MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

CATEDRA DREPT

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

Autor:

Studentul grupei SP11M

Bajurean VADIM

________________

Conducător științific:

conf.univ.dr.

Spatari MARIANA

________________

Bălți – 2022
 CUPRINS:

1. Caracterizarea generală a cauzelor care înlăturăcaracterul penal al

faptei........................................................................................1 pag.
2. Noţiunea, natura juridică şi condiţiile legitimei apărări
3. Noţiunea, natura juridică şi condiţiile reţinerii infractorului
4. Noţiunea, natura juridică şi condiţiile stării de extremă necesitate

Concluzii şi recomandări…......……………………………….pag.

Bibliografie…………………….......…………………………..pag.
 I. Caracterizarea generală a cauzelor care înlăturăcaracterul penal al faptei
O faptă concretă, săvârșită de o persoană, are caracter penal când ea prezintă trăsăturile
esenţiale cerute de legea penală pentru existenţa unei infracţiuni ca atare și întrunește toate semnele
pentru a fi încadrată în vreuna dintre dispoziţiile normelor Părţii speciale a Codului penal.
Caracterul penal al unei fapte este definit în doctrina penală ca o “însușire sintetică a faptei ce
decurge din întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii”1
Lipsa oricăreia dintre aceste trăsături esenţiale exclude existenţa caracterului penal al faptei,
existenţa infracţiunii și, pe cale de consecinţă, răspunderea penală. Fără un caracter penal, o faptă
concretă nu poate fi calificată ca infracţiune, iar fără infracţiune nu există răspundere penală.
Caracterul penal al faptei este normativ, acesta fiind dat de dispoziţiile legii penale care
stabilește conţinutul trăsăturilor esenţiale necesare pentru existenţa unei infracţiuni și condiţiile în
care o faptă care întrunește aceste trăsături constituie o infracţiune.
Având în vedere că legiuitorul este acela care stabilește caracterul infracţi- onal al faptelor,
tot el este acela care poate, în anumite situaţii sau împrejurări, să înlăture caracterul penal al
acestora. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei reprezintă anumite stări, situaţii, cazuri,
împrejurări a căror existenţă în timpul săvârșirii faptei face ca realizarea eficientă a vreuneia dintre
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă2 .
Toate cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt explicit prevăzute în Codul penal,
în Capitolul III al Părţii generale. Aceste cauze sunt: legitima apărare, reţinerea infractorului, starea
de extremă necesitate, constrângerea fi zică sau psihică, riscul întemeiat. Prin intervenţia acestor
stări se exclude vinovăţia, întrucât fapta este săvârșită sub imperiul unei stări speciale de constrân-
gere, când se înlătură libertatea de hotărâre și acţiune, premise ale vinovăţiei.
Spre deosebire de Codul penal anterior de la 1961, care prevedea cauzele de acest tip, dar
incomplet (legitima apărare, extrema necesitate) și nesistematic, actualul Cod penal (2003) a
realizat sub o denumire corectă o reglementare mai completă și mai sistematică, reunirea acestora
într-un singur capitol și sub aceeași denumire având în vedere atât temeiul comun al instituirii lor de
a elimina trăsătura esenţială a vinovăţiei, cât și același efect de a elimina carac- terul penal al faptei.
În această opinie cadrul reglementărilor din Capitolul III al Părţii generale a CP pare a prezenta un
caracter exhaustiv al cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei admis în legislaţia actuală.
În evoluţia istorică a dreptului penal nu se cunoaște vreo legislaţie penală care să nu conţină
anumite dispoziţii cu privire la cazurile în care aplicarea sancţiunilor penale apărea, juridic și moral,
ca inadmisibilă. Cadrul și denumirile acestor cazuri au variat de la legislaţie la legislaţie și de la

1
C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, ALL, Bucureşti, 1997, p. 217.
2
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, Editura Academiei Române, ALL BECK,
Bucureşti, 2003, p. 208.
epocă la epocă, în esenţă ele referindu-se la aceleași realizări umane (stare de extremă necesitate,
constrângere morală etc.).
Actualmente Codul penal al României reglementează cauzele care înlătură caracterul penal
al faptei în Capitolul V, titlul II, partea generală, și anume: legitima apărare, starea de necesitate,
constrângerea fizică și constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de beţie fortuită
completă, minoritatea făptuitorului și eroarea de fapt.
Codul penal al Rusiei consacră acestor cauze Capitolul 8 al Părţii generale, care după
conţinut este practic identic cu Capitolul 3 al Codului penal al RM, cu o singură completare, în
categoria cauzelor pe care le analizăm incluzându-se și executarea ordinului sau a dispoziţiei.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei reprezintă situaţii reale care împiedică
realizarea condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune. Cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei trebuie să existe în momentul săvârșirii infracţiunii și au efect numai
asupra persoanei care s-a aflat într-o astfel de stare, situaţie sau împrejurare. În principiu, aceste
cauze produc efecte din momentul în care au apărut, s-au ivit, dar, pentru ca efectele să opereze,
practic este necesar ca existenţa în fapt a stărilor, a situaţiilor care constituie astfel de cauze să fie
oficial constatată de către organele competente. Existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal
al faptei are drept urmare încetarea urmăririi penale în orice moment al acesteia potrivit pct. 2) din
alin. (1) al art. 285 din CPP al RM.
Deși prin înlăturarea caracterului penal se înlătură implicit răspunderea penală, cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură răspunderea penală
sau consecinţele condamnării (amnistia, împăcarea etc.) sau cu situaţiile de liberare de răspundere și
pedeapsă penală. În aceste din urmă cazuri există infracţiune, fapta săvârșită are caracter penal, însă
răspunderea și pedeapsa este înlăturată sau înlocuită cu o altă formă de răspundere în condiţiile
legii.

II. Noţiunea, natura juridică şi condiţiile legitimei apărări

Prin dispoziţiile alin. (1) din art. 24 și alin. (2) din art. 26 ale Constituţiei Republicii
Moldova fiecărei persoane se acordă dreptul la viaţă, la integritate fizică și psihică, precum și
dreptul de a reacţiona independent, prin mijloace legitime, la faptele de încălcare a drepturilor și
libertăţilor sale.
(1) Potrivit alin. (1) al art. 36 din CP al RM, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală săvârșită în stare de legitimă apărare. (2) Este în stare de legitimă apărare persoana
care săvârșește fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material și real, îndreptat împotriva
sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat ori interesul public. (3) Este în legitimă apărare și persoana care săvârșește
fapta, prevăzută la alin. (2), pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă
pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-
un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.
Prin reglementarea legitimei apărări nu se recunoaște dreptul de a comite fapta prevăzută de
legea penală într-o asemenea împrejurare, ci că legea penală nu intervine datorită existenţei unor
situaţii deosebite, care impun celui care acţionează un anumit comportament ieșit din comun. Fapta
comisă în stare de legitimă apărare nu a fost niciodată pedepsită. Romanii spuneau că este îngă- duit
a respinge forţa prin forţă, și acest drept îl are omul de la natură. “Atunci când viaţa noastră e
primejduită de silnicia hoţilor sau de armele vrăjmașilor – spunea Cicero –, orice chip ce ne
îngăduie scăparea este bun și cinstit.”
Pravila lui Caragea prevedea: “Cine va omorî apărîndu-și viaţa de primejdie nevinovat
este...” La fel și Pravila lui Vasile Lupu: “Cela ce ucide pre omul cela ce vine asupra lui să-l ucidă
nu se va certa niciodată, iară de va merge neștine să ucidă pre cineva și acela îl va întîmpina și-l va
ucide pre dînsul, atunci să nu se cheme că l-au ucis neștine, ca să dzîcă că s-a ucis singur”3 .
De-a lungul timpului conceptul a evoluat. În doctrină găsim numeroase încercări de
identificare a fundamentului acestei categorii juridice. În funcție de opiniile exprimate s-au conturat
două tipuri de teorii asupra fundamentului legitimei apărări, și anume teoriile subiective și teoriile
obiective. Potrivit teoriilor subiective (teoria instinctului de conservare și teoria constrângerii
morale) legitima apărare se fundamentează pe invincibilitatea instinctului omenesc de apărare în
faţa unui atac care îi pune în primejdie viaţa sau integritatea corporală. Acestea au fost criticate de
susţinătorii opiniilor după care legitima apărare ar fi un drept, menţionându-se și faptul că ele ignoră
caracterul injust al agresiunii4.
În cadrul teoriilor obiective (teoria negaţiei injustului, teoria retribuţiei răului prin rău,
teoria coliziunii de drepturi și obligaţii, teoria apărării publice subsidiare, teoria utilităţii speciale,
teoria exerciţiului funcţiei publice, teoria dreptului subiectiv cu caracter public) – legitima apărare
este privită ca o cauză obiectivă de justificare, ce acţionează in rem, acţiunea sa fiind conformă
drep- tului. Aceste teorii resping ideea constrângerii psihice și susţin că legitima apă- rare ar fi un
drept, conferit de lege celui aflat în faţa unui atac. Deci, în prezenţa unui drept nu se poate vorbi de
vinovăţie și de răspunderea penală a făptuitorului5 .
Aceste teorii, deși interesante, nu pun în lumină esenţa reală a legitimei apărări și conţin
unele idei care nu pot fi acceptate. Fundamentul real al înlăturării caracterului penal al faptei, în caz
de legitimă apărare, este constrângerea psihică și, deci, absenţa vinovăţiei. Persoana aflată în faţa

3
G. Antoniu ș.a., Codul penal pe înţelesul tuturor, TEMPUS, Bucureşti, 1995, p. 71.
4
V. Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972 p. 39
5
Ibidem, p. 40-46.
unei agresiuni, care prezintă pentru ea, pentru altul sau pentru un interes public un pericol grav și
iminent, este constrânsă să reacţioneze în scopul apărării valorilor sociale ame- ninţate grav de un
atac periculos. Acesta este și temeiul înlăturării vinovăţiei și al caracterului penal al faptei săvârșite
în legitimă apărare. Dreptul la legitima apărare îl au în mod egal toate persoanele, indiferent de
pregătirea lor profesională sau specială, precum și de situaţia de serviciu. În acest caz fac excepţie
de la regula generală persoanele în ale căror atribuţii de serviciu intră apărarea drepturilor
persoanei, a intereselor publice (de pildă, poliţiștii). Neîndeplinirea acestor obligaţiuni poate avea
drept urmare aplicarea sancţiunilor disciplinare sau a pedepselor penale, de pildă, pentru neglijenţă
în serviciu (art. 329 din CP al RM).
În art. 14-17 ale Legii RM cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990 sunt stipulate
condiţiile și limitele aplicării forţei, a mijloacelor speciale și a ar- mei de foc de către colaboratorii
poliţiei pentru apărarea cetăţenilor și pentru autoapărare contra unor atacuri ce constituie un pericol
real pentru viaţa sau sănătatea lor, precum și în alte situaţii stipulate nemijlocit în lege.
Pentru majoritatea cetăţenilor dreptul la legitima apărare reprezintă un drept al lor subiectiv.
Acest drept aparţine persoanei indiferent de prezenţa sau absenţa posibilităţii de a evita atacul
prejudiciabil (posibilitatea de a fugi sau de a chema în ajutor alte persoane). Tocmai din această
cauză legitima apărare este considerată pe bună dreptate o activitate activă, ofensivă. Nimeni nu
este în drept să reproșeze celui ce s-a apărat faptul provocării de daune fizice, atunci când acesta ar
fi putut să-și apere drepturile prin fuga de la locul incidentului, prin crearea unor obstacole în faţa
atacantului etc. Caracterul activ, ofensiv al legitimei apărări este indicat și în unele legi, ale căror
dispoziţii permit aplicarea armei pentru înlăturarea unui atac prejudiciabil (Legea RM cu privire la
arme nr. 110-XIII din 18.05.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 4/43 din
08.09.1994, art. 36-38.).
Legitima apărare reprezintă o metodă eficientă de luptă cu criminalitatea. Ea constituie, de
asemenea, o metodă de prevenire a acţiunilor prejudiciabile, întrucât pericolul de a fi omorât sau
vătămat corporal nemijlocit la locul atentatului de cele mai dese ori intimidează mai mult făptuitorul
decât posibilitatea aplicării ulterioare a unei pedepse6.
Legitima apărare se caracterizează prin existenţa unui atac, a unei agresiuni care pune în
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public și care impun cu necesitate
acţiuni de apărare pentru ocrotirea și protejarea valorilor sociale menţionate expres de lege. Atît în
jurul atacului, cât și al apărării, legiuitorul și teoreticienii au asociat o serie de condiţii menite să
caracterizeze apărarea și atacul, din punct de vedere penal.

6
Б. В. Здравомыслов, Уголовное право Российской Федерации. Общая часть, Издание II-ое, Москва, Юристъ,
1999, с. 286.
 Legitima apărare presupune prin concept existenţa unei apărări împotriva agresiunii care să
se concretizeze în săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Prin apărare, în sensul dreptului
penal, se înţelege actul prin care cel atacat sau persoana care îi vine în ajutor încearcă să înlăture
atacul cu caracteristicile prevăzute de lege. Apărarea, la rîndul ei, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) apărarea este admisă pentru a respinge un atac îndreptat împotriva unei persoane sau a
unui interes public;
b) apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală;
c) apărarea să fie îndreptată împotriva atacantului;
d) apărarea să fie concomitentă cu atacul;
e) apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului.

III. Noţiunea, natura juridică şi condiţiile reţinerii infractorului

Instituţia reţinerii infractorului pentru prima dată este reglementată în Codul penal al RM.
Anterior asemenea situaţii erau examinate în cadrul legitimei apărări sau a stării de extremă
necesitate. Potrivit art. 37 din CP al RM, “Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea
penală, săvârșită în scopul reţinerii persoanei care a comis o infracţiune și al predării ei organelor de
drept”. Reţinerea persoanelor care au săvârșit infracţiuni reprezintă o modalitate de luptă cu
criminalitatea; deși aceasta nu se caracterizează prin reprimarea infracţiunii, ea urmărește scopul
aducerii persoanei în fața organelor poliţiei sau la o altă autoritate publică, pentru realizarea
sarcinilor justiţiei, precum și pentru prevenirea comiterii unor noi infracţiuni de către făptuitor.
Dreptul de a reţine persoana bănuită de săvârșirea infracţiunii aparţine, potrivit art. 168 din CPP al
RM, tuturor cetăţenilor, însă pentru anumite persoane (de ex., poliţiști) aceasta este o obligaţie de
serviciu. Întrucât în procesul reţinerii infractorului ce a comis o infracţiune sunt cauzate anumite
daune, este necesar să analizăm temeiurile și semnele, caracteristicile instituţiei respective.
Condiţiile ce determină legalitatea și temeinicia reţinerii
1) Prima condiţie care face parte din acest grup constă în faptul că temei pentru reţinere
servește săvârșirea de către persoană a infracţiunii, adică a unei fapte prevăzute de legea penală.
Este absolut legitimă reţinerea persoanei în privinţa căreia a fost pronunţată deja o sentinţă de
condamnare și care se eschi- vează de la executarea ei, ascunzându-se. Prezintă însă dificultăţi
situaţia când persoana încearcă să se ascundă imediat după comiterea infracţiunii. În acest contest
este important să deosebim reţinerea penală, pe de o parte, de reţinerea procesual-penală, pe de altă
parte. În cazul reţinerii procesual-penale, aceasta reprezintă o măsură procesuală de constrângere,
care nu cauzează nici un fel de daune. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 165 din CPP al RM,
“Constituie reţinere privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de
72 de ore, în locurile și în condiţiile stabilite de lege”. Dreptul de a efectua o asemenea reţinere
aparţine în exclusivitate organului de urmărire penală (art. 253 din CPP al RM), care este obligat în
termen de până la 3 ore de la momentul privării persoanei de libertate să întocmească un proces-
verbal de reţinere, în care trebuie să se indice temeiurile, motivele, locul, anul, luna, ziua și ora
reţinerii, fapta săvârșită de persoana respectivă, rezultatele percheziţiei corporale a persoanei
reţinute, precum și data, ora întocmirii procesului-verbal.
Reţinerea penală presupune că persoana reţinută cu certitudine este vinovată de comiterea
unei fapte prevăzute de legea penală, cu toate că în unele situaţii o asemenea certitudine, în
conștiinţa cetăţenilor simpli care încearcă să efectueze reţinerea reprezintă doar o probabilitate, un
fapt ce nu-i asigură de la comiterea unor erori de drept sau de fapt. Este important ca o asemenea
certitudine să se bazeze pe fapte concludente, temeinice. Astfel, pornind de la conţinutul alin. (1) al
art. 166 din CPP al RM, temei pentru reţinerea unei persoane servește faptul dacă aceasta a fost
prinsă în flagrant delict, dacă martorii oculari, inclusiv partea vătămată, vor indica direct că anume
această persoană a săvârșit infracţiunea sau dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei
ori în unitatea sa de transport vor fi descoperite urme evidente ale infracţiu- nii. Unii autori sunt de
părerea că este legală și temeinică reţinerea persoanei care a săvârșit oricare dintre infracţiunile
prevăzute de Partea specială a Codului penal7. Alţii menţionează că este inadmisibilă reţinerea
penală a persoanelor care au săvârșit infracţiuni ce prezintă un grad prejudiciabil redus.
2) A doua condiţie ce determină legalitatea și temeinicia reţinerii se referă la
comportamentul persoanei, care se manifestă în încercarea de a se ascunde sau de a fugi cu scopul
de a se eschiva de răspundere. Această situaţie se referă și la cazurile evadării din locurile de
deţinere sau de sub arest.
Condiţiile ce caracterizează acţiunile persoanei care efectuează reţinerea
1) Prima condiţie care face parte din acest grup se referă la faptul că poate fi reţinută numai
persoana care a comis o infracţiune. Dacă persoana n-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală,
atunci faţă de ea nu pot fi aplicate măsuri de aducere forţată în faţa organelor competente.
2) A doua condiţie constă în faptul că în procesul reţinerii infractorului dauna este cauzată
nemijlocit persoanei reţinute. Ea poate avea caracter fizic (vătămări ale integrităţii corporale sau ale
sănătăţii de diferite grade) sau patrimonial (deteriorarea sau distrugerea bunurilor).
3) În procesul reţinerii este absolut necesar să fie respectată și o altă condiţie, care constă în
faptul că, ținând seama de toate circumstanţele cauzei, nu a fost posibil să se acţioneze în alt mod,
metoda cu care s-a realizat reţinerea constituind unicul mijloc de efectuare a acesteia (de pildă,
persoana încearcă să fugă, opune rezistenţă și, ca urmare, faţă de a ea este aplicată forţa fizică).

7
Уголовное право. Общая часть, под ред. В. И. Здравомыслова, Юридическая литература, Москва, 1994, с. 238
 4) Dauna cauzată în procesul reţinerii trebuie să fie proporţională, să corespundă caracterului
și gradului prejudiciabil al faptei săvârșite de infractor, personalităţii acestuia, precum și
circumstanţelor în care s-a realizat reţinerea.
5) Ultima condiţie ce se referă la acest grup constă în faptul că este absolut interzisă
depășirea măsurilor necesare pentru realizarea reţinerii, adică necorespunderea vădită a infracţiunii
comise împrejurărilor efectuării reţinerii, cauzarea de daune care nu corespund vădit situaţiei
reţinerii etc. De pildă, atunci când infractorul putea fi imobilizat prin legare, acesta a fost împușcat
în picior, ca să nu fugă.
Legitima apărare și reţinerea infractorului au multe puncte de tangenţă. Ambele instituţii
conţin aceeași caracteristică, care constă în faptul că persoanei îi sunt cauzate prejudicii fizice sau
patrimoniale. Drept temei pentru realizarea acestora servește comiterea unor fapte ilegale de către
cetăţeni. Coincide în esenţă și caracteristica proporţionalităţii dintre fapte și semnele depășirii
limitelor lor. Cu toate acestea, între instituţiile sus-menționate există deosebiri esenţiale, la care ne
vom referi în continuare. Legitima apărare are un singur temei, care constă în săvârșirea de către
persoană (atacant) a unei fapte prejudiciabile. Reţinerea, ca instituţie a dreptului penal, are la bază
două temeiuri: săvârșirea unei infracţiuni, precum și încercarea persoanei de a fugi, astfel
eschivându-se de la răspundere și pedeapsă penală. Legitima apărare este admisă împotriva faptelor
prejudiciabile săvârșite de minori sau persoane iresponsabile. Reţinerea acestora este inadmisibilă,
întrucât faptele lor nu conţin semnele componenţei infracţiunii. Dreptul la legitima apărare apare în
procesul săvârșirii atentatului și tentativei, pe când reţinerea, de regulă, are loc după consumarea
infracţiunii . În procesul legitimei apărări, având în vedere caracterul și pericolul atacului, se admite
cauzarea oricărei daune fizice atacantului. În cazul reţinerii infracto- rului, dauna cauzată, în
general, trebuie să fie proporţională cu dauna provocată de infractor, cauzarea morţii în procesul
reţinerii fiind o măsură excepţională. Scopul acţiunilor săvârșite în legitimă apărare constă în
protejarea valorilor și a intereselor publice, arătate în art. 36 din CP al RM, de atentate infracţionale,
reprimarea acestora. În cazul reţinerii infractorului scopul acesteia, conform art. 37 din CP al RM,
este predarea lui organelor de drept în vederea realizării sarcinilor justiţiei și a prevenirii comiterii
unor noi infracţiuni de către acesta. Apărarea este recunoscută legitimă și atunci când cel ce se
apăra a avut și alte posibilităţi de a evita cauzarea prejudiciului (de pildă, chemarea în ajutor, fuga
etc.).
IV. Noţiunea, natura juridică şi condiţiile stării de extremă necessitate
Potrivit alin. (1) al art. 38 din CP al RM, nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea
penală, săvârșită în stare de extremă necesitate. “Este în stare de extremă necesitate – se arată în
alin. (2) al art. 38 din CP al RM – persoana care săvârșește fapta pentru a salva viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu
poate fi înlăturat altfel.” În conformitate cu prevederile alin. (3) al art. 38 din CP al RM, “nu este în
stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvârșirii faptei, își dădea seama că
provoacă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era
înlăturat”. În antichitate se spunea că “necesitas non habet legem”, acolo unde domină starea de
extremă necesitate nu mai există loc pentru lege, faptele nu se pedepsesc.
Legislaţiile penale moderne admit starea de extremă necesitate ca pe o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei (Codul penal al României, art.45; Codul penal al Federaţiei Ruse, art. 39;
Codul penal al Japoniei, art. 37 etc.). Acţiunile legate de înlăturarea unui pericol pot fi îndeplinite
de către absolut toţi cetăţenii, aici fiind vorba, de fapt, de un drept și nu de o obligaţie a acestora.
Dar există o categorie de persoane (medicii, poliţiștii, angajații din serviciul antiincendiar) pentru
care îndeplinirea acţiunilor de înlăturare a pericolului constituie o obli- gaţie de serviciu. Fapta
săvârșită în stare de extremă necesitate nu constituie infracţiune, deoarece nu este săvârșită cu
vinovăţie, persoana acţionând din necesitate și nu în vederea comiterii unei fapte prevăzute de legea
penală.
Viaţa a demonstrat că omul și bunurile sale pot fi expuse nu numai pericolelor rezultând din
agresiunile deliberate ale unor indivizi, dar și unor pericole generate de diferite evenimente, energii
sau întâmplări cu caracter accidental, cum ar fi cutremurele, inundaţiile, alunecările de teren,
incendiile, defecţiunile tehnice ale unor mecanisme lucrătoare, comportamentul agresiv al
animalelor etc., pericole care pot fi înlăturate numai prin săvârșirea unor fapte prevăzute de legea
penală. Deci, starea de extremă necesitate se prezintă ca o ciocnire de interese ocrotite de legea
penală și apare în cazul în care legiuitorul admite sa- crificarea valorii mai puţin importante în
favoarea celei mai importante8. De cele mai dese ori faptele comise în stare de extremă necesitate se
manifestă prin acţiuni active, însă există situaţii când fapte de acest gen se realizează prin inac-
ţiuni. Acest lucru se întâmplă atunci când apariţia stării de extremă necesitate a fost generată de
ciocnirea a două obligaţii, persoana preîntâmpinând cauzarea unui prejudiciu mai mare prin
intermediul neexecutării unei alte obligaţiuni (de pildă, medicul este chemat concomitent să acorde
ajutor medical la doi bol- navi, unul fiind într-o stare mai grea. Vizitându-l pe acesta, medicul este
silit să inacţioneze în condiţiile stării de extremă necesitate faţă de celălalt bolnav). În cazul stării de
extremă necesitate suntem în prezenţa situaţiei în care pericolul ameninţă o valoare sau un interes
public apărat de lege și pentru înlăturarea acestuia se cauzează un prejudiciu unei alte valori, care la
fel este apărată de lege. Dacă în asemenea condiţii persoana provoacă o daună mai mică în raport cu
urmarea care s-ar fi putut produce, suntem în prezenţa stării de extremă necesitate.
Condiţiile stării de extremă necesitate

8
А. А. Пионтковский, Курс советского уголовного права, Москва, 1970, том 2, с. 380.
 Ca și în cazul legitimei apărări, condiţiile în care o faptă prevăzută de legea penală va fi
considerată ca fiind săvârșită în stare de extremă necesitate sunt expres prevăzute de legea penală în
art. 38 din CP al RM.
Întrucât prin săvârșirea faptei de salvare a valorilor apărate de lege sunt provocate daune
altor valori protejate de aceasta, a fost necesară determinarea condiţiilor în care starea de extremă
necesitate va fi considerată legitimă, drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Starea de extremă necesitate implică (la fel ca legitima apărare) două laturi:
1) pericolul;
2) salvarea de la pericol. Reieșind din aceasta, condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa
stării de extremă necesitate se referă unele la pericol, altele la fapta săvârșită pentru salvarea de la
pericol.
Starea de extremă necesitate presupune mai întâi ivirea pericolului care determină actul de
salvare. Prin pericol se înţelege o primejdie pentru valorile prevăzute și apărate de lege9.
Pericolul, oricare ar fi sursa sa, pentru a justifica o intervenţie în limitele stării de extremă
necesitate, trebuie să întrunească următoarele condiţii:
a) să fie iminent;
b) să ameninţe valorile indicate limitativ în alin. (2) al art. 38 din CP al RM; c) să fie
inevitabil.
a) Pericolul să fie iminent – este prima condiţie pe care trebuie s-o realizeze pericolul, ceea
ce înseamnă că acesta ameninţă cu producerea sa, este în imediată apropiere a înfăptuirii sale fără a
mai fi posibilă luarea unor măsuri de preîntâmpinare a sa.
b) Pericolul să ameninţe valorile indicate limitativ în alin. (2) al art. 38 din CP al RM –
valorile sociale care pot forma obiectul acţiunii de salvare în cazul stării de extremă necesitate sunt
expres și limitativ prevăzute de lege. Astfel, alin. (2) al art. 38 din CP AL RM include în această
categorie viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei sau a alteia și interesul public.
c) Pericolul să fie inevitabil – aceasta presupune că pericolul nu poate fi înlăturat decât prin
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, adică prin sacrificarea altei valori protejate de lege.
A doua latură a stării de extremă necesitate o constituie actul de salvare a valorilor arătate în
alin. (2) al art. 38 din CP al RM, care, la rândul său trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să se realizeze prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului și să fi fost necesară pentru
înlăturarea lui;
c) să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs în cazul neînlăturării
pericolului.

9
M. Zolyneak, M. Michinici, Drept penal. Partea generală, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1999, p. 272.
 În cazul stării de extremă necesitate, ca izvor de pericol putem avea nu numai faptele
oamenilor, ci și calamităţile naturale, sociale, diferite procese fiziologice și biologice, acţiunile
agresive ale animalelor, defecţiunile mecanismelor etc. În cazul legitimei apărări prejudiciul poate fi
cauzat doar persoanei care atacă (atacantului), pe când în cazul stării de extremă necesitate, de cele
mai dese ori, acesta este cauzat unei persoane terţe ale cărei acţiuni, de fapt, nu au generat apariţia
situaţiei date. Apărarea va fi considerată legitimă atunci când dauna cauzată este mai mică, egală
sau mai mare în raport cu cea evitată. În cazul stării de extremă necesitate, dauna cauzată trebuie să
fie mai mică în raport cu cea evitată. Legitima apărare se admite și atunci când cel ce se apăra a
avut și alte posibilităţi pentru apărarea valorilor arătate la alin. (2) al art. 36 din CP al RM, dar a
recurs la cauzarea unui oarecare prejudiciu. Modul în care s-a acţionat în cazul stării de extremă
necesitate trebuie să reprezinte unicul mijloc de înlăturare a pericolului; dacă au existat alte
posibilităţi pentru înlăturarea acestuia, nelegate de cauzarea unui prejudiciu, starea de extremă
necesitate nu mai poate fi invocată. Potrivit alin. (1) al art. 1401 din CC al RM, nu este pasibil de
reparaţie prejudiciul cauzat de o persoana în stare de legitimă apărare dacă nu a depășit limitele ei,
spre deosebire de restituirea prejudiciului cauzat în stare de extremă necesitate, conform alin. (1) al
art. 1402 din CC al RM, care prevede că prejudiciul cauzat de o persoană în caz de extrema
necesitate urmează a fi reparat de ea.