FACULTATEA DE DREPT

ANUL I, FR

Teoria generală a dreptului

Tema de control nr. 1

Relația dintre teoria generală a dreptului și disciplinele juridice de ramură

Teoria generală a dreptului reprezintă fenomenul juridic alcătuit din totalitatea ideilor,
conceptelor, opiniilor cu privire la drept, cu privire la necesitatea impunerii anumitor
comportamente membrilor unei comunități prin norme juridice. Teoria general a dreptului ne
ajută să înțelegem fenomenul juridic prin însușirea conceptelor și categoriilor juridice teoretice
pe care le elaborează; elaborează și definește norma juridică și raportul juridic, noțiunea de
subiect de drept, noțiunea de răspundere juridică, de aplicare ori interpretare a
dreptului. Dreptul apare odată cu statul, atunci când societatea umană se structurează în forme de
organizare diferențiate din nevoia reală de a se apăra împotriva celor care atentau la existența ei
și în scopul unei gospodăriri mai bune a resurselor materiale. Doar statul poate asigura forța de
constrângere. Armata, biserica, grupuri criminale, economice sau revoluționare pot și chiar au
impus, uneori, regulile lor celorlalți sub amenințarea cu sancțiunea.
Teoria generală a statului si dreptului reprezinta știința juridică dedicată descifrării
aspectelor de generalitate și esențialitate a statului și dreptului ca fenomene sociale.
Științele juridice de ramură, pe de altă parte, sunt științe juridice care analizează
normele juridice și raporturile de drept aferente, după criteriului obiectului de reglementare.
Toate aceste știinte juridice, ca parte a științelor sociale, sunt științe dedicate studiului
existenței, făcând parte din efortul uriaș depus de către oameni în dorința lor de cunoaștere
riguroasă, prin abstractizare și generalizare a legilor care guvernează societatea, în evoluția sa.
Teoria generală a dreptului investighează problematica generală a dreptului, fiind
astfel o disciplină stiințifică distinctă de teoria generală a statului, impreună cu care intr-
un mod intercondițional se ocupă de studiul categoriilor de stat și de drept, atât din punct de
vedere genetic cât și din punct de vedere structural și funcțional. Teoria generală a dreptului
studiază dintr-o pespectivă maximă de generalitate fenomenul dreptului. Știintele juridice de
ramura studiaza in mod aplicat, specific anumite aspecte rezultate dinfenomenalitatea
dreptului.Teoria generală a dreptului, din pespectiva maxima de generalitate a studierii
fenomenul
dreptului, surprinde aparitia, dezvoltarea si transformarea dreptului, a normelor si raporturilor
juridice, problematica elaborarii, sistematizarii, interpretarii si aplicarii dreptului, sistemului
dreptuluisi diviziunile sale, respectarea normelor de drept si raspunderea juridica. Din acest
punct de vedere,teoria generală a dreptului investigheaza dintr-o perspectiva complementara
perspectivei stiintelor juridice de ramura, care studiaza fenomenul dreptului in mod concret,
specializat si aplicat.
Știintele juridice de ramura aduc, din cercetarea proprie, date concrete care transforma
demersul de generalizare al teoriei generale a dreptului, fara ca aceasta sa devina o speculatie
sterila,o pura generalizare teoretica .Totodata, teoria generală a dreptului confera stiintelor.
Teoria generală a statului si dreptului reprezinta stiinta juridica dedicată descifrării
aspectelor de generalitate și esențialitate a statului și dreptului ca fenomene sociale.
Științele juridice de ramură, pe de altă parte, sunt științe juridice care
analizează normele juridice și raporturile de drept aferente , după criteriul obiectului de
reglementare.Toate aceste științe juridice, ca parte a științelor sociale, sunt știinte
dedicate studiului
existenței, făcând parte din efortul uriaș depus de către oameni în dorința lor de cunoaștere
riguroasă, prin abstractizare și generalizare a legilor care guvernează societatea, în evoluția sa.
Teoria generală a dreptului investighează problematica generală a dreptului, fiind
astfel o disciplină științifică distinctă de teoria generală a statului, împreună cu
care intr-un mod intercondițional se ocupă de studiul categoriilor de stat și de drept, atât
din punct de vedere genetic cât și din punct de vedere structural și funcțional.
Teoria generală a dreptului studiază dintr-o pespectivă maximă de generalitate
fenomenul dreptului.
Științele juridice de ramură studiază în mod aplicat, specific anumite aspecte
rezultate din fenomenalitatea dreptului.
Teoria generală a dreptului, din pespectiva maximă de generalitate a studierii
fenomenului dreptului, surprinde apariția, dezvoltarea și transformarea dreptului, a
normelor și raporturilor juridice, problematica elaborării, sistematizării, interpretării și
aplicării dreptului, sistemului dreptului și diviziunile sale, respectarea normelor de drept și
răspunderea juridică. Din acest punct de vedere, teoria generală a dreptului investighează
dintr-o perspectivă complementară perspectivei științelor juridice de ramură, care studiază
fenomenul dreptului în mod concret, specializat si aplicat.
Stiintele juridice de ramură aduc, din cercetarea proprie, date concrete care
transformă demersul de generalizare al teoriei generale a dreptului, fară ca aceasta să devină
o speculație sterilă, o pură generalizare teoretică.
Totodată, teoria generală a dreptului conferă științelor juridice de ramură premisa
general-teoretică a înțelegerii fenomenului juridic, perspectiva general sintetică.
Teoria generală a dreptului studiază, în caliatea sa de știință social, un fenomen
eminamente social- dreptul. Teoria generală a dreptului ca știință juridică cu caracter
eminamente general se ocupă, într-un cadru mai larg, de fenomenul juridic în ansamblul lui,
incluzand pe langă normele de drept, conștiința juridică, și raporturile juridice din
societate. Împreună cu sociologia, istoria, economia, politologia, etc descifrează
conținutul specific al socialului, în raport cu naturalul și spiritualul.
Conceptele de maximă generalizare la nivelul fenomenului juridic oferite științelor
juridice de ramură de către teoria generală a dreptului sunt categoriile juridice si anume:
- normă și raport juridic;
- act și fapt juridic;
- sistem de drept;
- ordine de drept;
- principii generale.
Teoria generală a dreptului consacră o sumă întreagă de principii general
valabile aplicabile științelor juridice de ramură cum ar fi:
- principiul legalitatii;
- principiul supremației legii;
- principul neretroactitatii legii;
- samd.
În concluzie citand autorul Ioan Huma al cursului „Teoria generală a dreptului”,
ed.Universitara Danubius: „Teoria generală a dreptului se poate defini ca
disciplina juridică ce studiază din perspectiva maximei generalizări teoretice în
raport cu celelaltă științe ale dreptului fenomenul juridic în ansamblul său,
surprinzand determinările sale esențiale, pe care le exprimă în categorii juridice, adică în
concepte de însemnătate principială, teoretico-metodologică, pentru întreaga cunoaștere
juridică.”
 Relația dintre drept și morală
În aprecierea raportului între drept şi morală, doctrina juridică contemporană, aşa cum
apreciază numeroşi autori, a evoluat pe două mari direcţii: cea care a conceput dreptul ca un
minim de morală („justiţie prin drept şi morală”) şi cea corespunzătoare pozitivismului juridic
(„ordine de drept fără morală”).
În cadrul primei orientări (concepţiile moraliste despre drept), dreptul şi morala sunt
înţelese ca două faţete ale unui fenomen: morala este etică subiectivă, iar dreptul apare ca
etică obiectivă. Un reprezentant important al acestui curent de gândire este neokantianul
Giorgio Del Vecchio. Acesta susţine ideea că dreptul şi morală, fiind deopotrivă norme de
conduită, trebuie să aibă un fundament comun (principiul etic). Conduita umană fiind unică,
rezultă că regulile care o determină trebuie să fie între ele coerente, să nu se contrazică.
Dreptul determină o sferă, un spaţiu al acţiunilor permise într-o societate, putând fi definit
astfel: „Coordonarea obiectivă a acţiunilor posibile între mai multe subiecte, conform unui
principiu etic care le determină, excluzând împiedicarea lor”.
Adevărata distincţie se întemeiază pe poziţia logică diversă a celor două categorii.
Morala se referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune cu alta a aceluiaşi subiect.
Dreptul, în schimb, confruntă o acţiune cu alta provenind de la subiecte diferite. Astfel,
morala apare ca unilaterală, iar dreptul ca bilateral. Esenţa distincţiei între norma juridică şi
cea morală, după Del Vecchio, este că „dreptul constituie Etică obiectivă, iar morala Etică
subiectivă'”.
Dincolo de această concepţie, Del Vecchio aduce anumite lămuriri în problema
studiată, ce nu au putut fi contestate ulterior în doctrina juridică. Astfel, se arată că dreptul
este mai bine determinat decât morala, în el sunt inadmisibile incertitudinile. Normele juridice
sunt explicit formulate şi au ca obiect de reglementare anumite relaţii sociale clar determinate.
Morala, în schimb, trăieşte mai cu seamă în conştiinţa individuală şi, prin urmare, se găseşte
într-o stare difuză şi nu are voie să fie formulată şi fixată în coduri, ca dreptul. Mai trebuie să
menţionăm respingerea caracterizării normei juridice ca perfectă în opoziţie cu cea morală,
caracterizată ca imperfectă, deoarece acesteia din urmă i-ar lipsi cu desăvârşire sancţiunea,
încât, dacă o datorie morală n-ar fi îndeplinită de bună voie, nu poate fi adusă la îndeplinire
prin constrângere. Del Vecchio arată că ambele norme sunt perfecte, având sancţiuni proprii,
între sancţiunile specifice normei morale sunt enumerate: sentimentul de satisfacţie sau de
remuşcare ce urmează îndeplinirii sau nesocotirii datoriei morale, sancţiunea opiniei publice
(concretizată prin ironie, batjocură, respingere, marginalizare a celui ce a încălcat norma
morală).
 Mircea Djuvara susţinea că dreptul întreg este punerea în acţiune a moralităţii în aşa
fel încât fiecare personalitate să-şi poată desfăşura activitatea nestânjenit şi în condiţiile cele
mai prielnice în societate, fără să încalce însă libertăţile celorlalţi. Se vehiculează, chiar, ideea
conform căreia progresul în drept ar consta în armonizarea acestuia cu morala.

Compară interpretarea oficială a dreptului cu interpretarea oficioasă

Interpretarea normelor juridice reprezintă un moment al aplicării dreptului. Prin natura
lor, normele juridice au un caracter general; ele se refera la situații ipotetice. Dar aplicarea lor
priveste cazuri concrete. De aici rezulta o seamă de implicații, care evidențiază necesitatea
interpretării normelor juridice.
În primul rând, legiuitorul nu poate avea în vedere atunci când elaborează normele
juridice toate situațiile, ireductibile în specificul lor, care se pot ivi în aplicarea dreptului. De
aceea, el trebuie să ramână la un nivel de generalitate, care impune, pentru racordarea normei
la situație, interpretarea ei.
În al doilea rând, necesitatea interpretarii normelor juridice rezultă și din faptul că
legiuitorul, redactând normele, se exprimă concis, concentrând la maximum conținutul
exprimat. De aici rezultă, pentru organul de interpretare, necesitatea dezvăluirii conținutului
real al normei și a sferei situațiilor avute în vedere de legiuitor cu prilejul redactării normei. O
normă juridică ridică puține probleme de interpretare atunci când reglementările ce le cuprind
sunt mai minuțioase, urmarind să acopere o diversitate de elemente.
Definind interpretarea normelor juridice, putem reține că aceasta reprezintă
operațiunea logico-rațională care se desfasoară conform anumitor reguli și metode specifice
dreptului și care constă în clarificarea conținutului normelor juridice, în vederea aplicării lor
unitare pe întreg teritoriul statului și în mod echitabil față de toți cetățenii săi.
Interpretarea se prezinta, în functie de subiectul care o realizeaza, ca
interpretare oficială sau neoficială.
Interpretarea oficială (obligatorie) este acea formă de interpretare înfaptuită de un
organ sau autoritate de stat potrivit competenței sale, fiind folosită în aplicarea normei.
Provenind de la un organ de stat ce are o împuternicire decurgând direct sau indirect din
propria lege de organizare, această formă de interpretare se mai numeste autentica sau legala.
Atunci când se realizează prin acte normative apartinând legislativului ori
executivului, interpretarea oficiala este generală (normativă). Autorul ei poate fi organul
emitent al actului supus interpretării sau un organ ierarhic superior. Interpretarea generală sau
normativă este reclamată de situația în care o dispoziție sau o prevedere dintr-un act normativ
este neclară sau confuză.
Interpretarea normativă a legilor revine exclusiv Parlamentului. Celelalte organe ale
statului, neputând adopta acte normative prin care să dea interpretare general-obligatorie
legilor, emit însă acte normative în temeiul și pentru aplicarea legii. În situația în care aceste
organe constată că unele prevederi ale legii conțin inadvertente sau sunt susceptibile de
întelegere neunitară, vor sesiza pe cale ierarhică forul competent în materie de interpretare (de
exemplu, pentru inițierea unui proiect de lege cu caracter interpretativ va fi sesizat Guvernul).
O alta formă a interpretării oficiale, pe lângă aceea generală, este interpretarea cazuală, care se
produce în procesul de aplicare a normelor la cazuri concrete. Sunt subiecte ale acestei forme
de interpretare organele statului chemate să aplice normele în cazuri individuale. În cadrul
interpretării cazuale, un loc distinct revine interpretării judiciare sau jurisdicționale, legată de
soluționarea, într-un litigiu judiciar, a împrejurărilor de încălcare a legii, unde hotărârea emisă
are putere de lucru judecat.
Interpretarea neoficială se produce în afara procesului de emitere și aplicare a
dreptului, ea are un caracter facultativ, efectele sale nefiind obligatorii.
Interpretarea oficioasă este o modalitate de interpretare neoficială a dreptului, deși nu
are efecte obligatorii, rezultă totuși din opiniile unor conducători ai organelor de autoritate
publică, ale funcționarilor și deputaților sau ale altor persoane oficiale, opinii exprimate cu
prilejul dezbaterii proiectelor de acte normative sau al interpelărilor parlamentare.
Interpretarea neoficială rezultă și din opiniile unor juriști (procurori, avocați, jurisconsulți)
asupra unor probleme de drept apărute în procesele judiciare la care participă.
Interpretarea neoficială cuprinde și acea formă aparte care este interpretarea comună a
dreptului, realizată de cetățeni, de mass-media, de factorii politici etc. Ea corespunde nivelului
culturii și educației juridice și constă în opinii despre dreptul existent, despre aplicarea și
perfecționarea sa.

Student: Timariu Simona