Metodele teoretice de cercetare criminologică includ:
 metoda abstract-constructivă,
 metoda ipotetico-deductivă,
 metoda axiomatică.
Metoda abstract-constructivă consistă în obținerea de cunoștințe noi prin
construirea abstractă a imaginii necunoscute a realității cu ajutorul cunoștințelor
existente, potrivit principiilor de organizare și funcționare a realității.
Metoda ipotetico-deductivă constă în dezvoltarea de construcții teoretice,
plecînd de la idei-cheie provenite din inspirația științifică a cercetătorului.
Metoda axiomatică rezidă în formularea unei propoziții considerată ca ade-
vărată fără demonstrație (axiomă) din care se deduc cu ajutorul procedeelor teoreti-
ce celelalte propoziții.
La aplicarea metodelor teoretice de cunoaștere pot fi utilizate diverse tehnici
și procedee, precum analiza, sinteza, generalizarea sau abordarea holistică, sistemi-
că, istorică etc.
Metodele teoretice de cercetare criminologică reprezintă modalități raționale
de cunoaștere științifică a fenomenelor criminale, concepute potrivit modului de
organizare și funcționare a realității.
Școala criminologică creată de Valeriu Bujor (la începutul anilor 90, în Re-
publica Moldova) se distinge, sub aspect metodologic, prin aplicarea primordială a
metodelor teoretice de cunoaștere și a procedeului relevării esenței fenomenelor
studiate (acea trăsătură generală care deosebește un fenomen de toate celelalte),
ceea ce permite o înțelegere profundă și un control maxim a fenomenului.
3. Metodele empirice de cercetare criminologică
Metodele empirice servesc la desfășurarea cercetărilor criminologice empiri-

ce, ale căror sarcini principale sunt:
 colectarea datelor despre fenomenele criminale,
 testarea cunoștințelor și creațiilor științifice, prin metodele proprii cerce-
tării empirice.
Metodele empirice de cercetare criminologică includ:

 metoda statistică,
 metoda documentară,
 metoda comparativă,
 metoda anchetei sociologice,
 metoda interviului,
 metoda analizei de conținut,
 metoda observării,
 metoda experimentului.
Metoda statistică constă în studierea unui număr mare de manifestări parti-
culare și relevarea însușirilor generale ale fenomenelor criminale sau a gradului de
interacțiune dintre diferite fenomene de interes criminologic.
Metoda documentării criminologice constă în studierea unor documente ce
conțin informații despre fenomenul criminal supus cercetării.
Metoda comparativă constă în compararea datelor despre starea fenomene-
lor criminale în diverse spații (țări, societăți etc.) și perioade (epoci, situații sociale
etc.).
Metoda anchetei sociologice consistă în chestionarea unui număr mare de
persoane, posesoare de informații privitoare la fapte de interes criminologic.
Metoda interviului criminologic constă în obținerea informației despre fe-
nomenul criminal studiat de la persoane, în cadrul unor convorbiri dirijate sau pro-
vocate.
Metoda analizei de conținut constă în examinarea conținutului diverselor
texte (acte, înscrisuri, cărți, ziare etc.) și extragerea informației de interes crimino-
logic.
Metoda observării criminologice constă în urmărirea vizuală, directă a ma-
nifestărilor criminale și înregistrarea datelor surprinse.
Metoda experimentului criminologic constă în intervenții asupra realității
sau reconstituirea ei artificială, astfel încît să fie posibilă studierea izolată a unor
aspecte ale fenomenelor criminale.
La aplicarea metodelor empirice de cunoaștere pot fi utilizate diverse tehnici
și procedee, precum tehnica monografică, tehnica observării participante, interviul
dirijat etc.

Metodele empirice de cercetare criminologică reprezintă modalități fizice de

cunoaștere științifică a fenomenelor criminale, concepute potrivit capacităților fizi-
ce ale omului (văz, auz, vorbire etc.).
4. Verificarea rezultatelor cercetărilor criminologice
După cum o demonstrează realitatea, cunoașterea criminologică este dificilă

și adesea imprecisă, ca și cunoașterea științifică în general. De aceea, s-a impus ne-
cesitatea de a spori precizia cunoașterii, care a condus știința la dezvoltarea unor
metode de verificare a cunoștințelor.
Definiție
Verificarea rezultatelor cercetărilor criminologice

constituie o confruntare directă sau indirectă a cuno-
ștințelor obținute cu realitatea, în vederea stabilirii
gradului de corespundere.
Există două tipuri de verificare a rezultatelor cercetărilor criminologice:

 rațională,
 empirică.
Verificarea rațională consistă în determinarea gradului de admisibilitate ști-
ințifică a unor cunoștințe criminologice prin raportarea acestora la cunoștințele per-
tinente, considerate drept adevărate, și la rigorile metodologice.
Verificarea rațională este realizabilă prin trei modalități:
 verificare corelativă,
 verificare factologică,
 verificare logică.
Verificarea corelativă are loc prin punerea în relație a cunoștințelor crimino-
logice noi cu cele existente, cu scopul de a stabili corectitudinea primelor judecînd
după conformitatea cu cele din urmă, considerate adevărate, după următorul proce-
deu: Teza N (cunoștință nouă) este confruntată cu Teza A, B, C... (cunoștințe actu-
ale), în cazul în care există o corespundere între ele, Teza N este considerată și ea
drept veridică sau, altfel spus, admisibilă din punct de vedere științific.
Verificarea factologică se produce prin punerea rezultatelor cercetărilor cri-

minologice în relație cu faptele absolute, în vederea stabilirii corectitudinii rezulta-
telor cercetărilor noi în funcție de conformitatea cu faptele absolute deja cunoscute
și considerate veridice. Este absolut, de exemplu, faptul că nivelul criminalității
variază continuu și poate fi utilizat ca punct de reper în sine, în timp ce nivelul cri-
minalității în sine este irelevant, deoarece este influențat de numeroși factori varia-
bili, cum ar fi mărimea populației, fidelitatea reflectării în statisticile oficiale a cri-
melor săvîrșite, amploarea proceselor de migrațiune sau oportunitatea incriminării
faptelor antisociale cu putere distructivă sporită.
Verificarea logică are loc în cazul în care cunoștințele criminologice noi sunt
examinate ca un sistem de propoziții logic formulate și organizate, făcînd abstracție
de cunoștințele din afara construcției teoretice propuse, cu scopul de a stabili corec-
titudinea lor după lipsa neconcordanțelor semnificative. Rezultatele cercetărilor
criminologice sunt verificate logic sub trei aspecte principale: (1) calea pe care s-a
ajuns la soluție, (2) sistemul teoretic și (3) sistemul de argumentare.
Verificarea empirică constă în confruntarea rezultatelor cercetărilor crimi-
nologice cu realitatea, în vederea stabilirii gradului de corespundere efectivă a cu-
noștințelor noi fenomenelor la care se referă.
Verificarea empirică este realizabilă prin următoarele modalități:
 verificare prin cercetare empirică,
 verificare prin prognoză criminologică,
 verificare prin activitate practică anticrimă.
Verificarea prin cercetare empirică presupune efectuarea unor cercetări em-
pirice speciale, menite a controla veridicitatea cunoștințelor noi (rezultatele cercetă-
rilor criminologice) prin confruntarea lor repetată sau suplimentară cu realitatea.
Unei astfel de verificări pot fi supuse rezultatele cercetărilor deopotrivă teoretice și
empirice.
Verificarea prin prognoză criminologică consistă în formularea de prognoze
privitoare la fenomenele criminale în temeiul constatărilor privitoare la legăturile
de determinare dintre fenomene și urmărirea evoluției reale a fenomenelor vizate,
pentru a determina corectitudinea lor în funcție de corespunderea cu realitatea. De
observat că această modalitate este aplicabilă numai pentru verificarea cunoștințe-
lor criminologice etiologice (privitoare la relațiile deterministe).
Verificarea prin activitatea practică anticrimă are loc pe calea utilizării cu-
noștințelor criminologice în activitatea anticrimă și observarea rezultatului, cu sco-
pul de a stabili corectitudinea ei judecînd după corespunderea lor cu realitatea. Ve-

rificarea practică este cea mai sigură verificare a cunoștințelor științifice.
În funcție de autor, verificările rezultatelor cercetărilor criminologice pot fi
clasificate în:
 verificări personale (efectuate de însuși autorul rezultatelor științifice su-
puse testării),
 verificări independente (înfăptuite de alți cercetători sau de către practici-
eni).
Dincolo de faptul că contribuie la sporirea exactității și relevarea falsului, ve-
rificarea rezultatelor cercetărilor criminologice poate aduce informații necunoscute
și prilejuiește problematizări inedite.
1. Octavian Bejan, Realizarea cercetărilor criminologice teoretice, Chișinău,
2009.
3. Octavian Bejan, Caracterizare a modurilor de structurare a cercetării cri-
minologice, Legea și viața, nr. 12, anul 2009.
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

1. Care este esența cunoașterii științifice?
2. Ce deosebește cercetarea de analiza criminologică?
3. Care sunt și în ce rezidă metodele de cercetare criminologică teoretică?
4. Care sunt și în ce consistă metodele de cercetare criminologică empirică?
5. Ce este verificarea rezultatelor cercetărilor criminologice?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 4: CRIMINALITATEA
1. Esența criminalității
2. Caracterizare generală a criminalității
3. Determinismul criminogen
1. Esența criminalității
Criminalitatea, ca și orice alt fenomen din univers, se caracterizează printr-o

serie de trăsături (caracteristici, proprietăți, însușiri etc.). Trăsăturile criminalității
se disting după gradul lor de generalitate. Unele dintre ele se regăsesc la un număr
mai mare, în timp ce altele se regăsesc la un număr restrîns de fenomene din aceas-
tă categorie (criminalitatea din diverse teritorii sau perioade). Cele mai generale
sunt trăsăturile care sunt proprii criminalității din orice teritoriu (societate, stat, lo-
calitate, regiune etc.) și perioadă (zi, an, deceniu, secol, epocă etc.), iar cele mai
particulare (unice) sunt cele care caracterizează numai criminalitatea dintr-un teri-
toriu și perioadă (de exemplu, criminalitatea din or. Chișinău din anul 2013). Esen-
ța reprezintă acea trăsătură generală care deosebește criminalitatea de toate celelalte
fenomene din univers. Ea caracterizează nu numai criminalitatea, ci și fiecare crimă
(comportament criminal) care o alcătuiește. Cunoașterea esenței este deosebit de
importantă, deoarece numai plecînd de la aceste cunoștințe putem elabora măsurile
cele mai puternice de influențare a fenomenului, adică de prevenire a criminalității.
Definiție
Crima constituie un comportament uman care urmă-
rește realizarea interesului particular în detrimentul
interesului general și dominant și care rupe relațiile
sociale fundamentale, dezorganizează și perturbează
viața socailă.

Cu scopul de a optimiza posibilitățile de existență, adică de satisfacere a ne-

cesităților, oamenii coexistă, conjugîndu-și eforturile, în cadrul societăților. Dacă la
început ei erau uniți din instinct gregar, atunci o dată cu dezvoltarea rațiunii intere-
sul a fost acela care i-a menținut în comunități și i-a determinat să le dezvolte. Via-
ța socială însă dictează, în primul rînd, anumite limite comportamentale, spre deo-
sebire de condițiile de existență sălbatică, în care criteriul principal în relațiile din-
tre indivizi îl constituia capacitatea obiectivă a individului de a-și impune, prin for-
ță fizică și psihică, voința în fața semenilor. Astfel, o serie de conduite sunt incom-
patibile cu viața socială, fiind de natură a distruge societatea, unele avînd o forță
distructivă considerabilă. Aceste conduite constituie crime, iar societatea le interzi-
ce. Societatea este alcătuită nu atît din indivizi, obiecte sau activitatea desfășurată,
cît din relațiile dintre membrii ei, un mod distinct de organizare a lor, deși fără
acestea nu pot exista nici relațiile sociale. Toate aceste atribute există și în afara
vieții sociale, dar ele au un cu totul alt caracter. În coexistența sălbatică, principiul
fundamental de interacțiune îl constituie supremația intereselor personale, în timp
ce societatea se bazează pe principiul supremației interesului general, ceea ce în-
seamnă că individul își poate realiza interesele numai respectînd interesele semeni-
lor săi, membri ai comunității, fapt ce implică un alt tip de interacțiune. În vederea
unei interacțiuni armonioase, în folosul tuturor, relațiile dintre membri sunt regle-
mentate de societate prin norme de conduită, care formează modele obligatorii de
interacțiune, deci de comportament. Relațiile sociale care rezultă din această re-
glementare se structurează într-un sistem funcțional, ceea ce conferă eficacitate și
eficiență vieții sociale. Reglementarea relațiilor sociale are drept premise obiective
crearea condițiilor optime de realizare a intereselor particulare (de viață) și
constrîngerile organizatorice de ordonare a vieții comune. Crima este tocmai o
conduită care contravine normelor stabilite în societate, una care rupe relațiile soci-
ale instituite și astfel dezorganizează sistemul de relații sociale, perturbă viața soci-
ală, amenințînd chiar să o distrugă (dezintegrarea societății, acapararea ei de către
alte societăți etc.). În același timp, ea poate aduce atingere directă unor membri ai
societății (să-i vatăme fizic sau moral, să-i lipsească de bunuri sau chiar de viață).
Pericolul social al crimei rezultă însă din proprietatea de a avea impact distructiv
asupra societății, relațiilor sociale, vieții sociale. În cazul în care ordinea instituită
sau reală din societate nu corespunde intereselor tuturor indivizilor, din care cauză
indivizii defavorizați își realizează interesul particular nu prin modalitățile stabilite
prin normele sociale, ci prin modalități care contravin acestora, crima reprezintă o
negare a interesului dominant. Deoarece există numai în societate, crima constituie

un fenomen social. În starea de sălbăticie, conviețuirea dintre indivizi nu cunoaște
restricții de comportament, nu există norme, nu există fapte bune sau rele, contează
numai capacitatea individului de a-și impune voința. Caracterul criminal al unor
comportamente depinde de modul de organizare al societății, din care cauză o con-
duită poate avea efecte distructive într-o societate, pe care să le piardă odată cu
schimbările sociale, ba chiar poate produce efecte socialmente pozitive. Dacă inter-
dicția conduitelor criminale este determinată de interesul general sau dominant,
atunci comportamentul criminal este determinat de interesul particular de a-și satis-
face necesitățile personale sau de grup prin modalități care contravin interesului
general sau dominant. De aceea, se cere ca la cercetarea genezei crimei criminolo-
gii să urmeze strict delimitarea metodologică între crimă ca interdicție socială și
crimă ca act de conduită.
Crima se deosebește de infracțiune, care reprezintă o faptă considerată peri-
culoasă, din rațiuni care depășesc distructivitatea socială reală a unor acte de con-
duită, și interzisă prin normele sociale sub amenințarea represiunii (pedepsei).
Crimele sporadice au un efect distructiv minor asupra societății, constituind
o problemă socială mai degrabă din cauza pericolului de propagare pe care îl com-
portă. Datorită naturii mutuale a relațiilor sociale, crimele pot provoca comporta-
mente similare în lanț, care să conducă la ruperea relațiilor sociale existente și in-
staurarea în fapt a unui nou tip de interacțiune între indivizi. Numărul mare al cri-
melor dă naștere criminalității – un fenomen de masă cu o distructivitate socială
reală, sporită.
Definiție
Criminalitatea constituie un fenomen de masă,
alcătuit din comportamente umane care urmă-
resc realizarea interesului particular în detri-
mentul interesului general sau dominant și care
rup relațiile sociale fundamentale, formînd un
proces social de dezorganizare a sistemului
instituit de relații sociale și de perturbare a vieții
sociale.
Efectul distructiv al criminalității asupra societății variază în funcție de am-

ploarea (numărul de crime) și caracterul (puterea distructivă a crimelor) fenomenu-

lui. Starea criminalității se află sub imperiul unor legi specifice de existență și ma-
nifestare. De exemplu, cercetările criminologice au constatat că în perioadele de
război numărul omorurilor scade semnificativ. Întrucît este un fenomen de masă,
asupra criminalității influențează și o serie de factori specifici, cum ar fi procesele
demografice. Astfel, sporirea numărului populației antrenează, în condiții similare,
o creștere relativ proporțională a numărului de crime, adică al nivelului criminalită-
ții. Criminalitate formează un proces social obiectiv de transformare a societății,
care manifestă tendința și putința membrilor de transformare a condițiilor sociale de
existență. În sens larg, prin criminalitate se înțelege ansamblul fenomenelor crimi-
nale (crime, criminali, victime ale crimelor, repercusiunile crimelor asupra societă-
ții etc.).
2. Caracterizare generală a criminalității
Criminalitatea reprezintă un fenomen de masă care se află în continuă tran-

sformare sub o serie de aspecte. Cunoașterea modificărilor care caracterizează cri-
minalitatea permite adaptarea metodelor și mijloacelor de prevenire, astfel încît ac-
tivitatea anticrimă să fie menținută la un nivel optim de eficacitate și eficiență. Sta-
rea criminalității la un moment dat poate fi caracterizată prin nivel, structură, dina-
mică, caracter, geografie etc.
Definiție
Nivelul criminalității constituie numărul crimelor
săvîrșite într-o perioadă determinată pe un anumit
teritoriu.
Nivelul criminalității poate fi calculat atît în cifre (valori, indici) absolute, cît
și în cifre relative (coeficient). Folosim valorile absolute, de exemplu, în cazul în
care ne interesează nivelul criminalității de pe un teritoriu cu populație invariabilă
(sau fluctuații nesemnificative), iar valorile relative în cazul comparării nivelului
criminalității de pe teritorii cu populație diferită.
Iată un exemplu de exprimare a nivelului criminalității în valori absolute: în
Republica Moldova, în anul 2010 au fost înregistrate 33 402 infracțiuni, în anul
2009 – 25 655 de infracțiuni, în anul 2008 – 23 817 infracțiuni, în anul 2007 –

23 620 de infracțiuni, iar în anul 2006 – 23 884 de infracțiuni (tabelul nr. 1).
Tabelul nr. 1: Numărul infracțiunilor înregistrate

în perioada 2006-2010, în Republica Moldova
Anul 2006 2007 2008 2009 2010

Infracțiuni 23884 23602 23817 25655 33402
Sursa: Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova
Coeficientul criminalității este calculat aplicînd următoarea formulă:
Сr
Kf  E
P
unde Cr reprezintă numărul crimelor, P – mărimea populației, iar E – unitatea de

măsură (1.000, 10.000, 100.000 etc.).
Unitatea de măsură este aleasă în funcție de unitatea de măsură după care au
fost calculați coeficienții cu care urmează a fi efectuate comparări. Operînd cu in-
dici relativi, este indispensabil a preciza la cîte mii (sute, milioane) de persoane a
fost calculat coeficientul. În acest caz, nivelul criminalității trebuie să fie definit
astfel: numărul infracțiunilor săvîrișite într-o perioadă, pe un anumit teritoriu rapor-
tat la mărimea populației de pe acest teritoriu și calculat la un număr determinat de
persoane.
Definiție
Structura criminalității constituie modul de
organizare a raporturilor dintre componentele
criminalității.
Dacă elemente ale criminalității sunt crimele singulare, atunci componente

sunt grupuri de crime care posedă trăsături comune distincte de altele: tipuri de
crime (omoruri, furturi etc.) sau tipuri de criminalitate (criminalitatea economico-
financiară, criminalitatea de violență etc.). Raporturile dintre componentele crimi-

nalității trebuie să fie înțelese atît în sens de proporție, cît și în sens de influență,
exercitată de o componentă asupra celorlalte.
Structura criminalității este calculată aplicînd următoarea formulă:
P
S  100%
Î
unde S reprezintă structura criminalității, P – partea (componenta care ne interesea-

ză, de exemplu: crimele de corupție) și Î – întregul (numărul total al crimelor).
Bunăoară, infracțiunile contra persoanei au constituit 3,3 %, infracțiunile
contra proprietății – 72,0 %, infracțiunile de huliganism au constituit 4,6 %, în timp
ce celelalte infracțiuni au avut o pondere de 20,1 % în anul 1994, în Republica
Moldova (tabelul nr. 2).
Tabelul nr. 2: Structura infracțiunilor înregistrate

în anul 1994, în Republica Moldova
Anul 1994
Infracțiuni contra persoanei 3,3%
Infracțiuni contra proprietății 72,0%
Huliganism 4,6%
Alte infracțiuni 20,1%
Sursa: Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova
Pentru criminalitate este specifică o structură de natură socială, diferită de

cea fizică în care se regăsește elementul de dispunere. Pentru fenomenele sociale
dispunerea în spațiu a actelor de conduită (elemente sau componente) nu are nici o
relevanță.
Modificarea structurii criminalității constituie un proces continuu, influențat
deopotrivă de factori externi (din mediul social și natural) și interni (din mediul
criminal).
Amplificarea unor componente poate modifica structura fenomenului în an-
samblu numai în condițiile în care celelalte componente nu se amplifică sau se am-
plifică într-un ritm inferior. De exemplu, sporirea criminalității femeilor poate mo-
difica structura criminalității, sub aspectul sexului făptuitorilor, în cazul în care
criminalitatea bărbaților se menține la același nivel sau cunoaște un ritm inferior de

amplificare: criminalitatea femeilor a înregistrat o sporire de 20 %, iar cea a bărba-

ților de numai 5 %.
Cunoașterea structurii criminalității este dictată de multitudinea formelor pe
care le îmbracă criminalitatea. Totodată, ea este utilă din perspectiva relevării unor
regularități de manifestare și a schimbărilor de ordin calitativ.
Definiție
Dinamica criminalității constituie schimbarea în timp
a stării criminalității (nivel, structură, caracter etc.).
Criminalitatea constituie un fenomen social aflat în permanentă transformare

în funcție de procesele interne și cele externe (din societate și natură). Se poate
vorbi despre stabilitatea criminalității numai în termeni relativi, în situația în care
modificările survenite sunt de ordin cantitativ și nu implică transformări de ordin
calitativ.
Dinamica criminalități se calculează, în principal, prin:
 metoda bazei fixe,
 metoda bazei mobile.
Metoda bazei fixe constă în compararea valorilor din anii (perioadele) de in-
teres cu valorile din anul (perioada) care constituie bază de comparație. De exem-
plu, comparăm nivelul criminalității din anii 2006 și 2007 cu nivelul acesteia din
anul 2005 sau comparăm nivelul criminalității (în medie) din perioadele 2000-2004
și 2005-2009 cu cel din perioada 1995-1999.
Metoda bazei mobile presupune compararea valorilor anilor sau perioadelor
care ne interesează cu valorile anilor ori perioadelor precedente. De exemplu, com-
parăm nivelul criminalității din anul 2007 cu cel din anul 2006, cel din anul 2006
cu cel din anul 2005 etc. sau nivelul perioadei 2005-2009 cu cel (în medie) din anii
2000-2004, cel din anii 2000-2004 cu cel din anii 1995-1999.
Studierea dinamicii servește la relevarea tendințelor criminalității și progno-
zarea evoluției ei (prin metoda extrapolării).

Definiție
Caracterul criminalității este determinat de domi-
nanta sa distructivă, adică caracterul indică natura
distructivității sociale predominante a criminalității.
Criminalitatea poate lovi în mod diferit în societate, iar acest lucru depinde
de natura crimelor care provoacă răul cel mai mare societății la un moment dat. De
exemplu, distructivitatea socială a criminalității poate fi determinată într-un mo-
ment de impactul crimei organizate (cazul Italiei, anii 70-80 ai secolului trecut, sau
al Columbiei din ultimele decenii), în timp ce în alt moment ea va fi preponderent
legată de violența stradală (Bulgaria, anii 70 ai secolului trecut).
Crimele care alcătuiesc criminalitatea la un moment dat au un impact diferit
asupra societății, unele dintre ele fiind de o distructivitate sporită în comparație cu
celelalte, anume ele și determină distructivitatea criminalității în ansamblu și, deci,
caracterul ei.
Caracterul criminalității decurge atît din dimensiunea cantitativă, cît și cea
calitativă a componentelor sale structurale. De aceea, analiza criminologică a struc-
turii criminalității constituie doar un mod de a releva caracterul criminalității, deoa-
rece unele manifestări criminale pot deține o pondere relativ redusă sau pot înregis-
tra o dinamică inferioară în raport cu altele, dar să joace un rol decisiv în determi-
narea distructivității sociale a criminalității.
Tradițional caracterul criminalității este definit prin ponderea crimelor grave
în ansamblul criminalității și trăsăturile persoanelor care le săvîrșesc. Problema este
că criminalitatea își manifestă distructivitatea socială nu numai prin natura intrinse-
că a unor comportamente criminale (de exemplu, omorurile), ci și prin manifestări
de ordin cantitativ, cum ar fi amploarea unor forme ale criminalității (de exemplu,
corupția sau violența stradală). Acest fenomen se explică prin faptul că criminalita-
tea lovește în relațiile sociale, iar în situația în care o conduită devine foarte frec-
ventă, ea modifică chiar natura relațiilor sociale. În multe cazuri nu putem, în gene-
re, vorbi despre o gravitate absolută a crimelor, ea fiind influențată de diverse cir-
cumstanțe. Dacă violurile sau leziunile corporale sunt distructive în mod invariabil,
indiferent de numărul acestora, atunci situația diferă în cazul crimelor economice, a
căror periculozitate socială este, predominant, în funcție de frecvența lor. Aceiași
apreciere poate fi făcută în privința personalității făptuitorilor. Într-o societate para-

lizată de corupție, mult mai periculoși sunt funcționarii, care respectă, în general,
normele morale de conviețuire socială, decît recidiviștii, specializați, de exemplu,
în furturi din buzunar, avînd o orientare antisocială stabilă.
Caracterul criminalității reprezintă un criteriu fundamental în conturarea po-
liticii criminologice și, respectiv, a strategiei, metodelor, mijloacelor și tacticilor
activității anticrimă.
Definiție
Geografia criminalității constituie modul de
distribuire a criminalității pe un teritoriu.
Reperul esențial în cercetarea geografică a criminalității îl constituie teritori-

ul, la care se adaogă o serie de alte criterii (trăsături), precum condițiile naturale,
administrative, politice, economice sau demografice. Astfel, geografia criminalității
este reprezentată după criteriul administrativ prin divizarea faptelor criminale pe
unitățile teritorial-administrative ale țării (județe, localități, sectoare etc.). Potrivit
criteriului natural, criminalitatea este examinată, de exemplu, prin prisma a trei zo-
ne: nord, centru și sud.
Cercetarea geografică a criminalității are drept temei trei considerente: (1)
influența factorilor naturali (clima, relieful etc.) asupra fenomenelor criminale, (2)
legătura indisolubilă dintre factorii sociali (economici, politici, urbanistici etc.) și
comunitățile sau colectivitățile umane și (3) plasamentul instituțiilor publice în a
căror sarcină cade realizarea controlului criminologic asupra criminalității.
Analiza geografiei criminalității impune, prin urmare, o selectare atentă a cri-
teriilor de divizare în funcție de specificul problemei supuse studiului criminologic.
Distingem două abordări, diametral opuse, în studiul geografic al criminalită-
ții:
 abordarea teritorială, mai întîi efectuăm divizarea teritoriului luat în
considerație, iar apoi examinăm distribuția criminalității pe unitățile
teritoriale demarcate;
 abordarea fenomenală, este examinată distribuția faptelor criminale pe
tot teritoriul inclus în studiul criminologic, iar ulterior acesta este divi-
zat conform focarelor de criminalitate.

De exemplu, în mun. Chișinău au fost înregistrate 15195 de infracțiuni, în

zona de Nord –7630 de infracțiuni, în zona centrală – 8452 de infracțiuni, iar în zo-
na de Sud – 4291 de infracțiuni în anul 2000 (tabelul nr. 3).
Tabelul nr. 3: Geografia criminalității înregistrate

în anul 2000, în Republica Moldova
Anul 2000
Chișinău, mun. 15195
Zona de Nord 7630
Zona centrală 8452
Zona de Sud 4291
Total 38267
Sursa: Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova
Plecînd de la diverse necesități practice și științifice, se face distincție între

diverse segmente ale criminalității, care sunt numite prin termeni specifici: crimina-
litatea incriminată și neincriminată, criminalitatea reală, criminalitatea înregistrată
și neînregistrată (latentă), criminalitatea necunoscută și tăinuită, criminalitatea des-
coperită și nedescoperită, criminalitatea condamnată și necondamnată (vezi figura
nr. 3).
Criminalitatea poate fi divizată în:
 criminalitate incriminată,
 criminalitate neincriminată.
Criminalitatea incriminată constă din faptele avînd o distructivitate socială
deosebită, deci crime, care constituie infracțiuni, adică au fost interzise prin lege
(norme sociale etc.). Criminalitatea reală este, de regulă, identificată cu criminalita-
tea incriminată.
Criminalitatea neincriminată este alcătuită din fapte avînd o distructivitate
socială deosebită, deci crime, care nu constituie infracțiuni, adică nu au fost interzi-
se prin lege (norme sociale), sub amenințarea aplicării pedepsei penale. De regulă,
în societate se manifestă un comportament criminal, după care societatea constată
caracterul său socialmente distructiv, ca în cele de urmă să fie luate măsuri în vede-
rea limitării sau excluderii unor asemenea conduite în viitor. Întotdeauna, între
aceste două momente se scurge un interval de timp, mai mic sau mai mare, în care

criminalitatea neincriminată își exercită influența sa distructivă în raport cu societa-

tea. De exemplu, traficul de ființe umane a fost incriminat în Republica Moldova
aproximativ după 5 ani din momentul în care el se transformase din fapte izolate în
fenomen social crescînd. Societatea reacționează la conduitele criminale atît prin
mijloace punitive, cît și prin acțiuni de prevenire nerepresivă. În cazul în care mă-
surile de prevenire nerepresive au avut efect, fenomenul fiind stăpînit, este posibil
să nu se ajungă în genere la incriminare. O apreciere inexactă a gradului de distruc-
tivitate socială al crimelor conduce la stabilirea unor sancțiuni contravenționale
pentru acestea. Criminologiei îi revine rolul de a dezvolta metodologii de relevare a
comportamentelor umane cu un deosebit impact distructiv asupra societății și de
stabilire a gradului lor de distructivitate socială, propunînd legislatorului instituirea
unor măsuri de influență punitivă cu scopul de a inhiba astfel de comportamente.
Totodată, criminologia este capabilă, actualmente, să dezvolte metode de prognoza-
re a comportamentelor, în vederea incriminării lor pînă la momentul producerii.
Prognozele criminologice de acest gen sunt posibile în condițiile proiectării unor
intervenții dirijate de modificare a condițiilor sociale, efectuate de către autoritățile
publice.
Figura nr. 3.
Criminalitatea
Criminalitatea Criminalitatea
incriminată neincriminată
Criminalitatea reală
Criminalitatea Criminalitatea înregistrată

neînregistrată
Criminalitatea Criminalitatea Criminalitatea Criminalitatea

necunoscută tăinuită descoperită nedescoperită
Criminalitatea Criminalitatea
condamnată necondamnată

Criminalitatea reală (criminalitatea incriminată) reprezintă totalitatea in-

fracțiunilor săvîrșite în mod efectiv. Cea mai mare parte a acestora rămîne însă ne-
reflectată în statistica oficială, în principal din cauză că victimele nu doresc să ape-
leze la organele de drept sau că autoritățile publice și persoanele particulare (fizice
și juridice) nu au sesizat faptul săvîrșirii unor crime (de exemplu, o firmă nu ține
evidența exactă a materiei prime, iar un angajat sustrage o parte din ea). Proporțiile
criminalității reale sunt determinate cu aproximație prin metode speciale de cerce-
tare criminologică. Studierea criminalității reale se face în temeiul cercetării crimi-
nalității înregistrate care nu diferă în multe privințe. În unele situații se poate pro-
duce o discrepanță esențială, datorită amplorii deosebite a unor tipuri de criminali-
tate, reflectate într-o măsură irelevantă în statistica oficială. Această inexactitate
este depășită prin metode speciale de studiere a criminalității reale în ansamblu și a
unor tipuri particulare de manifestare a ei.
Criminalitatea reală se subdivide în:
 criminalitatea înregistrată,
 criminalitatea neînregistrată (latentă).
Criminalitatea înregistrată constă din infracțiunile fixate (consemnate) ofi-
cial de către organele de drept. Criminalitatea înregistrată este, de fapt, criminalita-
tea reflectată în statistica oficială. Cercetările criminologice efectuate au arătat că,
în general, criminalitatea înregistrată diferă de cea reală preponderent sub aspect
cantitativ, în sens că nu toate crimele săvîrșite efectiv sunt înregistrate, proporția
fiind de 1 la 4-10, în schimb există asemănări esențiale sub aspect calitativ, și anu-
me: structură, caracter sau tendințe, ceea ce face posibilă extrapolarea concluziilor
criminologice, bazate pe studierea criminalității înregistrate, asupra criminalității
reale. Există însă și excepții. De exemplu, statistica oficială nu reflectă actualmente,
nici pe departe, starea reală a criminalității, datorită înregistrării unui număr infim
al crimelor organizate, economico-financiare sau de corupție (proporția este, potri-
vit estimărilor noastre empirice, de cel puțin 1 la 100, în cazul corupției, și probabil
apropiată în cazul criminalității economico-financiare), care caracterizează în mod
esențial starea actuală a criminalității din Republica Moldova.
Criminalitatea neîregistrată (latentă) se compune din infracțiunile care nu
au fost înregistrate oficial. Datorită unor factori precum nedorința victimei de a
apela la organele de drept, faptul infracțiunii nu a fost sesizat de victimă sau autori-
tățile publice, dorința organelor de drept de a îmbunătăți indicii de activitate sau
sistemul defectuos de evaluare a activității organelor de drept, o serie de infracțiuni
nu sunt incluse în statistica oficială. Cercetările criminologice denotă că criminali-

tatea latentă deține ponderea covîrșitoare în criminalitatea reală, a cărei componen-
tă este de rînd cu criminalitatea înregistrată. De regulă, cea mai mare parte a crimi-
nalității rămîne necunoscută. Măsurarea ei este posibilă cu aproximație utilizînd
metode speciale de cercetare criminologică.
Criminalitatea latentă (neînregistrată) se subdivide în:
 criminalitate necunoscută,
 criminalitate tăinuită.
Criminalitatea necunoscută este formată din infracțiunile despre a căror
existență organele de drept nu au aflat și prin urmare ele nu sunt înregistrate oficial.
În principal, această situație survine ca urmare a nedorinței victimelor de a aduce la
cunoștința organelor de drept evenimentul infracțional produs sau nesesizării faptu-
lui infracțiunii de către autoritățile publice (atunci cînd este vorba de patrimoniu
sau interes public) ori chiar de către persoane (fizice sau juridice). Criminalitatea
necunoscută este criminalitatea propriu-zis latentă, a cărei componentă este, ca și
criminalitatea tăinuită. Criminalitatea necunoscută deține o pondere predominantă
atît în criminalitatea latentă, cît și în cea reală.
Criminalitatea tăinuită se compune din infracțiunile care nu au fost, inten-
ționat, înregistrate sau reflectate în statistica oficială, deși faptul săvîrșirii lor le era
cunoscut organelor de drept (de exemplu, cu intenția de a mistifica indicii reușitei
în activitate sau din motive de corupție). Unul dintre factorii majori care favorizea-
ză tăinuirea infracțiunilor îl constituie mecanismul de înregistrare a acestora. De
exemplu, un procedeu de sporire a rigorii de înregistrare a infracțiunilor constă în
înregistrarea apelurilor și a convorbirilor cetățenilor cu Ministerul Afacerilor Inter-
ne la numărul de telefon 902. Potrivit acestei metode, toate apelurile și convorbirile
efectuate la numărul de telefon 902 sunt înregistrate. Conținutul lor este înregistrat
atît ca text, cît și ca date statistice (potrivit unor parametri predefiniți), care pot fi
ulterior analizate în mod statistico-criminologic. Înregistrările se păstrează deopo-
trivă la Ministerul Afacerilor Interne și Moldtelecom, fapt care diminuează posibili-
tățile de manipulare a datelor de către responsabilii organelor de drept. Totodată,
cetățenilor li se explică că în cazul în care ei vor telefona la numărul de telefon 902,
va crește considerabil probabilitatea de înregistrare a sesizării lor. O asemenea
practică există, de exemplu, în serviciile de poliție ale Canadei. Deși nu asigură o
înregistrate completă a criminalității raportate (de exemplu, unii cetățeni se adre-
sează direct la poliție, ceea ce permite responsabililor să evite înregistrarea unor
sesizări), ea contribuie semnificativ la sporirea rigorii de înregistrare a infracțiuni-

lor. Un astfel de mecanism lipsește în Republica Moldova, din care cauză principa-
la metodă de „obținere a rezultatelor” în activitatea anticrimă o constituie tăinuirea
infracțiunilor. Astfel, potrivit estimărilor noastre, criminalitatea tăinuită a depășit
30% în perioada anilor 2004-2009 în Republica Moldova.
Criminalitatea înregistrată se subdivide în:
 criminalitate descoperită,
 criminalitate nedescoperită.
Criminalitatea descoperită include infracțiunile în privința cărora a fost
terminată urmărirea penală (a se face distincție între terminarea și clasarea sau înce-
tarea urmăririi penale), iar cauza penală urmează a fi trimisă în judecată. Definirea
criminalității descoperite depinde de modul de organizare a procesului penal, din
care cauză ea poate să difere de la un teritoriu la altul, în funcție de prevederile le-
gislației procesual-penale. Elementul esențial este legat invariabil de momentul în
care organul de urmărire penală își încheie misiunea. Procentul descoperirilor se
situează, de regulă, aproximativ la jumătatea (50 %) crimelor înregistrate oficial
(tabelul nr. 4), el variind în funcție de teritoriu și perioadă.
Tabelul nr. 4: Ponderea infracțiunilor descoperite

în perioada 1993-1997, în Republica Moldova
Anul 1993 1994 1995 1996 1997

% crime descoperite 46,6% 49,8% 58,1% 58,7% 59,9%
Sursa: Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova
Criminalitatea nedescoperită conține infracțiunile în privința cărora a fost

încetată urmărirea penală, deoarece nu a fost identificat făptuitorul în cursul terme-
nului de prescripție. Definirea criminalității nedescoperite este influențată de pre-
vederile normelor de procedură penală, elementul esențial referindu-se la incapaci-
tatea organului de urmărire penală și de investigare operativă de a identifica făptui-
torul (neidentificarea de facto) sau a acumula probele necesare privind vinovăția lui
(neidentificarea de jure).
Criminalitatea descoperită se împarte în:
 criminalitate condamnată (judecată),
 criminalitate necondamnată.

Criminalitatea condamnată (judecată) vizează infracțiunile pentru care a

fost pronunțată o sentință de condamnare, rămasă definitivă. De regulă, 1/2 dintre
persoanele bănuite de săvîrșirea unor crime sunt puse sub învinuire, în timp ce 3/4
din acestea din urmă sunt condamnate, dintre care 1/5 sunt condamnate la închisoa-
re (tabelul nr. 5).
Tabelul nr. 5: Ponderea persoanelor urmărite penal,

condamnate și private de libertate pentru săvîrșire de infracțiuni,
în anii 2012-2013, în R. Moldova
Anul 2012
Dintre persoanele relevate: (100%)
% persoane urmărite penal 57%
% persoane condamnate 42%
% persoane private de libertate 9%
Sursa: Ministerul Justiției al Republicii Moldova
Figura nr. 4.
Criminalitatea reală
Criminalitatea înregistrată
Criminalitatea descoperită
Criminalitatea
condamnată

Criminalitate necondamnată se compune din infracțiunile în privința căro-

ra nu a fost pronunțată o sentință de condamnare, după examinare de către instanța
de judecată. Putem vorbi despre criminalitate necondamnată numai în cazul în care
se cunoaște cu certitudine faptul unei infracțiuni (instanța de judecată nu neagă
acest fapt), dar probele au fost respinse ori considerate insuficiente în privința per-
soanei făptuitorului prezumtiv (sentință de achitare).
3. Determinismul criminogen
Scopul criminologiei constă în obținerea cunoștințelor și elaborarea modali-

tăților de prevenire a crimelor. Prevenirea criminalității poate fi realizată prin exer-
citarea unei influențe asupra însușirilor comportamentelor criminale și asupra facto-
rilor care le determină. De aceea, criminologia nu se poate limita numai la studiul
trăsăturilor criminalității, fiind obligată să cunoască și factorii care o determină.
Definiție
Factor determinant constituie fenomenul
care cauzează sau condiționază existența
comportamentului criminal și al criminali-
tății.
Factorii determinanți includ atît cauza, cît și condițiile unui fenomen.

Fenomenul care generează un alt fenomen este numit cauză. Cum fenomene-
le nu au apărut din nimic, fiecare fenomen real are o cauză. De aici rezultă că cauza
comportamentului criminal o constituie un alt fenomen al realității, fenomenul care
îi dă naștere.
Pe de altă parte, fenomenul suscitat de cauză este numit efect. Comporta-
mentul criminal este deci efectul (consecința, urmarea, rezultatul etc.) cauzei sale,
al fenomenului care l-a produs. În virtutea principiului conexiunii universale și al
caracterului activ al proceselor universale, toate fenomenele sunt deopotrivă cauze
și efecte, în raport cu diferite fenomene. Astfel, conduita criminală nu numai că es-
te efectul unui alt fenomen, ci și generează, la rîndul ei, alte efecte, ceea ce înseam-
nă că evoluează pe post de cauză.

Actul de geneză este numit cauzare. El formează un proces la capătul căruia

în univers apare un nou fenomen (efect), singular sau unic, ca rezultat al acțiunii
unui fenomen existent (cauză). În cursul acestui proces realitatea cunoaște o schim-
bare. De altfel, realitatea suportă o continuă transformare tocmai sub procesul acți-
unii fenomenelor care o compun, o parte dintre care acțiuni sunt de cauzare. Unic
este fenomenul care nu are analog în univers (cel puțin pentru început), în timp ce
singular este fenomenul care constituie o manifestare particulară dintr-un șir de
fenomene similare, cu esență identică. Prima crimă săvîrșită a constituit un feno-
men unic, iar toate celelalte care i-au succedat reprezintă niște manifestări singulare
ale unei clase de fenomene sau, mai concretizat, a unei clase de comportamente
umane.
După producerea efectului, putem vorbi despre o legătură dintre cele două
fenomene. Raportul dintre cauză și efect este numit relație cauzală sau relație de
cauzalitate. În termeni criminologici, putem spune că comportamentul criminal
este în relație cauzală cu fenomenul care l-a generat, o relație de dependență, deoa-
rece efectul depinde întotdeauna de cauză sub două aspecte: pe de o parte, el nu se
poate produce fără acțiunea cauzei, iar pe de altă parte, el nu este produs de orice
cauză, ci de o anumită cauză, esențialmente identică. Întreg fenomenul de generare
a efectului de către cauză este numit cauzalitate.
Există cauze interne și cauze externe. Cauze interne sunt acelea care acțio-
nează din interiorul individului, cauze externe fiind cele care acționează din exteri-
orul lui. Existența cauzelor interne este posibilă datorită faptului că comportamen-
tul criminal constituie o derivată, un produs al corpului uman, în caz contrar ar fi
existat numai cauze externe, pentru că cauza întotdeauna este externă efectului. Nu
există cauză în efect, căci ar însemna să avem de a face cu fenomene care există cu
de la sine putere.
Cauzele externe individului acționează întotdeauna prin intermediul cauzelor
interne, de unde reiese că nu este vorba despre acțiunea simultană a două cauze.
Cauzalitatea presupune, în mod intransigent, existența unei singure cauze. Are loc,
de fapt, o acțiune consecutivă a unor cauze distincte care alcătuiesc un veritabil
lanț cauzal, care indică acțiunea succesivă a unor cauze, una asupra alteia, pînă la
fenomenul care ne interesează – comportamentul criminal. De aceea, în vederea
înțelegerii cauzalității în criminologie, avem nevoie de cunoașterea unui segment
mai lung al lanțului cauzal, explicația cauzală deplină echivalînd, teoretic, cu desci-
frarea întregului lanț.
Este imperioasă distincția între cauzalitatea conținutului și cea a formei unui

fenomen. În timp ce comportamentele criminale dispun de o esență identică, ele se
caracterizează printr-o multitudine de forme concrete de manifestare. Situația se
explică prin faptul că cauza care modelează înfățișarea conduitei criminale (forma)
este diferită de cauza care generează însăși conduita criminală (conținutul). Sub
acest aspect, se produce o acțiune simultană a două cauze, prima vizînd conținutul
fenomenului, iar cea de-a doua – forma lui. Bineînțeles că între conținut și formă
nu există o ruptură sau o independență totală. Dimpotrivă, forma nu poate fi esenți-
almente străină conținutului, esenței fenomenului, căreia trebuie să-i corespundă.
Actul de geneză și existența unui fenomen suportă impactul fenomenelor
printre care este plasat el și cauza lui, în virtutea principiului conexiunii și interac-
țiunii universale. Fenomenele care influențează nașterea și existența unui alt feno-
men sunt numite condiții. În mod similar, nașterea și existența comportamentului
criminal se produce în sînul unor condiții care au putere de influență asupra lui.
Rezultatele cercetărilor criminologice efectuate pînă acum denotă prezența a
numeroase condiții care înrîuresc conduita criminală. De altfel, numărul condițiilor
depinde de numărul fenomenelor cu care interacționează cauza și efectul și care au
suficientă putere pentru a exercita un impact transformator asupra lor. De aceea, nu
toate fenomenele aflate în contact cu cauza și efectul sunt capabile să le influențe-
ze. Puterea lor de acțiune ar putea să fie insuficientă pentru a putea lăsa vreo urmă
asupra lor, cu atît mai mult o urmă semnificativă.
Condițiile pot influența în mod diferit nașterea și existența unui fenomen, și
anume: să declanșeze efectul cauzei, în situația în care ea nu poate fără aceste con-
diții să producă efectul, – condiții declanșatoare; să împiedice nașterea și existența
efectului, fără a le stopa, – condiții defavorizante; să înlesnească nașterea și exis-
tența efectului – condiții favorizante; să confere o anumită formă de manifestare
efectului – condiții formatoare; precum și să oprească pe durata acțiunii lor produ-
cerea efectului – condiții inhibatoare.
Actul de influențare a nașterii și existenței unui fenomen este numit condiți-
onare.
Acțiunea simultană a cauzei (cauzare) și condițiilor (condiționare) poartă în
știință denumirea de determinare. Cauza și condițiile alcătuiesc împreună factorii
determinanți ai efectului – un fenomen oarecare. Conceptul de determinism repre-
zintă imaginea de ansamblu a proceselor de naștere și existență a fenomenelor, în
măsura în care ele suportă o acțiune, influență continuă din partea altor fenomene.
Evidențierea fenomenului determinării urmărește o cunoaștere a modului de inte-

racțiune a cauzei și condițiilor în procesul producerii unui fenomen (criminalitate,
crimă, criminal etc.).
Asupra comportamentului criminal înrîurește o pluralitate largă de fenomene,
după cum relevă cercetările în materie. Natura acestor fenomene este diferită, unele
sunt de natură socială, altele biologică, psihologică sau chiar fizică.
Distingem două tipuri de fenomene: fenomene independente, care capătă au-
tonomie după apariție, și fenomene dependente, care nu pot exista în afara acțiunii
permanente a cauzei și condițiilor. Este vorba despre o independență relativă, căci
nici un fenomen nu este în totalitate de sine stătător, el suportînd continuu influen-
ța, mai mică sau mai mare, a fenomenelor cu care interacționează. În cazul feno-
menelor independente, cauza își încetează influența imediat după constituirea efec-
tului, ca și condițiile declanșatoare. Asemenea fenomene își pot înceta existența
numai sub impactul unor fenomene distrugătoare, pe care le vom numi condiții su-
primante. Din contră, fenomenele dependente dispar de îndată ce cauza își încheie
acțiunea.
Fiind un fenomen de masă, criminalitatea înglobează componente de ambele
tipuri: unele se caracterizează printr-un grad înalt de independență, avînd capacitate
de autogenerare (de exemplu, criminalitatea recidiviștilor și corupția), în timp ce
altele dispar o dată cu cauza care le-a generat (de exemplu, traficul de droguri va
persista atît timp cît va exista o cerere de consum a produselor stupefiante, irealiza-
bil pe cale legală).
Interesul formează cauza imediată a comportamentului criminal, el fiind al-
cătuit din trei elemente constitutive:
 necesitatea,
 rațiunea,
 condițiile existențiale.
Necesitatea poate fi biologică (hrană, lichid, odihnă etc.) sau psihologică (a
fi iubit, a fi stimat, a se afirma etc.). Rațiunea este determinată de aptitudinile inte-
lectuale native (congenitale), cunoștințele acumulate în cursul vieții (din experiență,
la școală, din anturaj etc.) și de gradul de dezvoltare a aptitudinilor intelectuale ale
individului (puterea de gîndire). Condițiile existențiale sunt interne (capacitățile
fizice, intelectuale și psihice ale individului) și externe (mediul natural și social al
individului).

Vom reda acum succint, dar sub formă liniară, întregul proces genetic al
comportamentului criminal, pînă la producerea efectelor sale în realitate. Constitu-
ția organismului uman presupune existența unor nevoi organice (înnăscute), la care
se adaogă o seamă de necesități formate în cursul vieții (achiziționate), datorită ca-
pacității organismului de a-și cultiva necesități neînnăscute sub impactul factorilor
externi, adică al condițiilor de trai. Necesitățile constituie factorul intern activ al
organismului uman care impulsionează comportamentul uman. Nevoia acționează
asupra sistemului nervos al organismului, impunînd, prin intermediul disconfortului
psiho-somatic sau al durerilor, uneori extrem de greu de suportat, rațiunea să con-
știentizeze, mai întîi de toate, trebuința care necesită a fi satisfăcută, iar apoi să cau-
te căile optime de îndestulare a ei. Necesitatea se reflectă în mintea omului sub
formă de idee (impuls neural), imagine (reprezentare asociativă) sau cuvînt, conec-
tat la stocul de informații legate de necesitate (o caracterizează sub diverse aspec-
te). Gîndirea efectuează o reactualizare a acestor informații, căutînd informațiile
care vizează registrul modalităților de satisfacere anume a acestei nevoi. Modalită-
țile de satisfacere a unei nevoi reprezintă tipare comportamentale, elaborate în te-
meiul unor situații tipice de viață, adică care țin cont de factorii interni (capacitățile
intelectuale, psihologice și fizice ale organismului) și factorii externi (condițiile
sociale și cele naturale care formează mediul lui de acțiune). Totodată, gîndirea
examinează, cu ajutorul organelor de simț (văz, auz etc.) situația exterioară orga-
nismului, cu scopul de a stabili dacă modalitățile cunoscute sunt aplicabile în con-
junctura concretă, existentă în mediul în care se află organismul la acel moment. În
cazul în care rațiunea nu găsește în registrul curent o modalitate adecvată de îndes-
tulare a nevoii, atunci el începe raportarea informației despre necesitatea activă la
celelalte informații (despre lume și organismul său) stocate în memorie, încercînd
să extragă de acolo noi soluții de îndestulare a ei. Are loc o căutare mai mult sau
mai puțin activă, în funcție de gradul de dezvoltare intelectuală, a soluțiilor, în ca-
drul căreia rațiunea încearcă să înțeleagă mai bine necesitatea, pentru a putea s-o
raporteze cu mai mult succes la entitățile din care este alcătuită lumea, și, vicever-
sa, încearcă să înțeleagă mai bine celelalte entități din lume, pentru a le putea folosi
la satisfacerea necesității. În paralel, mintea colectează noi informații empirice (din
realitatea dată) sau teoretice (din sursele sociale de informație), valorificîndu-le po-
trivit scopului urmărit. Procesul de căutare a soluției de îndestulare a nevoii presan-
te se supune legii conservării energiilor, ceea ce înseamnă că este aleasă calea cea
mai scurtă de soluționare a sarcinii puse în fața rațiunii, dar nu poate depăși terme-
nul critic de rezistență la imperativele și, respectiv, presiunile necesității, durînd

clipe, minute, ore, zile, săptămîni, luni sau chiar ani. S-ar putea ca rațiunea să fie
conștientă de faptul că soluțiile disponibile nu sunt cele mai bune, dar dacă timpul
nu permite continuarea căutărilor, atunci va fi adoptată totuși o soluție – cea mai
indicată dintre toate, după principiul răului minim. La capătul acestui proces, se
conturează interesul criminal, adică o orientare spre acțiuni criminale de modificare
a mediului existențial sau, eventual, de menținere a stării lui actuale, în vederea
creării și, respectiv, menținerii condițiilor necesare de îndestulare a nevoii sau ne-
voilor active. Interesul devine astfel cauza (directă) a comportamentului criminal,
dirijîndu-l pînă la consumare și mobilizînd resursele interne necesare: intelectuale,
energetice, funcționale etc. El constituie o linie directoare, în timp ce actele de
conduită se modifică în funcție de circumstanțele concrete în care se derulează
comportamentul criminal. Manifestările exterioare ale organismului provoacă o se-
rie de transformări în lumea fizică, dar mai ales în lumea socială, care suscită, la
rîndul lor, o reacție a societății contra comportamentului criminal în cauză.
Explicația prezentată este generală, este una criminologică. La ea ar putea fi
adăugate multe alte detalii. De exemplu, necesitatea de lichid poate trimite impulsul
său sub formă de dorință (de a-și potoli setea), sub formă de disconfort somatic
(slăbiciuni generale, gît uscat etc.) sau sub formă de durere psihică. Nevoia de au-
toafirmare socială își poate trimite impulsul sub formă de aspirație (de a deține o
anumite poziție socială, de a fi respectat de membrii societății etc.), sub formă de
disconfort somatic (apatie) sau sub formă de emoție (dezamăgire). De altfel, trebu-
ințele se pot manifesta atît în mod pozitiv (bunăoară, flux puternic de energie care îl
poartă pe individ spre anumite finalități), cît și în mod negativ (de exemplu, insufi-
ciență resimțită ca neputință). Cunoașterea proceselor în discuție poate fi aprofun-
dată în continuare: necesitatea își trimite impulsul prin canale interne specifice care
conduc spre celelalte organe, însuși impulsul presupune o anumită reacție chimică
în lanț etc.; alt exemplu, dirijînd acțiunile, interesul impune rațiunea să execute co-
menzile sale, chiar dacă interesul formează o reprezentare aflată în mintea omului,
folosind anumite canale de transmisie, în interiorul cărora au loc procese chimice
specifice etc. Explicarea acestor componente ține însă de domeniul altor științe,
cum ar fi biologia, chimia, psihologia sau fizica, din care motiv nu le vom acorda
mai multă atenție. După ce științele respective vor obține cunoștințele în discuție,
criminologii vor trebui numai să le integreze în sistemul cunoștințelor despre cri-
minalitate.
1. Valeriu Bujor, Esența fenomenului crimă (criminalitatea), Legea și viața,
nr. 10, anul 1994.
2. Octavian Bejan și Valeriu Bujor, Interes și crimă, Chișinău, 2004.
3. Valeriu Bujor și Octavian Bejan, Elemente de statistică criminologică, Chi-
șinău, 2014.
1. Ce este esența crimei și de ce este importantă cunoașterea ei?
2. În ce constă starea, nivelul, structura, dinamica, caracterul și geografia cri-
minalității?
3. Ce este criminalitatea neincriminată și incriminată, reală, neînregistrată și
înregistrată, necunoscută și tăinuită, descoperită și nedescoperită, condam-
nată și necondamnată?
4. Ce este cauză, cauzare, cauzalitate, condiție, condiționare, factor determi-
nant, determinare și determinism criminogen?
5. Care este cauza comportamentului criminal și cum ea își produce efectul?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 5: CRIMINALUL ȘI VICTIMA
1. Criminalul
2. Victima actelor criminale
1. Criminalul
Crima este indisolubil legată de individ, de persoana care o săvîrșește. Ea

există numai prin comportamentul individului, ceea ce a făcut ca atenția cercetăto-
rilor să cadă nu numai asupra actelor de conduită, ci și asupra ființei celui care le
manifestă.
Definiție
Criminalul reprezintă o persoană care săvîrșește o
crimă, manifestînd o orientare antisocială și urmărind
realizarea intereselor sale în mod criminal.
Întrucît nu poate exista crimă fără criminal, crima fiind produsul direct al
criminalului, adică a comportamentului sau acțiunilor sale, cauza imediată a crime-
lor se găsește în criminal.
Interesul criminologiei pentru criminal se vădește sub două aspecte:
 a releva acele caracteristici care definește o persoană drept criminal, deo-
sebind-o de ceilalți indivizi,
 a stabili factorii externi care influențează conduita criminalului după ur-
mele lăsate de aceștia pe ființa lui.
Căutarea trăsăturilor distinctive ale criminalului a vizat toate laturile ființei
umane: constituția fizică, procesele fiziologice, alcătuirea psihicului și anomaliile
lui, particularitățile de caracter etc. Pe de altă parte, cercetătorii au încercat să pună
în relație variațiile funcționale, anatomo-fiziologice și psihice, cu influențele cos-

mo-telurice (climat, boli etc.), precum și specificul comportamental cu trăsăturile

socio-demografice (vîrstă, sex, ocupație etc.).
Interesul constituie cauza imediată a crimei, adică orientarea individului spre
satisfacerea necesităților sale psihologice sau biologice printr-un comportament
criminal (antisocial). Orientarea antisocială a criminalului se manifestă printr-o
conduită concretă – crima. Prin urmare, crima reprezintă o manifestare (obiectivi-
zare) a orientării antisociale a criminalului.
Interesul este produsul interacțiunii factorilor interni (caracteristici fizice, in-
telectuale, emoționale și volitive) și factorilor externi (mediul social și natural). De
aceea, sarcina criminologiei constă în a stabili care factori interni (și parametrii lor)
în interacțiune cu care factori externi (și parametrii lor) produc comportamentul
criminal.
În acest scop, comportamentul criminal a fost deja studiat, sub unele aspecte,
în funcție de sex (femeile recurg mult mai rar la comportamente criminale decît
bărbații), vîrstă (tinerii recurg mai des la comportamente criminale decît persoanele
în etate) sau nivel de inteligență (persoanele fără studii superioare recurg mai des la
acțiuni criminale violente).
În temeiul datelor obținute, sunt elaborate tipologii și clasificări ale crimina-
lilor. Clasificările oferă descrieri sistematizate ale criminalilor, iar tipologiile pro-
pun explicări sistematizate ale deosebirilor dintre criminali. De exemplu, după cri-
teriul domiciliului și duratei de reședință, criminalii sunt clasificați astfel: din me-
diu rural sau din mediu urban; locuitor permanent, navetist sau migrant etc., iar du-
pă starea din momentul săvîrșirii crimei, criminalii sunt clasificați astfel: în stare de
ebrietate alcoolică, în stare de excitare narcotică, în stare de afect etc.
Cea mai răspîndită este tipologia efectuată în funcție de orientarea socială a
criminalului, ea include:
 tipul profesionist,
 tipul obișnuit,
 tipul instabil,
 tipul selectiv,
 tipul ignorant,
 tipul neglijent,
 tipul întîmplător etc.
Criminalul profesionist constituie cel mai periculos tip de criminali, a cărui
orientare antisocială se caracterizează printr-o stabilitate și înrădăcinare deosebită.
El se distinge printr-o negare principială a normelor sociale și un nivel scăzut de

cultură și moralitate. Criminalul profesionist este gata să săvîrșească oricînd o cri-
mă, caută și creează activ situații favorabile de săvîrșire a crimelor. Trăsătura esen-
țială a criminalului profesionist constă în aceea că pentru el crimele constituie mo-
dalitatea principală de asigure a existenței. Majoritatea dintre criminalii profesio-
niști au numeroase condamnări penale.
Criminalul obișnuit se caracterizează printr-o orientare antisocială conside-
rabilă, viziunile socialmente pozitive fiind slab dezvoltate, iar trăsăturile psiho-
sociale – instabile și contradictorii. El se distinge printr-un nivel jos de conștienti-
zare a importanței respectării normelor sociale și incapacitatea de a distinge clar
granița dintre moralitate și imoralitate. Criminalul obișnuit nu își creează în mod
activ situații prielnice săvîrșirii crimelor, ci profită de cele în care se pomenește în
mod involuntar. Săvîrșirea repetată a crimelor îi conduce pe criminalii obișnuiți la
condamnări multiple, din care cauză ei își trăiesc o parte considerabilă a vieții în
închisoare.
Criminalul instabil este dominat de orientări deopotrivă sociale și antisocia-
le, care se succed în mod episodic, făcînd din el o persoană controversată. Săvîrși-
rea crimelor este caracterizată de spontaneitate, care sunt, de regulă, de gravitate
redusă, deși unele dintre ele pot fi deosebit de grave. El se dedă relativ des la acte
imorale și ilegalități diverse.
Criminalul selectiv este condus de orientări socialmente pozitive, dar este
incapabil să înțeleagă însemnătatea unor norme sociale sau să își subordoneze în
suficientă măsură comportamentul rațiunii, din care cauză săvîrșește o serie de cri-
me cu ușurință, de regulă din categoria celor la care se dedau și persoanele din an-
turajul său (de exemplu, furturi de la locul de muncă sau din locurile publice, acte
de corupție sau crime economice). Unii dintre aceștia săvîrșesc crime numai datori-
tă neconștientizării probabilității de a fi demascați și trași la răspundere penală, din
care cauză renunță la modalitățile criminale de realizare a intereselor după prima
condamnare.
Criminalul ignorant se caracterizează preponderent prin orientări sociale,
dar lui îi scapă caracterul criminal al unor comportamente, din care considerente el
recurge la ele în vederea realizării intereselor sale. Este vorba, de regulă, de condui-
te criminale tolerate în societate (de exemplu, confruntările fizice dintre indivizi
sunt considerate o manifestare de curaj, deși sunt interzise, de aceea indivizii recurg
la forța fizică în soluționarea conflictelor; practicile răspîndite de corupție îi fac pe
unii indivizi să ignore caracterul lor criminal și să considere că unele acte de corup-
ție nu cad sub incidența prevederilor legale). El săvîrșește crime pînă la prima con-
damnare, după care renunță la modalitățile criminale de realizare a intereselor sale.
Criminalul ignorant învață, de regulă, din prima experiență negativă, devenind pru-
denți în selectarea modalităților de realizare a intereselor sale.
Criminalul imprudent are orientări sociale stabile, dar nu este în stare să se
concentreze permanent într-o măsură suficientă, incapacitate care îl conduce la co-
miterea unor crime din neatenție (de exemplu, doi tineri se joacă în mod neglijent
cu o petardă, unul o manipulează nereușit și aceasta capătă o traiectorie nedorită,
lovește scoate ochiul celuilalt și îi distruge în totalitate funcțiile vizuale).
Criminalul întîmplător săvîrșește crime exclusiv din cauza incapacității sau
imposibilității de a se autocontrola ori a lua decizii potrivite în situații de un anumit
grad de dificultate (de exemplu, depășirea limitelor legitimei apărări sau săvîrșirea
în stare de afect a unor crime), a căror frecvență este deosebit de rară în viața indi-
vizilor. Numai neșansa de a se pomeni într-o astfel de situație îi pune pe acești in-
divizi pe banca acuzaților.
Cunoștințele criminologice obținute sunt folosite la prevenirea deopotrivă
nerepresivă (de exemplu, direcționarea măsurilor de sensibilizare criminologică) și
represivă (de exemplu, identificarea criminalului) a criminalității.
2. Victima actelor criminale
Criminalitatea nu numai că destramă relațiile sociale, ci și afectează, în ace-

lași timp, obiectul acestor relații sociale, adică individul, bunurile, mediul natural,
activitățile sociale etc.
Definiție
Victimologia criminologică constituie o ramură a
criminologiei privitoare la securitatea activității de
asigurare a existenței omului și o teorie criminologică
particulară, care are drept obiect victima actelor
criminale și scopul de a elabora măsuri adecvate de
profilaxie criminologică și victimologică.

Teoria victimologică constă în ideea că victime ale crimelor devin persoane

care posedă trăsături psiho-sociale sau particularități comportamentale de natură a
le face într-o măsură mai mare susceptibile de a cădea victime unor atentate crimi-
nale. Se consideră chiar că într-o serie de cazuri comportamentul victimei este deci-
siv în declanșarea comportamentului criminal. Plecînd de la aceste considerente,
cercetarea victimologică caută soluții de înlăturare a acestor particularități sau de
atenuare a efectului lor favorizator. Cunoștințele victimologice obținute constituie o
componentă importantă a educației criminologice a populației.
Victimologia are la origine cercetările criminologului american Hans von
Hentig (Criminalul și victima lui, 1948). Ulterior concepția victimologiei crimino-
logice a fost utilizată drept cadru teoretic la cercetarea victimelor altor fenomene,
sociale (represiuni politice), naturale (inundații, tornade) sau de altă natură (acci-
dente rutiere, incendii). În acest fel victimologia s-a constituit ca o ramură a socio-
logiei în general.
Urmînd lanțul cauzal pînă la capăt, se poate spune că toți membrii societății
sunt victime ale oricărei crime, pentru că dincolo de prejudiciile pe care le suportă
un obiect concret, sunt afectate și relațiile sociale formate în jurul lui.
Definiție
Victima actelor criminale constituie persoana fizică

căreia îi sunt cauzate, prin crimă, daune fizice, morale
sau materiale și care constituie un element constitutiv
al situației criminogene.
Criminologia studiază victimele sub aspect victimologic și al consecințelor

criminalității. Ea încearcă să releve trăsăturile psiho-sociale și particularitățile de
comportament care supun persoana unui risc sporit de a deveni victimă a unor cri-
me, în ideea de a preveni săvîrșirea unor crime și a proteja eventualele victime,
modificînd aceste proprietăți. Pe de altă parte, studierea consecințelor criminalității
implică luarea în vizor a victimelor, de care sunt legate direct o serie de efecte cri-
minale.
Trăsăturile psiho-sociale și particularitățile de comportament care supun per-
soana unui risc sporit de a deveni victimă a unor acte criminale formează victimita-
tea ei.

Definiție
Victimitatea constituie trăsăturile bio-psiho-sociale și
particularitățile comportamentale care predispun per-
soana spre a deveni victimă a unei crime.
Se poate vorbi despre o situație victimologică, care constituie o situație cri-

minală concretă, crima și circumstanțele care s-au format după săvîrșirea crimei, în
care se realizează în mod direct victimitatea individuală, privită ca un proces cauzal
unic.
În funcție de mărimea riscului de a deveni victimă a unor acte criminale se
poate vorbi despre o vulnerabilitate victimală.
Definiție
Vulnerabilitatea victimală reprezintă gradul în care

trăsăturile bio-psiho-sociale și particularităție com-
portamentale supun persoana riscului de a deveni vic-
timă a unei crime.
La nivel social, vulnerabilitatea victimală a populației poate fi măsurată prin

intermediul ponderii cazurilor în care victimele au favorizat sau chiar au provocat
comportamentul criminal.
Vulnerabilitatea victimală a persoanei este influențată de:
 factori personali,
 factori situaționali.
Din categoria factorilor personali fac parte vîrsta, sexul, vestimentația,
anumite gesturi, trăsături de caracter, calitatea de gardă de corp sau de polițist, con-
stituție fizică fragilă etc., iar din cea a factorilor situaționali – cartierul, călătoria în
transportul public, revenirea de la serviciu în perioadele de minimă circulație a po-
pulației, condiția de turist etc.
Victimitatea se află în legătură directă cu caracterul atentatelor criminale,
deoarece anumite însușiri predispun persoana de a deveni victimă a unor anumite
crime. De exemplu, sexul joacă un rol decisiv în ceea ce privește violurile.

Din perspectiva prevenirii crimelor, este deosebit de importantă clasificarea

factorilor determinanți în:
 factori maleabili,
 factori implacabili.
Factorii maleabili sunt factorii care pot fi modificați (de exemplu, caracterul
conflictual al persoanei), iar factorii implacabili sunt factorii care nu pot fi modifi-
cați (de exemplu, sexul ori vîrsta persoanei). În primul caz, se iau măsuri de supri-
mare a factorilor victimogeni, iar în cel de-al doilea, se recurge la elaborarea soluți-
ilor de atenuare a efectului lor (persoanele sunt educate cum pot evita victimizarea
lor, de exemplu, să nu le fie sustras portofelul în timpul călătoriei cu transportul
public).
Transformarea unei persoane în victimă a unui act criminal reprezintă un
proces, a cărui cunoaștere permite acțiunea și intervenția preventivă la diverse eta-
pe.
Definiție
Victimizarea constituie procesul prin care persoana
devine victimă a crimei.
Victimele joacă un rol diferit în cadrul mecanismului de producere a crimei,

în sensul favorizării săvîrșirii ei sau încercării de a o contracara. Astfel, victima
poate avea un comportament pozitiv, întreprinzînd acțiuni de anihilare a atentatului
criminal, poate manifesta o conduită negativă, favorizînd ori chiar provocînd prin
acțiunile sale o reacție criminală (de exemplu, agresarea verbală a unui individ care
răspunde prin violență fizică criminală) sau actele ei pot fi neutre, adică nici nu au
efect favorizant, dar nici nu au efect inhibator ori atenuator. În medie, cercetările
criminologice relevă că, per ansamblu, victimele favorizează săvîrșirea crimelor în
35% din cazuri, în 10% ele contribuie decisiv la declanșarea comportamentelor
criminale, în 30% din cazuri conduita victimelor este neutră, în timp ce în 25%
acestea depun eforturi pentru curmarea actelor criminale. Aceste proporții diferă în
funcție de o serie de factori sociali, precum educația criminologică a populației,
caracterul criminalității sau eficacitatea organelor de drept.
Plecînd de la această situație, criminologii au pus problema „vinovăției vic-
timei crimei”. Conceptul criminologic de vinovăție a victimei include atît atitudi-
nea (latura subiectivă), cît și conduita ei (latura obiectivă), în contrast cu conceptul

juridico-penal al vinovăției subiectului infracțiunii care vizează exclusiv latura su-
biectivă, internă a comportamentului criminal.
Folosind criteriul „vinovăției”, Mendelsohn propune următoarea clasificare a
victimelor: (1) victimă absolut nevinovată, (2) victimă mai puțin vinovată decît
criminalul (conduită provocatoare), (3) victimă avînd o vinovăție egală cu cea a
criminalului, (4) victimă a cărei vinovăție o depășește pe cea a criminalului (crimă
săvîrșită în stare de afect), (5) victimă absolut vinovată (săvîrșește un atac criminal,
dar este ucisă în condiții de legitimă apărare de către persoana atacată) și (6) victi-
mă simulant sau confabulator.
La scară socială este măsurat nivelul victimizării a populației, după formula:
V
Kv  E
P
V constituie numărul victimelor, P – mărimea populației și E – unitatea de măsură
(1000, 10.000, 1.000.000 etc.).
Unitatea de măsură nu trebuie să depășească mărimea populației, ea fiind
aleasă în funcție de unitatea de măsură după care au fost calculați coeficienții de
comparație.
1. Valeriu Bujor și Daniela Manole-Țăranu, Victimologie. Note de curs, Chiși-
nău, 2002.
3. В.Г. Бужор, Криминология и основы предупреждения преступлений,
Измаил, 2005, p. 31-35.

Întrebări de recapitulare
1. Cine este criminalul și de ce ne interesează el sub aspect criminologic?
2. Care este rolul trăsăturilor criminalului în producerea crimei?
3. Care este esența victimologiei criminologice?
4. Ce este victimizarea și cum se calculează nivelul de victimizare?
5. Care este rolul victimei în geneza actelor criminale?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 6: CRIMINALITATEA ÎN SISTEMUL

DEVIANȚELOR SOCIALE
1. Noțiunea devianței sociale

2. Interacțiunea dintre criminalitate și alte devianțe sau patologii sociale
3. Interacțiunea criminalității cu beția, narcomania, prostituția, homosexualita-
tea și suicidul
1. Noțiunea devianței sociale
Prezența și dimensiunile devianțelor diferă de la o societate la alta și de la o

perioadă la alta. În societățile în care conduitele care contravin așteptărilor generale
ale membrilor ei sunt sporadice, devianța lipsește ca fenomen social. Devianța de-
vine fenomen social numai în momentul în care ea capătă proporții, atingînd di-
mensiuni de masă. Au fost atestate societăți în care devianța socială era inexistentă
și, viceversa, societăți în care aceasta înregistra un înalt nivel, perturbînd serios
echilibrul social.
Definiție
Devianța socială constituie un comportament relativ
stabil și cu caracter de masă care reprezintă o abatere
de la normele stabilite de jure sau de facto într-o
societate.
Există trei tipuri de devianță socială:

 devianță pozitivă,
 devianță neutră,
 devianță negativă.
Pozitivă este devianța care conduce la progres social (invențiile), neutră este
devianța care se armonizează cu starea de moment a societății (un nou stil de ves-

timentație) și negativă este devianța care perturbă viața socială (crimele). Devianțe-
le negative mai sunt numite și patologii sociale.
Întrucît societatea se caracterizează prin prezența gîndirii sociale și a intere-
selor particulare, o devianță este etichetată ca negativă, cu consecințele de rigoare,
nu numai în funcție de distructivitatea ei socială reală, ci și de modul în care ea este
percepută de conștiința socială și de interesele particulare ale unui grup social ca-
pabil să își impună voința întregii comunități. Totodată, respingerea conduitelor
care se abat de la normele sociale poate fi suscitată sau chiar impusă de o forță ex-
ternă cu putere de influență internă (comunitatea internațională ori stat dominant).
Orice tip de devianță se lovește de o reacție de rezistență din partea societății,
cea mai vehementă fiind, de regulă, față de abaterile negative. Reacția de opunere
față de comportamentele contrare normelor unanim acceptate manifestă tendința
firească a organismului social de a-și menține intact integritatea și echilibrul intern.
Este, de fapt, o stare proprie tuturor obiectelor din univers, deoarece ele posedă o
forță de rezistență inerentă și proporțională modului și materiei din care este alcătu-
ită.
Societatea este constituită nu numai din indivizi și obiecte materiale, ci și din
relațiile dintre acestea, iar buna funcționare a societății presupune o ordonare (defi-
nire, tipizare și sistematizare) a relațiilor în cauză, ceea ce se realizează cu ajutorul
unor norme sociale, adică a unor reguli de conduită avînd caracter general, imper-
sonal și obligatoriu.
Devierile de la normele stabilite înseamnă, de fapt, ruperea relațiilor sociale
și, în consecință, crearea pericolului dezorganizării vieții sociale, care se produce
inevitabil în cazul depășirii unei anumite frecvențe. Caracterul lor spontan și difi-
cultatea prevederii efectelor sociale, determină societatea să trateze cu intoleranță
tentativele individuale (neoficiale, neconcertate) de modificare a normelor (relații-
lor) sociale, adică să reacționeze negativ la devierile, abaterile de la normele stabili-
te, precum și la comportamentele samavolnice ale membrilor săi, adică de realizare
a intereselor sale particulare prin modalități care contravin modalităților (normelor)
oficiale de interacțiune.
Procesele de instituire a normelor, de încălcare a lor și de impunere a respec-
tării acestora sunt proprii atît societății în întregime, cît și comunităților care o
compun, caracterizate întotdeauna printr-un grad, mai mare sau mai mic, de auto-
nomie și, deci, deosebire.

2. Interacțiunea dintre criminalitate și alte devianțe sau

patologii sociale
Multiple dificultăți la studierea patologiilor sociale (criminalitate, beție, nar-

cotism, prostituție etc.) apar ca urmare a examinării lor în calitate de fenomene in-
dependente, neluîndu-se în considerare conexiunea dintre ele și alte devianțe socia-
le. Avînd o geneză comună, legătura reciprocă dintre diverse forme de comportare
deviantă poartă un caracter logic. Pe de altă parte, se produc erori datorită corelării
incorecte a cauzei și efectului, deoarece unele fenomene sociale se află în poziții
alăturate.
Toate legăturile reciproce au un caracter complicat, contradictoriu, deseori
necorespunzînd imaginațiilor obișnuite. Astfel, adesea se observă „o inducție” a
diverselor forme de patologie socială, în cazul în care un fenomen negativ îl înte-
țește pe altul (alcoolizarea provoacă huliganismul sau alte crime violente, narcoti-
zarea generează crime contra proprietății, birocratizarea – crime de serviciu).
Există și legături inverse, de exemplu în cazurile în care sporirea alcoolizării
este însoțită de reducerea nivelului criminalității sau, viceversa, „divorțează” omo-
rurile de sinucideri, ca urmare a manifestării unei dependențe corelative inverse.
Avînd cauze sociale comune, diverse forme ale patologiei sociale se pot su-
prapune, întețindu-se reciproc, sau contrapune, ca urmare a unei dependențe inver-
se, înăbușindu-se una pe alta, adică pot avea loc interferențe ale diferitor forme de
comportare deviantă.
Diverse forme de comportament deviant depind de mediul, adică de factori
economici, sociali, demografici etc. Totuși, devianțele sociale reacționează în mod
diferit la influențele mediului. Se știe, de exemplu, că pe timp de război se reduce
numărul sinuciderilor, în perioada crizelor economice crește criminalitatea de pro-
fit, în același timp reducîndu-se (absolut sau relativ) criminalitatea de violență. Pe
de altă parte, vîlva economică e însoțită de explozia criminalității de violență.
O deosebită atenție necesită interconexiunea formelor negative și pozitive ale
comportării deviante, patologiei sociale și creației sociale. Cercetările criminologi-
ce, efectuate de diferiți autori în diverse regiuni și perioade, demonstrează că spiri-
tul activ și socialmente sporit al persoanelor care nu au reușit să îl realizeze sub
forme utile comunității se poate manifesta într-o activitate destructivă pentru socie-
tate.

Toate acestea, de rînd cu datele din literatura științifică, permit a presupune

existența unei „balanțe” specifice spiritului socialmente activ și a unui sistem de
factori, care determină structura și dinamica ei. Totodată, sporirea intensității (nive-
lului) unor forme conduce la reducerea nivelului (intensității) altor forme de activi-
tate (devianțe sociale pozitive sau negative).
Nu este vorba numai de ipoteze și teze teoretice mai mult sau mai puțin în-
temeiate. Stabilirea legăturilor dintre diverse forme de patologii sociale, dintre
acestea și creația socială, depistarea corelațiilor numerice concrete, determinarea
repartizării spațiale provizorii a diverselor forme de comportament deviant etc. au o
semnificație practică, contribuind la evitarea căderilor în extremități în politica so-
cială și la folosirea posibilităților de „canalizare” a spiritului socialmente activ în
sens util societății. În caz contrar, abordările extreme din politica socială, cu toate
urmările nefaste, sunt inevitabile pentru societate, membrii acesteia.
De studierea și explicarea diverselor forme ale „răului social”, se preocupă o
teorie sociologică specială – sociologia comportamentului deviant. Obiectul de stu-
diu al criminologiei îl constituie însă numai una dintre aceste manifestări ale pato-
logiei sociale – criminalitatea.
3. Interacțiunea criminalității cu beția, narcomania,

prostituția, homosexualitatea și suicidul
Beția și alcoolismul
Din punct de vedere fiziologic, beția se manifestă prin consumul sistematic și
abuziv de băuturi alcoolice. Esența beției, privită anume prin atare prismă, constă în
dependența parțială a individului de alcool, ceea ce înseamnă că persoana atacată
de acest viciu poate renunța, în orice moment, din propria voință la consumul exa-
gerat de alcool.
Alcoolismul este o boală care evoluează ca rezultat al beției. Alcoolismul se
manifestă, ca și beția, prin abuzul sistematic de alcool. Esența lui rezidă însă într-o
dependență totală (fizică și psihică) de alcool. Aceasta înseamnă că persoana nu
poate renunța din propria voință (fără o intervenție exterioară) la consumul de bău-
turi alcoolice.

Din punct de vedere social, deci ca devianțe sociale, atît beția, cît și alcoo-
lismul au o esență eminamente socială.
Consecințele fizice și psihice ale beției și alcoolismului sunt: pierderea capa-
cității de muncă, degradarea organelor interne, precum și a întregului organism,
apariția unor boli secundare, degradarea intelectuală etc.
Consecințele de ordin social sunt: conflicte în familie, iar ca rezultat proasta
educare a copiilor, divorțuri frecvente; conflicte la locul de muncă; inutilitatea so-
cială, pierderea statutului social, criminalitate, violență socială etc.
Interacțiunea dintre consumul de alcool și criminalitate. Consumul exagerat
de alcool reprezintă un puternic factor favorizant al comportamentelor criminale.
Astfel, o parte considerabilă din crimele grave sunt săvîrșite în stare de ebrietate
(aproximativ 70% din omoruri, violuri și huliganism). Fenomenul se explică prin
aceea că sub influența alcoolului este dereglată activitatea celulelor nervoase, inclu-
siv a celor cerebrale, sunt dezorganizate procesele de excitație și inhibiție etc. Drept
urmare, conștiința și voința nu mai controlează pe deplin comportamentul individu-
lui, de aceea el devine descătușat, nereținut, impulsiv, grosolan, iar pornirile amora-
le, antisociale care erau suprimate, stăpînite, respinse în stare de trezie, acum ră-
bufnesc și determină, într-o bună parte a cazurilor, o conduită ilicită sau chiar cri-
minală.
În majoritatea cazurilor, persoanele aflate în stare de ebrietate alcoolică să-
vîrșesc crime de violență (vezi tabelul nr. 6).
Tabelul nr. 6: Structura infracțiunilor săvîrșite în stare de ebrietate,

după tipul de infracțiune (2009-2006 – numai luna decembrie).
Anul 2010 2009 2008 2007 2006

Vătămări intenționate 36% 41% 39% 35% 33%
Huliganism 25% 25% 23% 28% 29%
Violuri 13% 9% 8% 9% 9%
Omoruri 8% 6% 9% 7% 9%
Jafuri 8% 11% 15% 13% 15%
Crime legate de droguri 6% 5% 3% 3% 2%
Tîlhării 4% 3% 3% 5% 3%
Sursa: Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova
Aproximativ 50 % dintre accidentele rutiere cu caracter penal sunt provocate

de persoane aflate în stare de ebrietate, printre care se numără și accidente rutiere
soldate cu decese și vătămări corporale grave.

Consumul excesiv de alcool poate, în unele condiții, suscita manifestări de

crimă organizată, inclusiv de o periculozitate socială deosebită. De exemplu, în de-
ceniul 3 al secolului XX, bărbații au ajuns să se dedea consumului de alcool într-o
măsură în care afecta considerabil viața socială din SUA. Consumul exagerat de
alcool nu numai că le diminua într-o mare parte capacitatea de muncă, ci și înghițea
puținii bani cîștigați de aceștia. Lipsa unor mijloace de subzistență a pus în pericol
viața femeilor, copiilor și bătrînilor, deoarece numai bărbații puteau procura partea
principală din cele necesare existenței familiei, datorită forței fizice superioare, fe-
meile îndeletnicindu-se preponderent cu treburile casnice, educarea copiilor și în-
grijirea bătrînilor neputincioși. Sub presiunea asociațiilor de femei, care nu mai pu-
teau suporta condiția lor mizerabilă, autoritățile publice au recurs la stabilirea unei
prohibiții sociale asupra comercializării alcoolului. S-au găsit însă indivizi dispuși
să satisfacă prin mijloace ilegale cererea socială enormă la alcool din SUA. Astfel,
s-au format grupări de crimă organizată specializate în contrabanda și fabricarea de
alcool, cea mai cunoscută fiind cea condusă de Al Capone. În scurt timp, aceste
grupări criminale au devenit deosebit de periculoase, recurgînd la crime grave, pre-
cum asasinate, incendieri, șantaj sau coruperi ale funcționarilor publici. Puternic
motivate de veniturile exorbitante pe care le obțineau din producerea și contrabanda
cu alcool, grupările de crimă organizată au desfășurat o activitate criminală de o
gravitate și intensitate deosebită, semănînd frică și nesiguranță în societate.
De asemenea, necesitatea de a consuma alcool determină, în lipsa acestuia
ori a resurselor bănești, persoanele bețive (inclusiv alcoolicii) la săvîrșirea de fur-
turi. De regulă, astfel de crime sunt de o gravitate minoră. Anume persoanele mai
sus indicate îi atrag, de cele mai multe ori, pe minori la consumul de alcool,
aducîndu-i în stare de ebrietate etc.
Pe de altă parte, consumul de alcool favorizează, într-o serie de cazuri, abți-
nerea indivizilor de la manifestări criminale, prin deturnarea energiilor umane de la
un comportament socialmente distructiv spre un comportament autodistructiv. De-
ocamdată nu se cunoaște însă în combinație cu care factori consumul de alcool pro-
duce efecte contrare asupra comportamentului uman, precum și natura acestor fac-
tori (fizici, psihici, sociali etc.).
Narcomania și toxicomania
Narcomania constituie o boală care constă într-o dependență fizică sau psihi-
că de droguri, într-o atracție irezistibilă pentru ele, care conduce la o adîncă istovire
a funcțiilor fiziologice și psihice. În cazul toxicomaniei, dependența are drept obi-

ect substanțele toxice (acetona, benzina, lacul etc.). Spre deosebire de narcomanie,
toxicomania nu provoacă o dependență atît de mare de substanțele toxice, această
dependență nu poate deveni totală (de neînvins). La substanțele toxice recurg, de
regulă, narcomanii, pentru a compensa lipsa de stupefiante, iar uneori, invers, per-
soanele toxicomane încep să întrebuințeze substanțele narcotice.
Consecințele fizice, psihice și sociale ale narcomaniei și toxicomaniei sunt
asemănătoare cu cele ale beției și alcoolismului, la care se adaogă o frecvență spo-
rită de deces din cauza efectului mortal al supradozelor sau distrugerii relativ rapide
a organelor interne (ficat, inimă etc.).
Interacțiunea dintre narcomanie, toxicomanie și criminalitate este complexă
și multilaterală. Din cauza efectului nefast al consumului de stupefiante asupra să-
nătății, personalității și modului de viață al individului, societatea se vede obligată
să interzică astfel de practici. Întrucît unii indivizi continuă să consume stupefiante,
în ciuda interdicției sociale, se formează grupuri de crimă organizată care produc și
comercializează în mod ilegal droguri. Profiturile enorme obținute din comerțul cu
droguri constituie o motivație extrem de puternică, care îi determină pe criminalii
implicați în crima organizată la săvîrșirea crimelor de orice fel, inclusiv cele mai
grave: asasinate, agresiuni fizice, incendieri, răpiri, falsuri în acte, acte de corupere,
șantaj etc.
O dată generată de anumiți factori sociali, criminalitatea organizată capătă o
forță interioară de propagare și tinde neîncetat să se extindă, inclusiv să penetreze
instituțiile sociale și politice. Această tendință se manifestă prin încercări insistente,
întreprinse în afara activității criminale de bază și veniturile substanțiale cu care se
pricopsește din aceasta, de a acumula putere economică, a procura influență politi-
că, a se asigura cu imunitate (impunitate) față de organele de drept și, în genere, de
a se impune în societate. Lovind, prin tendințele sale de penetrare a instituțiilor so-
ciale și politice, în chiar pilonii societății, criminalitatea organizată tinde să domine
societatea în vederea realizării extinse a intereselor sale egoiste.
La rîndul ei, criminalitatea organizată alimentează consumul de droguri. Cu
scopul de a-și spori profiturile, membrii grupărilor de crimă organizată întreprind
diverse acțiuni de recrutare a noilor consumatori: oferă doze gratuite de stupefiante,
propagă prestigiul și satisfacția consumului de droguri, droghează forțat unii indi-
vizi etc.

Consumul de droguri impune mari cheltuieli financiare. Or, stupefiantele pot

fi procurate doar la un preț foarte ridicat. În condițiile în care narcomanii nu dispun
nici de droguri, nici de mijloace necesare pentru a le procura, sub presiunea necesi-
tății irezistibile de a consuma substanțele în cauză, unii dintre ei vor face tot posibi-
lul și imposibilul pentru a le dobîndi. În acest scop, consumatorii de droguri săvîr-
șesc furturi de substanțe narcotice din farmacii, spitale ori sustrag alte bunuri (bani,
obiecte ce pot fi ulterior realizate etc.). Pentru a obține mijloacele necesare achiziți-
ei de droguri, narcomanii pot recurge la jafuri, tîlhării și alte crime grave. Se întîm-
plă, nu arareori, să facă uz de prestarea unor servicii contra droguri: femeile se
prostituează, bărbații execută omoruri la comandă, răfuieli sau devin traficanți, rea-
lizatori de droguri etc.
De asemenea, conducerea autovehiculelor în stare de ebrietate narcotică se
soldează într-o serie de cazuri cu accidente rutiere grave. Potrivit analizelor efectu-
ate în anii 1999-2000, în provincia Quebec (Canada), substanțe narcotice au fost
depistate la 25 % dintre conducătorii decedați (sursa: Société de l’assurance auto-
mobile du Québec, anul 2013).
Prostituția
Prin prostituție înțelegem servicii sexuale ocazionale, oferite contra plată, dar
care nu sînt bazate pe relații de tipul celor conjugale sau pe simpatie și pasiune.
Există trei forme de reacție socială împotriva prostituției:
 interzicere,
 permisiune,
 tolerare.
Interzicerea presupune că prostituția este considerată drept fenomen negativ,
indezirabil, a cărei practicare este nepermisă, sancționată. Sancțiunile aplicate sunt
suficient de aspre pentru a diminua amploarea fenomenului în cauză. Drept exem-
plu îl servesc societățile comuniste. De altfel, în societățile comuniste s-a reușit ex-
cluderea aproape totală a prostituției, astfel de manifestări fiind rarisime și atenuate.
Permisiunea constă în legalizarea prostituției ca îndeletnicire. În atare cazuri
statul ia sub control practicarea prostituției: eliberează licențe pentru practicarea
acesteia și deschiderea caselor de toleranță (inclusiv pentru locul de amplasare);
efectuează controale medicale sistematice; veghează ca minorele să nu fie utilizate
în calitate de prostituate, să nu fie deserviți minorii; percepe impozite etc. Drept
exemplu în servește Olanda.
Tolerarea este prezentă atunci cînd la nivel de societate (opinie publică)

prostituția este dezaprobată, nedorită, iar la nivel oficial, de stat, interzisă, pe cînd
în fapt nu se întreprind măsuri pentru a elimina fenomenul din viața socială, sau
măsurile adoptate au, pur și simplu, un caracter formal, adică nu au nici o eficacita-
te practică, în care condiții fenomenul prostituției există și chiar ia amploare. Drept
exemplu în constituie societățile ex-comuniste (Republica Moldova, România, Ru-
sia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria etc.).
Corelația prostituției cu criminalitatea constă în transmiterea bolilor veneri-
ce, folosirea minorelor în calitate de prostituate, „deservirea” sexuală a minorilor,
întreținerea de spelunci, drogarea tinerelor în scop de prostituare forțată, proxene-
tismul, comerțul cu tinere destinate „industriei sexului”, producerea și propagarea
pornografiei etc.
Cea mai periculoasă influență pe care o exercită prostituția asupra criminali-
tății constă însă în generarea manifestărilor de crimă organizată. Din cauza profitu-
lui enorm pe care îl aduce, în condițiile unei cereri sociale extinse și dificultății de a
obține servicii sexuale, se formează grupări de crimă organizată care organizează
acordarea sistematică a serviciilor sexuale sau această îndeletnicire este încorporată
în activitatea criminală a grupurilor existente de crimă organizată. Pentru asigurarea
continuității și sporirea profitabilității, membrii acestor grupuri criminale prostitu-
ează forțat tinerele și le dețin în sclavie sexuală, inclusiv pe cele care au acceptat de
bună voie practicarea prostituției, dar apoi s-au răzgîndit. Din estimările noastre,
bazate pe materialul empiric prezentat în lucrările criminologice, rapoartele organi-
zațiilor neguvernamentale, dosarele penale etc., rezultă că majoritatea prostituatelor
aflate la cheremul grupărilor de crimă organizată sunt deținute în sclavie, fiind
obligate să practice prostituția contrar voinței lor, chiar dacă la început a existat
consimțămîntul unora dintre ele. Nici chiar în țările în care prostituția este permisă
și au fost luate măsuri de protecție a clienților și prostituatelor (de exemplu, licența
de practicare a serviciilor sexuale este personală, ceea ce înseamnă că este interzisă
angajarea altor persoane în calitate de prostituată), precum Olanda, nu a fost lichi-
dată sau redusă în mare parte sclavia sexuală, multe dintre prostituate fiind, în reali-
tate, controlate de proxeneți. Prin urmare, crima organizată este generată de prosti-
tuție, dar o dată constituită ea o generează, la rîndul ei, manifestîndu-și astfel capa-
citatea de autoregenerare. Crima organizată operează în sfera serviciilor sexuale nu
numai în condiții de prostituție tolerată, ci și în condiții de prostituție interzisă și
permisă.
Homosexualitatea
Homosexualitatea constă în atracția sexuală (a nu se confunda cu raporturile
homosexuale) spre persoane de același sex.
Există diverse păreri privind cauza acestui fenomen. Potrivit unor specialiști
ea este de natură socială, în timp ce alții o atribuie factorilor biologici sau psiholo-
gici.
Argumentarea celor care atribuie cauza homosexualității fenomenelor psiho-
logice se întemeiază pe trăirile evocate ale unor indivizi și observarea unor compor-
tamente de acest gen. Cu același succes poate fi, prin astfel de argumente, justificat
însă și comportamentul criminal. Și el se manifestă cu o anumită regularitate în
condițiile actuale de existență socială, și poate fi susținut de trăiri evocate.
Este greu de acceptat ideea că homosexualitatea reprezintă o manifestare na-
turală sau, altfel spus, biologică, în condițiile în care reproducerea constituie o
funcție biologică fundamentală de supraviețuire a speciei. Or, homosexualitatea
constituie tocmai o manifestare contrară.
Nu este acceptabil nici argumentul că homosexualitatea nu s-a manifestat în
secolele precedente, deoarece a fost reprimată de societate din considerente politice
(comunism) sau religioase (credință). În perioada sălbatică de existență, omul avea
deplină libertate. Limitele libertății erau determinate de capacitățile fizice și psihice
ale individului. Nu existau nici constrîngeri politice, nici religioase. Individul putea
face orice îi stătea în putere. Cu toate acestea, homosexualitatea nu s-a manifestat
în asemenea proporții.
Ideea unei origini biologice a fenomenului este infirmată și de absența unor
astfel de manifestări în masă la toate celelalte animale. Nici nu poate fi altfel, în
condițiile în care reproducerea speciilor este posibilă numai prin unirea sexuală a
femelei și masculului.
Dacă ar fi fost generată exclusiv de factori biologici, atunci homosexualitatea
s-ar fi manifestat cu o regularitate comparabilă în diverse medii sociale. Dimpotri-
vă, observațiile denotă că ponderea orientărilor homosexuale variază puternic în
funcție de mediul social, ea fiind pronunțată în mediul militarilor, călugărilor, deți-
nuților etc., în condiții de intoleranță socială generală.
Unica posibilitate teoretică admisibilă constă în ipoteza unei mutații geneti-
ce, survenite la specia umană. Deocamdată însă nu există nici un argument, teoretic
sau empiric, care ar confirma-o.
În virtutea principiului universal al regulei și excepției, care guvernează lu-

mea, poate să fie admisă posibilitatea unor manifestări homosexuale generate de
factorul biologic. Este totuși mică probabilitatea că incidența lui depășește 1%,
ținînd cont de importanța capitală a reproducerii pentru supraviețuirea speciilor,
inclusiv a celei umane.
De aceea, anvergura largă pe care a luat-o fenomenul homosexualității în so-
cietățile de tip occidental este determinată nu de factori naturali, ci sociali. Este dis-
cutabilă chestiunea privitoare la factorii care au determinarea extinderea continuă a
fenomenului în cauză, clar este însă că aceștia se găsesc în modelul occidental de
organizare socială, căci anume aici manifestările homosexuale sunt cele mai pro-
nunțate și în permanentă expansiune. Mai mult decît atît, de îndată ce o societate
adoptă acest model de organizare socială, manifestările de homosexualitate se în-
mulțesc progresiv. Dintre factorii determinanți ai homosexualității distingem per-
misiunea sau tolerarea socială a unor astfel de comportamente și liberalizarea sexu-
ală excesivă, ba chiar propagarea sexualității în calitate de scop primordial de exis-
tență.
În funcție de orientarea sexuală, homosexualitatea se manifestă sub două
forme: uranismul (bărbat către bărbat), lesbianismul (femeie către femeie) și bise-
xualismul (orientarea spre ambele sexe), iar în funcție de modul de exteriorizare a
homosexualității, el se manifestă prin transsexualizare (persoanele care și-au
schimbat sexul), travestire (persoanele care preiau comportamentul și îmbrăcămin-
tea sexului opus) etc. Există o serie de alte particularizări ale comportamentului
homosexual, în funcție de diverși alți factori care îl influențează.
Reacția socială împotriva relațiilor homosexuale poate fi de:
 interzicere,
 permisiune,
 tolerare.
Consecințele socialmente negative ale homosexualității includ, de exemplu:
autodistrugerea societății sau națiunii, ca urmare a dispariției membrilor săi, din
cauza nereproducerii indivizilor (nu există societate și națiune fără indivizi, care
constituie elementul prima și indispensabil; societatea sau națiunea este desființată
sau, respectiv, asimilată de societățile și națiunile mai puternice (cucerire prin răz-
boi); membrii societății sau națiunii sunt înlocuiți de membrii altor societăți sau
națiuni (cucerire prin pondere)); scăderea calității vieții oamenilor, datorită ruperii
echilibrului dintre proporția membrilor apți de muncă și a celor inapți de muncă
(cei care produc nu mai pot asigura existența tuturor membrilor societății, inclusiv a
celor care nu produc, adică copii, bolnavi, handicapați, femei însărcinate și, îndeo-
sebi, bătrîni); dezavantajarea membrilor societății care dau naștere și cresc copii
(multiple dificultăți fizice, psihologice, materiale etc.); generarea unor manifestări
criminale.
Corelația dintre homosexualitate și criminalitate constă în transmiterea boli-
lor venerice, întreținerea unor raporturi sexuale cu minori, întreținerea unor relații
sexuale forțate, efectuarea unor intervenții chirurgicale interzise etc.
Suicidul
Sinuciderea rezidă în curmarea deliberată de către un individ a propriei vieți.
Suicidul constituie una dintre modalitățile comportamentului autonimicitor,
alături de riscul nejustificat („jocul cu moartea”), extenuarea premeditată a orga-
nismului, ascetismul, autolezarea, refuzul încăpăținat de a se trata și multe altele.
De precizat că nu există relații cauzale între fenomenul suicidal și demență.
Or, un număr infim de persoane care săvîrșesc sinucideri, ori întreprind tentative în
acest sens, sunt alienați mintal.
Renumitul sociolog francez Emile Durkheim distinge patru tipuri de sinuci-
dere:
 egoistă,
 altruistă,
 anomică,
 fatalistă.
Sinuciderea „altruistă” este săvîrșită în numele societății (unor valori supre-
me) și este rezultatul unei integrări sociale sporite. Aici pot fi aduse, cu titlu de ilus-
trare, actele de eroism. Antipodul sinuciderii altruiste, sinuciderea „egoistă” are la
temelie rațiuni pur personale (individuale) și constituie consecința unei integrări
sociale scăzute. Sinuciderea „anomică” este un act frecvent în perioadele de criză
acută, ca urmare a frustrărilor provocate de absența limitelor impuse scopurilor sau,
dimpotrivă, limitarea puternică a acestora. Sinuciderea „fatalistă” are loc în condi-
țiile în care individul este limitat excesiv în posibilitățile de realizare a dorințelor
sale, resimțită ca fiind insuportabilă (spre exemplu, actele de sinucidere ale deținu-
ților care nu suportă privațiunile și exigențele penitenciarului).
Este curioasă opinia marelui filosof german Arthur Schopenhauer privind su-
icidul. Schopenhauer afirmă că omul se omoară tocmai din dorința fierbinte de a
trăi. „Cel care se sinucide – scrie filosoful în lucrarea sa capitală Lumea ca voință
și reprezentare – ar vrea să trăiască, el nu este nemulțumit decît de condițiile în ca-
re îi este dat să-și ducă viața. Prin urmare, distrugîndu-și corpul, el renunță nu la
voința de a trăi, ci, pur și simplu, la viață. El ar vrea viața, el ar vrea ca voința sa să
existe și să se afirme fără nici o piedică; dar conjuncturile prezente nu-i permit
nicidecum acest lucru și el resimte, din această cauză, o mare durere”.
De-a lungul istoriei societatea a reacționat în modul cel mai diferit la actele
de sinucidere. Uneori ele erau aprobate, ba chiar încurajate. Pentru daci, bunăoară,
era o cinste să mori în luptă, moartea fiind preferabilă prizonieratului, de unde și
curajul deosebit. Cazuri contrare au existat, de exemplu, în Anglia, Canada sau alte
țări în care tentativele de suicid erau pedepsite. Alteori, societatea adoptă o poziție
pasivă, adică nici nu le încurajează, nici nu le condamnă.
Corelația dintre suicid și criminalitate constă în diminuarea numărului omo-
rurilor ca urmare a sporirii numărului sinuciderilor, pornirile distructive ale indivi-
dului fiind reorientate, de către unii factori determinanți de natură socială, dinspre
cei din jur spre el însuși.
1. Valeriu Bujor și Daniela Țăranu, Deviantologie. Note de curs, Universitatea
de Criminologie, Chișinău, 2002.
3. Valeriu Bujor, Criminalitatea și societatea, Legea și viața, nr. 6, anul 1993.
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

1. Ce este devianța socială și ce tipuri de devianță socială există?
2. Ce este patologia socială?
3. De ce societatea se opune devianțelor sociale?
4. Ce legături există între criminalitate și devianțele sau patologiile sociale?
5. La ce servește cunoașterea devianțelor sociale practicii anticrimă?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 7: REACȚIA SOCIALĂ CONTRA CRIMINALITĂȚII
1. Noțiunea reacției sociale contra criminalității

2. Modelul represiv de reacție socială contra criminalității
3. Modelul preventiv de reacție socială contra criminalității
4. Modelul curativ de reacție socială contra criminalității
5. Modelul educativ de reacție socială contra criminalității
6. Securitatea criminologică
1. Noțiunea reacției sociale contra criminalității
Criminalitatea a fost, prin natura sa, dintotdeauna o forță care amenință exis-
tența normală a societății, exercitînd o influență destabilizatoare asupra sistemului
de relații constituite. Silită de impactul distructiv al acesteia, societatea a reacționat,
într-un fel sau altul, încercînd să elimine sau diminueze dimensiunile fenomenului.
Definiție
Reacția socială contra criminalității constituie modul
de autoapărare a societății de atentatele criminale.
Reacția socială împotriva criminalității cuprinde ansamblul măsurilor și mij-

loacelor cu care societatea a înțeles să stăvilească comportamentele criminale.
În funcție de caracterul lor, aceste măsuri și mijloace au format modele dis-
tincte de reacție socială contra criminalitate. Putem diferenția patru modele de reac-
ție socială contra criminalității:
 modelul represiv,
 modelul preventiv,
 modelul curativ,
 modelul educațional.
Prevenirea represivă constituie prima formă de reacție a membrilor societății

contra crimelor, adică la transgresările normelor sociale instituite de comun acord,
care destrămau ordinea stabilită. Ea reprezintă o reacție instinctuală, deci biologică,
iar instinctul îi dicta omului să reacționeze prin violență, fizică sau psihică. Această
formă de reacție socială împotriva crimei nu putea în mod obiectiv să asigure o
apărare suficientă a societății de manifestările criminale. Măsurile punitive sunt de-
ocamdată absolut necesare în activitatea anticrimă și în același timp incapabile de a
soluționa problema criminalității. Astfel că, într-un tîrziu, societatea a înțeles nevo-
ia unor mijloace sociale de alt ordin, pentru stăvilirea faptelor socialmente distruc-
tive, moment în care începe abordarea rațională a situației. Încep să fie aplicate mă-
suri de prevenire nerepresive a criminalității. În consecință, se formează gîndirea și
practica criminologică, bazată pe o abordare rațională. Anume abordarea rațională a
permis și atenuarea represiunii, fiind redusă considerabil violența inutilă a măsuri-
lor punitive (tortura, flagelarea, pedeapsa cu moartea etc.).
Actualmente, se conturează o tendință de integrare a tuturor modelelor de
reacție socială împotriva comportamentelor criminale în activitatea de prevenire a
criminalității.
2. Modelul represiv de reacție socială contra criminalității
Modelul represiv pleacă de la ideea că insatisfacția îl determină pe individ

să își schimbe comportamentul, ceea ce înseamnă că provocarea insatisfacțiilor de-
termină indivizii să se abțină de la modalități criminale de realizare a intereselor
sale și cu cît insatisfacția este mai mare, cu atît ea are un efect mai mare asupra
comportamentului omului.
Represiunea este efectuată prin trei modalități: intimidare, pedepsire și anihi-
lare. Mai întîi de toate, are loc stabilirea pedepselor și aducerea acestora la cunoș-
tința membrilor societății (intimidare). În cazurile în care intimidarea nu a fost sufi-
cientă pentru a opri actele criminale, indivizilor respectivi sau li se aplică pedepse
(pedepsire), sau ei sunt izolați de societate, sau ei sunt eliminați din societate prin
ucidere ori alungare (anihilare).
Pedeapsa penală constă în cauzarea unor insuficiențe, fizice sau spirituale,
individului, pe care el le resimte ca o suferință, fie direct, fie indirect, prin privarea

lui de posibilitatea de a-și satisface necesitățile sau de a-și realiza interesele. Provo-
carea unor insuficiențe este directă în cazul în care sunt folosite asemenea pedepse
ca mutilarea sau aplicarea de lovituri, iar indirectă în cazul în care sunt utilizate pe-
depse precum privațiunea de libertate sau amenda. Prin urmare, acțiunea pedepsei
penale se bazează pe principiul subordonării comportamentului uman satisfacerii
necesităților și, implicit, realizării intereselor individului. Dacă folosim analogia în
scopul ilustrării acțiunii pedepsei penale, atunci am putea s-o comparăm cu situația
în care un om (de fapt, orice ființă) își retrage brusc mîna, după ce s-a fript în încer-
carea de a-și însuși o cartofă coaptă. Societatea contrapune crimei, adică realizării
ilicite a unui interes în vederea satisfacerii unor nevoi, pedeapsa penală, adică o
privare de posibilitatea de a-și satisface unele trebuințe sau de a-și realiza anumite
interese, astfel încît prejudiciul suportat de făptuitor ca urmare a aplicării sancțiunii
să fie mai mare decît beneficiul obținut prin săvîrșirea unei crime. Cerința ca pe-
deapsa penală să cauzeze un prejudiciu mai mare decît beneficiul dobîndit pe calea
crimei este inerentă unei sancțiuni, fără de care ea ar fi lipsită de eficacitate. Prin
pedeapsa penală societatea încearcă, de fapt, să îl constrîngă pe individ să renunțe
la eventualele intenții de a recurge la crime întru asigurarea vieții sale sau desfășu-
rarea ei plenară, adică satisfacerea necesităților fizice ori psihice sau realizarea inte-
reselor, în vederea îndestulării acestora. În acest fel, între pedeapsă și crimă există o
legătură evidentă: crima urmărește realizarea unui interes (pentru a crea condițiile
necesare satisfacerii unei trebuințe), în timp ce pedeapsa vrea tocmai să prejudicie-
ze niște interese, mai importante, pentru a submina rațiunea ei de a fi. Datorită na-
turii sale sociale, în calitate de instrument de realizare a unei funcții sociale vitale,
pedeapsa penală capătă și o componentă socială de coerciție. Componenta socială
de coerciție conferă pedepsei penale capacitatea de a cauza făptuitorului nu numai
prejudicii fizice și psihice, ci și sociale. Detrimentul social consistă în limitarea
considerabilă a accesului persoanelor care au săvîrșit crime la mijloacele sociale de
realizare a intereselor particulare ale membrilor societății. Procesul se desfășoară în
felul următor. O dată pedepsit penal, adică declarat criminal, individului îi este în-
fierat un stigmat care îl urmărește întreaga viață și care îl împiedică, în multe pri-
vințe, să trăiască nestingherit în societate: este tratat cu suspiciune, este marginali-
zat, i se interzice sau este obstrucționat să dețină anumite funcții, este lipsit de auto-
ritate etc. Privațiunile sociale aplicate făptuitorului unei crime urmăresc protejarea
societății de noi atingeri din partea acestuia, plecînd de la ideea că cel care a săvîr-
șit o crimă este predispus să o facă și a doua oară. În consecință, suferința provoca-
tă de pedeapsa penală se perpetuează pentru mult timp, iar în unele cazuri pentru
totdeauna. Privațiunile sociale lovesc, în ultimă instanță, tot în necesitățile și intere-
sele, materiale ori spirituale, ale individului, de unde și suferința lui. Anume detri-
mentul social pe care îl riscă în cazul săvîrșirii unei crime îi face pe mulți indivizi
să renunțe sau să se abțină de la folosirea mijloacelor criminale în procesul de rea-
lizare a propriilor interese.
Pedeapsa penală are aceiași esență, în timp ce formele ei variază considerabil
în funcție de perioadă și societate: bătaia, amenda, munca silnică, înrobirea, exila-
rea, privațiunea de libertate, degradarea socială, amputarea unui organ (braț, ochi,
limbă etc.), interdicția de ședere într-o localitate, confiscarea averii, mutilarea, pri-
varea de dreptul de a practica anumite activității (meserii), munca în folosul comu-
nității, mustrarea publică, lipsirea de viață (prin aruncare ca pradă la animale sălba-
tice, decapitare, spînzurare, dezmembrare (cu ajutorul cailor, cu securea etc.), otră-
vire, ardere pe rug, tragere în țeapă, împușcare ș.a.).
Pedeapsa penală nu înlătură cauza care îl determină pe individ la săvîrșirea
unei crime, ci doar îi contrapune o altă cauză, mai puternică, capabilă a-l face să
reziste presiunilor exercitate de prima, ea creează, pur și simplu, impedimente în
fața cauzei crimelor, stopîndu-i acțiunea, prin amenințarea aplicării unor măsuri
prejudiciabile și aplicarea efectivă a acestora celor care au săvîrșit deja o asemenea
faptă.
Nici cea mai aspră represiune nu a fost în stare să stăvilească comportamen-
tele criminale, în principal, de cauza următorilor factori:
 imposibilitatea demascării tuturor criminalilor,
 dificultățile de individualizare a represiunii,
 posibilitatea de a scăpa de represiune,
 capacitatea limitată a represiunii de a influența conduita umană.
Represiunea presupune identificarea făptuitorului, sarcină care nu poate fi
deocamdată realizată în toate cazurile. Incertitudinea represiunii îi determină pe
unii indivizi să riște și să își realizeze interesele prin acțiuni criminale, în speranța
că nu vor fi demascați. Pentru unii indivizi recursul la crimă este în mod sigur pro-
babilitatea cea mai mare de a supraviețui. De exemplu, dacă un individ este pe cale
de a muri de foame, atunci el ar putea încerca să obțină mîncare printr-un act cri-
minal (furt, omor etc.), deoarece există cu certitudine mai multe șanse să moară în-
fometat decît reprimat de societate, ținînd cont de faptul că nu există deocamdată
modalități de a-i identifica pe toți criminalii.
După cum am menționat, puterea de stopare a eventualelor comportamente

criminale proprie pedepsei penale se bazează pe capacitatea ei de a cauza indivizi-
lor insuficiențe materiale și psihice, resimțite ca o suferință. Acțiunea ei nu are însă
o forță invariabilă și absolută asupra tuturor celor vizați, dimpotrivă, ea se caracte-
rizează prin diferențe sensibile: în timp ce pentru un individ avantajele oferite de
crimă nu justifică riscul la care se supune (în raport cu eventualele dezavantaje ce
decurg din sancțiune), pentru altul însă ele îl justifică din plin. Or, individualizarea
pedepselor se lovește de dificultatea de a determina în fiecare caz efectul pedepse-
lor. De aceea, cerința dezavantajului mai mare constituie un deziderat realizabil
numai în linii mari și nu în mod absolut precum se dorește sau se crede.
O serie de substanțe afectează psihicul uman, astfel încît comportamentul lui
iese într-o măsură semnificativă de sub controlul rațiunii. De exemplu, alcoolul de-
reglează activitatea celulelor nervoase, inclusiv a celor cerebrale, sunt dezorganiza-
te procesele de excitație și inhibiție etc., din care cauză conștiința și voința nu mai
controlează pe deplin comportamentul individului.
Întrucît represiunea este efectuată de indivizi, ea poate fi eludată prin influ-
ențarea responsabililor. De exemplu, un individ săvîrșește crime pentru realizarea
intereselor sale egoiste, deoarece știe că poate să recurgă la poziția sa socială (de
exemplu, dictator sau șef al poliției), să mituiască responsabilii de demascare și
aplicarea pedepselor (de exemplu, polițiști, procurori sau judecători) sau să apeleze
la cunoscuți cu influență socială (de exemplu, tatăl făptuitorului este procuror sau
avocat), în vederea asigurării impunității sale.
Unii indivizi consideră că inclusiv moartea este preferabilă unui trăi care nu
corespunde necesităților lor existențiale. În aceste circumstanțe, nici o pedeapsă nu
îi poate opri de la crima primară. Abia după ce se va constata că această atitudine
este determinantă pentru comportamentul lor, ei ar putea fi izolați de societate (de
exemplu, încarcerați pe viață).
Chiar și în situația în care demascarea criminalului ar fi certă, unii indivizi
vor acționa în mod criminal în astfel de situații, pentru că impulsul fizic (foamea,
setea etc.) este mai puternic decît impulsul intelectual (conștientizarea iminenței
demascării).
Deși nu este în măsură a elimina comportamentele criminale din societate,
represiunea este, în continuare, inevitabilă, dat fiind faptul că celelalte modalități de
prevenire nu asigură în toate cazurile o protecție mai bună a societății de criminali-
tate. De aceea, s-a format o nouă ramură a criminologiei – penologia, care studiază
puterea de acțiune a pedepselor în diverse circumstanțe, elaborează noi pedepse,

precum și determină asprimea optimă a pedepselor, astfel încît să fie obținut efectul
maxim prin cauzarea unui rău minim indivizilor.
3. Modelul preventiv de reacție socială contra criminalității
Modelul preventiv pleacă de la ideea că condițiile exterioare influențează

acțiunile omului, ceea ce înseamnă că modificarea lor într-un anumit mod conduce
la schimbarea comportamentului uman.
Este vorba în primul rînd despre condițiile de existență ale individului. De
exemplu, reducerea sărăciei determină, în anumite condiții, diminuarea criminalită-
ții, astfel încît mai mulți indivizi să fie asigurați cu mijloace de satisfacere a necesi-
tăților sale. Iluminarea străzilor în timpul nopții contribuie la diminuarea manifestă-
rilor criminale, prin faptul că permite oamenilor să anticipeze eventuale pericole și
să observe ceea ce se întîmplă în zonele iluminate. O altă modalitate constă în ame-
najarea unor sectoare în care au loc frecvent crime în zone de agrement (pentru co-
pii, bătrîni etc.), ceea ce asigură un control social sporit asupra conduitelor indivizi-
lor.
Măsurile de ordin preventiv vizează modificarea mediului fizic (instalarea
gratiilor la ferestre, instalarea încuietorilor la ușă, instalarea sistemelor de alarmă la
autovehicule, instalarea codurilor de acces la calculatoare etc.) și social (distribui-
rea mai echitabilă a bunurilor sociale, asigurarea cu loc de muncă, asigurarea cu
locuință, instituirea monopolului de stat asupra jocurilor de noroc etc.).
Măsurile primordiale de prevenire a criminalității consistă în crearea unor
condiții sociale care ar permite tuturor membrilor societății să își realizeze interese-
le vitale prin modalități socialmente acceptabile. Existența individului se compune
din satisfacerea necesităților biologice și psihologice, din care cauză omul caută
permanent modalități de a-și satisface nevoile sau, altfel zis, de realizare a interese-
lor sale. Dificultățile de a-și îndestula trebuințele pe căi legale îl determină la mo-
dalități ilegale de realizare a intereselor sale, inclusiv criminale. De aceea, preveni-
rea criminalității presupune, mai întîi de toate, organizarea vieții sociale astfel, încît
indivizii să aibă posibilitatea de a-și satisface necesitățile biologice și psihologice
prin modalități socialmente acceptabile, adică de a-și asigura viața materială și spi-

rituală. Este vorba despre normalitate socială, căci societatea are menirea de a uni
eforturile tuturor în vederea oferirii unei vieți mai bune fiecărui membru al societă-
ții. În condițiile de normalitate socială, adică în lipsa unor condiții criminogene pu-
ternice, numărul celor care respectă normele sociale este ridicat și include majorita-
tea covîrșitoare a membrilor societății, el însă scade progresiv o dată cu alterarea
vieții sociale, atunci cînd tot mai mulți indivizi se lovesc de dificultăți majore în
realizarea intereselor sale, fiind necesară utilizarea mijloacelor de prevenire socială.
În astfel de condiții sociale, agravarea excesivă a pedepselor nu numai că este ine-
ficace, căci nici pedeapsa cu moartea nu poate stăvili crimele, ci și nedreaptă din
punct de vedere social, căci nesocotește condițiile obiective de viață ale individului
și menirea societății, adică asigurarea cu un trai mai bun a tuturor membrilor socie-
tății, din care motiv se impune folosirea altor măsuri de prevenire a criminalității
crescînde (nepunitive).
Preocupările pentru elaborarea unor astfel de măsuri de prevenire a compor-
tamentelor criminale au contribuit semnificativ la dezvoltarea componentei socio-
logice a criminologiei.
Modelul preventiv capătă o deosebită importanță în cazul în care măsurile
represive au o influență slabă asupra conduitei membrilor societății. De exemplu, în
situația în care corupția a paralizat sistemul judecătoresc, din care cauză nu sunt
aplicate pedepse eficace indivizilor care au săvîrșit fapte de corupție, se poate re-
curge la divulgarea identității făptuitorilor (sunt difuzate imagini ale persoanelor
cercetate penal prin intermediul mijloacelor de informare în masă), dat fiind faptul
că indivizii au necesitatea de a fi respectați de semenii săi și avansează mai greu în
ierarhia profesională în cazul în care s-au compromis prin fapte reprobabile, chiar
dacă dispun de sprijin administrativ sau politic.
Modelul preventiv excelează prin faptul că nu provoacă suferințe individului,
realizînd în același timp sarcina prevenirii comportamentelor criminale, și sporirea,
în consecință, a funcționalității sociale.
În ciuda succeselor înregistrate, cunoștințele criminologice despre factorii
sociali și posibilitățile de influențare a lor nu sunt deocamdată suficiente pentru a
asigura o prevenire nerepresivă a criminalității.

4. Modelul curativ de reacție socială contra criminalității
Modelul curativ pleacă de la ideea că constituția biologică și psihică repre-

zintă factori care determină comportamentul uman, ceea ce înseamnă că modifica-
rea sau influențarea lor poate determina abandonarea conduitelor criminale.
Bunăoară, dependența de droguri determină o serie de indivizi să recurgă la
crime (furt, omor etc.) pentru a dobîndi banii necesari procurării substanțelor stupe-
fiante. În acest caz, prevenirea crimelor se face prin tratarea dependenții de droguri,
medicamentoasă și psihologică. Se consideră că unii indivizi nu sunt capabili să își
stăpînească impulsurile sexuale, incapacitate care favorizează săvîrșirea de abuzuri
sexuale. Indivizii din categoria dată sunt supuși unor intervenții chirurgicale de ste-
rilizare. Unii indivizi se caracterizează printr-o capacitate diminuată de autocontrol,
care permite reacții impulsive sau gesturi necugetate. Drept soluție, se aplică trata-
mente psihologice orientate spre fortificarea capacității lor de controlare a compor-
tamentului.
Din păcate, o serie de încercări de schimbare a comportamentului criminal
prin tratament medical s-a soldat cu provocarea de dereglări psihice.
Orientarea spre elaborarea unor măsuri psiho-somatice de înrîurire a condui-
tei criminale a condus la formarea criminologiei clinice. Criminologul clinician se
preocupă, în principal, de aspectele psihologice ale criminalului și comportamentu-
lui criminal, celelalte aspecte (biologice) fiind studiate de medici.
Deocamdată, măsurile medicale sau psihologice nu sunt capabile să asigure
de sine stătător o stăpînire a comportamentului criminal. Perspectiva majoră pe care
o comportă modelul curativ rezidă în sporirea puterii de inteligență și de voință a
individului prin metode de intervenție biologică. Dacă luăm în considerație faptul
că societatea s-a constituit în momentul în care omul a căpătat suficientă inteligență
pentru a înțelege că renunțarea la modul animalic (supremația celui mai puternic,
adică impunerea prin forță a interesului personal) de existență în favoarea modului
social (supremația interesului general, adică armonizarea intereselor particulare) de
existență este benefică tuturor și că viața socială este posibilă în condițiile stabilirii
și respectării unor norme sociale de interacțiune a membrilor societății, atunci tre-
buie să tragem concluzia că comportamentul criminal este irațional. Individul și
societatea trage puține foloase din capacitatea de a înțelege corect lucrurile, în cazul
în care acțiunile sunt subordonate într-o măsură insuficientă rațiunii, din care cauză

devine imperativă necesitatea de a dezvolta și puterea de voință a indivizilor prin

metode biologice.
5. Modelul educativ de reacție socială contra criminalității
Modelul educativ pleacă de la ideea că cunoștințele și conștientizarea unor

realități sunt susceptibile a influența conduita criminală, ceea ce înseamnă că in-
formarea și explicarea au drept rezultat modificarea comportamentului criminal.
Modelul educativ se regăsește în acțiunile de sensibilizare a populației în pri-
vința unor comportamente criminale sau de informare despre zonele periculoase ale
localităților și despre apariția unor noi modalități de săvîrșire a crimelor (escroche-
rii, furturi etc.).
Totuși, cea mai puternică dimensiune a prevenirii educative consistă în culti-
varea unor necesități psihologice morale (a fi corect, onest, uman etc.). O dată for-
mate din copilărie, individul are necesitatea de a fi corect, cinstit sau uman, căutînd
mereu modalități de a-și satisface aceste necesități spirituale. În unele cazuri, nece-
sitățile morale pot să fie primordiale, prevalînd net asupra celor biologice. Necesi-
tățile psihologice morale pot să fie atît de puternice, încît unii indivizi sunt gata să
renunțe chiar și la viața sa de dragul de a fi corect, onest, uman etc. pînă la ultima
răsuflare. Grație necesităților morale, poate să fie asigurat un comportament soci-
almente pozitiv, indiferent de puterea de inteligență și de voință a individului. Cu-
noștințele acumulate pînă în prezent permit educarea necesității morale de a fi onest
numai la o parte din indivizi, ea avînd o forță variabilă. Criminologia, de sine stătă-
tor sau în colaborare cu alte ramuri ale științei, urmează să stabilească de ce acțiu-
nea educativă este capabilă să cultive necesități morale numai la unii indivizi și de
ce puterea necesităților morale diferă de la individ al individ.
O modalitate educativă de prevenire a conduitelor criminale constă în oferi-
rea unor modele de comportament în situații de viață concrete membrilor societății.
În ceea ce privește explicarea caracterului socialmente distructiv al conduite-
lor criminale, prevenirea educativă este stăvilită de incapacitatea unor indivizi de a
le înțelege, din cauza unei insuficiente inteligențe și voințe (capacitatea de subor-
donare a acțiunilor rațiunii). Pentru a înțelege natura antisocială a diferitor compor-
tamente criminale este nevoie de un nivel diferit de inteligență. De exemplu, indi-

vizii cu studii superioare înțeleg într-o măsură mai mare distructivitatea socială a
modalităților violente de realizare a intereselor decît cei cu studii inferioare, dar
înțeleg într-o măsură considerabil mai mică caracterul socialmente distructiv al ac-
telor de corupție.
O dată cu formarea modelului educativ de reacție socială împotriva crimina-
lității, a început să se dezvolte o componentă distinctă în criminologie – educația
criminologică.
Deși nu sunt autosuficiente, măsurile educative constituie un factor puternic
de prevenire a criminalității, în principal grație capacității de a forma necesități psi-
hologice morale la membrii societății.
6. Securitatea criminologică
Preocuparea de securitatea sa este esențială individului, deoarece ea constitu-

ie o condiție indispensabilă existenței.
Definiție
Securitatea criminologică constituie starea obiectivă
în care nimeni nu poate sau nu prejudiciază în mod
criminal interesele legitime ale unei persoane sau ale
unui grup de persoane (grup, societate, stat, alianță de
state etc.).
Securitatea, sub toate manifestările sale, inclusiv securitatea criminologică,

face parte din valorile fundamentale și au o importanță majoră, a căror protecție
este garantată de stat. Totuși, starea de securitate criminologică este una relativă,
deoarece nu exista o stare de securitate în care să lipsească, cu desăvîrșire, riscuri,
pericole și amenințări criminale. În același timp, eforturile anticrimă ale statului și
societății pot conduce la crearea unei stării de lucruri în care oamenii se simt real-
mente protejați de criminalitate.
Asigurarea securității criminologice reprezintă activitatea organelor compe-
tente ale statului, a persoanelor și societății orientată spre atingerea nivelului ma-
xim posibil de protecție a intereselor persoanei, societății și statului de pericolul
criminalității.

Termenii de securitate criminologică și de asigurare a securității criminologi-

ce includ nu numai definirea caracterului acestei activități, ci și a scopului (rezulta-
tului) – starea de securitate criminologică a obiectului respectiv, adică crearea unor
condiții de viață mai puțin primejdioase pentru persoane, organizații, societate și
minimizarea consecințelor criminalității.
Noțiunile de securitate criminologică și asigurarea securității criminologice
sunt specificate prin intermediul altor noțiuni-cheie, cum ar fi: obiectul securității
criminologice, riscuri, pericol criminogen, amenințări criminale, interese criminale,
interese legale, valori sociale, mod de viață, protecție, securitate, subiect al asigură-
rii securității criminologice etc.
Obiectul securității criminologice îl constituie valorile sociale vitale, ordinea
de drept, interesele, drepturile și libertățile, viața și sănătatea persoanei.
Pericole pentru securitatea criminologică reprezintă totalitatea factorilor ca-
re pun în pericol interesele persoanei, societății sau ale statului (criminalitatea sub
toate formele sale, ansamblul de cauze și condiții care o determină și care creează
un pericol criminal real sau potențial asupra obiectelor securității criminologice).
Subiecți ai asigurării securității criminologice sunt toate elementele structu-
rii sociale: statul, reprezentat de puterile legislativă, executivă și judecătorească;
organele autoadministrării locale; cetățenii; organizațiile obștești; serviciile private
de prottcție, pază și securitate care participă activ la asigurarea securității crimino-
logice.
Sistemul de asigurare a securității criminologice reprezintă totalitatea subi-
ecților asigurării securității criminologice și măsurilor politice, juridice, organizați-
onale, economice, științifice, informaționale etc. orientate spre menținerea securi-
tăți criminologice socialmente acceptabile, inclusiv asigurarea financiară, tehnico-
materială etc. a acestor măsuri.
Scopul asigurării securității criminologice constă în crearea și menținerea
unui nivel socialmente acceptabil și maxim posibil al securități criminologice în
condițiile sociale concrete.
Activitatea de asigurare a securității criminologice include totalitatea măsu-
rilor, precriminale și postcriminale (economice, politice, juridice, organizaționale,
informațional-analitice) care țin de:
 apărarea (protejarea și contracararea) contra activităților criminale care
pun în pericol drepturile și interesele legitime ale persoanei, societății și
statului;
 prevenirea amenințărilor și riscurilor criminale, pentru a asigura o stare

socialmente acceptabilă de securitate criminologică;
 reacția adecvată la apariția pericolelor criminale și în situațiile în care sta-
rea socialmente acceptabilă de securitate criminologică se înrăutățește;
 înlăturarea și minimalizarea consecințelor criminale.
Apărarea membrilor societății a căzut dintotdeauna atît în sarcina instituțiilor
sociale, cît și în cea a indivizilor înșiși (legitimă apărare sau măsuri de precauție).
Definiție
Securitatea criminologică privată constituie starea
obiectivă în care nimeni nu poate sau nu prejudiciază
în mod criminal interesele legitime ale întreprinderii,
organizației, instituției sau persoanei particulare,
datorită măsurilor private luate în acest sens.
Partajarea acestei sarcini a variat continuu, însă delimitarea ei a fost întot-

deauna clară, din rațiunea de a reglementa exact relațiile sociale. Demarcarea pro-
prietății, înălțarea gardurilor, instalarea lacătelor, întreținerea cîinilor și multe altele
au constituit măsuri individuale de asigurare a securității criminologice. În mod fi-
resc, s-au dezvoltat activități profesionale private de oferire a serviciilor sau mij-
loacelor de protecție împotriva atentatelor criminale.
În secolul al XX-lea, această activitate a cunoscut o extindere enormă, iar
astăzi, în multe țări, efectivele lucrătorilor din domeniu depășesc cu mult numărul
polițiștilor. Activitatea de securitate criminologică privată nu se reduce la crearea
de obstacole fizice în fața eventualelor atentate criminale, ci cuprinde și măsuri de
influențare a modului de gîndire al indivizilor, care vor fi completate cu altele noi,
pe măsura dezvoltării cunoașterii criminologice și celei științifice în general.
Securitatea criminologică privată include următoarele direcții de activitate:
 producere a echipamentelor de pază (alarme, zăbrele, lacăte, safeuri, apa-
rate de electrocutare, substanțe lacrimogene etc.);
 pază a unor obiecte (imobile și mobile);
 producere, furnizare și gestionare de echipamente de supraveghere (vi-
deo, audio, de deplasare etc.);
 pază de corp;

 formare a abilităților de autoprotecție (de luptă, educație criminologică

sub aspect antivictimal, psihologică etc.);
 formare a orientărilor noncriminale (de exemplu, programe de educare
etică a angajaților companiilor în vederea excluderii actelor de corupție).
Securitatea criminologică privată este asigurată fie de către însuși beneficiar,
fie de către profesioniști particulari sau agenții specializate. La rîndul ei, asigurarea
individuală poate fi personală (încuietori, gratii etc.) sau profesională (subdiviziuni
specializate sau angajați proprii în cadrul companiilor).
Actualmente, capătă o amploare crescîndă utilizarea detectorului de minciuni
(poligrafului) în asigurarea securității criminologice private și această tendință se
va accentua, dată fiind siguranța rezultatului, în condiții de folosire facilă și cheltu-
ieli accesibile unui număr considerabil de beneficiari.
1. Valeriu Bujor, Octavian Bejan, Sergiu Ilie și Sergiu Casian, Elemente de
criminologie, Editura „Știința”, Chișinău, 1997, p. 56-71.
2. Octavian Bejan și Valeriu Bujor, Interes și crimă, Chișinău, 2004.
3. М. Бабаев, В. Бужор, К вопросу об обеспечении криминологической без-
опасности, Закон и жизнь, nr. 1, anul 2003.
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

1. Ce este reacția socială contra criminalității?
2. În ce constă modelul represiv de reacție socială contra criminalității?
3. În ce constă modelul preventiv de reacție socială contra criminalității?
4. În ce constă modelul curativ de reacție socială contra criminalității?
5. În ce constă modelul educativ de reacție socială contra criminalității?
6. Ce este securitatea criminologică?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 8: CARACTERIZARE GENERALĂ A

TIPURILOR DE CRIMINALITATE
1. Noțiunea tipului de criminalitate

2. Interacțiunea și întrepătrunderea între diverse tipuri de criminalitate
1. Noțiunea tipului de criminalitate
Deși este un fenomen unitar, criminalitatea poate îmbrăca o diversitate con-

siderabilă de forme de manifestare. Forma de manifestare a criminalității poate să
difere de la o crimă la alta sau de la un grup mai mic sau mai mare de crime. For-
mele de manifestare ale criminalității care caracterizează grupuri mari de crime au
fost denumite în criminologie drept tipuri de criminalitate.
Tipul de criminalitate constituie o formă particulară de ma-

nifestare a criminalității într-un număr semnificativ de cazuri
individuale avînd o trăsătură distinctivă comună.
Printre tipurile de criminalitate desprinse în criminologie se numără crimina-

litatea recidiviștilor, criminalitatea primară, criminalitatea profesională, criminalita-
tea juvenilă, criminalitatea bărbaților, criminalitatea femeilor, criminalitatea urba-
nă, criminalitatea rurală, criminalitatea de violență, corupția, criminalitatea de grup,
criminalitatea economică, criminalitatea penitenciară, criminalitatea informa-tică,
criminalitatea de serviciu, criminalitatea cupidă, terorismul, criminalitatea gulerelor
albe, criminalitatea transnațională, criminalitatea transfrontalieră sau criminalitatea
organizată.
Un tip de criminalitate este întotdeauna delimitat după o trăsătură distinctivă
proprie unui ansamblu de manifestări criminale individuale. De exemplu, sexul

masculin al criminalului este acea caracteristică care deosebește o serie de manifes-

tări criminale de altele, pentru criminalitatea urbană aceasta este locul manifestării
unor comportamente criminale, pentru criminalitatea de recidivă ea constă în per-
sistența conduitelor criminale manifestate de unii indivizi, în timp ce în cazul cri-
minalității de violență este vorba despre modul de manifestare a comportamentului
criminal.
Interesul față de cunoașterea diverselor tipuri de criminalitate este alimentat
de trei rațiuni fundamentale:
1) influențarea caracterului criminalității, în sensul minimalizării distruc-
tivității ei sociale, datorită stăpînirii celor mai distrugătoare manifes-
tări criminale;
2) restrîngerea amplorii criminalității ca urmare a impactului exercitat
asupra manifestărilor care cunosc o escaladare pronunțată;
3) posibilitatea de a acționa izolat asupra unor factori determinanți ai
criminalității.
2. Interacțiunea și întrepătrunderea între

diverse tipuri de criminalitate
Întrucît includ trăsături ale unui fenomen unitar – criminalitatea, tipurile de

criminalitate nu există sub formă pură, separate unele de altele, ci se întrepătrund
într-un mod indisolubil.
Există 3 moduri de interacțiune între diverse tipuri de criminalitate: • con-
stitutivă, • genetică și • situațională.
Există o interacțiune constitutivă în cazul în care un tip de criminalitate se
suprapune în mod obligatoriu cu alt tip de criminalitate. De exemplu, criminalitatea
transnațională se întrepătrunde cu criminalitatea de grup, pentru că ea presupune
săvîrșirea crimelor de către cel puțin două persoane a două state diferite, sau crimi-
nalitatea rurală este întrețesută cu criminalitatea bărbaților, pentru că o parte dintre
crimele săvîrșite în mediul sătesc au drept autor persoane de sex masculin.
Putem vorbi despre o interacțiune genetică în situația în care un tip de crimi-
nalitate generează alt tip de criminalitate. Astfel, recidiviștii sunt deosebit de activi

în antrenarea minorilor în activități criminale, ceea ce înseamnă că prevenirea cri-

minalității de recidivă își va lăsa amprenta asupra criminalității juvenile.
O interacțiune situațională există în cazul în care un tip de criminalitate se
întrepătrunde cu un alt tip de criminalitate numai în unele cazuri, care pot să existe,
dar pot să nu existe. De exemplu, criminalitatea transnațională se poate întrețese cu
criminalitatea transfrontalieră, căci un grup criminal format din cetățeni ai unor sta-
te diferite își pot desfășura activitatea criminală pe teritoriul a cîteva state.
Ceea ce este însă pentru un tip de criminalitate o însușire esențială, pentru
criminalitate în totalitate nu constituie decît o caracteristică particulară. Din aceste
considerente, factorul care generează un tip de criminalitate are calitatea de cauză
în raport cu acest tip de criminalitate și calitatea de condiție în raport cu criminali-
tatea în general, determinîndu-i doar o formă particulară de existență.
Din interconexiunea diverselor tipuri de criminalitate se nasc dificultăți ma-
jore în cercetarea și analiza lor criminologică izolată. În schimb, măsurile de preve-
nire a unui tip de criminalitate se răsfrîng benefic asupra altora. De exemplu, redu-
cerea criminalității urbane va avea repercursiuni inerente asupra criminalității băr-
baților. Deopotrivă, măsurile de prevenire a criminalității organizate acționează
concomitent asupra violenței criminale, care servește drept mijloc important în
această activitate criminală, la fel cum măsurile de prevenire a corupției au implica-
ții asupra criminalității economice, favorizată puternic de practicile de corupție din
instituțiile publice.
O bună cunoaștere a interdependențelor atît constitutive, cît și genetice sau
situațională permite elaborarea unor măsuri de influență complexă și aplicarea lor
bine orientată. De aceea, criminologul care va planifica activitățile de prevenire,
ținînd cont de acest specific al tipurilor de criminalitate, va spori eficiența activității
anticrimă.
1. Bejan Octavian, Dicționar de criminologie, Chișinău, 2009, articolul „Tip
de criminalitate”.
2. Долгова А.И., глава 16 «Криминологические проблемы выделения и
изучения отдельных видов преступлении», în Криминология, 3-е изда-
ние, Издательство «Норма», Москва, 2005.

1. Ce este un tip de criminalitate?
2. Ce tipuri de criminalitate există?
3. Cum este delimitat un tip de criminalitate?
4. De ce este importantă cunoașterea criminologică a tipurilor de criminalitate?
5. Ce moduri de interacțiune există între diverse tipuri de criminalitate?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 9: CRIMINALITATEA RECIDIVIȘTILOR
1. Esența criminalității recidiviștilor

2. Caracterizare criminologică a criminalității recidiviștilor
3. Personalitatea criminalului recidivist
4. Cauza și condițiile criminalității recidiviștilor
1. Esența criminalității recidiviștilor
Criminalitatea recidiviștilor este numită și criminalitate de recidivă. Terme-

nul de recidivă provine de la latinescul recidivus, avînd semnificația de repetare a
unui fenomen după dispariția lui aparentă.
Criminalitatea recidiviștilor constituie o formă particulară

de manifestare a criminalității, care constă în continuarea
comportamentului criminal în pofida tragerii la răspundere
penală.
În criminologie se face distincție între recidiva simplă, survenită o singură

dată, și recidiva repetată, săvîrșită în repetate rînduri.
Diferă și recidiva legală, definită de normele penale (care variază de la un
stat la altul și de la o perioadă la alta) de accepțiunea criminologică a recidivei.
De asemenea, în criminologie este utilizat termenul de recidivă penitenciară,
care desemnează recidiva săvîrșită după sau în timpul executării unei pedepse pri-
vative de libertate.
Desprinderea criminalității recidiviștilor într-un tip de criminalitate distinct
este determinată de existența unui fenomen criminal specific – persistența conduitei
criminale manifestate de unii indivizi în pofida oprobiului social și măsurilor de
influență aplicate. Această persistență a unor comportamente criminale nu numai

reprezintă o amenințare permanentă pentru societate, ci și suscită îngrijorare prin

imposibilitatea de a o preveni, altfel decît prin izolare socială – recluziune, deși
criminalii recidiviști sunt cunoscuți, iar comportamentul lor previzibil, adică există
posibilitatea unei influențe directe.
2. Caracterizare criminologică a criminalității recidiviștilor
Datorită forței deosebite a orientării asociale a recidiviștilor, criminalitatea

de recidivă constituie nucleul criminalității.
Proporția criminalității recidiviștilor în criminalitatea generală este de ¼,
adică 25% din crimele înregistrate sunt săvîșite de recidiviști.
În structura criminalității recidiviștilor predomină furturile, violența cupidă
(jafuri, tîlhării etc.) și huliganismul, cu o pondere de aproximativ 2/3.
Agravarea comportamentului criminal o dată cu săvîrșirea unor fapte crimi-
nale repetate este prezentă în cazurile în care prima condamnare survine la vîrsta de
minor și tinde să se atenueze pe măsura înaintării în vîrstă, îndeosebi după 45 de
ani.
O altă regularitate proprie acestui tip de criminalitate rezidă în tendința reci-
divei de a deveni cupidă și mai puțin violentă, din cauza pedepselor aspre stabilite
pentru crimele de violență, profitabilității reduse, probabilității sporite de demasca-
re, precum și pierderea capacităților fizice ca urmare a îmbătrînirii.
3. Personalitatea criminalului recidivist
Majoritatea recidiviștilor își încep activitatea criminală la vîrsta de minor sau

imediat după atingerea majoratului.
Criminalii recidiviști sunt, de regulă, membri activi ai lumii interlope, cunosc
argoul, simbolurile, normele și valorile criminale, respectă ierarhia mediului crimi-
nal și sunt propagatori consecvenți ai tradițiilor criminale.
Recidiviștii se caracterizează prin dispreț față de normele și uzanțele sociale,
precum și prin orientare spre soluționarea violentă a conflictelor și divergențelor cu
alți membri ai societății.
Deosebit de activ se manifestă criminalii recidiviști în determinarea altor

persoane, în special a minorilor și tinerilor, la fapte criminale și integrarea lor în
mediul criminal, din care cauză criminalitatea recidiviștilor, deopotrivă cu crimina-
litatea profesională, formează sursa internă de reproducere a criminalității.
De altfel, tocmai criminalii recidiviști formează mediul criminal și cel limi-
trof acestuia, uzînd de serviciile întreținătorilor de spelunci, ale revînzătorilor de
bunuri dobîndite ilicit, ale prostituatelor etc.
4. Cauza și condițiile criminalității recidiviștilor
Pentru înțelegerea sistemului de determinare a criminalității recidiviștilor,

este necesar să se facă distincție între fenomenele și procesele care au loc:
1) anterior primei condamnări penale sau a altor măsuri cu caracter juri-
dic aplicate în legătură cu fapta dată (dar care continuă ori reapar ulte-
rior);
2) preponderent în timpul executării pedepsei penale (sau aplicării altor
măsuri juridice, înlocuitoare);
3) în perioada postpenitenciară.
Printre factorii determinanți ai criminalității recidiviștilor se află:
 incapacitatea unor indivizi de a se impune să muncească onest;
 lipsa unei reacții timpurii la conduita asocială a unor indivizi (nu mun-
cea, se deda bețiilor, săvîrșea ilegalități mărunte etc.);
 preferarea modului de viață criminal de către unii indivizi;
 stabilirea unor pedepse blînde pentru crimele săvîrșite de recidiviștii
cu o orientare criminală înrădăcinată.
1. Bujor Valeriu și Bejan Octavian, Criminalitatea recidiviștilor, Editura
„Lyceum”, Chișinău, 1998.
2. Bejan Octavian, Dicționar de criminologie, Chișinău, 2009, articolul „Cri-
minalitatea recidiviștilor”.
3. Криминология, МГУ, Москва, 1994.

1. Ce este criminalitatea recidiviștilor?
2. Care este diferența dintre recidiva criminologică, legală și penitenciară?
3. Ce fel de crime săvîrșesc criminalii recidiviști?
4. Ce trăsături caracterizează criminalul recidivist?
5. Care sunt factorii determinanți ai criminalității recidiviștilor?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 10: CRIMINALITATEA PROFESIONALĂ
1. Esența criminalității profesionale

2. Personalitatea criminalului profesionist
3. Cauza și condițiile criminalității profesionale
1. Esența criminalității profesionale
Deși fenomenul își are obîrșia într-un trecut îndepărtat, termenul de criminal
profesionist se pare că a fost utilizat pentru prima dată în secolul al XIX-lea de că-
tre șeful siguranței franceze François Vidocq.
Criminalitatea profesională constituie o formă particulară

de manifestare a criminalității, care constă în asigurarea exis-
tenței pe cale criminală, ceea ce înseamnă că pentru criminalii
profesioniști activitatea criminală constituie sursa definitorie
de existență.
Potrivit criminologului rus A. I. Gurov, profesionalismul criminal posedă ur-

mătoarele trăsături distinctive:
 activitate criminală permanentă (îndeletnicire criminală);
 gen identic de activitate criminală (specializare);
 anumite cunoștințe, priceperi și deprinderi (calificare);
 crimele constituie o sursă de bază a veniturilor;
 integrare în mediul criminal.
Activitate criminală permanentă înseamnă că pentru criminalul profesionist
săvîrșirea crimelor formează o îndeletnicire continuă, doar necesitatea de a dispărea
din vizorul poliției îl poate determina să își întrerupă provizoriu ocupația criminală.
Profesionalismul criminal presupune, ca și orice altă îndeletnicire profesiona-
lă, o specializare în săvîrșirea anumitor tipuri de crime (furturi de buzunar, furturi
din apartamente, furturi de autoturisme, escrocherii etc.), iar crimele de alt tip sunt
accidentale sau servesc drept mijloc de realizare a acțiunilor criminale de bază sau
de tăinuire a lor.
Criminalii profesioniști se caracterizează printr-o înaltă măiestrie de săvîrșire
a crimelor în care s-au specializat, cunoștințele lor în materie fiind exacte, iar de-
prinderile și priceperile cizelate pînă la perfecțiune, astfel încît să-și poată atinge
obiectivele criminale și să asigure imposibilitatea demascării lor.
Deși criminalii profesioniști se pot angaja formal la serviciu sau inițiază acti-
vități legale cu scopul de a-și camufla adevărata lor ocupație, sursa lor principală de
existență o constituie mijloacele provenite din activitatea criminală.
Unii dintre ei trăiesc izolat și în anonimat, majoritatea însă sunt membri ai
lumii interlope: adoptă norme și valori criminale de viață, întrețin legături perma-
nente cu ceilalți exponenți ai mediului criminal, sunt încadrați în ierarhiile crimina-
le, precum și cunosc argoul și semnificația simbolurilor lumii interlope.
Criminalitatea profesională se întrepătrunde cu criminalitatea recidiviștilor
prin faptul că unii criminali profesioniști devin recidiviști, iar cu criminalitatea or-
ganizată prin faptul că nucleul acesteia din urmă cunoaște o profesionalizare crimi-
nală.
De rînd cu criminalitatea recidiviștilor, criminalitatea profesională formează
acea componentă a criminalității care îi asigură capacitatea de reproducere și auto-
generare.
2. Personalitatea criminalului profesionist
Orientările valorice principale, care determină stereotipizarea comportamen-

tului criminalilor profesionali în relațiile interpersonale, sunt legate de:
 conturarea preferinței pentru activitatea criminală; divizarea partici-
panților la relațiile din orice sferă în „ai săi” și „străini”;
 poziția de alienare și ostilitate față de persoanele care au o conduită li-
cită, excepție făcînd un cerc restrîns de oameni apropiați, relațiile cu
care sunt bazate pe tăinuirea ocupației adevărate sau pe „neamestecul”
mutual tacit în chestiunea sursei veniturilor;

 permanenta hotărîre de a crea sau folosi situații prielnice pentru urmă-

torul epizod din activitatea criminală (caracterul latent al motivației, al
procesului deliberativ și al realizării respectivei variante de comporta-
ment);
 orientarea spre respectarea normelor și exigențelor subculturii crimina-
le (tradițiilor și obiceiurilor criminale) în corespundere cu locul său în
ierarhie;
 grija pentru menținerea și îmbunătățirea „formei” criminale, ca garan-
ție a dobîndirii venitului și asigurare a securității (acest fapt nu exclude
apariția la un anumit moment a încrederii în superioritate și nepedepsi-
re, fapt care înlesnește demascarea acestuia).
Spre deosebire de criminalul recidivist, criminalul profesionist dispune de
suficient autocontrol pentru a-și dezvolta abilitățile criminale și a desfășura în mod
sistematic și suficient de organizat o activitate criminală profesională.
3. Cauza și condițiile criminalității profesionale
Factorii determinanți ai criminalității profesionale includ:

 incapacitatea unor indivizi de a se impune să muncească onest;
 lipsa unei reacții timpurii la conduita asocială a unor indivizi (nu mun-
cea, se deda bețiilor, săvîrșea ilegalități mărunte etc.);
 influența nefastă a mediului criminalilor profesioniști;
 preferarea modului de viață criminal de către unii indivizi;
 capacitatea insuficientă a organelor anticrimă de a recunoaște crimina-
lii profesioniști și a le contracara activitatea criminală;
 stabilirea unor pedepse blînde pentru crimele săvîrșite de criminalii cu
o orientare criminală înrădăcinată.
1. Bujor Valeriu și Bejan Octavian, Criminalitatea profesională, Editura
2. Гуров А.И., Профессиональная преступность: прошлое и современ-
ность, Издательство «Юридическая литература», Москва, 1990.
1. Ce este criminalitatea profesională?
2. Care sunt trăsăturile definitorii ale profesionalismului criminal?
3. Care este legătura dintre criminalitatea profesională și recidiviștilor?
4. Care trăsături caracterizează criminalul profesionist?
5. Care sunt factorii determinanți ai criminalității profesionale?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 11: CRIMINALITATEA DE VIOLENȚĂ
1. Esența violenței criminale

2. Personalitatea criminalului violent
1. Esența violenței criminale
Pentru a dezvălui geneza violenței în societatea umană, legitățile ei, factorii

care îi determină manifestarea în diferite sisteme sociale și pentru a elabora politici
eficiente de stopare și minimizare a violenței, este necesar a-i cunoaște esența.
Ca orice fenomen social, violența se distinge prin anumite caracteristici can-
titative și calitative, manifestîndu-se în raporturile sociale. Subiecți ai actului de
violență pot să fie indivizi izolați, grupuri sociale sau state.
Sub aspectul exterior, violența reprezintă influența unui subiect asupra altuia,
un act de aplicare a forței (puterii), deși actul de violență nu se reduce numai la ac-
țiuni precum aplicarea forței sau amenințarea cu o asemenea aplicare. Actul de vio-
lență nu poate să fie redus numai la coerciție, el poate îndeplini și funcția de repri-
mare sau chiar de nimicire a obiectului violenței. Suntem în prezența violenței în
cazul în care influența asupra altui subiect (obiectul actului de violență) se înfăptu-
iește ilegal și contrar voinței acestuia, sau voința și dorința obiectului este ignorată,
negată. De aceea, violența nu poate fi legitimă, legitimă poate fi doar aplicarea for-
ței.
Dincolo de conținutul său negativ, violența, în calitate de fenomen social,
trebuie să fie privită și din punctul de vedere al funcției ei informaționale, de sem-
nalare a contradicțiilor și disfuncțiilor dintr-o societate concretă. Violența se mate-
rializează prin acte de cruzime săvîrșite de indivizi concreți, ultimii fiind un produs
al societății, o reflecție a modului de viață și a valorilor din societate. Acestea re-
zultă din faptul că modelul respectiv de comportament și de aplicare a violenței, ca
modalitate de realizare a intereselor și de satisfacere a necesităților, se interiorizea-
ză în procesul de socializare a individului, devenind o reacție de adaptare a indivi-

dului la condițiile respective de viață.

Violența criminală poate să servească drept unul dintre cei mai importanți
indicatori care caracterizează o societate. Fiecare societate se deosebește prin nive-
lul și specificul de manifestare a acestui fenomen, fapt care se află în funcție directă
de structura, particularitățile naționale și culturale ale societății. Prezența unui
anumit nivel de violență în societate este un fenomen normal, subliniind că depăși-
rea nivelului respectiv va manifesta tendințe nefavorabile într-o asemenea structură
socială, iar atunci cînd creșterea violenței depășește cu mult creșterea populației se
atestă procese distructive în societate.
Violența formează rezultatul combinat al unor factori sociali și biologici (ge-
netici), ale căror începuturi se trag din vremuri străvechi. Apărută în materia biolo-
gică, moștenită, violența se manifestă într-un mediu calitativ nou, cel social. Și da-
că o orînduire socială contribuie la apariția, de exemplu, a comportării altruiste,
apoi alta, dimpotrivă, favorizează manifestarea violenței. Într-un cuvînt, din arsena-
lul genetic al omului în fiecare epocă istorică se realizează nu întregul potențial ge-
netic, ci numai acea parte a lui, care corespunde condițiilor sociale formate la etapa
și locul respectiv. Așa ceva se întîmplă, probabil, deoarece în viață întotdeauna sunt
solicitate acele calități care permit organismului să se adapteze la condițiile concre-
te ale mediului și, deci, în cele din urmă, la formarea personalității, asupra compor-
tamentului căreia o influență considerabilă o exercită condițiile sociale. De sistemul
și orînduirea socială depind raporturile existente între indivizii care formează o so-
cietate.
Cea mai potrivită definire a valorilor care caracterizează o societate o consti-
tuie starea membrilor ei, adică valoarea fiecărui individ, viața și sănătatea, onoarea
și demnitatea lui. Frecvența înaltă sau redusă de săvîrșire a crimelor de mare vio-
lență, alături de alți indici, cum ar fi productivitatea muncii, nivelul mortalității și
durata medie de viață, procesele migratoare, nivelul sinuciderilor, narcomaniei, al-
coolismului etc., permit a compara structura socială, existentă la etapa actuală în
diverse societăți sau în una și aceiași societate, dar în perioade diferite, din punctul
de vedere al stării indivizilor din structura socială respectivă.
Violența criminală se caracterizează prin impulsivitate, prin imprevizibilita-
tea săvîrșirii acțiunii, prin lipsa, de regulă, a unui motiv vădit, precum și prin situa-
tivitate. Aceste caracteristici sunt în concordanță cu funcția criminalității violente: a
da frîu liber energiilor degajate de dezorganizarea personalității, care, la rîndul ei,
se află în relație cu dezorganizarea comunităților sociale. Violența criminală, ca și
criminalitatea în genere, fiind una dintre patologiile sociale, pune în pericol însăși
existența sistemului social, introducînd în el elemente care îl dezorganizează și îl
dezechilibrează, subminînd cele mai importante condiții de existență ale societății.
Totodată, ea are drept funcție indicarea contradicțiilor și disfuncțiilor din viața or-
ganismului social, fiind unul dintre indicii care reflectă starea societății la etapa
respectivă de dezvoltare istorică.
2. Personalitatea criminalului violent
De regulă, criminalii violenți sunt persoane cu un nivel scăzut de instruire și

educație. Este și firesc, căci cu cît o persoană posedă mai multă inteligență, cu atît
el vede mai multe posibilități de a-și realiza interesele, fără a recurge la forța brută.
Pe de altă parte, buna educație îl determină pe individ să se abțină de la manifestări
brutale, care contravin normelor de bună purtare.
Totuși, la violență criminală se dedau și persoanele cu un nivel ridicat de in-
teligență, deși astfel de cazuri sunt relativ mai rare. Unul dintre factorii determi-
nanți îl constituie temperamentul persoanelor. Colericii și sangvinicii sunt mai pre-
dispuși, din punct de vedere biologic, spre comportamente violente în comparație
cu flegmaticii și melancolicii. Ei au un sistem fulgerător de reacție, ceea ce înseam-
nă un control diminuat al creierului asupra actelor de conduită. Este necesar a pre-
ciza că o serie de factori sociali pot să atenueze astfel de manifestări chiar și în rîn-
dul colericilor, cum ar fi modul de educare, intoleranța anturajului față de astfel de
manifestări sau lipsa unor factori externi perturbatori (provocatori).
1. Bujor Valeriu, Noțiunea de violență în dreptul penal și în criminologie, Le-
gea și viața, anul 1995, nr. 4.
2. Bujor Valeriu, Cu privire la esența violenței, în „Probleme actuale privind
infracționalitatea: anuar științific”, ediția I-a, Academiei de Poliție „Ștefan
cel Mare” și Asociația Tinerilor Juriști Cercetători, Chișinău, 2000.
3. Бужор Валерий, Молдавское общество и криминальное насилие. Revis-
ta de criminologie, drept penal și criminalistică, anul 2006, nr. 3-4.

1. Cine poate să fie subiect al actelor de violență?
2. Ce este violență?
3. Care este diferența dintre violență și forță?
4. Ce denotă prezența violenței în societate?
5. Care trăsături caracterizează criminalul violent?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 12: CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ
1. Esența criminalității organizate

2. Obiectul de activitate al criminalității organizate
3. Cauza și condițiile criminalității organizate
1. Esența criminalității orgnizate
Criminalitatea organizată este una dintre formele cele mai periculoase ale
criminalității din Republica Moldova.
Criminalitatea organizată constituie o formă particulară de

manifestare a criminalității, care constă într-o activitate cri-
minală orientată spre dobîndirea de profituri consistente pe
calea producerii sau oferirii de produse și servicii ilicite, răs-
punzînd unei cereri considerabile existente în societate.
Principalele trăsături ale crimei organizate sunt:

1) producere sau oferire (desfacere) a unor produse sau servicii ilicite
(prostituție, droguri, armament etc.);
2) activitate criminală în grup (stabil și numeros);
3) diviziune pronunțată a activității criminale;
4) ierarhizare strictă a grupului criminal;
5) norme de conduită și valori criminale exact definite și riguros aplicate;
6) profesionalizare criminală.
Esența crimei organizate constă în dobîndirea unor profituri exorbitante sau,
cel puțin, consistente pe calea acordării de produse și servicii ilicite. Anume această
caracteristică trebuie să fie considerată drept trăsătură definitorie primordială, inva-
riabil prezentă, indiferent de formele particulare pe care le ia fenomenul crimei or-
ganizate.

Crima organizată reprezintă cel mai periculos tip de criminalitate care afec-
tează societatea modernă, de rînd cu terorismul.
Crima organizată, în calitate de fenomen social, nu provine nici din crimina-
litatea obișnuită, nici din cea de grup și nici din activitatea unor grupuri criminale
organizate; ea reprezintă un fenomen sui generis și nu poate fi organizată, ea ,,se
naște” și ,,se organizează” de sine stătător în condiții sociale determinat.
Crima organizată constă în desfășurarea sistematică a unei activități crimina-
le, de regulă bine organizată, de producere sau oferire a unor produse sau servicii
ilicite (droguri, prostituție, camătă etc.) persoanelor solicitante. Producerea sau ofe-
rirea unor produse sau servicii ilicite formează conținutul activității criminale pro-
prie acestui tip de criminalitate. Ea nu constituie o invenție a unor indivizi hotărîți
să se pricopsească în acest fel, ci este un răspuns la o cerere reală existentă în socie-
tate. Așa se face că în societate sunt interzise, din diverse motive, o serie de produ-
se sau practici (droguri, pornografie, jocuri de noroc, prostituție etc.) rîvnite de un
grup, mai extins sau mai restrîs, de persoane. Procurarea acestor produse și servicii
devine astfel imposibilă, în timp ce necesitatea și, deci, cererea lor rămîne activă.
Se găsesc însă indivizi dispuși să le ofere cu prețul încălcării legii, pentru a se îm-
bogăți. Și cu cît cererea e mai mare și mai variată, iar veniturile încasate ca urmare
a satisfacerii ei sunt mai ridicate, cu atît mai puternic se dezvoltă și crima organiza-
tă.
O dată apărută, crima organizată poate să se dezvolte pînă în faza în care ca-
pătă surse interne de reproducere și propagare. Astfel, veniturile enorme dobîndite
și frenezia căpătuirii îi determină pe cei implicați în crima organizată să își extindă
și diversifice activitatea criminală, antrenîndu-se și în alte iligalități, cum ar fi eco-
nomia subterană, fraudele financiare sau concurența neloială. Exponenții crimei
organizate încearcă să investească și în economia legală, să își legalizeze veniturile,
să obțină autoritate și prestigiu social, fără a renunța totuși la apucăturile lor crimi-
nale, prin care fapt provoacă o contaminare criminală a sferei licite.
Cu scopul de a realiza cu succes activitatea criminală de bază, a asigura secu-
ritatea grupului și a-și proteja afacerile, sunt săvîrșite și crime secundare (colatera-
le), precum: asasinate, incendieri, răpiri, acte de corupere, șantaj etc.
Criminalitatea organizată se poate manifesta atît sub forme individuale, cît și
sub forme de grup, cele mai frecvente de altfel.

2. Obiectul de activitate al criminalității organizate
Crima organizată are drept obiect de activitate: traficul de droguri; servicii

sexuale (prostituție, pornografie, pedofilie etc.); jocurile de noroc; traficul de brațe
de muncă; traficul de ființe umane (sclavie, organe umane etc.); traficul de băuturi
alcoolice și produse de tutungerie; traficul de armament și substanțe explozibile;
camătă; traficul de substanțe radioactive; migrația ilegală; traficul de autoturisme;
traficul de opere de artă etc.
Obiectul de activitate al crimei organizate variază în funcție de condițiile so-
ciale, deși unele dintre ele cunosc o solicitare relativ stabilă (prostituția, jocurile de
noroc sau camăta).
3. Cauza și condițiile criminalității organizate
Cauza criminalității organizate consistă în existența unei cereri sociale puter-

nice la anumite produse și servicii nesatisfăcute, datorită prohibiției juridice institu-
ite asupra lor.
Acțiunea cauzei este favorizată de două condiții principale: (1) posibilitatea
obținerii unor profituri exorbitante prin comercializarea unor astfel de produse sau
servicii, care formează o motivație deosebit de puternică, și (2) riscul relativ redus
de a fi demascat și inacceptabil de aspru sancționat pentru o această activitate cri-
minală.
4. Bejan Octavian, Spre o definire criminologică exactă a criminalității orga-
nizate, Revista națională de drept, anul 2002, nr. 9.
5. Bujor Valeriu, Referințe vizând esența criminalității organizate, Legea și
viața, anul 2008, nr. 2.
6. Бужор В.Г., Наступит ли в Молдове царство «крестных отцов» или
еще раз об организованной преступности, Закон и жизнь, 1992 г., № 4.

1. Ce este criminalitatea organizată?
2. Care sunt trăsăturile distinctive ale criminalității organizate?
3. Care este esența criminalității organizate?
4. Care sunt obiectele de activitate ale crimei organizate?
5. Care sunt cauza și condițiile criminalității organizate?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 13: TRAFICUL DE FIINȚE UMANE
1. Esența traficului de ființe umane

2. Mecanismul traficului de ființe umane
1. Esența traficului de ființe umane
Traficul de ființe umane este manifestarea cea mai răspîndită a criminalității

organizate din Republica Moldova.
Traficul de ființe umane constituie o formă particulară de

manifestare a criminalității organizate, care constă în comer-
țul cu oameni sau cu organe și țesuturi ale acestora, cu scopul
de a extrage profituri considerabile, speculînd o anumită cere-
re existentă în societate.
În calitate de formă particulară a crimei organizate, traficul de ființe umane

posedă trăsăturile caracteristice tipului dat de criminalitate, are o esență identică și
se supune legilor de existență proprii fenomenului din care face parte.
Dincolo de însușirile generale, traficul de ființe umane se distinge însă prin
anumite particularități. Traficul de ființe umane constă în comerțul ilicit cu oameni
sau cu anumite organe și țesuturi ale lor, adică, într-un schimb de obiecte prin cum-
părarea și vînzarea lor, în care unul dintre ele îl constituie ființa umană, iar celălalt
– mijloacele pecuniare sau alte obiecte acceptate.
Trăsăturile principale ale traficului de ființe umane, sunt, practic, aceleași
proprii crimei organizate, și anume: (1) comerț cu ființe umane, inclusiv cu organe-
le și țesuturile lor; (2) activitate criminală în grup (stabil și numeros); (3) diviziune
pronunțată a activității criminale; (4) ierarhizare strictă a grupului criminal; (5)
norme de conduită și valori criminale exact definite și riguros aplicate; (6) profesi-
onalizare criminală.

Esența traficului de ființe umane constă în dobîndirea unor profituri exorbi-

tante sau, cel puțin, consistente pe calea comerțului cu oameni, inclusiv cu organele
și țesuturile lor. Această caracteristică trebuie să fie considerată drept trăsătură de-
finitorie primordială, invariabil prezentă, indiferent de formele particulare pe care
le îmbracă fenomenul traficului de ființe umane.
Inițierea unei astfel de activități criminale nu provine din imaginația unor inși
hotărîți să se căpătuiască cu tot dinadinsul pe calea crimelor. Ea se naște, legic, ca
răspuns la o anumită cerere în acest sens și poate să devină un fenomen social pro-
priu-zis, așa cum s-a și întîmplat în Europa ultimului deceniu. Această cerere a apă-
rut în virtutea relațiilor și proceselor sociale formate, la un moment dat, dar a fost
puternic condiționată de afluxul necontrolat de brațe de muncă ieftine. Ea viza, în
principal: cererea la brațe de muncă ieftine pentru munca la negru; cererea la femei
și copii pentru industria sexului; cererea la organe și țesuturi umane; cererea la
unelte umane pentru anumite activități criminale (furturi de buzunar, furturi din au-
toturisme etc.).
Traficul de ființe umane are drept obiect de activitate: femei și fete pentru
industria sexului; copii în scop de adopție; bătrîni, copii, infirmi etc. în scop de cer-
șit; copii pentru comiterea de infracțiuni; femei, bărbați și copii pentru munca forța-
tă sau sclavie; organe și țesuturi umane sau persoane în scopul prelevării acestora
etc. În jurul acestor obiecte de activitate criminală se constituie forme distincte ale
traficului de ființe umane.
Pericolele pentru care comerțul cu ființe umane este socialmente interzis
sunt, în principal, următoarele: (1) comerțul cu ființe umane reprezintă un act pro-
fund inuman, de natură a promova un tip de relații sociale care suscită disprețul,
alienarea și învrăjbirea între oameni; (2) comportă o violare gravă a drepturilor și
libertăților omului; (3) amplifică fenomenul criminalității organizate și, în genere,
criminalitatea; (4) alimentează o serie de comportamente socialmente indezirabile
(cerșetoria, pedofilia etc.).
2. Mecanismul traficului de ființe umane
Profitînd, cu o uimitoare abilitate, de condițiile propice oferite de societate,

traficul de ființe umane se dezvoltă continuu și devine o activitate criminală com-
plexă, bine organizată și lucrativă.

Activitatea criminală de acest gen este practicată de persoane particulare, dar

mai ales de grupări criminale, care pot fi astfel clasificate: (1) grupuri criminale
mari; (2) rețele criminale, adică verigi relativ independente (indivizi sau grupuri
mici de criminali), care cooperează episodic, fără să formeze grupuri criminale uni-
tare și stabile; (3) grupuri criminale mici; (4) persoane particulare.
Mecanismul traficului de ființe umane include etapele de realizare a activită-
ții criminale, actorii implicați și filierele utilizate în acest scop, și anume:
1) recrutarea potențialelor victime,
2) transportarea victimelor,
3) vînzarea-cumpărarea victimelor.
În cadrul fiecărei dintre etapele menționate există cîteva subetape, cum ar fi:
organizarea activității criminale, alegerea și verificarea traseului – formarea filierei,
colectarea informației despre potențialele victime și beneficiari, tăinuirea (adăposti-
rea) persoanelor traficate, perfectarea actelor, prostituarea forțată etc.
În mecanismul traficului de ființe umane sunt implicați mai mulți actori, în
funcție de sarcina care îi revine traficantului concret. Actorii principali sunt: capul,
racolatorul, însoțitorul, patronul și victima. Pe lîngă actorii principali, în traficul de
ființe umane sunt implicați, de asemenea, și o seamă de actori secundari. Dintre
aceștia fac parte: informatori, lucrători ai misiunilor diplomatice însărcinați cu per-
fectarea vizelor, polițiști, vameși, demnitari corupți etc. Filierele constau din trase-
ul, bine pus la punct și asigurat, parcurs de victimele traficului de ființe umane din
țara de origine prin țara (eventual țările) de tranzit spre țările de destinație.
1. Bejan Octavian și Botnaru Gheorghe, Traficul de ființe umane, Editura
„Pontos”, Chișinău, 2002.
2. Botnaru Gheorghe, Bujor Valeriu și Bejan Octavian, Caracterizare crimino-
logică și juridico-penală a traficului de ființe umane, Centrul de Prevenire
și Asistență Criminologică și Universitatea „Alecu Russo”, Chișinău, 2008.

1. Ce este traficul de ființe umane?
2. Care sunt trăsăturile distinctive ale traficului de ființe umane?
3. Care este esența traficului de ființe umane?
4. Care sunt pericolele sociale ale traficului de ființe umane?
5. Care este mecanismul de traficare a ființelor umane?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 14: TRAFICUL DE DROGURI
1. Esența traficului de droguri

2. Pericolul și consecințele sociale ale traficului de droguri
3. Cauza și condițiile traficului de droguri
1. Esența traficului de droguri
Traficul de droguri (stupefiante, narcotice) este o formă a criminalității orga-

nizate, care se manifestă și în Republica Moldova.
Traficul de droguri constituie o formă particulară de mani-

festare a criminalității organizate, care constă în cultivarea,
fabricarea, transportarea, depozitarea sau comercializarea
ilegală a substanțelor narcotice, cu scopul de a extrage profi-
turi considerabile, speculînd o anumită cerere existentă în so-
cietate.
În calitate de formă particulară a crimei organizate, traficul de droguri pose-

dă trăsăturile caracteristice tipului dat de criminalitate, are o esență identică și se
supune legilor de existență proprii fenomenului din care face parte.
Dincolo de însușirile generale, traficul de droguri se distinge însă prin anu-
mite particularități.
Trăsăturile principale ale traficului de droguri, sunt, practic, aceleași proprii
crimei organizate, și anume: (1) comerț cu narcotice sau substanțe psihotrope; (2)
activitate criminală în grup (stabil și numeros); (3) diviziune pronunțată a activității
criminale; (4) ierarhizare strictă a grupului criminal; (5) norme de conduită și valori
criminale exact definite și riguros aplicate; (6) profesionalizare criminală.
Esența traficului de droguri constă în dobîndirea unor profituri exorbitante
sau, cel puțin, consistente pe calea comerțului cu droguri. Această caracteristică

trebuie să fie considerată drept trăsătură definitorie primordială, invariabil prezentă,

indiferent de formele particulare pe care le îmbracă fenomenul traficului de dro-
guri.
2. Pericolul și consecințele sociale ale traficului de droguri
Consecințele dezastruoase pe care le provoacă traficul de droguri sunt carac-

teristice, de fapt, pentru criminalitatea organizată în general, și anume: alimentarea
unor conduite socialmente indezirabile sau ilegale (consumul de droguri, practica-
rea prostituției etc.; deținerea în sclavie, utilizarea ilicită (grefare, cercetare etc.) a
organelor și țesuturilor umane etc.); comiterea de asasinate, răpiri, incendieri și a
altor infracțiuni grave în cursul activității criminale de bază; provocarea corupției,
la toate nivelurile de decizie administrativă; oferirea suportului financiar diverselor
grupări teroriste și insurecționiste; implicarea în activitatea economică ilegală
(subterană) și legală, utilizînd metode criminale și agresive de promovare a intere-
selor proprii; crearea și întreținerea (cu premeditare) a unui climat social de intimi-
dare, dezlănțuind puternice sentimente de groază și insecuritate etc.
Periculozitatea deosebită a criminalității organizate, inclusiv a traficului de
droguri, provine în principal de la două caracteristici ale ei: (1) odată generată de
anumiți factori sociali, crima organizată capătă o forță interioară de propagare,
prin care tinde neîncetat să se extindă, inclusiv să penetreze instituțiile sociale și
publice. Astfel, ea încearcă insistent, dincolo de activitatea criminală de bază și ve-
niturile substanțiale cu care s-a pricopsit, să acumuleze putere economică, să procu-
re influență politică, să se asigure cu imunitate (impunitate) față de organele de
drept și, în genere, să se impună în societate; (2) criminalitatea organizată nu doar
aduce atingere unor relații sociale, ea lovește, prin tendințele sale de penetrare a
instituțiilor sociale și politice, în chiar pilonii societății, încercînd s-o domine.
Crima organizată se dezvoltă (autorii ei preferă să opereze), în special, în ță-
rile al căror sistem legislativ în materie este slab sau pedepsele prevăzute sunt mici,
care se confruntă cu războaie civile, activități teroriste, instabilitate politică, con-
flicte etnice, cele care nu pot asigura controlul guvernamental asupra unor părți din
teritoriul național, care sunt măcinate de corupție ori în care sistemele de control
vamal, financiar și judiciar nu funcționează cu eficiența corespunzătoare.

Sunt cunoscute cazuri în care criminalitatea organizată izbutește să concreas-

că strîns cu chiar corpul social (Columbia, Afganistan sau regiunea transnistreană).
Criminalitatea organizată cunoaște o dezvoltare atît de puternică în țările ca-
pitaliste, încă permite instaurarea criminalului deasupra omului. Membrii grupărilor
de crimă organizată își pot permite să ucidă orice membru al societății, pentru că
societatea capitalistă este incapabilă să le anihileze. Fiind neprotejați, membrii so-
cietății trăiesc permanent cu frica în sîn și nu riscă să îi înfrunte pe criminali.
Întrucît traficanții de droguri nu pot să existe fără consumatorii de stupefian-
te, aceștia din urmă contribuie în mod indirect, dar decisiv la producerea monstruo-
zităților săvîrșite de traficanți (asasinate, agresări fizice, șantaj, drogare silită etc.),
ceea ce este valabil pentru toți beneficiarii de servicii și produse ilicite (prostituție,
pedofilie, armament etc.).
3. Cauza și condițiile traficului de droguri
Cauza traficului de droguri consistă în existența unei cereri sociale puternice

la substanțe narcotice și psihotrope nesatisfăcută, datorită prohibiției juridice insti-
tuite asupra lor.
Acțiunea cauzei este favorizată de două condiții principale: (1) posibilitatea
obținerii unor profituri exorbitante prin comercializarea drogurilor, care formează o
motivație deosebit de puternică, și (2) riscul relativ redus de a fi demascat și inac-
ceptabil de aspru sancționat pentru o această activitate criminală.
Persistența factorilor indicați determină implacabil dăinuirea sau chiar proli-
ferarea acestui fenomen social morbid.
1. Bercheșan Vasile și Pletea Constantin, Drogurile și traficanții de droguri,
Editura „Paralela 45”, Pitești, 1998.
2. Bomba drogurilor, Editura „Humanitas”, București, 1991.
3. Ziegler Jean, Seniorii crimei organizate, Editura „Antet”, 1998.

1. Ce este traficul de droguri?
2. Care sunt trăsăturile distinctive ale traficului de droguri?
3. Care este esența traficului de droguri?
4. Care este rolul consumatorilor în existența traficului de droguri?
5. Care sunt cauza și condițiile traficului de droguri?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 15: CORUPȚIA
1. Esența corupției
2. Ipostazele corupției
3. Cauza și condițiile corupției
1. Esența corupției
Corupția reprezintă actualmente manifestarea criminală dominantă și cea mai

distrugătoare din Republica Moldova.
Corupția constituie o formă particulară de manifestare a cri-

minalității, care constă în folosirea atribuțiilor de serviciu în
interes personal, ceea ce afectează sau chiar paralizează func-
ționarea normală a instituțiilor, organizaților și întreprinderi-
lor, din care cauză este perturbată însăși viața socială.
Fenomenul corupției se compune dintr-un anumit gen de comportamente

proprii persoanelor din cadrul unor instituții, organizații sau întreprinderi care dere-
glează buna lor funcționare. O dată perturbată activitatea acestora, societatea resim-
te disfuncțiile produse, mai mult sau mai puțin, în funcție de importanța socială a
respectivei instituții, organizații sau întreprinderi (ministere, primării, școli, spitale,
fabrici, gospodării agricole etc.).
Modul de organizare a societăților moderne presupune existența unei multi-
tudini de instituții, organizații și întreprinderi, în cadrul cărora individul capătă cali-
tatea de angajat, iar activitatea lui este legată de o anumită funcție și, respectiv, de
exercitarea unor atribuții care decurg din funcția ocupată. Viața individului este cir-
cumscrisă funcției și atribuțiilor exercitate, ea se definește, în mare parte, prin aces-
te atribute. Este firesc, în asemenea condiții, ca conduitele criminale să țină tot mai
mult de funcție și atribuțiile de serviciu. Anume astfel se explică numărul ridicat de

incriminări care vizează exercitarea unor atribuții de serviciu (42% de art. din Par-
tea specială a Cod. pen. al R. Moldova, 2007) și, în consecință, al celor care vizea-
ză, direct sau indirect, fapte de corupție (24,1%).
2. Ipostazele corupției
Corupția se caracterizează prin astfel de ipostaze distincte:

 corupție individuală,
 corupție sectorială,
 corupție socială,
 corupție generală.
Corupția individuală este prezentă în situația în care faptele de corupție au o
frecvență redusă, manifestîdu-se sporadic în diverse sfere de activitate socială. În
această ipostază, corupția nu există ca fenomen social, ci ca niște simple devieri
comportamentale de la relațiile stabilite în societate, avînd caracter de excepție. Ea
nu afectează viața socială, iar cauzele faptelor concrete care o compun mecanic
sunt eterogene și nu provin dintr-un proces social unitar. De exemplu, Finlanda,
Noua Zelandă, Danemarca, Islanda, Singapore sau Elveția.
Corupția sectorială există în cazul în care ea capătă proporții numai într-o
anumită sferă de activitate socială sau, în cel mai rău caz, în cîteva dintre ele. Exis-
tă o evoluție diferențiată a corupției: pe de o parte, are loc o sporire accentuată a
manifestărilor de corupție în una sau cîteva sfere de activitate socială, iar pe de altă
parte, faptele de corupție rămîn la un nivel constant în restul domeniilor vieții soci-
ale. În această ipostază, corupția devine un fenomen social. Efectele ei se pot re-
simți și la nivelul întregii societăți. De exemplu, în anii 60-80 în Italia corupția a
penetrat adînc sfera politică, alimentînd o serie de fenomene nocive: crimă organi-
zată, convulsii sociale, instabilitate politică și dezvoltare economică anevoioasă.
Corupția socială este prezentă în situația proliferării extinse a manifestărilor
de corupție, fapte de corupție fiind atestate în toate sferele de activitate socială,
practic fără deosebire, într-un număr crescînd. În această ipostază, corupția consti-
tuie un fenomen social extins. Ea afectează grav activitatea normală a instituțiilor,
organizațiilor și întreprinderilor, ceea ce conduce la perturbări sociale majore. Exis-
tă un risc sporit de transformare a corupției sociale în corupție generală, datorită

unei tendințe inerente, legice. Reprezentativ pentru această ipostază este cazul
U.R.S.S., din perioada de dinaintea destrămării.
Corupția generală există în condițiile unei omniprezențe a faptelor de corup-
ție. Ele devin o prezență banală în absolut orice sferă a vieții sociale și în aproape
toate segmentele acesteia. Numărul faptelor de corupție depășește numărul tuturor
celorlalte crime, iar ponderea lor în ansamblul criminalității este covîrșitoare. În
această ipostază, corupția devine un fenomen social generalizat. Fenomenul corup-
ției influențează decisiv majoritatea fenomenelor și proceselor din societate. De
exemplu, R. Moldova, F. Rusă sau Ucraina (vezi clasamentul Transparency Inter-
național).
3. Cauza și condițiile corupției
Deși recurg mai rar la acțiuni criminale pentru a-și realiza interesele, în com-
parație cu celelalte categorii sociale, intelectualii se dedau relativ frecvent la acte de
corupție. Faptul se explică prin aceea că este nevoie de mai puțină rațiune pentru a-
ți da seama că, de exemplu, omorul este socialmente periculos și mult mai multă
rațiune pentru a înțelege modul în care actele de corupție distrug societatea.
Corupția constituie una dintre manifestările criminale care au o capacitate de
reproducere. Reproducerea are loc datorită indivizilor corupți, care o dată ajunși
suficient de numeroși și poziționați în funcții de decizie exercită o presiune irezisti-
bilă asupra altor persoane. Cu cît cei corupți sunt mai numeroși, cu atît ei influen-
țează mai puternic și mai mulți membri ai societății, corupîndu-i.
Corupția nu numai că se reproduce, ci și favorizează puternic criminalitatea
generală, în cazul în care contaminează organele anticrimă. Răspunderea și pedea-
psa penală constituie factori care îi determină pe indivizi să se abțină de la acte
criminale, dar posibilitatea de a scăpa de răspundere sau pedeapsă îi anulează efec-
tul.
1. Bejan Octavian, Corupția: noțiune, prevenire și contracarare, Chișinău,
2007.

2. Bejan Octavian, Dicționar de criminologie, Chișinău, 2009, articolul „Co-

rupția”.
3. Ilie Sergiu, Corupția: aspectul criminologic, în „Corupția”, Editura „Arc”,
Chișinău, 2000.
1. Ce este corupția?
2. Ce caracterizează manifestarea corupției în Republica Moldova?
3. Care ipostaze caracterizează corupția?
4. Care factori influențează corupția?
5. Cum influențează corupția asupra altor manifestări criminale?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 16: CRIMINALITATEA ECONOMICĂ
1. Esența criminalității economice

2. Pericolul și consecințele sociale ale criminalității economice
3. Cauza și condițiile criminalității economice
1. Esența criminalității economice
Criminalitatea economică reprezintă unul dintre cele mai distructive tipuri de

criminalitate din Republica Moldova.
Criminalitatea economică constituie o formă particulară de

manifestare a criminalității, care constă în săvîrșirea unor ac-
te criminale de natură economică.
În planul societății contemporane, este de natură economică activitatea de

acordare a serviciilor și de producere a bunurilor pentru alte persoane (bunurile și
serviciile nu sunt destinate consumului sau necesităților personale).
Criminalitatea economică se compune din crime de contrabandă, activitate
ilegală de antreprenoriat, concurență neloială, fals în acte contabile etc.
Criminalitatea economică poate să fie înțeleasă și în sens larg, adică de acte
criminale săvîrșite în procesul și în legătură cu activitatea economică. În acest caz,
criminalitatea economică include și crime de omor, înșelătorie, șantaj etc. De
exemplu, patronul unei companii îl asasinează (comandă asasinarea) pe conducăto-
rul unei alte companii din aceiași sferă de activitate economică, pentru a se debara-
sa de principalul său concurent. Iată un alt exemplu: directorul unei uzine află că un
angajat are intenția de a informa autoritățile publice competente despre faptul că
întreprinderea nu respectă regulile de protecție a mediului, poluînd aerul, înăimește
indivizi care îl agresează fizic și îl amenință cu răfuială în cazul în care își materia-
lizează intenția.

Criminalitatea economică include o serie de subtipuri de criminalitate, cum

ar fi criminalitatea financiară, criminalitatea fiscală sau criminalitatea bancară.
Criminalitatea fiscală se suprapune numai parțial cu criminalitatea economică,
deoarece crime fiscale sunt săvîrșite și de persoanele care au obligații fiscale, dar
ale căror venituri nu provin dintr-o activitate economică.
2. Pericolul și consecințele sociale ale criminalității economice
Pericolul social reiese din consecințele sociale ale criminalității economice,

adică perturbarea funcționării normale a sistemului economic al societății.
Principalele consecințe sociale ale criminalității economice sunt:
 dereglarea sistemului economic al societății,
 sărăcirea sectorului public,
 prejudicierea domeniilor dependente (învățămînt, sănătate etc.),
 afectarea intereselor populației.
Dereglarea sistemului economic al societății se poate produce, de exemplu,
din cauză că un agent economic nu își onorează obligațiile fiscale. Întrucît el nu
plătește impozite, el poate diminua considerabil prețul bunurilor sau serviciilor. În
consecință, ceilalți agenți economici din domeniu se văd nevoiți să înceteze activi-
tatea economică sau plata impozitelor, pentru a face față concurenței.
Sărăcirea sectorului public poate să aibă loc, de exemplu, din cauza econo-
miei subterane. Or, sectorul public este alimentat din sursele provenite de la agenții
economici (impozite, taxe etc.). Dacă nu există bani în buget, atunci nu pot să fie
reparate drumurile sau căile ferate, amenajate și îngrijite parcurile sau terenurile de
joacă pentru copii, întreținute monumentele istorice sau culturale, înlăturate conse-
cințele catastrofelor naturale, lichidată poluarea naturii sau conservată biodiversita-
tea etc. Într-o astfel de situație coexistă mașini luxoase cu drumuri denivelate, case
splendide cu școli dărăpănate, oficii somptuoase cu spitale degradate, vile opulente
cu muzee năruite etc.
Prejudicierea domeniilor dependente survine din cauza lipsirii unor sfere de
activitate sociale de mijloacele necesare desfășurării acestor activități. De exemplu,
dacă nu sunt suficienți bani în bugetul țării, atunci nu poate să fie finanțată cerceta-
rea științifică, cultura sau apărarea și securitatea criminologică (publică și naționa-

lă). Apărarea națională este prejudiciată în diverse moduri: o economie nefuncțio-

nală înseamnă insuficiență de fonduri pentru apărare (procurarea arma-mentului,
muniției, mijloacelor de transport etc.); o economie fără producție națio-nală face
țara vulnerabilă în fața presiunilor economice (embargou, blocadă etc.) și neputin-
cioasă în caz de conflict militar (este lipsită de resurse proprii, pe care nimeni nu i
le va da sau nu va putea să le dee din cauza unor blocade militare).
Afectarea intereselor populației poate avea loc, de exemplu, din cauza con-
curenței neloiale, în situația în care a falimentat o companie și angajații și-au perdut
locurile de muncă sau din cauza neachitării impozitelor, căci mai puțin bani în vis-
teria țării înseamnă servicii publice mai proaste (asistență medicală, învățămînt
etc.) și diminuarea pensiilor și a salariilor angajaților publici. În general, dereglarea
economiei naționale conduce la o scădere a nivelului de viață al populației.
Nu numai criminalitatea economică lovește în sistemul economic al societă-
ții, ci și alte manifestări criminale. De exemplu, un demnitar ia o decizie care avan-
tajează un agent economic străin în detrimentul economiei naționale, deoarece a
fost corupt de acesta.
3. Cauza și condițiile criminalității economice
Existența unei activități sociale de natură economică constituie cauza crimi-

nalității economice. Principalele condiții care favorizează criminalitatea economică
sunt: • dificultatea demascării unor crime economice, • controlul insuficient asupra
corectitudinii agenților economici, precum și • corupția (este principalul factor fa-
vorizant în R. Moldova).
1. Bujor V., Pop O., Criminalitatea economico-financiară domeniu de cerce-
tare al criminologiei moderne, Editura „Mirton”, Timișoara, 2002.
2. Bujor V., Pop O., Criminalitatea în domeniul fiscal, Editura „Mirton”, Ti-
mișoara, 2002.
3. Bujor V., Pop O., Utilizarea circuitelor bancare în activități de spălare a
banilor, Editura „Mirton”, Timișoara, 2002.

1. Ce este criminalitatea economică?
2. Care este înțelesul larg al termenului „criminalitate economică”?
3. Care subtipuri include criminalitatea economică?
4. Care sunt pericolul și consecințele sociale ale criminalității economice?
5. Care sunt cauza și condițiile criminalității economice?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 17: CRIMINALITATEA MINORILOR
1. Esența criminalității minorilor

2. Cauza și condițiile criminalității minorilor
1. Esența criminalității minorilor
Societatea manifestă o permanentă preocupare de criminalitatea minorilor

sau, altfel zis, criminalitatea juvenilă, deoarece persoanele care săvîrșesc crime pînă
la atingerea majoratului devin frecvent criminali recidiviști, care reprezintă un peri-
col permanent pentru societate.
Criminalitatea minorilor constituie o formă particulară de

manifestare a criminalității, care constă în săvîrșirea crimelor
de către persoane care nu au atins vîrsta majoratului.
Prin urmare, vîrsta criminalilor constituie trăsătura definitorie a criminalității

minorilor.
Experiența a numeroase generații și rezultatele cercetărilor științifice denotă
că modul în care se formează un individ în copilărie îi caracterizează, de regulă,
viața la maturitate. Altfel spus, cum îl educăm, așa el se va comporta restul vieții.
Încercările de a-l schimba pe individ la maturitate reușesc rareori și niciodată în
totalitate. Acest fapt ne conduce la ideea că psihicul uman este deosebit de maleabil
în copilărie, apoi devine tot mai rigid. Din aceste considerente este atît de importan-
tă prevenirea criminalității minorilor. Dacă un copil se formează în spirit criminal,
atunci există o mare probabilitate că el va deveni un recidivist, adică va manifesta
un comportament criminal constant.
Un aspect important al problemei criminalității minorilor îl constituie defini-
rea majoratului. Majoratul reprezintă acea stare a individului în care trăsăturile lui

intelectuale, volitive și sociale sunt suficient de formate pentru o interacțiune soci-

almente acceptabilă cu ceilalți membri ai societății.
Problema constă în a determina cu suficientă precizie vîrsta la care capacita-
tea socială a individului este pe deplin formată. Nu există o părere unanimă în
această privință. Sunt indicate vîrste de la 12 pînă la 25 de ani.
Vîrsta maturității este determinată cu ajutorul a două criterii: biologic și so-
cial. Sub aspect biologic, organismul uman are niște limite de dezvoltare intelectua-
lă, volitivă și a necesităților morale, adică un ritm de dezvoltare predeterminat. Sub
aspect social, viteza de formare a omului este influențată de complexitatea vieții
sociale, condițiile de educație, puterea de control social, precum și de alți factori de
natură socială. Factorii biologici variază de la o generație la alta și de la un individ
la altul, în timp ce factorii sociali variază de la o epocă la alta și de la o societate la
alta.
Capacitatea juridică deplină a persoanelor fizice începe la 18 ani în Republi-
ca Moldova. Anume această vîrstă este considerată drept limita de demarcare a
criminalității juvenile în raport cu criminalitatea adulților.
Limita inferioară coincide cu vîrsta de la care un copil poate să săvîrșească
fapte voite de natură criminală, chiar dacă nu este conștient de pericolul social al
acțiunilor sale. Există, de exemplu, cazuri în care copii în vîrstă de pînă la zece ani
își omoară (prin incendirere etc.) intenționat părinții (este vorbă nu de intenție pe-
nală, ci psihologică). Cercetarea și analiza criminologică a acestor comportamente
este necesară în vederea elaborării măsurilor de prevenire a lor.
Există și limite intermediare, care indică limita prevenirii represive penale a
comportamentelor criminale ale minorilor. Codul penal al Republicii Moldova fi-
xează vîrsta răspunderii penale la 14 ani pentru o serie de comportamente și de 16
ani pentru celelalte. Această limită de 14 ani indică perioada de adolescent. Pînă la
această vîrstă sunt aplicate măsuri de prevenire represive nepenale. De exemplu,
aplicarea unei corecții fizice de către părinte. În Canada, copiii-problemă sunt pla-
sați în centre pentru tineri cu regim special unde pot să fie imobilizați prin forță fi-
zică de către agenți de securitate și educatori sau chiar izolați pentru o perioadă în
odăi speciale sau celule.

2. Cauza și condițiile criminalității minorilor
Cauza criminalității minorilor constă în imaturitatea biologică sau socială a

persoanelor care nu au atins o anumită vîrstă.
Este necesar a preciza însă că unii indivizi nu se maturizează niciodată în
mod suficient, după cum o indică faptul că o parte dintre membrii societății care au
ajuns la bătrînețe continuă să vadă în crimă o modalitate validă de realizare a inte-
reselor. Numărul acestora diferă de la o societate la alta în funcție de nivelul de in-
teligență al generației de indivizi care o alcătuiesc.
Acțiunea cauzei este favorizată de astfel de condiții:
 educație inadecvată în sînul familiei (părinți criminali, bețivi sau imo-
rali);
 influență nefastă exercitată de criminali (recidiviști sau profesioniști);
 influență negativă exercitată de minori cu orientări criminale;
 educație greșită prin filme care propagă crima, violența, samavolnicia,
sexualitatea, cinismul etc.;
 influență nocivă din partea unor surse necontrolate de informație (în
special din rețeaua informatică globală „Internet”).
O problemă deosebit de actuală o constituie influența criminogenă a filmelor.
Producătorii și difuzorii nu testează efectul filmelor asupra populației, limitîndu-se
la propriile apreciere care sunt incorecte, căci într-o serie semnificativă de cazuri
ele constituie stimuli puternici de comportament criminal. Efectul filmelor este de-
osebit de puternic asupra oamenilor, deoarece ei le percep ca pe niște modele ofici-
ale de comportament (o dată ce sunt permise).
1. Bejan Octavian, Criminalitatea minorilor și soluția educațională între mit și
realitate, în ,,Studii criminologice și juridice privind criminalitatea: anuar
științific”, ediția a II-a, Academia de Poliție „Ștefan cel Mare” și Asociația
Tinerilor Juriști Cercetători, Chișinău, 2001.
2. Bejan Octavian și Bejan Valeriu, Familia, Chișinău, 2012.
3. Țurcan Valeriu, Unele considerațiuni față de minorii în conflict cu legea în
„Studii criminologice și juridice privind criminalitatea”, Chișinău, 2001.

1. Ce este criminalitatea minorilor?
2. De ce societatea manifestă o preocupare de criminalitatea minorilor?
3. Cu ajutorul căror criterii este determinată vîrsta maturității?
4. Care sunt limitele de delimitare a criminalității minorilor?
5. Care sunt cauza și condițiile criminalității minorilor?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 18: CRIMINALITATEA PRIMARĂ
1. Esența criminalității primare

2. Cauza și condițiile criminalității primare
1. Esența criminalității primare
Criminalitatea primară deține proporția precumpănitoare în ansamblul crimi-

nalității (crime și criminali).
Criminalitatea primară constituie o formă particulară de

manifestare a criminalității și este alcătuită din crimele al că-
ror făptuitor este tras pentru prima dată la răspundere penală
sau din crimele săvîrșite prima dată.
Prima abordare înglobează în conceptul de criminalitate primară numai cri-

mele depistate care au fost săvîrșite prima dată, iar a doua abordare include în noți-
unea de criminalitate primară numai crimele săvîrșite prima dată, indiferent dacă
ele au fost sau nu depistate.
Toate crimele înregistrate într-o perioadă oarecare pot să fie divizate în două
categorii: criminalitatea primară și criminalitatea de recidivă, adică în crimele al
căror făptuitor este pentru prima dată tras la răspundere penală și crimele al căror
făptuitor anterior a fost tras la răspundere penală sau recidivist.
La rîndul ei, criminalitatea primară trebuie să fie divizată în alte două catego-
rii importante: crime al căror făptuitor nu va săvîrși niciodată o altă crimă și crime
al căror făptuitor va săvîrși o nouă crimă și va completa cohorta recidiviștilor. Pri-
mii se caracterizează, de regulă, printr-un comportament respectuos față de normele
morale și legale, iar cei din urmă se caracterizează prin respingerea normelor mora-
le, nihilism juridic și parazitism social. Pentru primii crima săvîrșită este prima și

ultima din viața lor sau cel puțin ultima tragere la răspundere penală, în timp ce
pentru ultimii prima crimă reprezintă numai începutul unui șir, mai lung sau mai
scurt, de crime și condamnări sau chiar transformarea în criminali profesioniști.
Criminalitatea primară este cea mai variată sub aspectul tipurilor de crime
care se regăsesc în ea, în raport cu orice alt tip de criminalitate.
2. Cauza și condițiile criminalității primare
Explicarea criminologică a criminalității primare este realizabilă prin prisma

explicației criminologice generale a criminalității, deoarece ea răspunde la întreba-
rea de ce un individ a săvîrșit o crimă. De ce el a săvîrșit această crimă, în așa mod,
în acest loc, împotriva acestei persoane etc. sau de ce apucăturile lui criminale per-
sistă sunt răspunsuri la alte întrebări. Prin urmare, cauza criminalității primare este
și cauza criminalității generale și, invers, cauza criminalității generale este și cauza
criminalității primare.
Cauza (directă) comportamentului criminal o constituie interesul, adică o
orientare spre schimbarea sau menținerea situației sale în vederea creării condițiilor
necesare de satisfacere a nevoilor, mai particular o orientare a individului spre crea-
rea prin acțiuni criminale a condițiilor necesare satisfacerii necesităților sale.
Interesul este format din trei elemente:
 necesitățile (biologice și psihologice),
 posibilitățile de satisfacere a necesităților (somatice, sociale și natura-
le),
 rațiunea (gîndire, cunoștințe și voință).
Prin intermediul rațiunii, individul (organismul omului) conștientizează ne-
cesitățile sale, cunoaște posibilitățile obiective și subiective de satisfacere alor, ale-
ge modalitățile optime și dirijează acțiunile sale spre crearea condițiilor de satisfa-
cere a necesităților.
Fiecare dintre aceste trei elemente constitutive este determinat de o serie de
factori specifici, care pot să fie organizați într-un sistem explicativ trilateral.
De altfel, majoritatea covîrșitoare a comportamentelor umane, deci atît cele
criminale, cît și cele necriminale, au drept cauză, adică sunt declanșate de interes
(un anumit interes), excepție făcînd o serie de comportamente care au fost declan-

șate de reflexe (condiționate ori necondiționate) sau de acțiuni involuntare (ticuri

etc.).
În ceea ce privește strict criminalitatea primară, o însemnătate particulară o
au condițiile care favorizează acțiunea cauzei. Faptul (circa 85-95% din persoanele
trase la răspundere penală anual au săvîrșit prima dată o crimă) că majoritatea indi-
vizilor care au săvîrșit o crimă nu recidivează, adică nu săvîrșesc o nouă crimă, de-
notă că trecerea la actul criminal a fost înlesnită de ignorarea probabilității sau chiar
posibilității de a fi tras la răspundere penală.
Această ignoranță se manifestă sub două forme predominante. Prima, unii
indivizi consideră în mod eronat că nu vor fi demascați de organele anticrimă (nai-
vii). De exemplu, un individ vede un telefon portabil uitat pe o bancă, nu vede alte
persoane în preajmă și trage concluzia greșită că nimeni nu va afla că el și l-a însu-
șit. A doua, unii indivizi consideră eronat că în cazul unor fapte nu survine răspun-
dere penală (neștiutorii). De exemplu: băieții se bat, relativ frecvent, între ei de
mici copii, pentru a-și apăra sau promova interesele; ei continuă acest comporta-
ment, o dată ajunși la vîrsta de adolescent sau la maturitate, căci el este încurajat de
anturaj drept o manifestare de curaj și bărbăție; într-o încăierare oarecare însă cine-
va aplică o forță excesivă și îi provoacă răni rivalului care necesită internare în spi-
tal sau atacă o persoană care apelează la ajutorul organelor de drept, din care cauză
curajosul este tras la răspundere penală, ceea ce îl nedumerește.
O escaladare a criminalității primare conduce, practic implacabil, la sporirea
criminalității recidiviștilor, aceasta din urma implică, la rîndul ei, determinarea mai
multor indivizi la fapte criminale și, deci, o amplificare a criminalității primare.
minalitate primară”.
2. Bejan Octavian, Explicație criminologică a comportamentului criminal,
Chișinău, 2009.
3. Bejan Octavian și Bujor Valeriu, Interes și crimă, Chișinău, 2004.

1. Ce este criminalitatea primară?
2. Cum putem privi criminalitatea primară?
3. În care categorii importante se subdivide criminalitatea primară?
4. Care este cauza criminalității primare?
5. Care condiții influențează criminalitatea primară?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 19: CRIMINALITATEA CONTRA PROPRIETĂȚII
1. Esența criminalității contra proprietății

2. Cauza și condițiile criminalității contra proprietății
1. Esența criminalității contra proprietății
Criminalitatea contra proprietății sau criminalitatea patrimonială deține o

pondere importantă în ansamblul criminalității (circa 50%).
Criminalitatea constra proprietății constituie o formă parti-

culară de manifestare a criminalității, care constă în realiza-
rea intereselor egoiste prin atentare la proprietatea străină.
În cazul criminalității contra proprietății, criminalii își realizează interesele în

așa mod, încît aduc atingere proprietății altuia. Proprietatea altuia este violată nu
numai în cazul în care i se aduce atingere proprietății private, ci și colective sau pu-
blice, deoarece proprietatea colectivă sau publică înglobează proprietatea unor in-
divizi.
Criminalitatea contra proprietății este alcătuită din două categorii relativ dis-
tincte de crime:
 crime care atentează neviolent la proprietate (furtul, escrocheria etc.),
 crime care atentează violent la proprietate (jafurile, tîlhăriile etc.).
Crimele care atentează violent la proprietate evoluează atît potrivit legilor ca-
re guvernează criminalitatea de violență, cît și conform legilor care guvernează
criminalitatea contra proprietății. Astfel, sporirea criminalității de violență poate să
conducă la sporirea numărului de crime care atentează violent la proprietate, în
condițiile în care numărul de crime care atentează neviolent la proprietate nu cu-
noaște o creștere siminală sau chiar se află în descreștere, și, invers, sporirea numă-

rului de crime care atentează neviolent la proprietate poate să nu fie însoțită de o

creștere similară a numărului de crime care atentează violent la proprietate sau de o
diminuare semnificativă a numărului acestora. Se poate întîmpla însă că numărul
ambelor categorii de crime contra proprietății, violente și neviolente, să crescă în
mod similar, în situația în care acțiunea factorilor care determină violența criminală
nu suportă modificări. Aceaste evoluții contradictorii se explică prin faptul că cri-
mele violente contra proprietății sunt influențate deopotrivă de factorii care deter-
mină criminalitatea contra proprietății și criminalitatea violentă.
Crimele care atentează violent la proprietate pot să fie atribuite criminalității
contra proprietăți sau criminalității de violență, în funcție de criteriul utilizat sau,
altfel spus, punctul de vedere a fenomenului. Dacă plecăm de la scopul urmărit de
criminal, atunci trebuie să atribuim crimele care atentează violent la proprietate
criminalității contra proprietății. Din contră, dacă plecăm de la modul (violent) în
care a fost realizată intenția criminală, atunci urmează să atribuim crimele care
atentează violent la proprietate criminalității violente.
2. Cauza și condițiile criminalității contra proprietății
Cauza criminalității contra proprietății constă în necesitatea individului de a

dispune de unele bunuri pentru a-și realiza interesele, care bunuri se găsesc în pro-
prietatea altor persoane, dar pot să fie obținute de la acestea prim diverse acțiuni
criminale.
Existența omului constă în satisfacerea unor necesități, biologice sau psiho-
logice. El are necesitatea de a bea, de a mînca, de a se încălzi, de a se distra, de a se
simți important etc. Pentru satisfacerea acestor necesități el are nevoie de anumite
bunuri sau obiecte: pentru a bea el are nevoie de apă sau, mai general, de lichide;
pentru a mînca el are nevoie de produse alimentare, pentru a se încălzi el are nevoie
de haine, adăpost, lemne etc. sau de bani pentru a-și procura toate aceste bunuri.
De exemplu, un individ are necesitatea de a dispune de un autoturism. El are
posibilitatea să muncească și să îl procure sau să îl însușească de la o persoană care
are în proprietate un autoturism. În cazul în care, acest individ este orientat spre
satisfacerea necesităților sale pe căi criminale, el va fura acest autoturism de la pro-
prietarul ei, săvîrșind astfel o crimă contra proprietății.

Prin urmare, cu cît mai multe bunuri de natură a servi satisfacerea nevoilor
membrilor societății sunt accesibile, cu atît este mai mică criminalitatea contra pro-
prietății.
Bunăoară, datorită scăderii prețului de producere a unor bunuri (haine, încăl-
țăminte, produse electronice și informatice etc.), s-a creat o abundență de bunuri în
țările occidentale. Ca urmare, se produce o dinimuare continuă a nivelului crimina-
lității contra bunurilor de peste un deceniu. Aceiași tendință se observă și în Repu-
blica Moldova, în special din cauza infuziei de produse uzate gratuite care sunt
aduse în calitate de ajutor umanitar.
Un nivel scăzut al criminalității contra bunurilor poate să existe și în condiții
de dificit de bunuri, în cazul în care acestea sunt repartizate relativ uniform între
membrii societății (de exemplu, un control social suficient de puternic), după cum
se întîmplă în societățile bazate pe proprietate comună (societățile comuniste, tri-
buri din Africa sau America Latină etc.). Situația se explică prin acțiunea legii ega-
lității, potrivit căreia omul tinde să fie egalul semenilor săi.
Atentînd la proprietatea altuia, criminalul poate să urmărească realizarea di-
verselor interese particulare, precum supraviețuirea, îmbogățirea sau răzbunarea.
De exemplu, cel care fură pentru că nu are ce să mănînce, urmărește scopul de a
supraviețui. Individul care dispune de cele necesare existenței poate să fure pentru a
se îmbogăți, pentru a-și satisface necesitatea psihologică de a nu fi mai prejos de
cei din anturajul său, pentru a nu fi disconsiderat de prietenii săi etc. În fine, un in-
divid poate să dea foc la casa altuia numai din intenția de a se răzbuna.
1. Bejan Octavian, Prognoză criminologică privind evoluția criminalității con-
tra proprietății în Republica Moldova, Legea și viața, anul 2013, nr. 5.
2. Bejan Octavian, Prognoză criminologică privind noi forme de escrocherie
în Republica Moldova și unele recomandări practice, Legea și viața, anul
2013, nr. 9.
3. Долгова А.И. și Ванюшкин С.В., глава 18 «Общеуголовная корыстная
преступность», în Криминология, sub redacția A. I. Dolgova, 3-е издание
переработанная и дополненая, Издательство «Норма», Москва, 2005.

1. Ce este criminalitatea contra proprietății?
2. Din care categorii de crime se compune criminalitatea contra proprietății?
3. Cum se caracterizează dinamica crimelor contra proprietății?
4. Care este cauza criminalității contra proprietății?
5. Care sunt condițiile de existență ale criminalității contra proprietății?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 20: CRIMINALITATEA DE GRUP
1. Esența criminalității de grup

2. Cauza și condițiile criminalității de grup
1. Esența criminalității de grup
Criminalitatea de grup este una dintre cele mai persistente componente ale
criminalității (generale).
Criminalitatea de grup constituie o formă particulară de

manifestare a criminalității, care constă în săvîrșirea crimelor
în mod cooperat.
Grupurile de criminali se caracterizează, în primul rînd, prin • numărul ele-

mentelor constituive și • gradul de organizare a acestora, adică cîți indivizi formea-
ză grupurile criminale (mărimea grupului) și cît de stabile și conjugate sunt acțiuni-
le acestora (organizarea grupului). Mărimea grupului este o trăsătură cantitativă, iar
organizarea grupului – o trăsătură calitativă.
În funcție de gradul de dezvoltare, grupurile de criminali pot să fie clasificate
în patru tipuri:
 companie de delincvenți,
 grup criminal,
 grup organizat,
 organizație criminală.
Activitatea criminală comună, adică desfășurată în grup, se caracterizează
prin astfel de însușiri:
 acțiune sau activitate criminală înfăptuită de cîteva persoane,
 scop comun al participanților,
 organe de organizare și conducere a acțiunilor comune,

 divizarea procesului de activitate între participanți,
 relații interpersonale între participanți,
 acord expres sau tacit de cooperare.
Acțiune sau activitate criminală înfăptuită de cîteva persoane. Grup înseam-
nă pluralitate, iar pluralitatea înseamnă cel puțin două elemente. De aceea, se poate
vorbi despre grup numai în cazul în care o crimă este săvîrșită de cel puțin două
persoane.
Scop comun al participanților. Scopul grupului de criminali este definit de
rezultatul direct al acțiunilor sau activității criminale. De exemplu, a obține mijloa-
ce bănești pe calea furturilor din buzunare. Scopul grupului diferă însă de scopul
pentru care un individ participă la acțiunile sau activitatea acestuia. În exemplul
nostru, un individ poate să participe la activitatea grupului deoarece are nevoie de
mijloace de subzistență, altul vrea să se îmbogățească, în timp ce altul vrea să își
păstreze reputația de care se bucură în sînul cercului său de prieteni.
Organe de organizare și conducere a acțiunilor comune. Conducătorul sau
conducătorii grupului de criminali pot să fie acceptați tacit, să se impună cu forța
sau să fie aleși de ceilalți membri. Organul de dirijare poate să fie unipersonal sau
colectiv. Uneori există și o pluralitate de organe de conducere, organizate ierarhic
sau cu împuterniciri separate.
Divizarea procesului de activitate între participanți. Membrii grupului pot să
săvîrșească o parte din aceleași acțiuni sau acțiuni diferite (de exemplu, unul stă în
mașină, în timp ce alții doi jefuiesc femeile solitare din ascensorul unor case).
Relații interpersonale între participanți. Relațiile interpersonale sunt deter-
minate de interacțiunile funcționale, care țin de rolul fiecărui membru în grup. Or-
ganizarea relațiilor dintre membri într-un sistem conduce la formarea unei persona-
lități distincte a grupului de criminali.
Acord expres sau tacit de cooperare. Acordul tacit rezultă din faptul partici-
pării membrilor grupului la activitatea criminală comună.
Pericolul social deosebit al criminalității de grup constă în faptul că coopera-
rea criminalilor în mod semnificativ sporește, pe de o parte, șansele de reușită a ac-
țiunilor criminale și diminuează, pe de altă parte, posibilitățile de autoapărare ale
victimelor acestor acte criminale. De exemplu, un criminal stă la pîndă, alții efectu-
ează spargerea apartamentului, în timp ce ultimul îi așteaptă în mașina cu care ei
vor să părăsească locul crimei. Este clar că un singur criminal are mai puține șanse
să îndeplinească cu succes planul de a fura dintr-o casă sau dintr-un apartament,

fiind obligat să se ocupe de toate aceste aspecte sau să renunțe la o parte din ele. De
asemenea, o persoană are mai mari posibilități de a se apăra de un singur tîlhar
decît de cinci tîlhari sau, altfel spus, cu cît crește numărul atacatorilor cu atît des-
crește numărul celor care le-ar putea face față.
Criminalitatea de grup trebuie să fie deosebită de gloatele criminale, grupuri-
le insurecționiste și de criminalitatea organizată, care se disting prin esență și regu-
laritățile de existență, chiar dacă se aseamănă prin manifestările exterioare.
2. Cauza și condițiile criminalității de grup
Criminalitatea de grup este cauzată de necesitatea, psihologică sau fizică, de

conjugare a eforturilor în vederea realizării interelor prin anumite acțiuni criminale.
Necesitatea psihologică privine din frică, care îi împiedică pe unii indivizi să
săvîrșească acte criminale sau acte criminale de o anumită natură. În cadrul grupu-
lui, însă, indivizii capătă curaj și pot să întreprindă acțiuni pe care nu le-ar fi înfăp-
tuit în mod izolat. Necesitatea materială constă în imposibilitatea sau dificultatea
săvîrșirii unor crime în mod individual. De exemplu, un individ vrea să se răzbune
pe un individ care este mai puternic decît el, din care cauză el apelează la ajutorul
altor indivizi, pentru a-și realiza intenția criminală.
Prin urmare, criminalitatea de grup este favorizată de condițiile sociale care
împiedică săvîrșirea individuală a crimelor.
1. Бужор В., Криминологический анализ групповых форм насильственной
преступности, Editura „Literatura juridică”, Chișinău, 1994.

1. Ce este criminalitatea de grup?
2. Cum se caracterizează grupurile de criminali?
3. Cum se clasifică grupurile de criminali?
4. Care însușiri caracterizează activitatea criminală comună?
5. Care sunt cauza și condițiile criminalității de grup?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 21: CRIMINALITATEA INFORMATICĂ
1. Esența criminalității informatice

2. Cauza și condițiile criminalității informatice
1. Esența criminalității informatice
Criminalitatea informatică sau cibernetică este un tip de criminalitate care se

află în continuă expansiune și care tinde să înlocuiască alte tipuri de criminalitate.
De exemplu, înainte criminalul trebuia să fure actele bancare ale unei persoane,
pentru a intra în posesia banilor depuși pe cont, iar acum el poate să transfere banii
de pe contul acesteia pe un alt cont, spărgînd codul de acces al acestei persoane pe
pagina WEB a băncii.
Criminalitatea informatică constituie o formă particulară de

manifestare a criminalității, care constă în atacarea sau utili-
zarea criminală a spațiului informatic străin.
Aceste atacuri și utilizări criminale ale spațiului informatic străin includ vio-
lări, distrugeri, provocarea unor disfuncții etc. Deseori atacurile și utilizările infor-
matice nu vizează spațiul informatic în sine, ci obiectele aflate în el (de exemplu,
sustragerea unor date stocate într-un computer străin) sau alte posibilități (de exem-
plu, sustragerea de bani prin intermediul manipulării frauduloase a sistemului in-
formatic al unei bănci ori bulversarea activității unui concurent economic prin dis-
trugerea potențialului său informatic: date sau programe).
Fenomenul criminalității informatice era inițial tratat în sens larg, atribuindu-
i orice manifestare criminală legată de mijloacele informatice. Extinderea impresi-
onantă a utilizării mijloacelor informatice în societatea modernă face ca o asemenea

interpretare să dilueze conceptul de criminalitate informatică, căci actualmente un

număr crescînd de crime poate să fie înfăptuit folosind diverse mijloace informati-
ce. Astfel, un traficant de droguri își planifică activitatea criminală la computer,
membrii unei grupări criminale transnaționale comunică prin intermediul poștei
electronice, cetățenii unor state străine cad victime unor escrocherii executate prin
intermediul rețelei globale de comunicare informatică „Internet” etc. De aceea,
criminalitatea informatică trebuie să fie delimitată de utilizarea mijloacelor infor-
matice la săvîrșirea unei crime sau desfășurarea unei activități criminale. De exem-
plu, sustragerea de bani de la o bancă de către un angajat al ei care are acces de ser-
viciu la sistemul ei informatic constituie mai curînd o manifestare a corupției, decît
a criminalității informatice, în ciuda faptului că el a folosit mijloace informatice la
realizarea intenției sale criminale. Pînă și sustragerea unui calculator este mai mult
decît un simplu furt al unui obiect oarecare, în cazul în care ea aduce atingere spa-
țiului informatic al proprietarului sau beneficiarului de drept.
Procesele de informatizare extinsă a societății vor determina o amplificare
continuă a criminalității informatice. Existența acestui tip de criminalitate demon-
strează că factorii fizici pot să influențeze semnificativ fenomenele criminale sub
aspectul formelor de manifestare și, respectiv, al consecințelor criminalității.
Deoarece sistemele informatice constituie un liant între numeroase compo-
nente sociale, atacurile de acest gen sunt susceptibile a cauza prejudicii colosale.
Potrivit lui A. Bequai, criminalitatea informatică face parte din criminalitatea „gu-
lerelor albe”. Totuși, ea trebuie să fie considerată drept un tip distinct de criminali-
tate, care se întrepătrunde cu astfel de tipuri ca cea a „gulerelor albe”, transfrontali-
eră, economico-financiară, terorismul politic etc.
2. Cauza și condițiile criminalității informatice
Criminalitatea informatică este cauzată de existența mijloacelor informatice.

Criminalii caută să folosească toate posibilitățile de realizare a intențiilor criminale,
în timp ce mijloacele informatice le oferă o serie de astfel de posibilități.
Deși mijloacele informatice au oferit o serie de beneficii omului și societății,
cum ar fi accelerarea tuturor activităților, perfecționarea sau dezvoltarea mijloace-

lor tehnice existente sau conceperea unor noi mijloace tehnice, ele au generat în
același timp noi forme de manifestare a criminalității.
Printre condițiile care favorizează criminalitatea informatică se numără:
 numărul mijloacelor informatice (determinat de accesibilitate etc.),
 diversitatea produselor informatice (iPod, iPad etc.),
 existența unor zone necontrolate (de război, conflict social etc.).
Apariția și dezvoltarea mijloacelor informatice nu numai că a generat noi
manifestări criminale – criminalitatea informatică, ci și a sporit puterea distructivă
a altor forme de manifestare a criminalității. Astfel, unii indivizi avînd intenții cri-
minale învață din rețeaua globală de comunicare informatică „Internet” cum să
sîvîrșească crime și să ascundă urmele acestora. O serie de informații accesibile în
Internet incită oamenii la săvîrșirea crimelor, iar indivizii suficient de influențabili
nu rezistă acestei înrîuriri și săvîrșesc crime, inclusiv omoruri deosebit de grave.
Posibilitățile de extindere a criminalității informatice sunt limitate de nivelul
de inteligență și bagajul de cunoștințe al indivizilor. Or, săvîrșirea unor crime ci-
bernetice necesită cunoștințe speciale în domeniul informaticii și capacități de însu-
șire a acestora. Pentru a înțelege puterea de acțiune a acestui factor determinant la
criminalității informatice, este necesar să se țină cont de faptul că persoanele cu un
nivel scăzut de inteligență recurg mai frecvent la modalități criminale de realizare a
intereselor, adică de asigurare a existenței, biologice și psihologice.
minalitate informatică”.
2. Ploteanu N., Maftea S., Griniuc R. și Coțofan A., Pasul II în ciberspațiu:
securitatea informațională (cursuri de prelegeri și lecții practice), Acade-
mia „Ștefan cel Mare” a M.A.I. al R. Moldova, Chișinău, 2008.
3. Vasiu Ioana, Criminalitatea informatică, Editura „Nemira”, București,
1998.

1. Ce este criminalitatea informatică?
2. Care este înțelegerea largă a criminalității informatice?
3. Cum va evolua criminalitatea informatică?
4. Care sunt consecințele sociale ale criminalității informatice?
5. Care sunt cauza și condițiile criminalității informatice?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

TEMA NR. 22: CRIMINALITATEA TRANSNAȚIONALĂ ȘI

TRANSFRONTALIERĂ
1. Esența criminalității transnaționale și transfrontaliere

2. Cauza și condițiile criminalității transnaționale și transfrontaliere
1. Esența criminalității transnaționale și transfrontaliere
Criminalitatea transnațională și cea transfrontalieră devin o realitate tot mai

evidentă. Ele cunosc o continuă expansiune socială și internațională, iar în timpul
previzibil vor ajunge fenomene criminale dominante. Predominarea lor va fi legată
de anumite tipuri de criminalitate, precum criminalitatea organizată, economică,
informatică sau terorismul.
Deși sunt adesea asimilate, ele constituie, în realitate, fenomene criminale
distincte, chiar dacă au unele trăsături comune.
Criminalitatea transfrontalieră constituie o formă particula-

ră de manifestare a criminalității, care constă într-o activitate
criminală desfășurată de cetățenii aceluiași stat pe teritoriul
mai multor state sau al unui stat străin.
Criminalitatea transnațională constituie o formă particulară

de manifestare a criminalității, care rezidă într-o activitate
criminală desfășurată de cetățeni ai mai multor state pe terito-
riul unui stat străin sau al mai multor state.
Crimele transnaționale au loc în cazul în care cetățeni ai mai multor state își
conjugă acțiunile pentru a săvîrși acte criminale. În acest caz, nu contează că crime-

le au fost săvîrșite pe teritoriul unui stat sau pe teritoriul mai multor state, ci că par-
ticipanții la actele criminale provin din state diferite. De exemplu, cetățeanul Ion
Munteanu din Repulica Moldova a săvîrșit o serie de furturi de telefoane portabile
împreună cu cetățeanul Pentru Moldovan din România, ambii aflîndu-se pe teritori-
ul României. De aceea, crimele transnaționale sunt întotdeauna săvîrșite de grupuri
criminale (trăsătură distinctivă), formate din cel puțin două persoane, cetățeni ai
unor state diferite. Caracterul de grup al criminalității transnaționale îi conferă
acestui tip de criminalitate o periculozitate socială sporită. Prin urmare, sporirea
criminalității transnaționale este favorizată de posibilitățile crescînde de comunica-
re între îndivizi (mijloace de comunicare și cunoaștere a limbilor).
Crimele tranfrontaliere au loc în cazul în care cineva săvîrșește o crimă pe te-
ritoriul unui stat străin sau al mai multor state. În cazul dat, nu contează că crima a
fost săvîrșită de o persoană sau mai multe sau cetățenii a cîte state sunt făptașii. De
exemplu, Ion Ionescu, cetățean al Republicii Moldova, a creat o pagină WEB în
limba engleză de pe teritoriul Republicii Moldova, pe care pretindea că vinde biju-
terii din metale și pietre prețioase, cerînd plata pentru aceste produse în avans, fără
a transmite însă cumpărătorilor articolele prețioase promise, victime ale acestor es-
crocherii căzînd cetățeni ai diferitor state. Spre deosebire de criminalitatea transna-
țională, criminalitatea transfrontalieră nu are un caracter de grup obligatoriu (trăsă-
tură generală), chiar dacă crimele transfrontaliere pot să fie săvîrșite și de grupuri
criminale. Iată de ce, sporirea criminalității transfrontaliere este favorizată de posi-
bilitățile crescînde de traversare fizică sau virtuală a frontierelor, legală și ilegală,
dintre state.
Comună acestor tipuri de criminalitate este trăsătura că crimele din care ele
se alcătuiesc vizează cîteva state: în cazul criminalității transnaționale este vorba de
subiecții crimelor, iar în cazul criminalității transfrontaliere este vorba de locul să-
vîrșirii crimelor.
Într-o serie de cazuri, criminalitatea transnațională și transfrontalieră se în-
trepătrund, adică grupuri criminale formate din indivizi care sunt cetățeni ai unor
state diferite desfășoară activități criminale pe teritoriul a două sau mai multe state.
De exemplu, un grup criminal format din cetățeni ai Turciei și Republicii Moldova
transportează în mod clandenstin droguri din Turcia în Republica Moldova, folo-
sind autoturismele personale.
Criminalitatea transnațională și criminalitatea transfrontalieră din arealul na-
țional și-a întins, în principal, tentaculele în bazinul Mării Negre, este vorba de
existența unei enclave în zona transnistreană, necontrolată de autoritățile Republicii

Moldova.
2. Cauza și condițiile criminalității transnaționale și transfrontaliere
Nașterea și amplificarea acestor fenomene criminale este cauzată de existența

statelor. Mai mult decît atît, asistăm la constituirea societății globale. O dată cu
constituirea acesteia este de așteptat modificări considerabile și în societățile națio-
nale sau etatice, inclusiv în ceea ce privește starea criminalității.
Societatea națională s-a lovit de aceste fenomene criminale după inițierea re-
formelor democratice. Renunțarea la modelul comunist de organizare socială a
condus la o deschidere a societății, condiție indispensabilă nașterii criminalității
tranfrontaliere și transnaționale.
Cauza nașterii acestui fenomen criminal o constituie existența statelor.
Acțiunea cauzei este puternic favorizată de următoarele condiții: • deschide-
rea pronunțată a societăților naționale; • migrarea intensă a populației cu scopul de
a dobîndi resurse de subzistență în exterior (decalajul economic dintre societăți,
formarea corporațiilor internaționale etc.); • existența unor zone extinse necontrola-
te de autoritățile naționale (zona transnistreană, regiunea abhaziană etc.); • corupția
avansată din unele societăți; • dezvoltarea mijloacelor de comunicare (telefonie,
Internet, autovehicule etc.); • insuficienta colaborare internațională în domeniul
controlului asupra criminalității.
Deschiderea societăților naționale nu trebuie însă să fie înțeleasă exclusiv în
sensul permeabilității frontierelor statelor, ci și al interconexiunii avansate a socie-
tăților.
minalitate transnațională” și „Criminalitate transfrontalieră”.
2. Bejan Octavian, Considerații privind fenomenul criminalității transfrontali-
ere și transnaționale, în „Prevenirea și combaterea crimelor transnaționale:
probleme teoretice și practice (traficul de ființe umane, terorismul, spălarea
banilor, traficul ilicit de droguri și armament)”, Chișinău, 2005.
1. Ce este criminalitatea transnațională?
2. Ce este criminalitatea transfrontalieră?
3. Care sunt asemănările și deosebirile acestor tipuri de criminalitate?
4. În ce mod se întrepătrund aceste tipuri de criminalitate?
5. Care sunt cauza și condițiile criminalității transnaționale și transfrontaliere?
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

BIBLIOGRAFIE
1. Bejan Octavian, Dicționar de criminologie, Chișinău, 2009.

2. Bujor Valeriu și Bejan Octavian, Criminalitatea recidiviștilor, Editura
3. Bujor Valeriu și Bejan Octavian, Criminalitatea profesională, Editura
4. Bujor Valeriu, Noțiunea de violență în dreptul penal și în criminologie, Le-
gea și viața, anul 1995, nr. 4.
5. Bujor Valeriu, Cu privire la esența violenței, în „Probleme actuale privind
infracționalitatea: anuar științific”, ediția I-a, Academiei de Poliție „Ștefan
cel Mare” și Asociația Tinerilor Juriști Cercetători, Chișinău, 2000.
6. Bujor V. și Miron I., Violența: abordare socio-criminologică a problemei,
Revista de criminologie, drept penal și criminalistică, anul 2004, nr. 3-4.
7. Bejan Octavian, Corupția: noțiune, prevenire și contracarare, Institutul de
Istorie, Stat și Drept al Academiei de Științe a Moldovei, Chișinău, 2007.
8. Ilie Sergiu și alții, Corupția, Editura „Arc”, Chișinău, 2000.
9. Bejan Octavian, Spre o definire criminologică exactă a criminalității orga-
nizate, Revista națională de drept, anul 2002, nr. 9.
10. Bujor Valeriu, Referințe vizând esența criminalității organizate, Legea și
viața, anul 2008, nr. 2.
11. Bujor Valeriu, Cu privire la pericolul social al criminalității organizate, în
„Сriminalitatea organizată și economică tenebroasă în Republica Moldova
(materialele conferinței reublicane)”, Editura „Arc”, Chișinău,1999.
12. Bujor V. și Pop O., Aplicații criminologice privind crima organizată, Editu-
ra „Mirton”, Timișoara, 2003.
13. Bejan Octavian și Botnaru Gheorghe, Traficul de ființe umane, Editura
„Pontos”, Chișinău, 2002.
14. Botnaru Gheorghe, Bujor Valeriu și Bejan Octavian, Caracterizare crimino-
logică și juridico-penală a traficului de ființe umane, Centrul de Prevenire
și Asistență Criminologică și Universitatea „Alecu Russo”, Chișinău, 2008.
15. Ziegler Jean, Seniorii crimei organizate, Editura „Antet”, 1998.
16. Pitulescu Ion, Al treilea război mondial – crima organizată, ediția a II-a re-
văzută și adăugită, Editura „Național”, București, 1997.
17. Bercheșan Vasile și Pletea Constantin, Drogurile și traficanții de droguri,
Editura „Paralela 45”, Pitești, 1998.
18. Bomba drogurilor, Editura „Humanitas”, București, 1991.
19. Bujor V., Pop O., Criminalitatea economico-financiară domeniu de cerce-
tare al criminologiei moderne, Editura „Mirton”, Timișoara, 2002.
20. Bujor V., Pop O., Criminalitatea în domeniul fiscal, Editura „Mirton”, Ti-
mișoara, 2002.
21. Bujor V., Pop O., Utilizarea circuitelor bancare în activități de spălare a
banilor, Editura „Mirton”, Timișoara, 2002.
22. Bejan Octavian, Criminalitatea minorilor și soluția educațională între mit și
realitate, în ,,Studii criminologice și juridice privind criminalitatea: anuar
științific”, ediția a II-a, Academia de Poliție „Ștefan cel Mare” și Asociația
Tinerilor Juriști Cercetători, Chișinău, 2001.
23. Bejan Octavian și Bejan Valeriu, Familia, Chișinău, 2012.
24. Țurcan Valeriu, Unele considerațiuni față de minorii în conflict cu legea în
„Studii criminologice și juridice privind criminalitatea”, Chișinău, 2001.
25. Pitulescu Ion, Criminalitatea juvenilă, Editura „Național”, 2002.
26. Bejan Octavian, Modele de organizare socială: capitalism și comunism (ca-
racterizare comparativă), Chișinău, 2013.
27. Bejan Octavian, Prognoză criminologică privind evoluția criminalității con-
tra proprietății în Republica Moldova, Legea și viața, anul 2013, nr. 5.
28. Bejan Octavian, Prognoză criminologică privind noi forme de escrocherie
în Republica Moldova și unele recomandări practice, Legea și viața, anul
2013, nr. 9.
29. Ploteanu N., Maftea S., Griniuc R. și Coțofan A., Pasul II în ciberspațiu:
securitatea informațională (cursuri de prelegeri și lecții practice), Acade-
mia „Ștefan cel Mare” a M. A. I. al R. Moldova, Chișinău, 2008.
30. Vasiu Ioana, Criminalitatea informatică, Editura „Nemira”, București,
1998.
31. Bejan Octavian, Considerații privind fenomenul criminalității transfrontali-
ere și transnaționale, în „Prevenirea și combaterea crimelor transnaționale:
probleme teoretice și practice (traficul de ființe umane, terorismul, spălarea
banilor, traficul ilicit de droguri și armament)”, Chișinău, 2005.
32. Bejan Octavian, Bujor Valeriu și Botnaru Gheorghe, Analiză criminologică

a influenței proceselor demografice actuale asupra criminalității din Repu-
blica Moldova, Institutul de Științe Penale și Criminologie Aplicată și Cen-
trul de Instruire și Cercetare, Chișinău, 2012.
33. Bujor Valeriu, Ilie Sergiu, Țurcan Sergiu și Capustin Grigore, Criminalita-
tea în Republica Moldova în anii 1992-1998: oglindire statistico-
criminologică, în „Probleme actuale privind infracționalitatea: anuar științi-
fic”, ediția I-a, Academia de Poliție „Ștefan cel Mare” și Asociația Tinerilor
Juriști Cercetători, Chișinău, 2000.
34. Stănoiu Rodica Mihaela, Brezeanu Ortansa și Vianu Tiberiu, Tranziția și
criminalitatea. Culegere de studii, București, 1994.
35. Бужор В., Молдавское общество и криминальное насилие, Revista de
criminologie, drept penal și criminalistică, anul 2006, nr. 3-4.
36. Бужор В.Г., Наступит ли в Молдове царство «крестных отцов» или
еще раз об организованной преступности, Закон и жизнь, 1992 г., № 4.
37. Бужор В., Криминологический анализ групповых форм насильственной
преступности, Editura „Literatura juridică”, Chișinău, 1994.
38. Бужор В.Г., К вопросу об определении общего понятия насилия, în
«Криминология и организация профилактики преступлений. Сборник
научных Трудов Академии МВД РФ», Москва, 1992.
39. Бужор В.Г., Насильственная преступность и ее значение для характе-
ристики общественных отношений, Экспресс информация, выпуск 1,
Академия МВД РФ, Москва, 1992.
40. Гуров А.И., Профессиональная преступность: прошлое и современ-
ность, Издательство «Юридическая литература», Москва, 1990.
41. Криминология, МГУ, Москва, 1994.
42. Криминология, sub redacția acad. V. N. Kudreavțev și prof. V. E. Eminov,
Издательство «Юрист», Москва, 1995.
43. Криминология, sub redacția A. I. Dolgova, 3-е издание переработанная и
дополненая, Издательство «Норма», Москва, 2005.
44. Криминология и профилактика преступлений, sub redacția lui А.И.
Алексеев, МВШМ МВД СССР, 1989.
45. Криминология, sub redacția lui B. V. Korobeinikov, N. F. Kuznțova și G.
M. Minikovskii, Изд. «Юридическая литература», Москва, 1988.

DATE DESPRE PROFESOR
Bejan Octavian
doctor în drept
Activitate științifică
 Centrul de cercetări științifice al Academiei „Ștefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor
Interne al Republicii Moldova, funcții:
- colaborator științific inferior,
- colaborator științific,
- colaborator științific superior,
- șef de laborator,
- șef de secție.
 Universitatea de Criminologie din Moldova, funcție:
- șef-interimar al Centrului de cercetări științifice.
 Centrul de Prevenire și Asistență Criminologică (Republica Moldova), funcții:
- cercetător științific,
- director-adjunct.
 Institutul de Științe Penale și Criminologie Aplicată (Republica Moldova), funcții:
- prorector pentru știință și relații interuniversitare-șef al Centrului de cercetări științifi-
ce,
- conferențiar universitar-interimar,
- rector interimar.
 Coordonator al Anuarului științific al Centrului de cercetări științifice al Academiei „Ște-
fan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova și al Asociației Ti-
nerilor Juriști Cercetători.
 Secretar responsabil de ediție al Revistei de criminologie, drept penal și criminalistică
(Republica Moldova).
 Redactor științific al Jurnalului juridic național (Republica Moldova).
Activitate practică
 Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției al Republicii Moldova,
funcții:
- șef de secție.
 Sécurité Kolossal (Canada), funcție:
- agent de securitate.
 Serviciul de Poliție al mun. Gatineau (Canada), funcție:

- analist în domeniul informației strategice.
Activitate didactică
 Institutul de Științe Penale și Criminologie Aplicată (Republica Moldova), funcții:
- conferențiar universitar-interimar,
- rector interimar;
cursuri:
- Criminologie: curs special (titular),
- Statistică criminologică (titular),
- Bazele securității criminologice private (titular).
 Academia de Poliție „Ștefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii
Moldova, funcție:
- lector universitar;
cursuri:
- Introducere în criminologie,
- Drept penal. Partea generală.
 Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” (Republica Moldova), funcție:
- lector universitar;
cursuri:
- Metodologia cercetării sociologice (titular),
- Sociologie (titular).
 Cursuri de scurtă durată destinate polițiștilor și altor funcționari din administrația publică
centrală și locală în domeniul:
- corupției,
- traficului de ființe umane,
- drepturilor omului,
- metodicii și andragogiei.
Realizări
 A efectuat o serie de cercetări științifice, ale căror rezultate au fost prezentate în 104 lu-
crări publicate, dintre care 34 de cărți (7 monografii, 11 studii, 7 ghiduri, 8 materiale di-
dactice și 1 dicționar).
 A elaborat o metodă de cercetare științifică, a delimitat și definit metodele de verificare a
rezultatelor cercetărilor științifice și a contribuit la cunoașterea altor aspecte ale teoriei și
metodologiei științei, inclusiv criminologice (vezi monografia Realizarea cercetărilor
criminologice teoretice, publicată în anul 2009, la Chișinău, lucrarea Studiu empiric pri-
vind aplicarea metodelor empirice și teoretice în cercetarea științifică, publicate în anul
2012, la Chișinău, precum și alte lucrări).
 A elaborat o teorie generală despre comportamentul criminal (vezi monografia Explicație

criminologică a comportamentului criminal, publicată în anul 2009, la Chișinău).
 A formulat, în colaborare cu Valeriu Bujor, o lege criminologică, explicînd determinarea
ei socială (vezi monografia Interes și crimă, publicată în anul 2004, la Chișinău).
 A realizat o delimitare metodologică fundamentală: crima în calitate de interdicție socială
și crima în calitate de act de conduită, explicînd însemnătatea ei deosebită pentru cunoaș-
terea criminologică și înțelegerea fenomenelor criminale (vezi monografia Interes și cri-
mă, publicată în anul 2004, la Chișinău).
 A elaborat două metode de prognozare criminologică: metoda corelării criminologice uni-
caracteriale (a se vedea articolul respectiv din lucrarea Dicționar de criminologie, Chiși-
nău, 2009) și metoda construcției criminologice abstracte (vezi articolul științific Metoda
construcției abstracte de prognozare criminologică, Legea și viața, nr. 9, 2012), un model
de prognozare criminologică a manifestărilor de corupție (a se vedea articolul științific
Model de prognozare criminologică a corupției în instituțiile publice, Legea și viața, nr.
7, 2006, și monografia Corupția: noțiune, prevenire și contracarare, Chișinău, 2007) și,
în colaborare cu Vladimir Bălan, schița unui model de prognozare criminologică a com-
portamentului agenților economici (vezi raportul Schiță teoretică privind prognozarea
criminologică individuală a comportamentului agenților economici, prezentat la simpozi-
onul internațional „Criminalistica la începutul mileniului trei: constatări, tendințe, per-
spective”, materialele au fost publicate la Chișinău, în anul 2005).
 A elaborat o serie de metode, tehnici și procedee de analiză criminologică, precum și a
contribuit la dezvoltarea și precizarea celor existente, inclusiv a delimitat, definit și carac-
terizat metodele de evaluare a activității anticrimă (vezi, de exemplu, lucrările: Unele
considerațiuni privind evaluarea activității anticrimă, Legea și viața, anul 2012, nr. 1,
Analiză criminologică a influenței proceselor demografice actuale asupra criminalității
din Republica Moldova, publicată la Chișinău, în anul 2012; Bejan Octavian, Definire sta-
tistico-criminologică a conceptelor de tendință și fluctuație, Revista de criminologie, cri-
minalistică și penologie, anul 2011, nr. 2, p. 58-61; Definire criminologică a conceptului
de tendință, Legea și viața, anul 2012, nr. 10; Metode de evaluare a activității anticrimă.
Recomandări metodologice, Chișinău, 2013).
 A elaborat concepții originale privind activitatea criminologică, criminalitatea organizată,
corupția, necesitatea și întîmplarea (principiu universal de organizare și funcționare a lu-
mii), necesitatea și interesul (motivul comportamentului criminal), pedeapsa penală, poli-
tica criminologică, luarea deciziilor în activitatea anticrimă, criminalitatea transnațională
și transfrontalieră (a se vedea lucrările: Caracterizare generică a sistemului de asigurare
criminologică a vieții sociale, Legea și viața, anul 2009, nr. 8; Spre o definire criminolo-
gică exactă a criminalității organizate, Revista națională de drept, anul 2002, nr. 9; Co-
rupția: noțiune, prevenire și contracarare, Chișinău, 2007; Considerații privind utilizarea
categoriei necesității și întîmplării în cunoașterea criminologică și prevenirea criminali-
tății; Contribuții la definirea filozofico-sociologică a conceptului de interes, Revista de fi-

lozofie și drept, anul 2001, nr. 2; Principiul de acțiune și funcția socială a pedepsei pena-
le, Revista de criminologie, drept penal și criminalistică, anul 2004, nr.1-2; Conceptul de
politică criminologică, Legea și viața, anul 2008, nr. 8; Considerații privind actul decizi-
onal și prognozarea criminologică în activitatea anticrimă, Legea și viața, anul 2012, nr.
12; Considerații privind fenomenul criminalității transfrontaliere și transnaționale, în
„Prevenirea și combaterea crimelor transnaționale: probleme teoretice și practice (traficul
de ființe umane, terorismul, spălarea banilor, traficul ilicit de droguri și armament)”, Chi-
șinău, 2005).
 A vehiculat conceptul criminalitate neincriminată (vezi: Dicționar de criminologie, Chi-
șinău, 2009, articolul „Criminalitatea neincriminată”).
 A elaborat, în colaborare cu Valeriu Bejan, o teorie despre o serie de procese sociale actu-
ale, precum democratizarea, destrămarea familiilor sau scăderea natalității (a se vedea lu-
crarea Familia, publicată la Chișinău, în anul 2012).
 A elaborat o teorie privind sistemul factorilor demografici care influențează asupra crimi-
nalității, modul și ordinea de interacțiune a acestora (a se vedea lucrarea Analiză crimino-
logică a influenței proceselor demografice actuale asupra criminalității din Republica
Moldova, publicată la Chișinău, în anul 2012).
 A descoperit două regularități de manifestare a criminalității (vezi lucrările: Definire cri-
minologică a conceptului de tendință, Legea și viața, anul 2012, nr. 10; Caracterizare
criminologică a unor tipuri de criminalitate (note de curs), Chișinău, 2013).
 A elaborat o abordare originală a asigurării securității criminologice private și a delimitat,
definit și caracterizat metodele de asigurare a securității criminologice private (vezi lucra-
rea: Elemente de teoria securității criminologice private, publicată de IȘPCA, la Chiși-
nău, în anul 2014).
 A elaborat sistematizări originale ale cunoștințelor criminologice în materie de activitate
anticrimă, de explicații ale modificărilor survenite în criminalitate și de factori determi-
nanți ai accidentelor rutiere (a se vedea lucrările: Concepție criminologică privind siste-
mul activității practice anticrimă, Legea și viața, anul 2010, nr. 9; Sistem al explicațiilor
criminologice ale modificării stării criminalității, Legea și viața, anul 2010, nr. 10; Model
explicativ al accidentelor rutiere, Legea și viața, anul 2010, nr. 12).
 A participat la elaborarea, în colaborare cu Valeriu Bujor, Sergiu Ilie și Sergiu Casian, a
primului manual de criminologie din Republica Moldova: Elemente de criminologie (pu-
blicat la editura „Știința”, în anul 1997).
 A inițiat cercetarea științifică sistematică a activității criminologice, în calitate de obiect
distinct de cercetare, publicînd o serie de lucrări în domeniu (a se vedea lucrările: Carac-
terizare generică a sistemului de asigurare criminologică a vieții sociale, Legea și viața,
anul 2009, nr. 8; Realizarea cercetărilor criminologice teoretice, Chișinău, 2009; Activi-
tatea criminologică practică: caracterizare generală, Legea și viața, anul 2012, nr. 2;
Analiza criminologică strategică în serviciile de poliție canadiene, Legea și viața, anul

2012, nr. 3; Activitatea criminologica practica în organele anticrimă din Canada, Chiși-
nău, 2013).
 A inițiat cercetarea istoriei criminologiei naționale, publicînd cîteva lucrări în domeniu:
Evoluția științei criminologice în Basarabia, în ,,Studii criminologice și juridice privind
criminalitatea: anuar științific”, ediția a II-a, Chișinău, 2001, p. 27-44; lucrare republicată
în Revista națională de drept, anul 2001, nr. 10, în „Starea actuală și perspectivele științei
criminologice în Republica Moldova”, Chișinău, 2002, precum și în Revista de crimino-
logie, drept penal și criminologie, anul 2006, nr. 2; Criminologi autohtoni, ediția I-a, Chi-
șinău, 2008.
 A participat la crearea primei asociații criminologice autohtone: Asociația de Criminolo-
gie din Republica Moldova.
 A participat activ la fondarea Revistei de criminologie, drept penal și criminalistică (anul
2003).
 A participat activ la fondarea anuarului științific al Academiei de Poliție „Ștefan cel Ma-
re” și Asociației Tinerilor Juriști Cercetători (anul 2000).
 A fost inițiatorul și a participat activ la organizarea primei conferințe criminologice meto-
dologice din Republica Moldova, avînd genericul Starea actuală și perspectivele științei
criminologice în Republica Moldova, desfășurată la 6 iulie 2002, la Chișinău, de către
Asociația Tinerilor Juriști Cercetători și alți parteneri, inclusiv Biblioteca Publică de
Drept (a se vedea, de exemplu, materialele publicate în anul 2002).
 A propus, împreună cu alți criminologi naționali (Valeriu Țurcan și Igor Ursan), se pare
pentru prima dată, instituirea funcției de criminolog în Republica Moldova (a se vedea ra-
portul prezentat la Conferința științifico-practică internațională Perfecționarea continuă a
cadrelor din organele afacerilor interne și optimizarea procesului de instruire profesio-
nală, desfășurată în anul 2003, la Chișinău, de către Academia „Ștefan cel Mare” a Minis-
terului Afacerilor Interne al Republicii Moldova și alți parteneri).
 A contribuit în mod semnificativ la conceperea și implementare unui mecanism inedit de
stimulare și recompensare a performanței științifice în Institutul de Științe Penale și Cri-
minologie Aplicată.
 A elaborat o strategie de reducere cu 10% în 2 ani a criminalității în municipiul Gatineau
(Canada), care a fost implementată și a dat rezultatele scontate (a se vedea, de exemplu,
datele statistice oficiale pentru anii 2010-2011 și a se discuta cu conducerea serviciului de
poliție din acea perioadă, de exemplu, cu Mario Harel, Guy Berthelot sau Dany Mon-
tmigny).
 A participat în mod semnificativ la activitatea Centrului pentru Combaterea Crimelor
Economice și Corupției, care a condus la rezultate fără precedent în Republica Moldova
în anii 2005-2006 (a se vedea, de exemplu, evaluările Transparency International sau ale
Băncii Mondiale și a se discuta cu alți participanți la această performanță, de exemplu, cu
Vladimir Balan sau Gheorghe Botnaru).

 A elaborat, în colaborare cu Valeriu Bujor, o metodologie de evaluare a performanței pro-

fesionale a consilierului de probațiune juvenilă, la comanda Oficiului Central de Probați-
une al Ministerului Justiției al Republicii Moldova (anul 2013).
 Este unul dintre coautorii principali ai unei metodologii de evaluare a activității anticrimă,
care a fost utilizată în activitatea Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova (a
se discuta cu ceilalți coautori principali: Sergiu Ilie și Valeriu Cerba).

Note de Curs - Probleme Actuale 2014-2015

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs - Probleme Actuale 2014-2015

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ministerul Educației al Republicii Moldova

IPÎ „Institutul de Științe Penale și Criminologie Aplicată”

dr. Octavian Bejan

TEMA NR. 1: DOMENIUL CRIMINOLOGIEI ............................................................................ 5

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 2

1. Noțiunea reacției sociale contra criminalității ........................................................................... 84

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 3

3. Cauza și condițiile traficului de droguri .................................................................................. 124

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 4

TEMA NR. 1: DOMENIUL CRIMINOLOGIEI

1. Noțiunea și obiectul de studiu al criminologiei

1. Noțiunea și obiectul de studiu al criminologiei

Primele manifestări de interes pentru problematica criminologică au loc, în

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 5

Această linie cu patru vectori de abordare a problemei criminalității a fost

Criminologia reprezintă o știință de sine stătătoare, pluridisciplinară, avînd

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 6

diferă de categoriile altor științe și permit, în totalitatea lor, cunoașterea obiectului

Cunoașterea criminologică este considerabil complicată de imposibilitatea

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 8

Paradigma sociologică se diferențiază în paradigma acțiunii sociale (preva-

2. Scopul și funcțiile criminologiei

Criminologia îndeplinește următoarele funcții:

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 9

Funcția descriptivă constă în caracterizarea sub diverse aspecte a fenomene-

țele, deprinderile și priceperile criminologice necesare apărării de atentatele crimi-

3. Locul criminologiei în sistemul științelor

Cunoașterea criminologică are drept fundament cunoștințe ale metodologiei

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 12

abroge dispozițiile referitoare la faptele care și-au pierdut periculozitatea în noile

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 13

Criminologia nu este singura știință care studiază fenomenele criminale. As-

Sistemul științelor criminale

Criminalistică Teoria investigativă

Drept de procedură penală

După cum se vede din schema sus-prezentată, criminologia constituie ele-

cedură penală nu poate reglementa activitatea de cercetare și judecare a faptelor

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 16

TEMA NR. 2: ACTIVITATEA CRIMINOLOGICĂ

1. Noțiunea activității criminologice

1. Noțiunea activității criminologice

Apărarea societății de atentatele criminale a devenit o preocupare socială

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 17

persoanelor care manifestă comportamente criminale de societate. Activitatea judi-

Figura nr. 2. Elementele constitutive ale activității criminologice

• Obținerea cunoștințelor criminologice

• Transmiterea cunoștințelor criminologice

• Aplicarea cunoștințelor criminologice

Fiecărui actor al activității criminologice îi revine o serie de sarcini specifice.

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 18

Promovarea socială a criminologiei consistă în explicarea importanței sociale

Activitatea de cercetare criminologică este realizată de către criminologul-

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 19

Întemeierea unei tradiții în mediul criminologilor este susceptibilă a crea

Activitatea de instruire criminologică este realizată de către criminologul-

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 20

tetizarea cunoștințelor criminologice are rostul de a facilita transmiterea cunoștințe-

Activitatea criminologică practică este realizată de criminologul-practician,

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 21

aspectul cantitativ) într-un domeniu, precum și de deprinderi și priceperi necesare

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 22

Octavian Bejan și Valeriu Bujor | NOTE DE CURS 23

(de exemplu, tratarea leziunilor corporale), în timp ce ecologiștii se ocupă de înlă-

nale) și prevenire a criminalității sau crimelor (eventual, comportamentelor crimi-