UNIVERSITATEA DANUBIUS

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT

ESEU STRUCTURAT LA TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

LUCA ELENA-ALICE
ANUL I, ÎNVĂȚĂMÂNT CU FRECVENȚĂ
 Relaţia dintre Teoria generală a dreptului şi disciplinele juridice de ramură

Teoria generală a dreptului ne ajută să înțelegem fenomenul juridic prin însușirea

conceptelor și categoriilor juridice teoretice pe care le elaborează; elaborează și definește
norma juridică și raportul juridic, noțiunea de subiect de drept, noțiunea de răspundere
juridică, de aplicare ori interpretare a dreptului.
Științele juridice ocupa un loc important in cadrul științelor despre societate, atât din
punct de vedere al conținutului dar si al tradiției, întrucât dintotdeauna dreptul a avut un loc
important in organizarea si conducerea societății iar statul s-a constituit ca o structura
fundamentala in realizarea acestor scopuri de realizare si conducere.
Teoria generală a dreptului investighează problematica generală a dreptului, fiind
astfel o disciplină științifică distinctă de teoria generală a statului, împreună cu care într-un
mod intercondițional se ocupă de stadiul categoriilor de stat si de drept, atât din punct de
vedere genetic cât și din punct de vedere structural și funcțional.
Teoria generală a dreptului studiază dintr-o perspectivă maxim de generalitate
fenomenul dreptului.
Științele juridice de ramură studiază în mod aplicat, specific anumite aspecte rezultate
din fenomenalitatea dreptului.
Teoria generală a dreptului, din perspectiva maximă de generalitate a studierii
fenomenului dreptului, surprinde apariția, dezvoltarea și transformarea dreptului, a normelor
și raporturilor juridice, problematica elaborării, sistematizării, interpretării și aplicării
dreptului, sistemul dreptului și diviziunile sale, respectarea normelor de drept și răspunderea
juridică. Din acest punct de vedere, teoria generală a dreptului investighează dintr-o
perspectivă complementară perspectivei științelor juridice de ramură, care studiază
fenomenul dreptului în mod concret.
Științele juridice de ramură aduc, din cercetare proprie, date concrete care transformă
analiza de generalitate al teoriei generale a dreptului, fără ca acesta să devină o pură
generalizare teoretică.
Concomitent, teoria generală a dreptului conferă științelor juridice de ramură baza
general teoretică a înțelegerii fenomenului juridic.
Teoria generală a dreptului studiază, în calitatea sa de știință socială, un fenomen
social, adică, dreptul. Acesta ca știință juridică cu caracter general se ocupă, într-un cadru mai
larg, de fenomenul juridic în ansamblul lui, incluzând pe lângă normele de drept, conștiința
juridică și raporturile juridice din societate.
Teoria generală a dreptului păstrează, împreună cu alte științe ca: etica, antropologia si
filosofia.
Din legătura privilegiată a acestuia cu filosofia se realizează o concepție filosofică
despre om, un anumit mod de semnificare și valorizare sintetică a fenomenului juridic.
 Dar, teoria generală a dreptului nu se poate confunda cu filosofia dreptului, aceasta
din urmă fiind caracterizată de modalitatea filosofică de cunoaștere a dreptului, astfel, deși
teoria generală a dreptului are ca obiect de studiu anumite aspecte filosofice, aceasta are ca
obiect de studiu problemele de cunoaștere a dreptului, vizând concepte, fenomene si
legalitățile fenomenului juridic.
Teoria generală a dreptului este o știință juridică cu domeniul juridic de cercetare a
fenomenului dreptului. Acesta are un caracter general față de științele juridice de ramură,
cărora le oferă concepte de maximă generalizare la nivelul fenomenului juridic.
Conceptele de maximă generalizare la nivelul fenomenului juridic oferite științelor
juridice de ramură de către teoria generală a dreptului sunt categoriile juridice:
- normele și raporturile juridice
- acte și fapte juridice
- sistemele de drept
- ordinele de drept
- principiile generale
Teoria generală a dreptului confirmă o sumă întreagă de principii general valabile
aplicării științelor juridice de ramură:
- principiul legalității
- principiul supremației legii
- principiul neretroactivității legii
-principiul analogiei
În concluzie ” Teoria generală a dreptului se poate defini ca disciplina juridică ce
studiază din perspectiva maximei generalizări teoretice în raport cu celelalte științe ale
dreptului, fenomenul juridic în ansamblul sau, surprinzând determinările sale esențiale, pe
care le exprimă în categorii juridice, adică în concepte de însemnătate principală, teoretico-
metodologică, pentru a integra cunoașterea juridică.”1

Relația dintre drept și morală

Omul de drept trebuie să aibă o viziune de ansamblu asupra dreptului pentru a putea
aplica dreptul fără a-l schimba de la finalitatea sa. Tocmai de aceea, studiul dreptului nu
poate fi disociat de ridicarea unor probleme ce țin de filosofia sa, astfel încât, în încercarea de
a desluși tainele acestei științe, dobândirea unei perspective dialectice asupra fenomenului.
Numai privind dincolo de litera legii juristul poate spera să identifice spiritul acesteia și
numai stăpânind principiile care stau la temelia dreptului el poate înțelege de unde vine și
încotro se îndreaptă dreptul. Se crede că linia de plecare și linia de sosire în această călătorie
1
Ioan Huma, Teoria generală a dreptului, ed. Universitatea Danubius
milenară a dreptului o constituie morala. Însă, un adevărat jurist este acela care
conștientizează că dreptul pozitiv nu este suficient, ci acesta trebuie să fie corelat în
permanență cu principiile fundamentale ale dreptului, care în majoritatea lor derivă din
morală.
Morala constituie ansamblul deprinderilor, sentimentelor si convingerilor, atitudinilor
si mentalităților, principiilor, normelor si preceptelor, valorilor si idealurilor care privesc
raporturile dintre individ si colectivitate si care se manifesta in fapte și acțiuni, in modul de
comportare. Morala reprezintă un etalon social conținut de etica si nu viceversa. Sfera
conceptului de morala cuprinde conștiința morala însemnând convingeri, concepții, valori și
idealuri morale, norme sau principii morale și relații morale; acestea din urma se obiectivează
în fapte și acțiuni eficiente social. Atât faptele morale, cât și atitudinile sau normele se
apreciază plecând de la categoriile fundamentale ale eticii ca știința a moralei: binele si răul,
datoria și responsabilitatea.
Normele de morala implică un model al conduitei necesare, cât și sancțiunile cu
caracter moral in caz de nerespectare a exigentelor valorice ale modelului. Sancțiunile se
diferențiază după faptul dacă sunt reacția mediului social la comportamentul imoral sau a
cugetului moral al subiectului care conștientizează vinovăția sa. Mediul social sancționează
prin acordul public si prin dispreț, iar subiectul vinovat, conștient de fapta sa, se auto-
pedepsește prin mustrări de cuget, prin păreri de rău. Pentru normele morale, constrângerea
fizică se aplica numai cu rol de adaos la sancțiunea propriu-zis morală a opiniei publice și
doar in cazurile în care respectiva faptă imorală este interzisă și de normele de drept.
Sfera moralei este mai cuprinzătoare decât aceea a dreptului, întrucât primează
comportarea oamenilor în cele mai diverse relații sociale. De aici nu trebuie să rezulte că
toate normele de drept ar fi incluse în sfera moralei. Normele procesuale civile și penale,
numeroase alte norme juridice cu caracter tehnic-organizatoric nu cuprind în sine, nemijlocit,
și o apreciere de ordin moral. Dar daca exigențele morale nu își găsesc în toate cazurile
corespondentul normativ în regulile de drept, nu rezultă de aici că normele juridice cu
caracter tehnic nu ar avea, implicit, un element secundar, o semnificație si o finalitate care,
dacă nu sunt de esență morală propriu-zisă, să nu fie, în ultimă instanță, concordante, prin
funcția lor socială, de utilitate publică, cu aspirațiile și normele morale. De buna seama, se
întâlnesc situații în care unele norme de drept sunt în dezacord cu principiile moralei, dar
acest dezacord poartă asupra unei anumite morale, cu care un anumit drept nu mai rezonează
istoric-evolutiv. Astfel, normativitatea juridica este o parte a normativității sociale, care
implică, între altele, si normativitatea morala. Oricâte disfuncții ori contradicții ar fi intre
aceste doua elemente ale normativității sociale, ele, ca părți integrante ale sistemului global al
normativității sociale, nu pot sa nu aibă aceeași esență ca totalitatea organică din care fac
parte. De aceea, problema respectării sau încălcării dreptului nu poate sa rămână indiferentă
moralei.
De regulă, forța coercitivă a statului nu garantează respectarea normelor morale; pe
acest teren acționează alți factori, cu eficiență specifică:
-opinia publică
-nivelul de cultură si civilizație
-conștiința umană
 Un sistem de drept cuprinde atât norme rigid construite după modelul da – nu, care nu
permit acțiunilor umane interpretări privind sensul și modul lor de aplicare, cât și norme care
se sprijină pe criterii deschise spre normativitatea socială, fluentă si neformală, în care justul,
legalul și licitul se configurează pe motivații mai mult de factură etică. Pentru al doilea caz,
enunțurile juridice se impregnează etic, deși ele nu își modifică structura raționamentului și
nici nu afectează adevărul juridic al soluției adoptate. Această perspectivă de înțelegere a
raportului, valoric si funcțional, dintre drept si morală impune delimitarea critic-necesara față
de viziunea pozitivistă și tehnicistă în sfera dreptului, care atribuie factorului moral un rol
secundar, limitând astfel șansele dreptului de a se întâlni cu valorile generale, consacrate, și
de a le transforma în valori juridice autentice, recunoscute ca atare.

Interpretarea oficială a dreptului cu interpretarea oficioasă.

Aplicarea normelor juridice impune încadrarea unor situații concrete particulare în

limitele prevăzute de norme. Astfel, interpretarea apare ca o parte a procesului de aplicare a
normelor juridice.
Interpretarea normelor juridice este o operație logic-rațională, care se face după
anumite reguli și cu anumite metode specifice dreptului, ea constituind un moment necesar al
aplicării lui
La baza interpretării stau anumite principii generale, care rezultă din însăși esența
dreptului, din particularitățile concrete ale fiecărui sistem de drept.
În interpretare se ține seama de:
- principiile fundamentale ale diferitelor ramuri de drept
- principiile și regulile oferite de știința logicii
Există două forme de interpretare:
a) Interpretarea oficială
b) Interpretarea neoficială.
Interpretarea oficială este făcută de un organ de stat sau de către o organizație
obștească împuternicită să facă acte de aplicare a normelor juridice.
Poate lua următoarele forme:
a) Interpretare generală este făcută de către un organ de stat împuternicit să elaboreze norme
juridice, prin acte normative cu caracter general obligatoriu.
b) Influența interpretării cazuale, practicii aplicării normelor juridice asupra procesului de
elaborare a dreptului. Hotărârile judecătorești sunt numite „precedente judiciare”, au
caracterul de izvor de drept. În știința juridică contemporană este aproape unanim admisă
părerea că judecătorul aduce elemente noi în cadrul normelor juridice atunci când dă un
conținut concret unor noțiuni generale folosite de legiuitor sau când umple anumite lacune ale
dreptului.
 Interpretarea neoficială este făcută de oameni de ştiință, cercetători în domeniul
dreptului, în împrejurări în care se fac afirmații de ordin științifică cu privire la conținutul
normelor juridice. Ea nu are caracter obligatoriu și este întâlnită uneori sub denumirea de
interpretare doctrinară sau interpretare științifică.
Interpretarea doctrinară clarifică înțelesul unor principii de drept, generalizează
experiența formată în legătură cu instituţiile juridice, critică anumite soluții
necorespunzătoare date de organele de aplicare a dreptului, punând în acest fel carențele
activității juridice.
Interpretarea oficioasă este o altă modalitate de interpretare neoficială a dreptului, deși
nu are efecte obligatorii, rezultă totuși din opiniile unor conducători ai organelor de autoritate
publică, ale funcționarilor și deputaților sau ale altor persoane oficiale, opinii exprimate cu
prilejul dezbaterii proiectelor de acte normative sau al interpelărilor parlamentare.
Interpretările prezintă o anumită valoare pentru organele care elaborează sau aplică
dreptul, deoarece ele evidențiază și clarifică diferite sensuri ale reglementărilor în vigoare și
însemnătatea lor pentru cazul concret. Organul de stat și le poate însuși, în funcție de
prerogativele sale, pe cale normativă sau prin acte individuale, asigurând astfel și
recunoașterea juridică a interpretării oficioase.
Interpretarea neoficială cuprinde și acea formă aparte care este interpretarea comună a
dreptului, realizată de cetățeni, de mass-media și de factorii politici. Ea corespunde nivelului
culturii și educației juridice și constă în opinii despre dreptul existent, despre aplicarea și
perfecționarea sa.
Prin metode de interpretare înțelegem totalitatea procedeelor folosite pentru
descoperirea conținutului prevederilor normelor juridice în scopul aplicării lor la cazuri
concrete.
Există patru metode de interpretare:
a) Metoda gramaticală – presupune cercetarea textului normei ce urmează a fi interpretată,
analizând sensul cuvintelor, supunând textul unor analize morfologice și sintactice, ținând
seama atât de poziția și acordul cuvintelor cât și de diferite părți ale propoziției, de legăturile
ce există între cuvinte.
b) Metoda sistematică – constă în determinarea conținutului normei juridice prin stabilirea
locului pe care îl ocupă în sistemul de drept și compararea ei cu alte norme juridice din cadrul
aceleași instituții sau ramuri de drept.
c) Metoda istorică – constă în examinarea împrejurărilor în care a fost elaborată norma
juridică respectivă.
d) Metoda logică – se bazează pe folosirea legilor logicii formale pentru stabilirea
conținutului normei juridice.

BIBLIOGRAFIE
1. Ioan Huma, Teoria generală a dreptului, ed. Universitatea Danubius