Sunteți pe pagina 1din 122

PRELEGEREA I

SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI


LOCUL TEORIEI GENERALE A DREPTULUI ÎN
SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI
Cuvinte cheie: ştiinţă socio-umană, tip nomotetic, epistemologie
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire,
cunoştinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte,
categorii, principii şi noţiuni.
Ştiinţa trebuie privită atât ca sistem de idei, reprezentări, teorii (imagine
statică), cât şi ca sistem care se dezvoltă continuu, producând noi cunoştinţe
(imagine dinamică).
Conceptul de ştiinţă presupune o clasificare trihotomică în:

� Ştiinţe ale naturii

�Ştiinţe despre gândire

�Ştiinţe despre societate – scopul acestora: de a cunoaşte legile generale ale


existenţei şi ale dezvoltării societăţii, de a studia formele de organizare socială şi
diversele componente ale realităţii sociale (politicul, eticul, juridicul).
Ştiinţa dreptului aparţine ştiinţelor despre societate (ştiinţă socio-umană).
Sistemul ştiinţelor sociale:

1. Ştiinţe de tip nomotetic – au ca obiect activităţile umane (economia, politologia,


psihologia, sociologia, demografia).

2. Ştiinţe istorice – îşi propun reconstituirea şi interepretarea trecutului.

3. Ştiinţele juridice – studiază aspectele normative ale activităţii umane.

4. Cercetarea epistemologică a ştiinţei – disciplină filosofică care cercetează


activitatea cognitivă, ca activitate esenţial umană.
Ştiinţele juridice în sistemul ştiinţelor sociale
Jurisprudentia est divinarum atque humanorum rerum notitia iusti atque injusti
scientia (Ulpian, D.1,1,10,10.2) (stiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane,
ştiinţa de a deosebi ce este drept de ceea ce este nedrept)

- ocupă un loc distinct, prin specificitatea obiectului său de cercetare – realitatea


juridică, parte componentă a realităţii sociale – cât şi prin relativa sa autonomie
metodologică.
- este eo ipso ştiinţă social-umană: studiază juridicul în toate formele sale de
manifestare, dar, în primul rând, ca o dimensiune inalienabilă a existenţei umane
în condiţii social-istorice determinate.

- dimensiunea juridică a societăţii este obiect de cercetare şi al altor ştiinţe (istoria,


sociologia, etica, politologia)

- ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) studiază legile existenţei şi ale dezvoltării


statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice,
corelaţia cu celelate componente ale sistemului social, modul în care instituţiile
politico-juridice influenţează societatea şi suportă, la rândul lor, influenţa
societăţii.
1 ca ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază natura juridicului,
caracteristicile sale, raporturile cu alte ştiinţe, legăturile interne ale sistemului
juridic (reprezintă o generalizare a experienţei umane într-un anumit domeniu de
activitate).
2 ştiinţa dreptului nu studiază doar norma juridică, jurisprudenţa, contractul,
ci analizează contextul socio-cultural în care aceste instituţii apar şi evoluează.
3 ştiinţa dreptului nu are numai o funcţie explicativă, ci şi o funcţie
normativă: trebuie să ofere nu doar explicaţii, ci şi soluţii practice, trebuie să
studieze nu doar legislaţia, ci şi practica judecătorească; dreptul nu urmăreşte să
constate doar ceea ce este, ci caută să descopere şi ceea ce trebuie să fie
4 dreptul analizează domeniul participării oamenilor la circuitul juridic, ca
titulari de drepturi şi obligaţii, dirijează comportamenul uman, impune reguli
normative, modele şi limitează libertatea individuală spre a asigura coexistenţa
libertăţilor (are şi o funcţie morală).
5 astfel, dreptul reprezintă o tentativă de disciplinare, de coordonare a
relaţiilor sociale, în vederea receptării unor valori ca proprietatea, siguranţa
juridică, libertatea individuală, societatea civilă.
Sistemul ştiinţelor juridice cuprinde:
Ştiinţele juridice istorice
Ştiinţele juridice de ramură
Ştiinţele ajutătoare (participative)
Teoria generală a dreptului
Ştiinţele juridice istorice

1 cercetează istoria dreptului dintr-o anumită ţară (istoria dreptului românesc)


sau dezvoltarea generală a fenomenului juridic (istoria generală a dreptului).
2 tot în această categorie intră şi istoria ideilor (a doctrinelor) juridice, a
marilor curente şi şcoli de drept (şcoala dreptului natural, şcoala istorică a
dreptului).
3 importanţa:
4 studiul apariţiei şi evoluţiei instituţiilor juridice subliniază ideea de progres
juridic
5 scoate la iveală existenţa unor legi ale apariţiei, evoluţiei sau ale dispariţiei
unor forme în drept, în strânsă legătură cu legile generale ale dezvoltării sociale
sau cu bazine de civilizaţie juridică în timp
6 studiul istoriei dreptului românesc atestă continuitatea vieţuirii în spaţiul
carpato-danubiano-pontic, vechile forme ale dreptului, durata convieţuirii
poporului.
7 Ştiinţele juridice de ramură

1 studiază fenomenele juridice particulare - ramurile dreptului- diferite în


funcţie de anumite criterii: obiectul reglementării juridice şi metoda specifică de
reglementare.
2 ex: ştiinţa dr. constituţional, ştiinţa dr. civil, ştiinţa dr. penal.
1 dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme şi instituţii juridice;
acestea formează sistemul unitar al dreptului, sistem care cuprinde o diversitate de
ramuri;
2 fiecare ramură a sistemului juridic este alcătuită dintr-un grup de norme,
organic legate între ele, ce reglementează o categorie de relaţii sociale, pe baza
aceleiaşi metode şi în temeiul unor principii comune.
Ex: ramura dr. civil reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal
nepatrimoniale, utilizând metoda echivalenţei (egalităţii) părţilor.
Ştiinţele ajutătoare (auxiliare/participative)

1 criminalistica, medicina legală, statistica juridică, logica juridică, psihologia


juridică, antropologia juridică (utilizează mijloace şt. specific altor ştiinţe:
chimice, fizice, medicale, matematice).
2 aceste discipline nu fac parte propriu-zis din sistemul ştiinţei dreptului, însă
sunt indispensabile cunoaşterii unor fenomene de drept.

d) Teoria generală a dreptului, definiţie. Caracteristici.


1 Mircea Djuvara – Teoria generală a Dreptului caută să determine
“esenţialul dreptului”, se ocupă cu studiul permanenţelor juridice, căutând ceea ce
este constant în orice relaţie juridică (ideea de obligaţie, de subiect de drept, de
sancţiune juridică).
2 disciplină fundamentală a sistemului ştiinţelor juridice: abordează
problematica dreptului în ansamblu, depăşeşte sfera de preocupare a disciplinelor
de ramură şi a ştiinţelor juridice istorice
3 formulează şi defineşte conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile de
bază ale dreptului – instrumente esenţiale prin intermediul cărora dreptul poate fi
gândit.
4 Teoria generală a Dreptului cuprinde acel set conceptual prin care ştiinţa
dreptului explică realitatea juridică, caută să surprindă caracterele permanente ale
fenomenului juridic.
5 abstractizează întregul drept pozitiv: plecând de la datele furnizate de
ştiinţele juridice de ramură şi ştiinţele juridice istorice, Teoria generală a Dreptului
elaborează concepte ca: cel al dreptului (esenţa, conţinutul şi forma dreptului.),
norma juridică, izvor de drept, raport juridic.
6 este o disciplină de referinţă pentru ştiinţa dreptului
7 deşi este o ştiinţă eminamente deductivă, Teoria generală a Dreptului nu
operează doar deductiv, fără o raportare la fapte, la date ale realităţii, conceptele şi
categoriile de maximă generalitate pe care le elaborează nu sunt rezultatul unor
pure speculaţiuni.
8 este o disciplină de sinteză: conceptul de normă juridică subsumează
trăsăturile particulare ale tuturor normelor dreptului (de drept civil, administrativ,
penal, etc).
Aplicaţii:
1. Explicaţi importanţa clasificării ştiinţelor socio-umane.
2. Există o ştiinţă a dreptului sau mai multe ştiinţe ale dreptului? Argumentaţi.
3. Care este importanţa cercetării istoriei dreptului?
4. Exemplificaţi şi comparaţi câteva dintre doctrinele marilor şcoli de drept.
5. Exemplificaţi o serie de concepte elaborate de Teoria generală a dreptului.
PRELEGEREA 2
CONCEPTUL DREPTULUI
Cuvinte cheie: drept obiectiv, drept pozitiv, drept subiectiv, conştiinţa juridică, tipologie
juridică
1. Accepţiunile noţiunii de drept
1 cuvântul „drept” provine din latinescul „directus” (dirigo, dirigere,
respectiv drept, orizontal sau vertical, direct, direcţie, linie dreaptă)
2 corespondentul substantivului „drept” în limba latină era „jus”respectiv
drept, dreptate, legi (în alte limbi: droit, diritto, derecho, recht, right)
Dreptul capătă o serie de sensuri:
ştiinţa dreptului = ansamblul de noţiuni, idei, concepte, principii care explică
dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
dreptul obiectiv = ansamblul normelor legale edictate de-a lungul timpului de
către autoritatea legiuitoare dintr-un stat.
Dreptul îmbină necesitatea şi libertatea: necesitatea rezultă din chiar scopurile
generale ale vieţii sociale; dreptul este principiul de direcţie, asigură coerenţa
societăţii; totodată, dreptul este premisa necesară a coexistenţei libertăţilor.
dreptul pozitiv = totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat, un
drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire
prin forţa de constrângere a statului.
dreptul subiectiv = facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra
împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat.
în această accepţiune, noţiunea se găseşte în diverese declaraţii asupra drepturilor
omului
în unele limbi există cuvinte deosebite pentru cele două accepţiuni ale noţiunii de
drept: law/right în engleză, Droit/droit în franceză, acestea desemnând după caz,
fie dreptul obiectiv, fie pe cel subiectiv.
tehnica dreptului = tehnică a convieţuirii umane, destinată să disciplineze
comerţul uman şi să apere societatea de excese.
arta dreptului = un ansamblu de mijloace pe care le întrebuinţează organele care
crează dreptul sau care aplică dreptul.
legiuitorul trebuie să ştie să selecteze din ansamblul trebuinţelor sociale pe cele
care răspund unor nevoi reale
judecătorul, procurorul, avocatul, organul administrativ trebuie să posede arta de a
aplica legea în conformitate cu litera şi spiritul său.
ca adjectiv: om drept, acţiune dreaptă.
Uneori, se mai utilizează şi termenul „juridic”: ca adjectiv (normă jurică,
raport juridic), dar şi într-o accepţiune ce excedează noţiunii de drept – juridicul,
parte componentă a realităţii sociale, alături de politic, etic, economic. În
sociologie, se vorbeste despre fenomenul juridic şi despre juridicitate ca un criteriu
de distincţie a fenomenelor sociale (toate fenomenele juridice sunt fenomene
sociale, însă nu toate fenomenele sociale sunt juridice).
2. Originea şi apariţia dreptului. Dimensiunea istorică a dreptului
Deosebit de importantă, pentru studiul conceptului dreptului, este
descifrarea originilor dreptului.
Se pune întrebarea: dreptul este indisolubil legat de societate de la primele
sale forme primitive de organizare sau, dimpotrivă, dreptul apare, ca şi statul, la
un anumit moment al evoluţiei istorice a omului? Altfel spus, dreptul este
apanajul statului sau orice grup social este capabil să formuleze reguli juridice?
Dacă dreptul este echivalent oricărei reguli de conduită, atunci ar însemna
că există încă din momentul apariţiei primelor forme de organizare socială. Dacă
însă considerăm că dreptul nu poate exprima decât nevoile sociale ale unei
colectivităţi, constituite în formă politică, atunci dreptul apare în condiţii istorice
determinate.
Romanii credeau în veşnicia dreptului: acolo unde există societate, există drept
(ubi societas, ibi ius).
Adepţii Şcolii Dreptului Natural pornesc de la concepţia aristotelică
potrivit căreia omul este un animal social, zoon politikon. Din nevoia instinctivă de
a trăi în societate, apare şi nevoia de a se stabili norme juridice.
Hugo Grotius considera dreptul natural ca fiind totalitatea principiilor pe
care le dictează raţiunea pentru a da satisfacţie înclinaţiei naturale a omului pentru
viaţa socială (deci nu este suficient apetitul social al omului, e nevoie şi de raţiune,
care dictează principii). Dreptul natural, etern, imuabil este deosebit de dreptul
pozitiv, voluntar, imperfect, schimbător.
Aceleaşi idei le regăsim şi la Samuel Puffendorf ori Jean Domat.

Prima formă de organizare umană, hoarda sau ceata, după unii autori, nu poate
fi considerată o formă socială de organizare întrucât o asemenea formă implică
conştiinţa unui criteriu, iar Hoarda este rezultatul unei apropieri instinctive (din
necesitatea supravieţuirii). Prima formă de organizare socială este Ginta,
constituită pe criteriul comunităţii de sânge, caracterizată prin: diviziunea naturală
a muncii, domnia obiceiului, proprietatea comună asupra pământului, lipsa unei
forţe exterioare de constrângere, o putere socială ce aparţinea întregii colectivităţi.
Mai multe ginţi formau Fratrii şi Triburi, în fruntea tribului aflându-se Sfatul
(bulé), alcătuit din conducătorii ginţilor. Agora-piaţa publică era adunarea
obştească.

- iniţial, ginta avea caracter matriarhal, datorită poziţiei proeminente a femeii în


gospodărie; trecerea la patriarhat s-a produs ca urmare a dezvoltării agriculturii,
păstoritului, a meşteşugurilor, a introducerii căsătoriei.

- în aceste comunităţi, raporturile membrilor erau conduse pe baza unor


comandamente ce exprimau nevoile elementare ale vieţii în comun şi care erau
cuprinse într-un sistem de norme sociale – apare aşa numitul sistem al
totemismului de clan - tabu-uri, oprelişti care vizau diferite domenii ale vieţii
sociale (reguli privind ocrotirea căminului, a conducătorilor, a bătrânilor, a
copiilor).

- unii cercetători consideră că aceste seturi de norme alcătuiau dreptul societăţilor


primitive

�Este de esenţa oricărei comunităţi stabilirea pe cale normativă a unor criterii de


comportament, însă ne întrebăm: aceste norme aveau caracter juridic?
Aceste norme erau de natură obştească sau obişnuielnică, religioasă sau morală,
neavând caracter juridic întrucât nu puteau fi aduse la îndeplinire printr-o forţă
exterioară (nu exista un aparat special care să le impună); acestea erau respectate
de bunăvoie, ca deprinderi, deoarece reflectau interesele generale ale societăţii.
Sancţiunile, în cazul nerespectării lor, erau aplicate de comunitate (răzbunarea
sângelui, alungarea din trib).

�În epoca democraţiei gentilice, dată fiind înmulţirea războaielor, treptat se


detaşează ca importanţă, de restul populaţiei, conducătorii militari.

- la greci, Solon împarte populaţia ateniană în patru clase sociale, pe criteriul


averii; totodată, teritoriul este împărţit în circumscripţii administrativ-teritoriale,
astfel încât legăturile dintre membrii societăţii nu se mai stabilesc în funcţie de
rudenia de sânge, ci de teritoriul locuit.

- astfel, se formează statul, prin reunirea a două criterii: criteriul stratificării


sociale şi criteriul teritorial. Statul consacră o serie de valori sociale şi reclamă
resoectarea acestora de către toţi membrii săi. Totodată el are nevoie de un aparat
care să promoveze respectarea şi să protejeze aceste valori sociale esenţiale. Acest
aparat specializat este dreptul.
Apariţia dreptului:
La apariţia sa, dreptul se formează prin următoarele căi:

• prin preluarea unora din vechile norme obişnuielnice şi sancţionarea


(recunoaşterea) lor ca norme statale (dobândesc caracter juridic)

• prin edictarea, de către noua putere, de legi noi

• în acelaşi timp, societatea a continuat să creeze reguli sociale (obişnuielnice,


morale, religioase) care coexistă cu regulile juridice – dreptul nu înlătură celelalte
norme sociale, el se alătură acestora.
Statul nu are monopolul absolut al creării dreptului; şi anumite organizaţii
sociale nestatale crează norme care pot deveni juridice prin sancţionare; totodată, o
serie de practici, îndelung repetate, aplicate şi respectate pot deveni norme juridice
(obiceiurile).

Max Weber consideră că, în dezvoltarea sa, dreptul a cunoscut 4 etape:

1. revelaţia dreptului de către “profeţii dreptului” (Decalogul revelat lui Moise de


către Dumnezeu)

2. creaţia empirică a dreptului prin intremediul dreptului jurisprudenţial (ceea ce a


făcut pretorul la Roma)
3. administrarea dreptului de către imperiul laic

4. elaborarea sistemică a dreptului, în baza unor criterii teoretice şi raţionale.

3. Dimensiunea socială a dreptului


Realitatea juridică/juridicul/sistemul juridic este o dimensiune inalienabilă a
realităţii sociale în condiţii istorice determinate. Existenţa ei nu poate fi desprinsă
de existenţa celorlalte părţi ale unei societăţi, suportând influenţa acestora şi
exercitând, la rându-i, influenţa asupra lor.
Juridicul are un conţinut bogat în care este cuprins dreptul, ca fenomen
normativ, dar care nu se reduce la el.
Astfel, componentele juridicului sunt:

- conştiinţa juridică

- dreptul

- relaţiile juridice (ordinea de drept).


1 Conştiinţa juridică - înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o
stare de conştiinţă, în sensul că nevoile schimbătoare ale societăţii nu se transpun
tale quale în conţinutul dreptului, ci ele trec prin conştiinţa legiuitorului (sau a
poporului, dacă e vorba de obicei), urmând un proces de evaluare, valorizare şi
valorificare prin normele de drept.

Trăsăturile conştiinţei juridice:


1 premisă a dreptului
2 joacă rolul unui receptor (primeşte stimulii pe care-i emite societatea, îi
ordonează şi-i supune unui examen axiologic) şi al unui tampon (se interpune între
aceşti stimuli şi realitatea normativă).
3 ipostazele conştiinţei: cognitivă, acţională, cultural-axiologică
4 Dreptul – reprezintă partea instituţională (sistem de reglementări şi
instituţii), constituie miezul juridicului.
5 organizează raporturile umane, stabileşte standarde de comportament,
asigură echilibrul social.
6 norma juridică este o sinteză între ceea ce este (sein) şi ceea ce trebuie să
fie (sollen), între necesitate şi libertate.
7 Relaţiile juridice – raporturile juridice şi situaţiile juridice – probează
eficienţa dreptului.
8 în cadrul acestor raporturi, oamenii participă în calitate de subiecte de drept,
valorificându-şi sau apărându-şi pe cale legală interese şi drepturi.
Prin urmare, dreptul, ca sistem de norme şi instituţii, are o sferă mai
restrânsă decât juridicul, ca parte componentă a realităţii sociale.
4. Factorii de configurare a dreptului
Reprezintă o serie de factori exteriori complecşi care exercită influenţă asupra
dreptului şi sunt la rândul lor influenţaţi de către acesta.
Cadrul natural – mediul geografic, factorii biologici, fiziologici, demografici
– influenţează dreptul.
au existat unele opera prin care s-a exagerat importanţa factorului geografic,
fiind considerat factor determinant. (Montesquieu)
condiţiile fizice se relevă legiuitorului ca obiect al reglementării, influenţând
soluţiile juridice adoptate, astfel:
măsuri legislative sporite pentru combaterea poluării mediului
reglementări prin care se stabileşte un regim juridic specific pentru anumite
componente – terenurile agricole, spaţiul aerian, marea teritorială
factorul demografic: măsuri legislative de stimulare a natalităţii sau de limitare
a creşterii demografice
anumite evenimente naturale care nu depind de voinţa omului pot constitui,
prin voinţa legii, cauze de naştere, modificare sau stingere a raporturilor juridice:
naşterea, moartea, curgerea timpului, calamităţile naturale. Astfel, curgerea
timpului poate consolida juridic sau poate stinge un drept (prescripţia achizitivă
sau extinctivă), un cutremur poate declanşa un raport juridic de asigurare de
bunuri.
Acţiunea acestor factori este totdeauna corelată unui interes social,
neproducând efecte în mod automat.
1 Cadrul social-politic. Trăsături
2 fiind un produs social, dreptul se află într-o permanentă relaţie cu interesele
structurilor sociale.
3 politicul ar trebui să stabilească scopurile guvernării sociale, iar dreptul să
aleagă mijloacele (Imanuel Kant ).
4 dintotdeauna a existat tendinţa unor componente ale cadrului social-politic
de a-şi subordona dreptul. Într-o societate democratică, dreptul trebuie să se
supună unei cenzuri proprii, fără a avea o poziţie de subordonare faţă de politic.
5 economicul (condiţiile materiale ale societăţii) îşi impune autoritatea
asupra celorlalte componente.
6 o serie de ideologii au influenţat de-a lungul timpului modul de receptare,
de către drept, a influenţei economice (ideologia marxistă considera economia-
condiţiile vieţii materiale de existenţă- factorul determinant al dreptului potrivit
principiului “baza determină suprastructura”)
7 dreptul trebuie să reglementeze concurenţa, să sancţioneze concurenţa
neloială, frauda, să asigure protecţia consumatorului.
8 asupra dreptului exercită influenţă şi structurile organizatorice ale
societăţii: grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele politice
9 socialul din care reţinem două componente
10 Grupul de interes este o structură grupală care, pe baza unei atitudini
comune, transmite anumite scopuri (politice, economice, sociale, culturale)
celorlalte grupuri din societate.

- se constituie pe criterii profesionale sau teritoriale


1 acţionează pentru maximalizarea intereselor membrilor săi
2 afirmă că nu doresc acapararea puterii politice, însă doresc să o influenţeze.
3 fac publice cauzele pe care le apără, sprijină sau resping candidaturi la
alegeri, dezbat proiecte de legi, influenţează legislativul prin tacticile lobby-ului
4 Grupul de presiune (alături de partidele politice) influenţează cu o forţă
crescândă jocul politic, fără a se afla la vedere, de regulă, în viaţa publică.
5 utilizează mijloace ca propaganda, jocul de influenţă, dar şi acţiunea directă
(greva)
6 se împart în asociaţii categoriale, care grupează indivizi pe baza diviziunii
muncii (profesie, sector de activitate) şi transcategoriale (uniunea consumatorilor,
asociaţii de femei).
c) Factorul uman
- dreptul reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor
- dreptul se raportează întotdeauna la omul angrenat într-un sistem de relaţii
sociale, el nu priveşte viaţa interioară, gândurile individului
- de la naştere, omul parcurge un proces complex de socializare, la care legea
juridică contribuie în mod esenţial, modelând şi stimulând comportamentul uman,
oferindu-i variante pozitive de conduită; dreptul este un model cultural întrucât
propune sau, în caz de nevoie impune, un model de conduită
- totodată, legiuitorul are în vedere şi faptul că tot omul este cel care încalcă regula
de drept, astfel încât instituţia răspunderii urmăreşte restabilirea ordinii de drept,
dar şi recuperarea socială a celui care încalcă norma de drept.
- dreptul are o cauză eficientă (trebuinţele indivizilor), un fond (sistemul social), o
formă (tehnica juridică prin intermediul căreia trebuinţele indivizilor se exprimă în
termeni juridici) şi o cauză finală (instaurarea justiţiei şi a moralităţii).
- pentru a avea eficienţă socială (practicabilitate), este necesară cunoaşterea
factorului uman, a nevoilor, intereselor, finalităţilor omului
- dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de toate, drepturile esnţiale ale
individului (drepturile fundamentale), drepturi care garantează egalitatea deplină a
tuturor oamenilor, demnitatea şi libertatea acestora. În contextul actual,
dimensiunea umană a dreptului tinde să se internaţionalizeze, existând
preocuparea şi cooperarea tuturor statelor pt respectul drepturilor omului.
5. Tipologia dreptului
Întrucât nu poate exista legislaţie valabilă tuturor timpurilor, asistăm la un
proces continuu de transformare, de adaptare a dreptului la noile schimbări apărute
în realitatea socială. Se vorbeşte despre devenirea permanentă a dreptului, despre
modificările cantitative şi calitative ivite în compunerea instituţiilor şi a ramurilor
dreptului.
Pentru aceste motive, şi în domeniul ştiinţei dreptului s-a recurs la utilizarea
metodei tipologice, încă din dreptul roman (după tipul bunului proprietar, al lui
pater familias).
În prezent, clasificarea tipurilor de drept se face după mai multe criterii:

I. În funcţie de dependenţa de tipologia sistemelor de organizare socială, se


disting următoarele tipuri istorice de drept: (verticalitatea istoriei)

�dreptul sclavagist

�dreptul feudal

�dreptul burghez

�dreptul socialist
Fiecare dintre acestea prezintă trăsături specifice în conţinutul instituţiilor
fundamentale şi al construcţiilor juridice, în ponderea izvoarelor, în rolul pe care l-
a jucat tradiţia, chiar şi în etape diferite al aceluiaşi tip de drept. Spre exemplu,
dreptul roman, drept de tip sclavagist, a înregistrat diferenţe în instituţiile sale de
bază (familia, proprietatea, contractul) în funcţie de formele pe care le-a parcurs –
regalitatea, republica, imperiul.
Dreptul feudal apăra proprietatea funciară, căutând să împiedice fărâmiţarea
marilor domenii.
Revoluţiile burgheze au impus o serie de trăsături reglementărilor juridice, cum
ar fi libertatea proprietăţii, autonomia de voinţă, legalitatea.
Astăzi, asistăm la o lărgire a domeniilor de reglementat: dreptul nuclear,
dreptul mediului, cooperarea internaţională în domeniul protecţiei drepturilor
omului.

II. După criteriul apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică, se


disting mai multe familii de drept (orizontalitatea geografică) care, în
clasificarea propusă de Rene David, sunt:

�Familia de drept romano-germanică – este rezultatul recepţionării dreptului


roman în Europa şi în alte părţi ale lumii.

- apariţia dreptului romano-germanic este plasată în sec. XIII prin recepţionarea


dreptului roman şi prin fundamentarea unor principii de drept, deduse pe cale de
interpretare ştiinţifică, în marile centre univesritare din Europa.

- un rol important l-au avut Şcoala Glossatorilor şi Şcoala Postglossatorilor:


comentau textele jurisconsulţilor clasici (Digestele lui Justinian) pentru a fi
înţelese şi de profani, comentariile se numeau glosse; postglossatorii au studiat
glossele cu scopul de a extrage din ele principii juridice care să fie aplicate în
practica instanţelor judecătoreşti.
- aceste principii s-au aplicat în întreaga Europă Medievală de Apus, în mod
special în Germania care, în sec. XV-XVI, a renunţat la dreptul ei naţional şi a
adoptat principiile create de postglossatori, le-a adaptat şi astfel s-a format
„Dreptul pandectiştilor” (Usus Modernus Pandectarum)

- sistemele juridice de tradiţie romanistă se clasifică în:

• sisteme care cunosc o mai pronunţată influenţă franceză (aici se încadrează şi


dreptul civil român; au ca model Codul civil francez de la 1804).

• sistemul germano-eleveţiano-italian (au ca model Codul civil german de la


1900).

• sistemul ţărilor nordice (cunoaşte puternice influenţe germanice şi de common


law).

�Familia dreptului anglo-saxon – îşi are originea în Anglia, este în vigoare şi în


Ţara Galilor, 49 de state din S.U.A., Australia, Noua Zeelandă, unele ţări foste
colonii britanice.

- are 3 ramuri principale:

• Common law – alcătuit din reguli stabilite pe cale judecătorească (precedente


judecătoreşti – hotărâri pronunţate de instanţele judecătoreşti care devin obligatorii
pentru instanţele inferioare, în cazuri similare)

• Equity – alcătuită din reguli de drept pronunţate de către curţi speciale, pentru
atenuarea asperităţilor regulilor de common law (ex: equity impune ca regulă
executarea în natură a contractului).

• Statutary Law – alcatuită din reguli de drept create prin lege (statute).

- în materie constituţională, Marea Britanie nu are o Constituţie, în înţelesul de


lege fundamentală scrisă. Constituţia acesteia este alcatuita din mai multe categorii
de norme juridice, cuprinse în Statutary Law (Magna Charta Libertatum, Habeas
Corpus Act), Common Law şi din acte constituţionale mai noi ( Parliament Act).

�Familia dreptului musulman – reprezintă o continuitate a primelor legislaţii


sumero-akkadiene şi greco-romane, în zona dintre E şi V lumii arabe de azi.

- astăzi se încearcă modernizarea dreptului musulman, tradiţionalist, care stă sub


semnul doctrinei religioase a Islamului.
- extras din cutumă, dar exprimat prin doctrină, dreptul musulman are ca sursă
istorică Coranul (cartea sfântă cuprinde revelaţii pe care Alah le-a transmis
credincioşilor), Sunna (tot ceea ce tradiţia a atribuit profetului), Idjma (preceptele
învăţaţilor) şi Idjitihad (jurisprudenţă).

�Familia dreptului socialist

�Familia dreptului hindus, chinez, japonez

�Dreptul Africii Negre şi al Madagascarului.


III. Dreptul comunitar european

- Tratatul de la Maastricht a prefigurat bazele unei noi Europe

- astăzi se vorbeşte despre o nouă tipologie juridică specifică - ordinea juridică


comunitară, corespunzătoare tendinţei actuale de integrare complexă (economică,
pol. şi juridică).

- Pentru a putea vorbi de o tipologie juridică nouă, sunt necesare:

• existenţa unei voinţe autonome care comandă procesul decizional, voinţă care
nu este o sumă aritmetică a voinţelor individuale ale statelor, întrucât statele se
obligă să se supună unei voinţe juridice distincte de a lor.
Sub acest aspect, al voinţei generale, dreptul comunitar se divide în drept
comunitar originar (tratatele constitutive de la Paris şi Roma la care se adaugă
tratatele şi acordurile care le modifică sau adaptează pe cele constitutive,
protocoalele şi convenţiile pe care Curtea de Justiţie le denumeşte ca având forţă
imperativă) şi drept comunitar derivat (alcătuit din actele unilaterale ale
instituţiilor comunitare: regulamnte, directive, decizii, recomandări, avize).

• existenţa unor principii generale ale dreptului comunitar


Recunoaşterea acestora s-a făcut, în general, pe cale de interpretare, fie
doctrinară, fie judiciară:

o preocuparea permanentă a Comisiei CE de a garanta transpunerea principiilor de


drept naţional în principii de drept comunitar, cu condiţia ca principiul să poată fi
conciliat cu structura şi obiectul dreptului comunitar.

o din natura Comunităţilor au fost extrase: principiul solidarităţii între statele


membre, principiul echilibrului instituţional, principiul nediscriminării şi egalităţii
de tratament, principiul proporţionalităţii, principiul preferinţei comunitare.

o Curtea de Justiţie, pe cale de interpretare, a statuat: prrincipiul egalităţii în faţa


regementărilor economice, principiul distincţiei între impozite şi taxe, etc

o acestora li se adaugă principiile generale procedurale, întâlnite în orice sistem


juridic: dreptul la apărare, prezumţia de bună-credinţă, echitatea.
În concluzie, dreptul comunitar s-a prefigurat ca un nou tip de drept, autonom,
caracterizat prin:

- caracterul imediat executoriu al normei de drept comunitar

- preemineţa dreptului comunitar asupra dreptului naţional

- faptul că ordinea juridică comunitară se integrează în ordinile juridice naţionale,


dispoziţiile comunitare creând drepturi şi obligaţii pentru particulari, care trebuie
asigurate de judecătorii naţionali.
6. Sistemul dreptului
În teoria dreptului se foloseşte analiza de sistem, atât în ceea ce priveşte juridicul,
ca parte componentă a realităţii sociale (sistemul juridic), în ce priveşte legislaţia
(sistemul legislaţiei), cât şi în privinţa organizării dreptului pe ramuri şi instituţii
(sistemul dreptului).
Sistemul dreptului reprezinta rezultatul unităţii ramurilor şi instituţiilor dreptului,
unitate obiectiv determinată, spre deosebire de sistemul legislaţiei unde
organizarea legislaţiei se face pe criterii alese de legiuitor.
Norma juridică este elementul de bază al sistemului dreptului, este sistemul juridic
elementar; normele juridice se grupează pe ramuri şi instituţii juridice. Între
elementele sistemului dreptului (norme, instituţii, ramuri) există fuziuni
organice, ele nu există izolat, rupte unele de altele.
Criterii de structurare a sistemului de drept
Ramura de drept (cea mai largă grupare de norme juridice) = ansamblul
normelor juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al
vieţii sociale, în baza unei metode specifice de reglementare şi a unor principii
comune.
Deci, criteriile de structurare a ramurilor dreptului sunt:

• obiectul reglementării juridice – relaţiile sociale care cad sub incidenţa normelor
juridice
0 metoda reglementării – modalitatea practică de influenţare a conduitei în
cadrul respectivelor relaţii sociale
1 principiile comune ramurii de drept respective.
Obiectul reglementării şi principiile comune sunt criterii obiective, în timp ce
metoda de reglementare este un criteriu subiectiv.
Exemplu: ramura dreptului civil – obiectul reglementării îl reprezintă
relaţiile sociale cu conţinut patrimonial şi relaţiile sociale personale,
nepatrimoniale. Însă relaţiile sociale cu conţinut patrimonial sunt reglementate şi
de dreptul administrativ, drept financiar. În aceste condiţii, criteriul obiectului
reglementării se completează cu cu cel al metodei de reglementare - pentru dreptul
civil metoda echivalenţei (egalităţii) părţilor, în timp ce dreptul administrativ sau
dreptul financiar cunosc metoda subordonării părţilor.
Instituţia juridică cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţii sociale apropiate, după metoda de reglementare specifică ramurii
respective (prescripţia, căsătoria, moştenirea).
anumite relaţii sociale, fiind obiect de reglementare al mai multor ramuri de drept,
alcătuiesc instituţii juridice mixte, spre exemplu instituţia proprietăţii aparţine şi
dreptului civil, dar şi dreptului comercial sau dreptului administrativ.
7. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat
Dreptul pozitiv se împarte în drept public şi drept privat, diviziune care îşi are
originea încă din dreptul roman. Astfel, Ulpian împărţea dreptul, după criteriul
interesului general sau personal, în drept public (ius publicum), care se referă la
organizarea statului şi drept privat (ius privatum), care priveşte interesul
fiecăruia. “publicum jus est quod ad statum rei romanae spectat, privatim est quod ad
singulorum utilitatem pertinet” (Ulpian, Digeste 1,1,2)
Totodată, se disting:
dreptul public intern (drept constituţional, drept administrativ, drept penal,
drept procesual, drept financiar)
dreptul privat intern (drept civil, drept comercial).
Ramurile dreptului public reglementează:
relaţiile sociale din domeniul organizării puterilor publice, distribuirea
competenţelor în stat, forma statului – drept constituţional
organizarea puterii executive la nivel central şi local – drept administrativ.
relaţiile de apărare socială împotriva faptelor infracţionale ce periclitează
ordinea de drept – drept penal
relaţiile ce privesc buna desfăşurare a procesului judiciar – drept procesual
relaţiile financiare, bancare – drept financiar.
Ramurile dreptului privat reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi
personal nepatrimoniale la care participă particularii, în acest domeniu dreptul
civil fiind considerat un drept privat general, dreptul comun pentru ramura
dreptului comercial.
În prezent, criteriul tradiţional al interesului a fost abandonat, propunându-
se criterii noi pentru diviziunea dreptului:
criteriul utilităţii sociale (utilitatea delimitării domeniului public şi a
domeniului privat)
- modul specific fiecărei diviziuni de apărare a dreptului subiectiv: în cazul dreptul
public, drepturile subiective sunt apărate din oficiu (ex officio), iar în cazul
dreptului privat, la sesizarea părţii interesate

- astăzi, această diviziune a dreptului este aspru criticată în dreptul constituţional,


întrucât asistăm la un proces de constituţionalizare a dreptului, proces care
presupune o unificare normativă a ramurilor dreptului, prin intermediul
principiilor dreptului constituţional
Alte tendinţe în evoluţia sistemului de drept (ceea ce subliniază caracterul său
dinamic):

- apariţia de ramuri noi, neutre faţă de sistemul de drept (dreptul spaţial, dreptul
energiei nucleare), noi direcţii de reglementare

- desprinderea unor ramuri noi dintr-un ansamblu de reglementări şi constituirea în


discipline autonome (dreptul asigurărilor, dreptul transporturilor)

- apariţia unor ramuri mixte de drept, schimbări în funcţiile tradiţionale ale unor
instituţii.
8. Definiţia dreptului
În existenţa sa milenară, dreptul a primit numeroase definiţii.

�Romanii au definit dreptul prin referire la categoriile morale: jus est ars boni et
aequi (dreptul este arta binelui şi a echităţii); definiţia lui Celsus (citat de Ulpian în
Digeste 1,1,1) datează din epoca în care dreptul nu se emancipase de sub tutela
moralei.
Toate curentele filozofice au încercat să răspundă la întrebarea: dreptul este o
realitate transcendentă care se impune raţiunii sau este un produs perceptibil
prin experienţă?

�Şcoala dreptului natural consideră că dreptul este universal, etern, imuabil, că


izvorăşte din raţiune; legea este una pretutindeni, nu poate fi abrogată şi nu se
poate deroga de la ea (Cicero); din acest drept universal izvorăsc toate legile
positive (Grotius)

�Şcoala istorică germană a dreptului (Savigny, Puchta) – dreptul este un


produs istoric, care ia naştere şi se dezvoltă asemeni limbii; dreptul pozitiv
izvorăşte din conştiinţa colectivă a naţiunii, el este produsul conştiinţei colective,
al spiritului poporului (volksgeist)

�Concepţiile socialiste – doctrina materialist-dialectică marxistă – au pus


accentul, în explicarea dreptului, pe rolul factorilor materiali (condiţiile materiale
de existenţă ale societăţii), aceştia constituind structura societăţii, pe care se ridică
apoi suprastructura societăţii, din care face parte şi dreptul. Astfel, pentru Marx,
dreptul este subordonat economicului şi politicului, iar istoria societăţii este istoria
luptelor de clasă.
DEFINIŢIE: Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de
către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman
în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării
coexistenţei libertăţilor, a apărării drepturilor esenţiale ale omului şi a
statornicirii spiritului de dreptate.
Aplicaţii:

1. Prezentaţi, câteva definiţii ale dreptului din perspectiva evoluţiei istorice.

2. În ce etapă istorică a umanităţii se poate vorbi despre norme de comportament


cu valoare juridică?

3. Exemplificaţi factorii de configurare ai dreptului. Care este cel mai important?

4. Ce se înţelege prin apartenenţa la un bazin de civilizaţie juridică? Dar prin


apartenenţa la o anumită etapă istorică?
PRELEGEREA NR. 3
DREPTUL ŞI STATUL
Cuvinte cheie: stat, societate civilă, forţa publică
Statul, principala instituţie politică a societăţii, a apărut cu aproape şase milenii în
urmă în Orientul Antic (Egipt, Babilon, China, India). Apariţia statului a fost
determinată de schimbările petrecute în orânduirea comunei primitive, unde
vechile forme de organizare socială (ginta, tribul) s-au dovedit insuficiente. Noua
formă de conducere socială, cea politică-statală, dotată cu o forţă specială de
constrângere, s-a impus ca o modalitate prin care grupurile sociale şi-au promovat
interesele comune.

1. Statul şi societatea civilă

Societatea civilă sau „societatea cetăţenilor” este alcătuită din membri şi


mecanisme de acţiune extrinseci statului (uneori chiar în opoziţie cu statul). Hegel
considera că, faţă de societatea civilă, statul este o necesitate exterioară.
Societatea civilă răspunde, în principal, dorinţei de libertate a oamenilor,
având un rol important în edificarea statului de drept.
Societatea civilă cuprinde toate structurile aflate în afara statului:
- organizaţiile non-guvernamentale (ONG), se afirmă puternic în perioadele
preelectorale (observarea desfăşurării alegerilor), acţionează pentru apărarea
drepturilor omului, conservarea valorilor democratice
- partidele politice fără reprezentare parlamentară
- sindicatele
- asociaţiile profesionale
- grupările etnice
- reprezentanţi ai diferitelor minorităţi
- asociaţii culturale, sportive.
Mecanismele societăţii civile pot contribui la configurarea deciziei politice,
stimulează participarea cetăţenilor şi implicarea lor în viaţa politică, promovează
educaţia civică.
Statul joacă un rol important în dezvoltarea societăţii civile: măsuri legale
pentru funcţionarea ONG-urilor măsuri ce pot merge până la recunoaşterea lor ca
fiind de utilitate publică, parteneriate cu ONG-urile. Totodată, societatea civilă
este de multe ori o provocare pentru stat, ea cenzurează decizia statală (nu de
puţine ori, relaţiile între stat şi societatea civilă sunt tensionate).
2. Conţinutul şi scopul statului
Componentele statului:
a) Teritoriul - spre deosebire de organizarea prestatală, în care domină
crieteriul legăturilor de sânge, statul adoptă un alt criteriu, cel teritorial.
Teritoriul devine un criteriu politic, în funcţie de un anumit teritoriu, statul
îşi stabileşte legăturile cu cetăţenii; îşi structurează aparatul său, îşi dimensionează
suveranitatea; disputele dintre state sunt cauzate de regulă de acapararea
teritoriilor.
b) Populaţia - se raportează la stat prin legătura de cetăţenie, o legătură
juridică ce fixează drepturi şi obligaţii reciproce.
c) Forţa publică denumită şi puterea de stat – este puterea de
constrângere (forţa coercitivă).
Statul şi dreptul constituie o unitate de contrarii: dreptul are rolul de
„corset” al forţei, de calmare a tensiunilor şi de instaurare a ordinii de drept, iar
statul garantează realizarea dreptului.
Scopul statului. Teorii.
.1 este apărarea interesului general sau fercirea cetăţenilor
.2 Kant: statul de drept are ca scop apărarea drepturilor inalienabile ale omului
.3 curentul liberalismului: cetăţeanul este totul, statul trebuie să fie un stat de
drept, să garanteze libertatea individului, procedând la propria sa limitare; scopul
statului: de a face legi bune, de a respecta principiul non-intervenţiei în treburile
private
.4 doctrina marxistă: statul este un instrument al dominaţiei unei clase asupra
alteia
.5 astăzi se vorbeşte despre necesitatea unui nou contract social; noul stat –
statul social (asistenţial) are ca funcţii: realizarea unei societăţi mai echilibrate,
respectarea drepturilor fundamentale ale omului, asigurarea principiului separării
puterilor. În acest context, dreptul începe să se implice tot mai mult în domenii
care depăşesc sfera socială tradiţionalăşi care tinde spre un anumit tip de
constituţionalizare – măsuri sociale care vizează protecţia socială împotriva
fenomenului şomajului, apărarea mediului împotriva poluării, lupta împotriva
drogurilor şi a crimei organizate.
3. Puterea de stat
este o formă istoriceşte determinată de autoritate: romanii au operat pentru prima
oară distincţia dintre putere şi autoritate – puterea (potestas) era a poporului, iar
autoritatea (auctoritas) o avea Senatul.
Trăsături:
are caracter politic
are o sferă generală de aplicabilitate
are agenţi specializaţi care o realizează (în caz de nevoie prin mijloace violente)
este suverană:
Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili
raporturi cu alte state şi cunoaşte 2 laturi:
Latura internă - supremaţia puterii de stat - priveşte puterea sa de comandă în
interior, constă în elaborarea unor norme cu caracter general obligatoriu şi în
urmărirea aplicării lor în practica socială (realizarea ordinii de drept).
- în temeiul suveranităţii sale, puterea de stat dispune de modul organizării sale
interne, stabileşte regimul de funcţionare a puterilor publice, statutul juridic al
cetăţeanului, etc.
- în interior, nici o altă putere socială nu este superioară puterii statului
Latura externă – independenţa (neatârnarea) puterii - priveşte raporturile statului
cu celelate state. Potrivit acesteia statul îşi organizează relaţiile internaţionale, fără
nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state
şi în considerarea principiilor dreptului internaţional. Suveranitatea este o stare
legală, constituţională (art. 2 din Constituţie), nu trebuie considerată putere
arbitrarie, nefiind sinonimă cu despotismul (puterea discreţionară de comandă în
interior sau independenţa absolută în exterior).
4. Exercitarea puterii de stat. Separaţia, echilibrul şi cooperarea
puteilor

Într-un stat democratic, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia, însă


exercitarea puterii este încredinţată statului. În vederea echilibrării puterilor şi a
împiedicării abuzului, în planul activităţii statale are loc o divizare, o separare a
puterilor. Separaţia puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a se
împiedica abuzul de putere.
Principiul separaţiei puterilor în stat a fost pentru prima oară afirmat de Aristotel,
enunţat apoi de John Locke care vorbea de puterea legislativă, executivă şi
confederativă şi fundamentat de Montesqieu în lucrarea „Despre spiritul legilor”.
Potrivit lui Montesqieu, fiecare din cele trei puteri – legislativă, executivă şi
judecătorească – trebuie să se exercite independent, să se autolimiteze pentru a se
preveni abuzul de putere. În măsura în care cele trei puteri sunt concentrate în
mâna aceleiaşi persoane, nu poate exista o guvernare moderată şi liberatea politică.
În formă modernă, raportat la dreptul românesc, principiul separaţiei puterilor în
stat este consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie.
Separaţia puterilor nu înseamnă lipsa de corespondenţă între ele, nu trebuie
înţeleasă ca o independenţă absolută între cele trei puteri. Este necesar să existe
raporturi de cooperare între puterile statului, iar un rol important în acest sens
revine dreptului, prin fixarea cadrului legal de funcţionare a fiecărei puteri.
5. Instituţiile (organele) statului
Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi organizează un sistem de
instituţii, de organe al căror mod de funcţionare şi de organizare este stabilit prin
Constituţie, prin legi şi prin alte acte normative subsecvente.
Elementul de bază al mecanismului statului îl constituie organul de stat.
În dreptul public este larg dezbătută teoria organului de stat, în sens restrâns
şi a autorităţilor publice, în sens larg.
Organul de stat este acea parte componentă a aparatului de stat, învestită
cu comptenţă şi putere şi care se caracterizează prin aceea că cei care o compun
au o calitate specifică – deputaţi, funcţionari sau magistraţi.
Astfel, potrivit principiului separaţiei puterilor, vorbim despre organe ale
puterii legiuitoare, executive şi judecătoreşti. Fiecare categorie de organe aduce la
îndeplinire o anumită formă de activitate, în temeiul competenţei ce-i este
rezervată prin lege.
Activitatea lor este reglată normativ, sub aspectul competenţei materiale,
teritoriale sau personale.

6. Instituţiile statale judiciare

Sistemul instituţiilor judiciare este consacrat în Constituţia României, în


capitolul VI Autoritatea judecătorească şi în Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară.
Potrivit legii, organizarea judiciară are ca finalitate asigurarea respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, asigurarea respectării
dreptului la un proces echitabil, într-un termen rezonabil, optim şi previzibil,
precum şi garantarea principiului constituţional privind liberul acces la justiţie.
I. Părţile componente ale autorităţii judecătoreşti
Potrivit Constituţiei, componentele autorităţii judecătoreşti. sunt:
.1 instanţele judecătoreşti (puterea judecătorească.)
.2 Ministerul Public
.3 Consiliul Superior al Magistraturii

.1 Instanţele judecătoreşti
Potrivit art. 126 din Constituţia României, „Justiţia se realizează prin
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelate instanţe judecătoreşti stabilite de
lege”.
Astfel, sistemul organizării judecătoreşti este alcătuit din: Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale (tribunale specializate), judecătorii,
instanţe militare.
Competenţa organelor judiciare şi procedura judiciară sunt stabilite de
lege.

�Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie


În România, funcţionează o singură instanţă supremă. Principala sa funcţie
constă în asigurarea interpretării şi a aplicării unitare a legii de către celelalte
instanţe judecătoreşti

Se compune din: preşedinte, vicepreşedinte, 4 preşedinţi de secţii şi judecători.


Secţiile Curţii sunt: - secţia civilă şi de proprietate intelectuală
- secţia penală
- secţia comercială
- secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Î.C.C.J. judecă şi în Completul de 9 judecători, precum şi în Secţii Unite, pentru
judecarea recursurilor în interesul legii.
Deciziile pronunţate în aceste recursuri sunt obligatorii pentru judecători şi se
publică În Monitorul Oficial al României, Partea I.
�Curţile de Apel
Sunt instanţe cu personalitate juridică în circumscripţia cărora funcţionează
mai multe tribunale şi tribunale specializate.
Există 15 curţi de apel, cea mai mare fiind Curtea de Apel Bucureşti care
cuprinde în circumscripţia sa 6 tribunale (Tribunalul Bucureşti, Călăraşi, Giurgiu,
Ialomiţa, Ilfov, Teleorman).
În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau complete specializate
pentru cauze civile,

penale, comerciale, cu minori şi de familie, de contencios administrativ şi fiscal,


cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale. De asemenea, la unele curţi
de apel funcţionează secţii maritime şi fluviale.

�Tribunalele
Se organizează la nivelul fiecărui judeţ şi al Municipiul Bucureşti şi au de
regulă sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. În România există 42 tribunale.
În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse judecătoriile din judeţ. Si
acestea au secţii şi complete specializate.

�Judecătoriile
Funcţionează în judeţele şi în sectoarele Municipiului Bucureşti (180 judecătorii).

�Instanţele militare sunt: - tribunalele militare (4 la număr)


- Tribunalul militar teritorial Bucureşti

- Curtea militară de Apel.


Justiţia se înfăptuieşte prin activitatea judecătorilor. Judecătorii sunt independenţi
şi se supun numai legii. Potrivit Constituţiei, justiţia este unică, imparţială şi egală
pentru toţi.
Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot
exercita căile de atac (apel, recurs), în condiţiile legii.
.1 Ministerul Public

Îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete.


În activitatea judiciară, procurorul reprezintă interesele generale ale
societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Procurorul are calitatea de magistrat şi se bucură de stabilitate (spre
deosebire de judecător care are inamovabilitate), desfăşurându-şi activitatea sub
autoritatea ministrului justiţiei.
Parchetele sunt organizate şi funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti.
Ele conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare.
Există Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. (condus de procurorul general),
parchetele de pe lângă curţile de apel (conduse de procurorii generali ai curţilor de
apel), tribunale, tribunale pentru minori şi familie, parchetele de pe lângă
judecătorii, precum şi parchetele militare (conduse de prim-procurori).
Direcţia Naţională Anticorupţie (D.N.A.) este organizată ca structură
autonomă în cadrul Ministerului Public, este condusă de un procuror-şef, sub
coordonarea procurorului general şi este specializată în combaterea infracţiunilor
de corupţie.
.1 Consiliul Superior al Magistraturii

Este garantul independenţei justiţiei.


Este alcătuit din 19 membri: 14 membri împărţiţi în două secţii - secţia
pentru judecători (9 membri) şi secţia pt procurori (5 membri); 2 reprezentanţi ai
societăţii civile, specialişti în dom. dreptului; 3 membri de drept – preşedintele
Î.C.C.J., ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
Are rolul de instanţă disciplinară pentru judecători şi procurori. Comisiile
de disciplină ale C.S.M. pot fi sesizate în legătură cu abaterile disciplinare ale
judecătorilor şi procurorilor, de către orice persoană interesată sau se pot sesiza din
oficiu.
II. Jurisdicţii internaţionale

�Curtea Internaţională de Justiţie (cu sediul la Haga) – statele membre ale


ONU se obligă să supună jurisdicţiei Curţii soluţionarea diferendelor dintre ele (15
judecători aleşi pentru 9 ani).

�Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (cu sediul la Luxemburg) – este


instanţa supremă a Uniunii Europene, constituită în 1951. Este alcătuită din 27
judecători, câte unul pt fiecare stat membru U.E. (mandat de 6 ani). Sesizarea
Curţii poate fi făcută de: statele membre, instituţiile U.E., particulari, tribunale
naţionale (prin sistemul prejudicial – judecătorul naţional solicită Curţii o
interpretare a unei norme naţionale, în lumina dreptului comunitar).
Tribunalul de primă instanţă şi Tribunalul funcţiei publice - tot în structura
jurisdicţională a U.E.

�Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cu sediul la Strasbourg) este o


instanţă în structura Consiliului Europei, alcătuită din 45 judecători, câte unul
pentru fiecare stat membru al Consiliului Europei.
Convenţia europeană a drepturilor omului a fost adoptată în 1950 şi a intrat în
vigoare în 1953. Statele care ratifică Convenţia se obligă să accepte jurisdicţia
Curţii în materia protecţiei drepturilor omului.

�În materia protecţiei drepturilor omului, funcţionează şi: Curtea


Interamericană, Curtea Africană.

�În materie penală, ONU a creat o Curte penală internaţională permanentă,


tribunale penale speciale pt Iugoslavia şi Rwanda, curţi speciale pentru Sierra
Leone, Cambodgia, Irak.

7. Forma statului

Forma de stat exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura


internă şi externă a acestui conţinut.
Laturile componente ale acestui conţinut sunt:
.1 Forma de guvernământ
.2 Structura de stat
.3 Regimul politic
.1 Forma de guvernământ

Reprezintă modul de constituire a oragnelor centrale ale statului, exercitarea


puterii prin intermediul acestor organe şi împărţirea competenţei între ele.
Din punct de vedere al guvernământului, formele de stat se clasifică în: - republici
- monarhii
În monarhie conducătorul nu este ales (regii), pe când şeful statului în
republică este ales (de parlament sau de popor – republica prezidenţială). În
decursul istoriei societăţii, republicile şi
monarhiile au cunoscut forme extrem de numeroase; exemplu: statul feudal,
căruia i-a fost caracteristică monarhia, a cunoscut monarhia caracteristică
perioadei fărâmiţării, monarhia reprezentativă pe stări şi monarhia absolută; în
statul burgez, republica este parlamentară sau prezidenţială.
Teoria formei de guvernământ este foarte veche: Aristotel împărţea formele de
guvernământ în monarhic, aristocratic şi democratic, apreciind că nici una din
aceste forme nu este perfectă şi că fiecare poate degenera în contrariul său.
Cicero, plecând de la experienţa statului roman, consideră că cea mai bună este
forma mixtă pe care acesta a îmbrăcat-o după terminarea luptei dintre patricieni şi
plebei şi până la apariţia fraţilor Gracchi – regimul senatorial al epocii de înflorire
a republicii.
.1 Structura de stat - forma de organizare

Structura de stat reprezintă împărţirea internă a statului în unităţi


adminitrativ-teritoariale sau în părţi politice autonome şi raporturile dintre stat,
ca întreg şi părţile sale componente. Din acest punct de vedere, statele sunt simple
(unitare) sau compuse (federative).
În statele simple există un singur parlament, un singur guvern, un singur rând
de organe judecătoreşti, o singură constituţie, o singură cetăţenie, iar împărţirea
internă a statuluise face în unităţi admrstrativ-teritoriale. În statele compuse
(federative), există mai multe rânduri de organe legislative, executive şi
judecătoreşti – federale şi ale statelor federate, - mai multe constituţii, iar
împărţirea se face în părţi politice autonome, state componente ale federaţiei.
.1 Regimul politic

Reprezintă ansamblul metodelor şi al mijloacelor de conducere a societăţii. În


funcţie de modul de garantare a drepturilor subiective: state cu regimuri politice
democratice şi state cu regimuri politice autocratice.
Aplicaţii:

1. Ce se înţelege prin societate civilă?

2. Care sunt componentele statului?

3. Ce se înţelege prin puterea de stat?

4. Care sunt instanţele judecătoreşti potrivit sistemului de drept românesc?

5. Ce înseamnă principiul separaţiei puterilor în stat?

6. Care este diferenţa între republică şi monarhie?

7. Daţi exemple de state unitare şi state compuse.


8. Realizaţi o paralelă între regimurile democratice şi cele totalitare.
PRELEGEREA nr. 4
DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL
Cuvinte cheie: exigibilitat, norme obişnuielnice, norme tehnice, uzuri.
Individul îşi duce existenţa în societate, într-un cadru organizat, normat.
Dimensiunea normativă a activităţii umane este cea care impune agentului un
model acţional, o variantă de comportament (etic, politic, juridic, religios),
programându-i anumite praguri, în legătură cu care el trebuie să facă ceva, poate să
facă ceva sau trebuie să se abţină de la a face ceva.
În acest cadru normat, rezultatele acţiunii omului sunt evaluate în funcţie de
rezonanţa lor socială şi nu doar în funcţie de rezonanţa lor intimă, personală. Omul
acţionează în temeiul unui program, în care îşi prefigurează rezultatul final al
activităţii sale. Orice acţiune umană implică previziune şi răspundere.
Normele sociale privesc comportamente sociale, au în vedere distincţia
dintre indicativ şi imperativ, trecerea din domeniul lui „sein” (ceea ce este) în
domeniul lui „sollen” (ceea ce trebuie să fie).
Norma socială este o propoziţie universală, care subsumează particularul şi
prin care se reglementează conduita oamenilor, într-un sistem de acţiune dat.
Sistemul normelor sociale este alcătuit din:
- norme etice
- norme obişnuielnice
- norme tehnice
- norme politice
- norme religioase
- norme juridice.
Între aceste categorii de norme există relaţii strânse, influenţe reciproce,
corelaţii multiple.
I. Corelaţia normelor juridice cu normele etice
Studiind apariţia şi evoluţia dreptului, constatăm că acesta s-a desprins treptat din
morală şi din obiceiuri. Astfel, morala precede dreptului.
La început, în primele secole ale Romei, romanii, ca şi celelalte popoare ale
antichităţii, au confundat dreptul cu religia şi morala. Celsus definea dreptul ca
fiind „ars boni et aequi”(arta binelui şi a echitabilului categorii ale moralei).
Ulpian considera că principiile dreptului sunt: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma
pe altul şi a da fiecăruia ceea ce este al său.(honeste vivere, alterum non laedere,
suum cuique tribuere, preluate mai târziu şi de Thomas Hobbes) Treptat însă,
romanii au depăşit această confuzie şi au creat un limbaj distinct pentru
exprimarea celor 3 categorii de norme sociale.
În aprecierea raportului dintre drept şi morală, teoria dreptului a evoluat pe 2 mari
direcţii:
1. o teorie care a conceput dreptul ca un minim de morală „justiţie prin drept şi
morală”
2. o teorie corespunzătoare pozitivismului juridic, potrivit căreia statul este
singurul temei al dreptului „ordinea de drept fără morală”.

1. Concepţiile moraliste despre drept abordează dreptul şi morala ca două faţete


ale aceluiaşi fenomen: morala este etica subiectivă, iar dreptul este etica obiectivă.

- Mircea Djuvara considera că morala are ca obiect aprecierea faptelor interne de


conştiinţă a omului, iar dreptul, aprecierea faptelor externe, în relaţiile acestuia cu
alte persoane.

- pentru juristul francez Georges Ripert, nu există nici o diferenţă de domeniu,


natură şi scop între cele două categorii de reguli. Acesta arată că există în dreptul
civil o seamă de obligaţii morale legiferate: responsabilitatea civilă, îmbogăţirea
fără justă cauză, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor. Când legea nu mai e
conformă cu principiile moralei, aceasta va cădea în desuetudine.

- François Geny enumeră elementele definitorii ale regulii de drept, în comparaţie


cu cea morală: sancţiunea din afară, ideea de just, imperativul categoric pe care-l
implică normele juridice.

- astfel, morala apare ca un criteriu de verificare corespondenţei dreptului pozitiv


cu dreptatea, dreptul pozitiv trebuind să se construiască potrivit unor scopuri
morale. Totodată, legea juridică reprezintă un important mijloc de educare morală.

- normele juridice care contrazic principiile morale sunt injuste (lex injusta non est
lex); ori de câte ori exerciţiul unui drept neglijează aspecte de umanitate, intervine
principiul moral de echitate.

- pe de altă parte, remarcăm că există şi norme juridice cărora principiile morale le


sunt indiferente: regulile de circulaţie pe drumurile publice, normele economice.

- influenţa dreptului asupra moralei priveşte atât procesul creării dreptului, cât şi
procesul de aplicare a acestuia.

2. Concepţiile pozitiviste prezintă dreptul o construcţie în sine, desprinsă de orice


altă realitate; singura realitate cu care se corelează este statul; statul este singurul
temei al dreptului.

- unii autori consideră că şi normele de drept injuste constituie drept, întrucât sunt
elaborate de stat (Marcel Waline, Hans Kelsen).
- Kelsen susţine că nu se poate afirma că dreptul trebuie să fie moral, deoarece nu
există o morală absolută, o normă putând fi conformă cu un sistem de morală şi
contrară altui sistem.

3. Între aceste două orientări, dar mai apropiate de cea pozitivistă, se plasează şi
curentele sociologice care explică prezenţa spontană a dreptului în viaţa socială,
ca urmare a presiunii unor factori social-politici şi ideologici. Astfel, legea
pozitivă învesteşte cu putere de constrângere reguli impuse de forţele sociale,
acestea fiind sursa primară a dreptului.

Faţă de norma de morală, norma juridică prezintă următoarele trăsături:


a) Exigibilitatea – calitatea normei de drept de a fi adusă la îndeplinire prin
mijloace exterioare.
Norma juridică reglementează acele relaţii sociale care vizează buna desfăşurare a
raporturilor din societate şi care constituie fundamentul întregii ordini sociale.
Pentru acest motiv, normele juridice cunosc forme şi mijloace specifice de
asigurare a transpunerii în viaţă, neîntâlnite la normele de morală.

- spre exemplu: morala condamnă minciuna. Încălcarea unei asemenea norme


morale atrage dezavuarea socială, blamul public ce se abate asupra celui care a
nesocotit norma. Dacă însă o anumită comportare – mărturia mincinoasă sau
calomnia- afectează un interes legal ocrotit
(funcţionarea justiţiei sau onoarea omului) intervine sancţiunea juridică. Astfel,
criteriul de delimitare între cele două categorii de norme este interesul lezat şi
modul său de apărare socială.
0 O altă deosebire vizează organizarea internă a celor două categorii de
norme: normele juridice sunt supuse unor operaţiuni de organizare, sistematizare
şi de publicizare. Intrarea în vigoare, principiul activităţii, ieşirea din vigoare, toate
acestea sunt riguros precizate în privinţa normelor juridice.
1
c) Există deosebiri şi cu privire la formele exterioare de exprimare a celor două
categorii de norme. Astfel, în privinţa normelor juridice, există o teorie închegată a
izvoarelor dreptului, fiind individualizate locul şi rolul fiecărui izvor, ponderea lor,
variaţiile în timp şi spaţiu, etc.
II. Normele obiceiului
În plan istoric, dreptul s-a desprins din morală şi din moravuri şi s-a dezvoltat
în strânsă legătură cu acestea.
Mai mult, obiceiul a devenit chiar o formă de exprimare a dreptului, ocupând
un loc distinct în sistemul izvoarelor juridice.
Obiceiul este definit ca o regulă de conduită, statornicită în cadrul convieţuirii
umane, printr-un uz îndelungat. Aplicarea sa se realiza prin consensul membrilor
colectivităţii, întrucât obiceiul exprima voinţa întregului popor. Obişnuinţele, spre
deosebire de obiceiuri, sunt modalităţi de conduită statornicite pentru situaţii
determinate, care nu întâlnesc reacţii negative din partea mediului înconjurător.
Obişnuinţele apar ca deprinderi individuale: individul se trezeşte la o anumită oră,
îşi bea cafeaua, citeşte presa, etc.
Spre deosbire de obişnuinţe, obiceiurile sunt modele de conduită care presupun
o anumită constrângere în recunoaşterea şi respectarea lor. Obiceiul apare ca un
comportament pe care grupul social îl impune membrilor săi. El se concretizează
în general în formule orale, iar autoritatea sa se bazează pe faptul că este rezultatul
unei practici vechi şi incontestabile.
Uzurile au un caracter convenţional, reprezintă un anumit mod în care părţile
au înţeles să convină, aşa cum rezultă dintr-o practică dovedită (spre ex. uzurile
comerciale, normele INCOTERMS).
În ceea ce priveşte tratamentul juridic, uzurile, având caracter convenţional,
trebuie dovedite în faţa instanţelor, pe când obiceiurile pot fi invocate direct în
instanţă, ca un drept pozitiv.
III. Normele tehnice
Normele tehnice sunt reguli care conduc procesul productiv. Ele se statornicesc
între oameni în cadrul participării lor la viaţa economică şi social-culturală.
Nerespectarea lor conduce la compromiterea rezultatului muncii sau la consecinţe
păgubitoare pentru cel care le încalcă, însă în numeroase cazuri atarge şi
consecinţe juridice.
Date fiind urmările foarte grave care pot să apară în situaţia nerespectării
normelor tehnice (tehnologice) – ex: cazul Cernobâl- se constată o invazie a
normelor tehnice în conţinutul dreptului.
Totodată, expansiunea industrială a determinat înmulţirea accidentelor de
muncă şi apariţia „teoriei riscului” în materia responsabilităţii delictuale, astfel
încât ia amploare ramura dreptului muncii şi a securităţii sociale.
Reguli tehnice sau cu pronunţat caracter tehnic există şi în sistemul normelor
juridice:
- regulile de elaborare normativă cu caracter metodologic – ex: normele
metodologice care conduc procesul elaborării legilor (iniţierea proiectului,
avizarea acestuia, dezbaterea sa, adoptarea, promulgarea, publicarea); normele
care privesc structura actului normativ; normele privind interpretarea, modificarea
sau abrogarea actelor normative.

- normele de procedură care privesc sesizarea instanţei, ordinea audierii martorilor,


propunerea de probe, acordarea cuvântului în fond.
Aplicaţii:

1. Exemplificaţi teorii juridico-filosofice care identifică raportul dintre drept şi


morală.

2. Arătaţi diferenţa dintre normele juridice şi normele etice.


PRELEGEREA 5
NORMA JURIDICĂ

1. NOŢIUNEA NORMEI JURIDICE

Cuvinte cheie: exigibilitate, ordine de drept, normă irefragabilă, exigibilitate


Norma juridică este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic
elementar. Ea conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii faţă de conduita membrilor
săi, în anumite categorii de relaţii. Prin urmare, norma juridică este un etalon, un
model de comportament, un „ program ”.
Relaţiile sociale constituie obiectul de reglementare şi al altor categorii de
norme sociale: obişnuielnice, morale, religioase. Spre ex: să nu furi, să nu omori.
Comandamentul juridic intervine pentru a apăra în mod efectiv societatea şi,
datorită exigibilităţii sale, previne sau combate comportamentul deviant.
Exigibilitatea este calitatea normei juridice de a fi adusă la îndeplinire prin
mijloace exterioare, prin forţa de constrângere a statului.
Normele juridice împreună cu relaţiile juridice născute în baza lor
alcătuiesc ordinea de drept, parte componentă a ordinii sociale. Ordinea de drept
constituie nucleul ordinii sociale, condiţia de bază a echilibrului social, garanţia
realizării drepturilor esenţiale ale individului.
Cuvântul „normă” este în general echivalent cu cel de regulă de conduită.
Marea majoritate a normelor conţin reguli de comportament, atribuie drepturi şi
stabilesc obligaţii corelative, fixează praguri de comportament şi sancţiuni pentru
cei care nesocotesc norma. Riguros exact, însă, norma juridică poate avea un
conţinut mai bogat decât regula de conduită propriu-zisă, putând cuprinde şi alte
prevederi, astfel: poate conţine principii generale de drept, definiţii (definiţia
proprietăţii, a contractului, a infracţiunii), explicarea unor termeni legali, etc.
Norma de drept conţine ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce
el este îndreptăţit să facă sau ceea ce i se recomandă să facă.

2. TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE

a). Norma juridică are un caracter general şi impersonal.


Pentru a putea fi un etalon de conduită, norma juridică trebuie să se
adreseze difuz şi impersonal destinatarilor săi. Sub acest aspect, norma juridică se
deosebeşte de actul individual, care este prin natura sa concret şi personal. Norma
juridică elimină concretul, particularul, ea trebuind să fie abstractă şi să
abstractizeze.
Lex est communae praeceptum – Legea este o dispoziţie generală, spunea
Papinian.
�Faptul că norma juridică este generală şi impersonală nu înseamnă că ea se va
aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul ţării şi asupra întregii populaţii. Există
norme juridice care vizează părţi determinate ale teritoriului (zona de frontieră,
domeniul silvic, unităţi administrativ-teritoriale) sau care privesc anumite
categorii de subiecte (militari, comercianţi, elevi).

�Totodată, generalitatea şi impersonalitatea unei norme juridice nu presupun


cuprinderea tuturor cazurilor şi a tuturor situaţiilor în care se poate afla un subiect.
Norma juridică nu poate fi pe gustul fiecărui subiect, însă tinde să acopere pe cât
mai mulţi. Ea conţine un model abstract pentru un agent posibil al acţiunii sociale.
Norma jur. nu se rânduieşte pentru ce se poate produce într-un caz izolat, ci are în
vedere o generalitate de relaţii şi o medie de comportament.

�Pe de altă parte, există norme jur. care reglementează drepturi şi obligaţii
pentru organe unipersonale: Preşedintele Î.C.C.J., Ministrul Justiţiei. Aceste
norme nu au în vedere persoana
care ocupă funcţia la un moment dat, ci funcţia ca atare, astfel încât caracterul
impersonal al normei subzistă şi în aceste cazuri.

�Caracterul general al normei nu poate fi înfrânt nici pe motive de autonomie


locală, principiu constituţional care implică descentralizarea exerciţiului puterii
administrative la nivelul colectivităţilor locale şi o co-administrare, sub conrolul
de legalitate exercitat de prefect.
.1 Norma juridică are un caracter tipic
.2

Această trăsătură descinde din generalitatea normei de drept. Norma de


drept urmăreşte o egalizare a însuşirilor relaţiilor sociale şi izolarea,
neconsiderarea diferenţelor individulale nesemnificative. Astfel, norma jur.
formulează tipul, modelul de conduită.
Pentru aputea formula identicul, repetabilul într-o normă juridică,
legiuitorul caută generalul, ceea ce este universal într-un mănunchi de relaţii
sociale şi, în raport de acestea, formulează tipul conduitei. Subordonarea faţă de
conduita tip prevăzută în norma jur. reprezintă o importantă cale de realizare a
socializării individului.
În realizarea tipului de conduită, legiuitorul trebuie să ţină seama şi de
înclinaţia spre dependenţă a individului, de nevoia sa de supunere faţă de norme,
de tendinţa de conformism.
.3 Norma juridică implică un raport intersubiectiv
.4

Norma juridică nu este doar o prescripţie general-abstractă şi tipică, ea


imaginează omul în raport cu semenii săi, reglementând comerţul juridic.
Caracterul bilateral al normei de drept este prezent chiar şi atunci când, pe
baza normei, iau naştere acte juridice unilaterale (ex: testamentul) întrucât şi în
acest caz sunt avute în vedere relaţiile dintre persoane. Caracterul bilateral derivă
din alteritatea normei (transformarea subiectivului în obiectiv) şi din reciprocitatea
acesteia, deoarece afirmarea unei persoane în planul comerţului juridic implică o
permanentă limitare reciprocă faţă de celelate subiecte.
.5 Norma juridică este obligatorie
.6

Întrucât intervine în domenii esenţiale ale vieţii sociale, norma juricdică


conţine prevederi care nu pot fi lăsate la liberul arbitru al subiectului.
Obligativitatea comandamentului juridic urcă până la imperativ în domeniul
dreptului public (penal, administrativ) şi coboară până la permisiv în dreptul privat
(civil, comercial).
Obligativitatea normei juridice este dictată de scopul acesteia – necesitatea
asigurării ordinii sociale.
Pentru a-şi îndeplini acest scop, norma juridice trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
- să corespundă structurii şi necesităţilor superioare ale societăţii
- să fie recunoscută ca obligatorie de majoritatea destinatarilor ei, conştienţi de
caracterul său necesar.
Pentru a deveni efectiv obligatorie, norma jur. se bucură, spre deosebire de
toate celelalte norme sociale, de exigibilitate, în sensul că are garanţii exterioare,
statale, de asigurare a traducerii în viaţă, în caz de nevoie prin constrângere.
Caracterul de injoncţiune, de poruncă statală, al normelor juridice, face din
acestea norme irefragabile. Astfel, normele juridice se aplică imediat, din
momentul intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat.
Obligativitatea normei juridice este o trăsătură intrinsecă a tuturor normelor
juridice, indiferent de domeniul în care intervin (public sau privat), de forţa
juridică a actului normativ în care este cuprinsă norma, de câmpul obligativităţii
sale, etc. Astfel, o normă cuprinsă într-o lege este la fel de obligatorie ca o normă
juridică cuprinsă într-o hotărâre a guvernului sau într-o decizie normativă a
organului administrativ local.
Pe de altă parte, obligativitatea normei juridice nu rezultă din frecvenţa
aplicării în viaţă a normei juridice. Există norme juridice care se aplică cotidian,
dar şi norme juridice care se aplică foarte rar. Toate normele juridice, indiferent de
frecvenţa aplicării lor, prezintă caracter obligatoriu.

3. DEFINIŢIA NORMEI JURIDICE

Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărei


scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la
îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.

4. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Pentru a putea fi cât mai uşor receptată, norma juridică trebuie să răspundă
unor cerinţe de organizare interioară – logica internă a normei juridice. Astfel,
legiuitorul va descrie în norma jur. o anumită conduită (un complex de drepturi şi
obligaţii), conduită cerută subiectului în circumstanţe date (un ansamblu de
împrejurări) şi în legătură cu care este fixată o anumită formă de reacţie (o
sancţiune).
Toate acestea- condiţiile, conduita, sancţiunea – alcătuiesc elementele
normei juridice, denumite şi structura normei juridice.
Structura normei juridice poate fi analizată dintr-o dublă perspectivă:
.1 structura logico-juridică a normei
.2 structura tehnico-legislativă a normei.
.3 Structura logică a normei juridice
.4

Constituie partea statică, internă şi stabilă a normei.


În analiza structurii logice a normei, se pleacă de la premisa că norma de
drept (dreptul în general) nu trebuie să se contrazică prin inadvertenţe logice,
pentru a putea răspunde cerinţei bunei organizări a societăţii.
Din punct de vedere al structurii logice, norma juridică este alcătuită din:
- ipoteză
- dispoziţie
- sancţiune
Ipoteza normei de drept descrie împrejurările în care intră în acţiune
dispoziţia sau sancţiunea normei.
În ipoteză poate fi descrisă calitatea subiectului (cetăţean, părinte, copil) ori
poate fi caracterizat subiectul în mod generic (persoană fizică, persoană juridică,
acela care...). Aceste împrejurări pot fi determinate sau relativ determinate, astfel
încât se vorbeşte de ipoteze detereminate sau ipoteze relativ determinate.
Dispoziţia normei de drept alcătuieşte miezul normei juridice.
În dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la
raporturile sociale, conduita acestora. Si dispoziţiile pot fi determinate sau relativ
determinate.
Dispoziţia cuprinde imperativul, comanadamentul normei care poate:
- să ordone o anumită conduită, spre ex: obligaţia instanţei de judecată de a
dispune citarea părţilor la primirea acţiunii
- să prevadă obligaţia de abţinere de la săvârşirea unei fapte, spre ex:
obligaţia de a nu conduce autoturismul fără permis de conducere
- să cuprindă o permisiune, spre ex: după desfacerea căsătoriei, soţii pot
conveni ca femeia să-şi păstreze numele dobândit prin căsătorie.
Sancţiunea normei de drept conţine urmările nefavorabile care intervin în
condiţiile nerespectării dispoziţiei sau ipotezei (sancţiune negativă) sau măsurile
de stimulare, de cointeresare a subiectului, în vederea promovării conduitei dorite
(sancţiune pozitivă).
Sancţiunea sigură eficienţa normei, reprezintă modul de reacţie al statului
faţă de conduita neconformă.
În general, sancţiunile pot fi formale sau neformale. Dreptul se
caracterizează prin sancţiuni formalizate, prin reacţia organizată, statală, faţă de
comportamentul care lezează ordinea socială. Alte sancţiuni – morale, religioase –
sunt neformale; ele sunt rezultatul unei reacţii spontane, concretizate în blamul
public, dezaprobarea socială.
Există însă o corelaţie între diferitele forme de sancţiuni, spre ex.
condamnarea penală a unei persoane pt furt sau omor atrage şi sancţiuni morale şi
religioase – publicarea în presă a faptei, a fotografiei făptuitorului, dezavuarea
socială.
Sancţiunea juridică se poate concretiza în obligarea la dezdăunare, lipsirea
unor acte de efectele urmărite, confiscarea unor bunuri, amenzi, privarea de
libertate, etc. Fixarea acestor urmări nefavorabile în conţinutul normei juridice
asigură legalitatea tragerii la răspundere, sancţiunile fiind aplicate de de organe
special abilitate prin lege – organe administrative sau organe ale puterii
judecătoreşti.
Sancţiunea este un element potenţial al normei juridice întrucât marea
majoritate a normelor sunt respectate fără a fi nevoie să se recurgă la sancţiuni.
Legea se respectă şi pentru alte motive decât frica de sancţiune. Ca atare, dreptul
implică sancţiunea, constrângerea, însă nu exclusiv, ci doar ca pe un potenţial
mijloc de presiune.
Clasificarea sancţiunilor:

�Din punct de vedere al gradului de determinare, sancţiunile pot fi determinate,


relativ-determinate, alternative şi cumulative.

�În funcţie de ramura de drept, sancţiunile pot fi civile, penale, disciplinare,


administrative, financiare.

�După natura lor, sancţiunile pot privi patrimoniul persoanei (patrimoniale),


drepturile sale (decăderea din drepturi), actele sale (nulităţile) sau chiar persoana
(privarea de libertate, recluziunea).
0 Structura tehnico-legislativă a normei juridice
1
Construcţia tehnico-legislativă a normei juridice nu se suprapune
întotdeauna structurii logice a acesteia. Din economie de mijloace, anumite
articole de lege pot cuprinde doar unele elemente, celelalte urmând a fi deduse pe
cale de interpretare logică.
Astfel, unii autori consideră că normele de drept penal au o structură
dihotomică, conţinând doar dispoziţia şi sancţiunea. Dispoziţia interzice o
anumită conduită, iar sancţiunea prevede pedeapsa ce urmează să se aplice în cazul
nerespectării dispoziţiei.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, şi normele de drept penal
prezintă o alcătuire trihotomică, însă elementele sale – ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea – vor putea fi identificate în fiecare caz în parte printr-o interpretare
logică. Această interpretare logică presupune luarea în considerare a ansamblului
reglementărilor din Codul penal, atăt cele din partea generală, cât şi cele din partea
specială.
Din economia acestor dispoziţii, se deduce faptul că normele de drept penal
apără societatea, valorile sociale împotriva exceselor individuale, că infracţiunea
este o faptă socialmente periculoasă, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea
penală. Din motive ce ţin de exigenţe tehnico-legislative, legiuitorul nu a
considerat necesar să revină cu precizarea expresă a preceptului pt fiecare
reglementare în parte, spre ex: legea declară furtul, omorul interzise. Acest lucru
se subînţelege din chair scopul legii penale şi din definiţia infracţiunii, conţinute în
partea
generală a codului. Prin urmare, legiuitorul defineşte direct furtul,
stipulează condiţiile săvârşirii sale şi sancţiunea pe care instanţa de judecată o va
aplica.
O ultimă precizare priveşte rolul sancţiunii în dreptul internaţional public.
Dreptul internaţional public este un drept consensual, normele sale fiind
obligatorii pt statele care le-au acceptat. Ratificare de către state a tratatelor le
obligă să aplice normele cu bună-credinţă. Totodată, principiile unanim admise ale
dreptului internaţional interzic utilizarea forţei în relaţiile dintre state, diferendele
dintre acestea trebuind să fie rezolvate pe cale paşnică, prin tratative. Recurgerea
la constrângere, militară sau nemilitară, este recunoscută cu titlu de excepţie şi
numai în condiţiile prevăzute de Carta O.N.U.

5. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

a) După criteriul ramurii de drept – obiectul reglementării juridice şi


metodele de reglementare – normele juridice se clasifică în:
- norme juridice de drept civil
- norme juridice de drept penal
- norme juridice de drept administrativ
- norme juridice de drept constituţional, etc.
b) În funcţie de forţa juridică a actului normativ în care este cuprinsă norma,
există norme juridice cuprinse în:
- legi – actul normativ elaborat de Parlament şi care are forţa juridică supremă
- decrete
- hotărâri de guvern
- ordonanţe
-acte normative elaborate de organele administraţiei locale (decizii) – acestea
au o sferă de aplicabilitate limitată de întinderea competenţei teritoriale a
organului respectiv (judeţ, oraş, municipiu, comună).
c) În funcţie de modul de cuprindere a părţilor structurale, normele juridice
pot fi:
- complete
- incomplete
Sunt complete normele juridice care cuprind, în articolul din actul normativ
în care sunt publicate, toate părţile constitutive – ipoteza, dispoziţia, sancţiunea.
(majoritatea normelor sunt complete).
Unele reglementări fac referire şi se completează cu dispoziţii prezente fie
în acelaşi act normativ, fie în alte acte normative. Aceste norme se numesc
incomplete şi sunt de 2 feluri:
- norme de trimitere – se completează cu norme din acelaşi act normativ sau din
alte acte normative prezente
- norme în alb – se vor completa cu dispoziţii din acte normative ce urmează să
apară.
d) După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se clasifică în:
- norme generale
- norme speciale
- norme de excepţie.
Normele generale au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-un domeniu
sau într-o ramură de drept, de aceea sunt uneori considerate dreptul comun pt o
întreagă sferă de reglementare Spre ex. dreptul civil este drept comun pentru
anumite relaţii reglementate de dreptul comercial.
Normele speciale sunt aplicabile unei sfere mai restrânse de relaţii şi
derogă de la dreptul comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
Normele de excepţie completează normele generale sau speciale, fără ca
excepţia prevăzută să fie considerată a aduce atingere ordinii de drept. Ex: Codul
familiei fixează vârsta minimă pentru căsătorie la 18 ani bărbatul şi 16 ani femeia.
De la această regulă însă există o excepţie: pentru motive temeinice, se poate
încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani.
Normele speciale şi normele de excepţie, fiind derogatorii, sunt de strictă
interpretare: exceptiones sunt strictissimae interpretationis.
e) După gradul şi intensitatea incidenţei lor, se disting:
- normele-principii, numite şi norme cardinale – sunt cuprinse de obicei în
Constituţii, în Declaraţii sau sunt deduse pe cale de interpretare, ca principii
generale de drept. Au o forţă de valabilitate mult mai evidentă, fiind considerate
adevărate postulate juridice (respectaul reciproc al vieţii, respectarea convenţiilor).
- în raport cu acestea, celelate norme ale dreptului pozitiv apar ca mijloace
normative care asigură traducerea cerinţelor fundamentale de reglementare a
ordinii sociale.
f) După caracterul conduitei impuse sau datorate, normele juridice se clasifică
în:
- norme onerative
- norme prohibitive
- norme permisive
Normele juridice onerative obligă subiectul să săvârşească o anumită acţiune.
Ex. şoferul care a comis un accident este obligat să transporte victima la spital.
Normele juridice prohibitive obligă subiectul să se abţină de la săvârşirea unor
acţiuni. Ex: legea interzice căsătoria sub o anumită vârstă, interzice furtul.
Aceste două categorii de norme sunt considerate ca norme imperative.
Normele juridice permisive nici nu obligă, nici nu interzic o anumită conduită,
ci lasă la aprecierea subiectului alegerea unei conduite.
De regulă, normele imperative (prohibitive şi onerative) se întâlnesc în
domeniul dreptului public, iar cele permisive în domeniul dreptului privat.
Uneori, normele permisive se pot transforma în norme imperative, caz în care
poartă denumirea de norme supletive. Astfel, atunci când subiectele nu folosesc
libertatea ce le-a fost acordată, norma juridică suplineşte voinţa acestora,
dispunând într-un mod determinat. Spre ex: în caz de divorţ, părţile se pot învoi cu
privire la numele pe care îl vor purta după desfacerea căsătoriei. Dacă însă nu
dispun de această libertate, instanţa este obligată să hotărască şi în legătură cu
numele pe care foştii soţi îl vor purta după divorţ.
g) Normele organizatorice privesc organizarea instituţiilor şi a organismelor
sociale, urmărind să fundamenteze cadrul legal de funcţionare a acestora. Normele
organizatorice prevăd: modul de înfiinţare, scopurile, competenţele, relaţiile cu
alte instituţii, etc.
h) După caracterul sancţiunii, pozitivă sau negativă, normele sunt:
- punitive – acestea stabilesc pedeapsa ce se va aplica
-stimulative – prevăd o serie de măsuri (decoraţii, distincţii, recompense) care
asigură, paralel cu pedeapsa, eficacitatea normei de drept.
6. ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE
Acţiunea normelor juridice se raportează la 3 coordonate: timpul, spaţiul şi
persoana. În principiu, norma juridică acţionează pe timp nedeterminat, într-un
spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecte care participă la
circuitul juridic.
.1 Acţiunea în timp a normei juridice
Timpul normei juridice defineşte durata acesteia, rezistenţa sa. Istoria
dreptului consemnează norme juridice cu efecte îndelungate în timp: Legea celor
XII Table, spre ex, a rezistat peste 10 secole, datorită ritmului greoi al
transformărilor economico-sociale. Nu trebuie neglijat însă faptul că, în timp,
normele juridice, oricât de bine construite ar fi, încetează să mai răspundă nevoilor
sociale şi trebuie înlocuite.
Acţiunea în timp a normei juridice presupune delimitarea a 3 momente:
- intrarea în vigoare a normei juridice.
- acţiunea normei.
- ieşirea din vigoare.
1. Intrarea în vigoare a normei juridice
Orice nouă reglementare, adresându-se oamenilor, trebuie să fie cunoscută de
către aceştia. Potrivit principiului nemo censetur ignorare legem, nimeni nu se
poate scuza invocând necunoaşterea legii.
De aceea, normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la
cunoştinţă publică (data publicării lor sau data la care ele au fost efectiv aduse la
cunoştinţă). De la această regulă, face excepţie situaţia în care, în conţinutul
actului normativ în care apare norma, se prevede expres că aceasta va intra în
vigoare la o altă dată decât cea a publicării sale.
Potrivit art. 78 din Constituţia României, revizuită în 2003, legile intră în
vigoare la 3 zile după publicarea lor în Monitorul Oficial, dacă nu se prevede o
altă dată. Legiuitorul a stabilit că atât legile, cât şi ordonanţele emise de Guvern
intră în vigoare la 3 zile după publicare, termen care se socoteşte pe zile
calendaristice (nu pe zile libere, ca în procedurile judiciare), astfel încât expiră la
orele 24 ale celei de-a treia zi.
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării
lor în M.O., Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera Parlamentului
României competentă, afară de cazul în care în cuprinsul lor se prevede o altă dată.
Celelalte acte normative adoptate de Parlament, actele adm. cu caracter
normativ ale autorităţilor adm. autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte
acte normative emise de organele adm. publice centrale de specialitate intră în
vigoare la data publicării lor în M.O., cu excepţia cazului când în cuprinsul său
se prevede o altă dată (ulterioară).
Din momentul intrării în vigoare, nimeni nu se poate sustrage
comandamentului normei jur. pe motiv că nu o cunoaşte, întrucât funcţionează o
prezumţie absolută a cunoaşterii legii, prezumţie ce nu poate fi răsturnată.
În dreptul comunitar, actele intră în vigoare la data pe care o fixează sau
în a 20-zi după publicare, cu două excepţii:
- când o parte din teritoriul ţării rămâne izolat de restul ţării, printr-o cauză de
forţă majoră, caz în care necunoaşterea este obiectivă
- în materie de convenţii (în dreptul civl sau comercial), când o persoană
încheie un contract necunoscând consecinţele pe care norma jur. le face să decurgă
din contract – ea poate cere anularea contractului, invocând faptul că s-a aflat în
eroare de drept care viciază voinţa.
2. Principiul acţiunii în timp a normei juridice
Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică este activă şi
acţionează numai pentru viitor. Norma juridică nici nu retroactivează (nu-şi întinde
efectele asupra raporturilor juridice născute înaintea intrării sale în vigoare), nici
nu ultractivează (nu-şi extinde efectle după ieşirea sa din vigoare).
Principiul neretroactivităţii normei juridice este înscris în art. 15 din
Constituţia României, în art. 1 din Codul civil care prevede că „Legea dispune
numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”, precum şi în Codul penal. Acest
principiu asigură stabilitatea ordinii de drept, echitatea şi legalitatea aplicării
normei.
Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice
a) normele juridice cu caracter interpretativ fac corp comun cu normele jur.
interpretate şi deci, retroactivează;
b) normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte, normele
juridice penale mai favorabile infractorului (mitior lex) şi normele juridice care
prevăd contravenţii şi sunt mai favorabile contravenientului.
Astfel dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei
intervin mai multe reglementări, se va aplica norma care stabileşte un regim
sancţionator mai favorabil.
c) retroactivitatea expresă- rezultă din chiar textul normei juridice, legiuitorul
prevăzând expres că norma se va aplica retroactiv.
Principiul neultraactivităţii normei juridice (nesupravieţuirea normei)
implică faptul că o normă nu-şi poate extinde efectele după ieşirea sa din vigoare.
Excepţie: normele juridice cu caracter temporar sau excepţional. Astfel,
legea penală temporară se aplică şi infracţiunii săvârşite în timpul cât era în
vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp.
3. Ieşirea din vigoare a normei juridice
Deşi legiuitorul elaborează normele de obicei pentru un timp nedeterminat,
activitatea de creaţie juridică stă sub semnul perisabilităţii, astfel încât schimbările
care se petrec pe plan social, economic, cultural, impun necesitatea adaptării
permanente a dreptului la noile condiţii. Nu poate exista legislaţie universal
valabilă, normele juridice se învechesc.
Încetarea activităţii normelor juridice are loc prin 3 modalităţi:
0 ajungerea la termen
1 desuetudinea
2 abrogarea
3
a) Ajungerea la termen.
Normele juridice cu termen sau normele juridice edictate pentru o cauză
excepţională îşi încetează acţiunea prin ajungerea la termen sau prin încetarea
stării care a determinat adoptarea lor.
b) Desuetudinea
O normă juridică cade în desuetudine atunci când, deşi formal aceasta este
în vigoare, ea nu se mai aplică, din cauza schimbării condiţiilor social-economice
care au existat la apariţia sa. Încetând temeiul normei, aceasta devine perimată sau
se învecheşte, nu mai corespunde noilor realităţi sociale şi nu-şi mai găseşte
aplicare.
c) Abrogarea
Este cea mai importantă: este cauza de încetare a acţiunii normei de drept
datorită intrării în vigoare a unei norme noi (actus contrarius). Este vorba despre o
nouă manifestare de voinţă a legiuitorului.
Abrogarea nu trebuie confundată cu republicarea normei juridice, caz în
care nu apar reglementări noi decât în mod excepţional şi nici cu suspendarea
acţiunii în timp a unei norme pentru cauze determinate.
Abrogarea cunoaşte 2 forme: expresă şi tacită.
Abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.
- abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme
juridice, prin precizarea în detaliu, a actelor normative scoase din vigoare, spre ex:
la data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă legea nr..., decretul nr...
- abrogarea expresă indirectă utilizează formula: pe data intrării în vigoare a
prezentului act normativ, se abrogă orice dispoziţie legală contrară.
Abrogarea tacită (implicită) intervine atunci când în noul act normativ nu se
prevede nimic în legătură cu acţiunea vechilor norme juridice, însă norma juridică
nouă dă o reglementare diferită în comparaţie cu vechea reglementare. Astfel,
organul de aplicare înţelege că, în mod tacit, legiuitorul a dorit să scoată din
vigoare vechea normă (această tehnică ar trebui evitată pentru a nu crea confuzie şi
pentru a se asigura principiul legalităţii).
În dreptul internaţional, abrogarea tratatelor poate fi expresă sau tacită.
Încetarea efectelor unui tratat poate fi rezultatul unei noi manifestări de voinţă a
părţilor, cu condiţia să se întrunească consimţământul tuturor statelor semnatare.
Trebuie făcută distincţia între abrogarea şi suspendarea tratatelor. Doar încetarea
unui tratat reclamă consimţământul tuturor părţilor.
În afara acordului tututror părţilor, un singur stat se poate retrage, cu
consultarea celorlalte, punând capăt efectelor tratatului în ceea ce-l priveşte.
Abrogarea tacită intervine când părţile încheie un nou tratat, din care
rezultă o altă intenţie sau când dispoziţiile tratatului posterior sunt incompatibile
cu cele ale tratatului anterior.
B. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor
Norma juridică este teritorială şi personală, ea acţionează asupra
teritoriului statului şi asupra cetăţenilor săi.
Acţiunea în spaţiu a normei juridice este guvernată de principiul
teritorialităţii, înscris şi în Codul penal: „Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite pe teritoriul României”. Noţiunea de „teritoriu” cuprinde, potrivit legii
penale, solul, subsolul, apele interioare, marea teritorială, coloana de aer cuprinsă
între aceste limite, etc.
Norma juridică se aplică asupra cetăţenilor săi – principiul cetăţeniei
active. Ea are incidenţă şi asupra cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României
sau asupra apatrizilor.

• Cât priveşte starea civilă şi capacitatea persoanelor, se aplică legea personală, în


sensul că persoana română aflată în străinătate rămâne supusă legii române. Legea
nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat
stabileşte că starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt
cârmuite de legea ei naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se
prevede altfel. Legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana
în cauză.

• În privinţa persoanelor juridice, acestea au naţionalitatea statului pe al cărui


teritoriu şi-au stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.

• În legătură cu forma actelor, acestea sunt guvernate de legea teritorială, potrivit


principiului locus regit actum.
Teritorialitatea nu este însă absolută, de la acest principiu existând anumite
excepţii, numite excepţiile extrateritorialităţii:
- sediul misiunilor diplomatice şi personalul diplomatic nu sunt supuse
normelor juridice naţionale: sediul misiunii diplomatice, înfiinţat prin acordul
celor două state, este inviolabil, astfel încât agenţii ordinii publice nu pot pătrunde
decât cu consumţământul şefului misiunii (aceeaşi situaţie există şi în ceea ce
priveşte reşedinţa personală a agentului diplomatic, documentele, corespondenţa).
De asemenea, personalul diplomatic se bucură de imunitate diplomatică, constând
într-o serie de drepturi şi privilegii: inviolabilitatea persoanei, scutirea de impozite
şi taxe personale, imunitatea de jurisdicţie.
- un regim similar îl au şi misiunile consulare (au privilegii şi imunităţi mai
restrânse decât ale agenţilor diplomatici)
-regimul juridic al străinilor cunoaşte 3 forme de reglementare:
a) regimul naţional constă în recunoaşterea pent străini a aceloraşi drepturi de
care se bucură proprii cetăţeni (nu sunt recunoscute de obicei drepturile politice –
dreptul de a alege şi de a fi ales)
b) regimul special constă în acordarea pentru străini a unor drepturi
nominalizate în acorduri internaţionale sau în legislaţii naţionale
c) clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri
bilaterale, în temeiul cărora un stat acordă străinilor un tratament la fel de
avantajos ca acela conferit cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat.
Această clauză are o natură contractuală.
Aplicaţii:

1. Ce structură logică au normele de drept constituţional? Argumentaţi.

2. Care este diferenţa dintre abrogarea tacita şi desuetudine?

3. Daţi exemplu de sancţiune pozitivă.

4. A săvîrşeşte o infracţiune. Din momentul comiterii acesteia şi până la rămânerea


definitivă a hotărârii de condamnare legiuitorul modifică cuantumul pedepsei
aplicabile în sensul măririi cuantumului prevăzut de legea veche. Ce normă i se va
aplica. Argumentaţi. Dar dacă legiuitorul micşorează minimul şi maximul special,
ce normă se va aplica? Argumentaţi.
PRELEGEREA 6
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
Cuvinte cheie: analogia juris, interpretare cazuală

1. Noţiunea şi raţiunea (necesitatea) interpretării normelor juridice


În procesul aplicării dreptului, judecătorul, procurorul, avocatul sau organul
administrativ trebuie să clarifice cu precizie textul normei juridice şi să stabilească
dacă acesta este compatibil cu o anumită situaţie de fapt. Organul de aplicare are
întotdeauna în faţă un sistem de norme cu caracter general şi impersonal, din care
trebuie să selecteze pe cea care se poate aplica la cazul concret (particular şi
individual). Organul de aplicare (interpretul) trebuie să constate sensul normei de
drept, să afle cu ce înţeles utilizează legiuitorul cuvintele, dacă acesta s-a exprimat
concret sau abstract, dacă a făcut o enumerare limitativă sau a instituit o
reglementare-cadru, etc.
Pe parcursul evoluţiei istoriei, întinderea dreptului de a interpreta a diferit
de la o epocă la alta, astfel:
.1 în Imperiul roman, împăratul Justinian a stabilit că doar el poate interpreta
legile, astfel încât interpretarea imperială a devenit obligatorie, iar cea privată a
fost interzisă.
.2 în perioada pregătirii revoluţiei burgheze, s-a îngrădit posibilitatea
judecătorului de a interpreta creator, acesta fiind ţinut să respecte litera legii
.3 abia în a doua jumătate a sec. al XIX-lea s-a recunoscut posibilitatea
judecătorului de a interpreta creator legile, motivat de existenţa unor lacune ale
legii pe care acesta trebuia să le completeze
.4 în sec. XX, marcat de codificări masive, s-au conturat 2 concepţii:
concepţia statică care susţinea că sensul legii este dat pt totdeauna în momentul
creării ei, iar modificarea acestuia nu se poate face decât prin intervenţia
legiuitorului şi concepţia evoluţionistă care admitea adaptarea conţinutului legii pe
cale de interpretare.
.5
Interpretarea este un moment al aplicării dreptului, a cărui necesitate rezidă în
limpezirea sensului exact al normei şi în definirea voinţei legiuitorului. Orice
normă juridică ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret trebuie
să fie interpretată, pentru ca hotărârea ce se va da să se întemeieze pe lege şi
pentru a se evita arbitrariul. Interpretarea presupune individualizarea normei,
coborârea de la generalul şi impersonalul normei la particularul şi singularul
cazului.
Totodată, interpretarea reprezintă o mijlocire între drept şi realitatea vieţii,
între drept şi echitate, astfel încât interpretul trebuie să explice norma în contextul
social în care aceasta acţionează.
Interpretul va trebui să identifice părţile componente ale normei de drept
(structura sa logică), pentru a stabili câmpul său de aplicabilitate şi finalitatea
normei.
Legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevdă totul. Uneori, el lasă în mod
intenţionat zone albe în reglementarea relaţiilor sociale, folosind anumite
„concepţii-supapă” (Giorgio Del Vecchio), spre ex: „bunele moravuri”. „ordinea
publică”, pe care nu le defineşte, lăsând interpretului posibilitatea de a le aplica în
raport de contextul social existent.

2. Felurile interpretării normelor juridice


Interpretarea normelor juridice poate fi:
.1 oficială (obligatorie)
.2 neoficială, numită şi doctrinară (facultativă)
.3 Interpretarea oficială este realizată de organe de stat care au atribuţii fie
în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării normelor
juridice.
.4
- organele care emit acte normative (organele leguitoare sau organele
administrative) procedează uneori la interpretarea acestota prin acte normative
interpretative, în baza principiului: cine poate mai mult, poate şi mai puţin (a
majori ad minus). Atunci când organul emitent îşi interpretează propriul act,
interpretarea se numeşte autentică.
Această interpretare are caracter legal sau general, iar actul normativ
interpretativ va face corp comun cu actul interpretat şi se va aplica retroactiv.
- o interpretare care priveşte direct procesul de aplicare este interpretarea
cazuală, realizată de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară) sau de
organele administraţiei. Organul de aplicare, având de soluţionat o cauză,
stabileşte circumsanţele cauzei, califică juridic cauza şi, în vederea emiterii actului
de aplicare (o hotărâre judecătorescă sau un act administrativ), procedează la
interpretarea normei juridice selecţionate. Această interpretare are forţă juridică,
este obligatorie pentru cauza respectivă şi faţă de participanţii la această cauză.
Mai mult, organul de aplicare nu se poate pronunţa pe cale de dispoziţii generale,
ci doar în legătură cu speţa ce i-a fost dedusă spre soluţionare.
În activitatea de aplicare a dreptului, organele de stat aplică şi obiceiuri
juridice, caz în care procedează la interpretarea lor.
.5 Interpretarea neoficială sau doctrinară este cuprinsă, de obicei, în
operele ştiinţifice (în doctrină). Această interpretare nu are forţă juridică, ci este
facultativă.
.6
Astfel, opiniile formulate în doctrină, de lege lata sau de lege ferenda, pot fi
evocate în procesul aplicării dreptului (şi în pledoariile avocatului), dar ele nu sunt
obligatorii. Organul de aplicare nu este legat de interpretarea conţinută într-o
lucrare ştiinţifică, iar soluţia nu se poate întemeia pe o atare interpretare, ci pe
norma juridică selecţionată în vederea aplicării. Organul de aplicare dă propria sa
interpretare normei juridice.

3. Metodele interpretării normelor juridice


În realizarea interpretării, organul de aplicare întrebuinţează o serie de
metode prin intermediul cărora el stabileşte sensul exact al normei, câmpul său de
aplicabilitate, efectele şi scopul regulii.
A. Metoda gramaticală
Are ca obiect stabilirea sensului comandamentului juridic, prin analiza
gramaticală (sintactică şi morfologică) a textului normei juridice. Interpretul va
stabili sensul cuvintelor, modul în care sunt folosite de legiuitor – în accepţiunea
lor comună sau într-o accepţiune specific juridică, luând în considerare sistemul de
semnificaţii al limbajului.
De multe ori, legiuitorul defineşte în chiar conţinutul actului normativ
sensul unor cuvinte sau expresii, caz în care sarcina interpretului este evident
uşurată. Întrucât deseori expresiile au sensuri diferite în funcţie de ramura de drept
în care se aplică, organul de aplicare trebuie să ia în considerare înţelesul specific
al termenilor pentru norma din ramura de drept la care se raportează – civil, penal,
administrativ.
Organul de aplicare urmăreşte şi modul de îmbinare a cuvintelor în
propoziţii şi fraze, precum şi sensul unor conjuncţii (ex: sancţiunile alternative sau
cumulative).
B. Metoda sistematică
Priveşte modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin încadrarea
sa în economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la
economia altor acte normative.
Norma juridică nu există izolat, ruptă de alte norme juridice, ci este parte
componentă a sistemului de drept, a unei instituţii sau a unei ramuri de drept. De
aceea, voinţa legiuitorului poate fi stabilită, în multe situaţii, printr-o interpretare
sistematică.
Astfel, orice interpretare trebuie să se facă subiectam materiam, adică în
conformitate cu sistemul din care face parte norma interpretată. Exemplu: normele
jur. din partea specială a Codului penal nu ar putea fi aplicate fără o permanentă
raportare la cele din partea generală; normele din dreptul comercial trebuie deseori
interpretate prin raportare la cele din dreptul civil.
C. Metoda istorică
Urmăreşte explicarea înţelesului normei juridice prin luarea în considerare a
ceea ce se cheamă occasio legis, adică împrejurările social-juridice care au stat la
baza elaborării şi a adoptării legii.
Interpretul trebuie să recurgă la tradiţia istorică, să apeleze la documente, să
cerceteze lucrările preparatorii ale actului normativ, expunerile de motive,
amendamentele propuse, chiar dacă nu au fost acceptate de Parlament,
intervenţiile cu ocazia dezbaterii actului normativ, precum şi reacţiile din presa
vremii.
Totodată, interpretul poate recurge la compararea reglementării actuale cu
cele anterioare în materie, la evocarea principiilor de drept. În acest fel, interpretul
va putea desprinde motivul practic care a inspirat o anumită reglementare, scopul
reglementării şi mijloacele normative pentru atingerea acestui scop.
D. Metoda logică
Este cel mai larg întâlnit procedeu de interpretare şi relevă ratio legis,
aprecieri raţionale, realizate prin operaţiuni de generalizare, de analiză logică a
textului normei juridice, de analogie, prin aplicarea legilor logicii formale.
Raţionamentele logice, în procesul interpretării, dau naştere unor reguli juridice
ale interpretării, spre ex: excepţiile sunt de strictă interpretare.
În procesul interpretării, organul de aplicare se foloseşte de o serie de
argumente ale logicii formale:
- ad absurdum
- per a contrario
- a maiori ad minus
- a fortiori.
a) Interpretarea prin reducerea la absurd – ad absurdum – înseamnă
stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice;
interpretul demonstrează că orice altă interpretare dată textului normei, în afară de
cea oferită de el, conduce la concluzii contrare legii.
b) Argumentul per a contrario pleacă de la premisa că, în cazul noţiunilor
contradictorii care se neagă una pe alta, doar una poate fi acdevărată, cealalată e
falsă, iar o a treia posibilitate nu există. Acest argument trebuie folosit numai în
cazul unor norme cu caracter de excepţie ori numai dacă legea utilizează o
enumerare limitativă. Ex: dacă legea arată precis cine poate porni acţiune în
stabilirea paternităţii, tragem concluzia că nici o altă persoană nu este îndreptăţit să
o facă.
c) Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult, poate şi mai puţin)
Ex: organul care emite actul normativ, poate proceda şi la interpretarea lui
(interpretare autentică). De la acest principiu, a existat o singură excepţie: înainte
de Justinian, femeia măritată avea dreptul să vândă imobilul dotal, dar nu avea
voie să-l ipotecheze (pe considerentul că, la ipotecă, actul deposedării, în cazul
neexecutării obligaţiei, nu era la vedere).
d) Argumentul a minori ad minus – dacă legea interzice mai puţin, ea
interzice implicit şi mai mult.
e) Argumentul a fortiori constă în aceea că raţiunea aplicării unei norme
este şi mai puternică într-o altă ipoteză decât cea indicată expres în norma
respectivă.
f) Argumentul a parii se întemeiază pe argumentul că pentru situaţii
identice, trebuie să se pronunţe soluţii identice. Este vorba despre deducerea unei
reguli pe cale de analogie, operaţiune care nu este însă posibilă când textul conţine
o normă excepţională, aceasta fiind de strictă interpretare.
Organul de alicare trebuie să observe, în activitatea sa, textul legii, litera sa,
dar şi spiritul său. El nu trebuie să distingă acolo unde legea unu face distincţii:
ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
E. Analogia
Atunci când organul de aplicare, fiind sesizat ci soluţionarea unei cauze, nu
găseşte o normă corespunzătoare, el poate face apel fie la o normă asemănătoare
(analogia legis), fie la principiile de drept (analogia iuris).
În dreptul roman, atunci când judecătorul nu găsea soluţia în normă, spunea
o formulă – „afacerea nu e lămurită” (rem sibi non liquere) şi putea refuza
pronunţarea sentinţei.
În dreptul modern, acest lucru nu este posibil, întrucât art. 3 din Codul civil
român obligă pe judecător să se pronunţe şi atunci când legea este neclară sau tace.
În acest caz, judecătorul va căuta în alte norme pentru a găsi o rezolvare speţei,
prin analogie cu o dispoziţie asemănătoare. Când nu găseşte o asemenea
reglementare în nici o normă de drept, el va soluţiona cazul pe baza principiilor de
drept care stau la baza întregului drept pozitiv, reprezintă spiritul legii.
Aplicarea dreptului prin analogie are la bază constatarea unei lacune a legii,
fapt ce obligă pe judecător, în dreptul privat, să soluţioneze cauza prin aplicarea fie
a unei dipoziţii asemănătoare, fie apelând la principiile de drept. În dreptul penal,
o asemenea posibilitate nu există, aici funcţionează principiul legalităţii
incriminării (nullum crimen sine lege) şi principiul legalităţii pedepsei (nulla
poena sine lege). Analogia dreptului poate fi folosită şi în dreptul procesual penal,
întrucât tăcerea legii nu poate împiedica înfăptuirea justiţiei.
4. Rezultatele (limitele) interpretării normelor juridice
Din punct de vedere al rezultatelor interpretării normelor juridice,
interpretarea poate fi: literală, extensivă sau restrictivă.
Interpretarea literală (ad litteram sau interpretare declarativă) se
realizează atunci când organul de aplicare constată că textul normei juridică se
mulează, în mod corespunzător, conţinutului raporturilor sociale pe care le
reglementează. În acest caz, organul de stat nu trebuie decât să aplice legea.
Organul de aplicare poate ajunge îmsă la concluzia că textul normei este
mai larg sau mai restrâns decât sfera relaţiilor sociale ce cad sub incidenţa
acesteia. În aceste situaţii, se realizează o interpretare restrictivă sau extensivă,
după caz.
Aplicaţii:
1. Luaţi câteva texte de lege şi realizaţi interpretarea acestora prin metodele
cunoscute.
PRELEGEREA 7
Izvoarele formale ale dreptului
Cuvinte cheie: izvor de drept în sens material, izvor de drept în sens formal,
Definiţia izvorului de drept:
Izvorul de drept, în sens material desemnează formele de exprimare ale
dreptului, modalităţile prin care conţinutul preceptiv al normei de drept devine
regulă de conduită şi se impune ca model de urmat în relaţiile dintre oameni.
pe parcursul evoluţiei istoriei, dreptul şi-a constituit o multitudine de forme
de exprimare, dată fiind diversitatea relaţiilor sociale care reclamă reglementare
juridică. Astfel, toate tipurile de drept de până acum – dreptul sclavagist, dreptul
feudal, dreptul burghez, dreptul socialist – au cunoscut o pluralitate de izvoare, a
căror pondere a diferit în raport de gradul dezvoltării sociale, de complexitatea
relaţiilor sociale pe care le exprimă. Dacă în dreptul feudal, principalul izvor de
drept a fost obiceiul, revoluţiile burgheze au schimbat situaţia, actul normativ
trecând pe primul loc. Mai mult, ponderea izvoarelor dreptului poate să difere şi în
cadrul aceluiaşi tip de drept.
Exemplu:
În dreptul roman, drept de tip sclavagist, izvoarele dreptului au avut o
evoluţie determinată de transformările care au intervenit în viaţa economică şi
politică.
În epoca foarte veche, economia romană se întemeia pe mica proprietate
privată, iar puterea economică era deţinută de toţi cetăţenii ţării, în calitatea lor de
mici proprietari. Ca atare, puterea politică era exercitată în cadrul adunărilor
poporului de toţi cetăţenii romani, iar principalul izvor de drept a fost legea, care
exprima voinţa întregului popor.
În epoca principatului, mica proprietate privată s-a ruinat şi s-au format
latifundiile aflate în mâinile senatorilor şi împăraţilor, care deţineau puterea
economică şi politică. Poporul a fost exclus din viaţa politică, legea şi-a pierdut
din importanţă, iar pe primul loc au trecut hotărârile senatorilor şi ale împăraţilor,
care exprimau numai interesele acestora.
În evoluţia sa, dreptul a cunoscut următoarele izvoare formale:
.1 obiceiul juridic
.2 doctrina
.3 practica judecătorească şi precedentul judiciar
.4 contractul normativ
.5 actul normativ.

1. Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept, el a apărut în treapta primitivă a
dezvoltării societăţii. În textele romane, este denumit “mos maiorum” - obicei
moştenit din bătrâni sau “ius non scriptum” – drept nescris.
Ca regulă socială, obiceiul precede dreptului. Dreptul s-a desprins din morală
şi din obiceiuri; la apariţia sa, dreptul a preluat anumite obiceiuri şi le-a adaptat
realităţii constituite în societate politică.
În orice societate, obiceiul ia naştere prin repetarea unor comportamente, a
unor practici. Pe cale de repetiţie, oamenii ajung la convingerea că o regulă, pe
care au aplicat-o de multe ori inconştient, este utilă şi trebuie urmată în viaţa de zi
cu zi.
Trebuie însă precizat că nu orice obicei creat de societate devine izvor de drept.
Astfel, transformarea simplului obicei în obicei juridic, izvor de drept, se
realizează prin două căi:
- fie statul, prin organele sale legislative, sancţionează, recunoaşte obiceiul
şi-l încorporează într-o normă oficială
- fie obiceiul este invocat de părţi, ca normă de conduită, în faţa unei instanţe
de judecată şi aceasta îl validează ca regulă juridică.
În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (obişnuielnic sau
cutumiar) a constituit prima formă a dreptului pozitiv. Şcoala istorică a
dreptului a subliniat importanţa acestei etape în formarea dreptului. Profesorul
Savigny, fondatorul acestei şcoli, considera că dreptul nu poate fi creat de stat,
întrucât el este expresia spiritului, psihologiei popoarelor. Prin urmare, normele
dreptului nu trebuie exprimate în forma legii, ci numai în forma nescrisă a
obiceiului juridic: “adevăratul drept nu izvorăşte din voinţa de stat, ci din
conştiinţa poporului”.
Teoria romano-canonică a formulat 2 condiţii pentru ca un obicei să devină
juridic:
- o condiţie obiectivă (materială) – să fie vorba de o practică veche şi
incontestabilă (longa diunturna invederata consuetudo)
- o condiţie subiectivă (psihologică) – practica respectivă să aibă caracter
obligatoriu, putând fi impusă, în caz de nevoie, prin sancţiunea juridică.(oppinio
necesitattis)
Acestor condiţii li s-a adăugat uneori şi o a 3-a: caracterul precis (sau cât de
cât precizabil) al regulii de conduită impusă prin repetare.
Cum se formează obiceiul juridic? Cutuma se întemeiază pe cazuri
concrete, la care se face apoi referire, fiind evocate ca precedente. Din acestea se
degajă o noţiune generală, constând în ceea ce este comun unor cazuri concrete
repetate. Aceasta este norma generală consacrată prin cutumă.
Legiuitorul poate valida printr-o normă legală obiceiul sau poate face
trimitere la acesta (obiceiul este un izvor indirect, trebuie validat de o autoritate
statală pentru a deveni izvor de drept, spre deosebire de actul normativ, care este
izvor direct).
De asemenea, este posibil ca, la apariţia unei legi noi, legiuitorul să înlăture
anumite obiceiuri, contestându-le expres (spre exemplu, Codul civil a abrogat
mare parte din cutumele anterioare). Legiuitorul nu poate însă să oprească
formarea de noi cutume, uzuri, pentru că acestea sunr creaţia spontană a societăţii.
Nu doar legiuitorul se confruntă cu reguli statornicite pe baza obiceiului, ci şi
instanţele de judecată (jurisprudenţa). În practică, s-a ridicat problema dacă
judecătorul poate lua în considerare o regulă stabilită de obicei, la care însă
nu face trimitere legea .
În dreptul vechi, dacă o parte invoca un obicei, judecătorul putea face
aplicarea acestuia în măsura în care îl cunoştea. Dacă însă cealaltă parte contesta
regula invocată, aceasta trebuia dovedită, dovada putându-se face prin orice mijloc
de probă, inclusiv prin consultarea mulţimii.
În dreptul modern, problema trebuie nuanţată:
- în dreptul public (în dreptul constituţional şi în dreptul internaţional public),
obiceiul joacă un rol important, sub forma uzanţelor.
Astfel, în dreptul internaţional public, cutuma este un izvor principal de
drept, alături de tratat. Cutuma internaţională este o exprimare tacită a
consimţământului statelor cu privire la recunoaşterea unei reguli determinate, ca
normă de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele.
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie menţionează expres cutuma ca
“dovadă a unei practici generale, acceptate ca drept”. Observăm că, şi în această
ramură de drept, se cer a fi îndeplinite cele 2 condiţii: să constea într-o practică
constantă a statelor şi să existe convingerea că această practică are valoare
obligatorie. Ca element de noutate, în dreptul internaţional public se vorbeşte
uneori de aşa-numitele obiceiuri spontane (instant custom), când o anumită
practică este imediat adoptată ca normă în relaţiile dintre state, fără să se aştepte
validarea sa în timp.
- în dreptul privat, nu se poate face apel la obicei decât în limita legii. Prin
urmare, pot fi invocate în faţa instanţelor judecătoreşti doar obiceiurile
consacrate ca izvoare de drept de către lege.
O altă regulă se referă la faptul că nu se recunoaşte calitatea de izvor de drept
obiceiului care ar fi contrar ordinii publice şi bunelor moravuri şi nici cutumei care
ar abroga o lege în vigoare.
- în dreptul penal, rolul obiceiului este exclus, în această materie funcţionând
principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, ceea ce presupune întotdeauna, ca
izvor al dreptului penal, legea scrisă.
Astăzi, obiceiurile operează mai mult în privinţa interpretării voinţei
părţilor şi a legilor.
De asemenea, se recurge la obicei în aprecierea exerciţiului dreptului
subiectiv. Astfel, dreptul subiectiv trebuie exercitat în conformitate cu obiceiurile
şi moravurile sociale şi potrivit scopului lor natural. Încălcarea acestor coordonate
conduce la o exercitare abuzivă a dreptului subiectiv.
Apariţia Codului civil de la 1864 a restrâns sfera obiceiurilor, astăzi făcându-
se trimitere expresă la obicei, spre exemplu:
.1 în materia îngrădirii dintre vecinătăţi, înălţimea îngrădirii trebuind să se
facă după obiceiul obştesc
.2 în ceea ce priveşte obligaţia de a nu sădi arbori care cresc înalţi, distanţa
care trebuie lăsată urmând a fi stabilită în funcţie de obiceiurile constante şi
recunoscute.

1. Doctrina

Cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de


specialitate le dau fenomenului juridic.
Doctrina, fiind ştiinţă juridică, are un rol teoretic-explicativ, interpretările
date de specialişti fenomenului juridic ajutând atât pe legiuitor, în procesul creării
dreptului, cât şi pe judecător, în procesul aplicării dreptului.
Se pune însă întrebarea: este legiuitorul ţinut de interpretarea dată legii, într-o
operă ştiinţifică, de un autor, altfel spus: trebuie să i se recunoască doctrinei
valoarea de iniţiator legislativ?
În dreptul actual, o asemenea posibilitate este exclusă. Rolul doctrinei este
indispensabil în procesul legislativ şi în practica judiciară, insă doctrina nu poate
fi considerată sursă creatoare nemijlocită de drept. Unii autori vorbesc despre
rolul indirect (mediat) creator al doctrinei.
În istoria dreptului, doctrina a avut un rol creator nemijlocit.
În dreptul roman, în epoca veche, nu existau magistraţi de profesie,
judecătorii fiind persoane particulare alese de părţi. Neavând cunoştinţe de
specialitate, ori de câte ori trebuiau să judece un proces, aceştia se adresau
jurisconsulţilor, cercetători ai dreptului care ofereau consultaţii juridice. La
început, sarcina judecătorului era uşoară, acesta trebuind doar să
supravegheze dacă părţile pronunţă corect anumite cuvinte solemne şi dacă
îndeplinesc formalităţile cerute.
În epoca principatului, împăratul Octavian August a creat un drept special
„ius publice respondendi” – dreptul de a oferi consultaţii cu caracter oficial întărite
cu autoritatea principelui, drept pe care l-a conferit doar jurisconsulţilor eminenţi.
Consultaţiile oferite de jurisconsulţi însă nu erau obligatorii pentru judecător decât
în cazul respectiv, nu şi în cele similare. Împăratul Hadrian a decis apoi ca aceste
consultaţii juridice oferite de jurisconsulţi să fie obligatorii în toate cazurile, astfel
că judecătorii nu se puteau îndepărta de la părerea unanimă a prudenţilor cărora le
era permis să creeze drept.
În epoca dominatului, pe fondul decăderii generale a societăţii romane, a
decăzut şi jurisprudenţa, în sensul că jurisconsulţii nu au mai elaborat lucrări, ci s-
au limitat la comentarea lucrărilor clasice, scrise cu sute de ani înainte. Pe acest
fond, părţile din proces au început să falsifice lucrările jurisconsulţilor, punând pe
seama acestora afirmaţii pe care nu le făcuseră, în scopul câştigării proceselor.
Pentru a pune capăt falsificărilor, împăratul Valentinian al III-lea a dat în anul 426
o constituţiune imperială numită Legea citaţiunilor prin care s-a statuat că în faţa
judecătorului puteau fi invocate doar părerile a 5 jurisconsulţi clasici, ale căror
lucrări erau cunoscute de toată lumea: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin.
În Evul Mediu, doctrina a jucat un rol important: în faţa nesiguranţei
dreptului cutumiar, judecătorii căutau soluţii în comentariile din operele ştiinţifice.
Atunci când obiceiurile au fost strânse şi publicate în culegeri, rolul doctrinei a
scăzut.

2. Practica judiciară şi precedentul judiciar

Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţă, este alcătuită din


totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de toate gradele.
Rolul jurisprudenţei este de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete.
Activitatea judecătorului este guvernată de 2 principii:
- el se pronunţă întotdeauna în cauza pe care o judecă, neavând dreptul să se
pronunţe pe cale de dispoziţii generale, valabile în afara speţei dedusă în faţa sa;
- un judecător nu este în principiu legat de hotărârea pronunţată într-o cauză
similară de alt judecător (şi nici măcar de propriile sale hotărâri anterioare).
În lumina acestor principii, în sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu poate
avea rol creator, nu poate fi izvor de drept. În practică însă, constatăm de multe
ori că instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea
unui text de lege.
Pe calea precedentului, judecătorul poate pronunţa decizii cu valoare
generală care devin astfel sursă creatoare de drept.
Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară în cauzele
analoge. Astfel, în măsura în care o decizie anterioară interpretează dreptul,
aceasta se va impune în cauzele suficient de asemănătoare.
Precedentul judiciar nu este, în principiu, izvor de drept pentru familia
dreptului romano-germanic şi deci, nici pentru sistemul de drept românesc
(însă este principalul izvor de drept în sistemul de drept anglo-saxon).
De la acestă regulă, există două situaţii de excepţie care subliniază
importanţa precedentului în sistemul nostru de drept:
- deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea
recursului în interesul legii
- deciziile Curţii Constituţionale.
.1 Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea
recursului în interesul legii

Recursul în interesul legii este reglementat atât în materie civilă, comercială,


de contencios administrativ, cât şi în materie penală. Caracteristici:
- instanţa supremă are, potrivit legii, rolul de a asigura fixarea jurisprudenţei
şi aplicarea unitară a legii, de către instanţele judecătoreşti.
- sesizarea Î.C.C.J. cu un recurs în interesul legii o poate face Procurorul
General sau colegiile de conducere ale Curţii de Apel, atunci când se constată că,
în practica diverselor instanţe judecătoreşti, un anumit text de lege este interpretat
şi aplicat în mod diferit.
- procurorul general sau un colegiu al unei curţi de apel au dreptul să ceară
ÎCCJ să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare
diferită din partea instanţelor judecătoreşti de recurs.
- deciziile prin care se soluţionează recursul în interesul legii se pronunţă de
secţiile unite ale Curţii, se aduc la cunoştinţa instanţelor judecătoreşti de către
Ministerul Justiţiei, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I şi sunt
obligatorii.
- soluţiile pronunţate în dosarele respective nu sunt reformate, astfel încât
deciziile în aceste cazuri se pronunţă numai în interesul legii.
- aceste soluţii interpretative, constante şi unitare sunt invocate uneori ca
precedente judiciare în activitatea judecătorească, pe baza lor soluţionându-se
cauzele de către instanţele judec. De aceea, se consideră că soluţia dată de instanţa
supremă se poate înscrie în rândul izvoarelor secundare de drept.
.1 Deciziile Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională este o autoritate autonomă, ea nefăcând parte din


puterea legiuitoare, executivă sau judecătorească şi nefiind subordonată nici unei
alte puteri. Caracteristici:
- potrivit art. 146 din Constituţie, Curtea se pronunţă, printre altele asupra
excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea
legilor şi a ordonanţelor.
- excepţia de neconstituţionalitate a unui text de lege sau ordonanţă se ridică
în faţa unei instanţe de judecată, instanţa suspendă judecarea pricinii şi sesizează
instanţa de control constituţional. Curtea Constituţională se pronunţă în drept, ea
nu soluţionează litigiul pe fond, astfel încât, după soluţionarea excepţiei, procesul
continuă în faţa instanţelor ordinare.
- deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial, sunt
obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Aceste decizii au efecte erga omnes,
nu doar între părţile din litigiu. Ca atare, aceste decizii sunt evocate ca
precedente întrucât un text de lege, odată declarat neconstituţional, nu mai poate
face obiectul unei alte excepţii.
Exceptând cele două situaţii, în general există o atitudine de rezervă faţă de
recunoaşterea caracterului de izvor de drept jurisprudenţei, rezervă ce are ca
fundament principiul separaţiei puterilor în stat. Astfel, într-un stat de drept,
crearea legilor revine organelor legiuitoare, în timp ce organelor judec. le revine
sarcina aplicării legilor la cazuri concrete.
În plan istoric, jurisprudenţa a avut un rol foarte important ca izvor de drept,
mai ales în dreptul roman unde pretorii, cei mai importanţi magistraţi cu atribuţii
judiciare, prin activitatea lor creatoare de drept, au contribuit la formarea unei noi
ramuri de drept, dreptul pretorian. Şi în feudalism, în procesul recepţionării
dreptului roman, jurisprudenţa a jucat un rol important.
În concluzie, în sistemele de drept romano-germanice, jurisprudenţei i se
recunoaşte un rol creator indirect, sub forma precedentelor judecătoreşti, în
timp ce în dreptul anglo-saxon, aceasta joacă un rol foarte important, judecătorul
fiind considerat nu doar un interpret al dreptului, ci un creator de lege.

3. Contractul normativ

Contractul este un act juridic individual, în sensul că stabileşte drepturi şi


obligaţii pentru subiecte determinate (ex: pentru vânzător şi cumpărător, locator şi
chiriaş), nefiind un izvor de drept.
Există însă anumite contracte care nu privesc drepturile şi obligaţiile unor
subiecte determinate, cu au în vedere reglementări cu caracter generic. Acestea
sunt contractele normative, izvoare ale dreptului pozitiv.
În dreptul constituţional, contractul normativ este izvor de drept în materia
organizării şi funcţionării structurii federative a statelor. Astfel, federaţiile se
crează ca efect al încheierii unor contracte (tratate) între statele care doresc să
compună federaţia.
În dreptul muncii şi al securităţii sociale, izvoare de drept sunt contractele
colective de muncă care prevăd condiţiile generale ale organizării muncii într-o
ramură determinată şi pe baza cărora sunt încheiate apoi contractele individuale de
muncă. Chiar dacă dispoziţiile general-obligatorii ale acestor contracte sunt
stabilite de sindicate, nu putem spune că, în acest caz, dreptul nu emană de la stat.
Aceste dispoziţii sunt garantate de către stat, care le îngăduie prin legislaţia sa.
În dreptul internaţional public, contractul normativ, sub forma tratatului,
reprezintă principalul izvor de drept.

4. Actul normativ

Actul normativ juridic (denumit uneori şi legea, ca izvor de drept) este cel
mai important în sistemul izvoarelor dreptului.
Legea, ca izvor de drept, a apărut la romani, ca un acord între magistrat şi
popor. Magistratul propunea proiectul de lege, poporul îl vota („uti rogas”), iar
după ratificarea senatului, legea intra în vigoare.
Dreptul feudal s-a exprimat, în general, prin obicei şi jurisprudenţă.
Revoluţiile burgheze au venit ca o reacţie faţă de abuzul de putere din timpul
monarhiei absolute, astfel că legea a trecut pe primul plan. În plus, vasta acţiune de
codificare a redus treptat rolul obiceiului, consolidând poziţia actului normativ.
Prin expresia “lege, ca izvor de drept” se înţelege sensul larg al noţiunii de
lege, ca act cu putere obligatorie, iar nu sensul restrâns de act normativ pe care-l
adoptă parlamentul, după o procedură specifică.
În sens larg, legea desemenează orice regulă de drept obligatorie, astfel
încât cuprinde orice izvor de drept (în acest sens şi obiceiul este o lege).
Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris (ius scriptum), superior
faţă de obicei, dată fiind stabilitatea şi posibilitatea aplicării lui imediate.
Actul normativ este izvorul de drept creat de către organe ale autorităţii
publice, învestite cu competenţe normative (parlament, guvern, organe
administrative locale) şi cuprinde norme general-obligatorii care pot fi aduse la
îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Poziţia predominantă a actului normativ, în sistemul izvoarelor dreptului,
este determinată de necesitatea de a se asigura securitatea şi stabilitatea
comerţului juridic. Cutuma şi jurisprudenţa sunt izvoare mai oscilante, mai puţin
precise decât actul normativ.
Principiul legalităţii implică o subordonare necondiţionată a subiectului
raporturilor juridice faţă de comandamentul normativ. Forma scrisă a actului
normativ, mijloacele statale specifice de publicitate a acestora reprezintă garanţii
de certitudine a actului normativ faţă de celelalte izvoare de drept. În plus, actul
normativ, spre deosebire de obicei, răspunde dinamicii transformărilor sociale a
societăţii actuale. Totodată, acesta poate fi supus unor operaţiuni de elaborare şi
sistematizare.
Sistemul actelor normative este compus din: legi, decrete, hotărâri şi
ordonanţe ale guvernului, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii şi
hotărâri ale organelor administrative locale.
Locul central în acest sistem îl ocupă legile.
Legea este actul normativ elaborat de parlament, organul puterii legiuitoare, care
exprimă voinţa şi interesele alegătorilor. Celelalte acte normative care emană de la
organele puterii executive trebuie să se subordoneze legilor întrucât sunt elaborate
în vederea executării legilor.
Faţă de celelalte acte normative, legea se distinge prin următoarele trăsături:
- are o procedură aparte de elaborare
- are totdeauna caracter normativ (celelalte acte normative ale organelor
executive pot avea atât caracter normativ, cât şi individual).
- are competenţă de reglementare primară şi originară – astfel, relaţiile
sociale trebuie să fie reglementate în mod primordial prin lege, iar celelalte acte
normative trebuie doar să dezvolte şi să nuanţeze dispoziţiile primare cuprinse în
legi.
Legile pot fi constituţionale, organice şi ordinare. În cadrul legilor, se
remarcă prin importanţă şi prin note fundamentale, legile constituţionale.
Constituţiile fixează regulile esenţiale de organizare şi funcţionare a ordinii într-un
stat, stând la baza acestuia şi conţinând majoritatea principiilor şi a valorilor
fundamentale.
Constituţia, din punct de vedere etimologic, provine din “constitutio” –
“aşezare cu temei”; ca importanţă juridică, este legea fundamentală; totodată,
Constituţia este şi o stare de spirit, întrucât în ea este concretizată valoarea
absolută, dreptatea.
Pe calea delegării legislative, Guvernul poate reglementa primar relaţii
sociale prin ordonanţe (OG), potrivit art. 115 din Constituţie. Astfel, printr-o lege
specială de abilitare, Parlamentul poate delega dreptul său de reglementare primară
Guvernului. Domeniul de reglementare nu poate face parte din cel al legii
organice; legea de abilitare stabileşte în mod obligatoriu domeniul şi data până la
care se pot emite ordonanţe.
Potrivit art. 115 alin. (4) şi (5) din Constituţie, Guvernul poate adopta şi
ordonanţe de urgenţă (OUG), însă numai în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată. Guvernul are obligaţia de a motiva urgenţa în
cuprinsul ordonanţei. OUG nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale,
nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle prevăzute în Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de
trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
5. Izvoarele dreptului comunitar sunt:
1. Izvorul primar (originar) îl constituie:
- tratatele constitutive (Tratatul de la Paris şi Tratatele de la Roma) care au
pus bazele Uniunii Europene
- tratatele de aderare ale statelor membre la Uniune
- diferitele protocoale, convenţii, documente anexe la aceste tratate,
caracterizate de Curte ca având “aceeaşi forţă imperativă”.
2. Izvorul derivat constă în actele instituţiilor comunitare:
a) deciziile şi regulamentele – au caracter de generalitate şi obligativitate, se
publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi se impun instituţiilor
comunitare, statelor membre, autorităţilor şi cetăţenilor acestora.
- deosebire: deciziile emană numai de la Comisie, în timp ce regulamentele
pot fi emise fie de Comisie, fie de Consiliu.
b) recomandările şi directivele
- recomandările sunt obligatorii pentru atingerea scopurilor, însă lasă
destinatarilor alegerea mijloacelor de atingere a acestor scopuri
- directivele leagă toate statele membre destinatare în ceea ce priveşte
rezultatul de atins, însă lasă instanţelor naţionale alegerea formelor şi a
mijloacelor.
c) avizele nu obligă nici destinatarul, nici autorul, scăpând controlului
jurisdicţional. Cu toate acestea, avizele motivate ale Comisiei sau avizele
conforme ale Consiliului produc efecte juridice.
d) acte atipice: rezoluţii ale Consiliului, comunicări ale Comisiei, decizii ale
reprezentanţilor statelor membre în cadrul Consiliului, declaraţii comune ale
preşedinţilor Consiliului, Comisiei, Parlamentului.
3. Jurisprudenţa – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene asigură
respectul dreptului comunitar şi este singura instituţie care dă o interpretare cu
caracter autentic.
4. Principiile generale ale dreptului comunitar: principiul egalităţiii în faţa
reglementărilor economice, principiul distincţiei între impozite şi taxe, principiul
echilibrului instituţional, principiul de preferinţă comunitară, asigurarea dreptului
la apărare, principiul securităţii juridice, etc.
Aplicaţii:

1. Arătaţi diferenţa dintre practica judecătorească şi precedentul judiciar.

2. În ce condiţii practica judecătorească poate fi izvor de drept în sistemul de drept


continental?
PRELEGEREA NR. 8
TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE
Cuvinte cheie: tehnică juridică, tehnică legislativă,
1. Noţiunea tehnicii juridice
Activitatea de creaţie juridică, constând în elaborarea, de către organele
legiuitoare, a unor norme cu putere general-obligatorie, este guvernată de anumite
reguli de tehnică juridică.
Un rol fundamental în procesul creării dreptului revine cunoaşterii
ştiinţifice, teoriei dreptului. Totodată, prezintă importanţă şi procedeele tehnice,
artificiile, modalităţile practice de construcţie normativă, prin intermediul cărora
cerinţele vieţii sociale sunt triate, evaluate şi valorizate, îmbrăcând haină juridică.
Romanii sunt cei care au creat alfabetul dreptului, concepte şi definiţii de o
mare claritate care se aplică cu deplin succes şi în zilele noastre.
Cu două sute de ani în urmă, gândirea juridică începe să se preocupe de latura
teoretică a procesului legislativ. Astfel, s-a pus problema dacă dreptul este un
„dat” în afara oricărei elborări umane sau este „construit” de om.
.1 Savigny, fondatorul Şcolii Istorice a Dreptului, recunoaşte existenţa, sub
numele de tehnică juridică, a unei elaborări ştiinţifice (raţionale) a dreptului, însă
subliniază că aceasta doar se adaugă la elaborarea spontană a dreptului în sânul
poporului.
.2 distincţia clară între „dat” şi „construit” în domeniul dreptului a fost
realizată de Francois Geny care reuşeşte să răstoarne metoda de interpretare ce
domina doctrina şi jurisprudenţa sec. XIX - metoda exegetică (aceasta punea
accentul pe respectul aproape religios al textului legii), înlocuind-o cu „metoda
ştiinţifică”.
În concepţia lui Geny, dat-ul dreptului este baza esenţială a dreptului pozitiv şi
constă într-un fond de adevăruri morale şi economice care comandă dreptul,
adevăruri care se conretizează în jurul ideii de „just obiectiv”. Întrucât dat-ul este
prea abstract, spune Geny, el trebuie pus în aplicare cu ajutorul tehnicii. Tehnica
juridică constă mai mult în acţiune decât în cunoaştere, implică mai mult voinţa
decât inteligenţa. Ca atare, Geny subliniază necesitatea de a se opera distincţia
dintre ştiinţă şi tehnică: ştiinţa supune investigaţiei mediul social ce face necesară
intervenţia legiuitorului, iar tehnica determină modalităţile prin care această
intervenţie devine posibilă, prin acţiunea legiuitorului.
în România, Nicolae Titulescu a subliniat rolul creator al tehnicii juridice care are
ca sarcină să ofere legiuitorului soluţii de adaptare a reglementărilor şi a
instituţiilor juridice la noile condiţii sociale.
În concluzie, tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor,
procedeelor, artificiilor prin care necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială
capătă formă juridică (se exprimă în conţinutul normei de drept) şi se realizează
apoi în procesul convieţuirii umane.
Astfel, tehnica juridică are un caracter complex întrucât implică momentul
receptării de către legiuitor a comanadamentului social, aprecierea sa selectivă şi
elaborarea normei (tehnica legislativă), precum şi momentul realizării
(transpunerii în
viaţă) a normei de drept construite de legiuitor (tehnica realizării şi a
interpretării dreptului).
2. Noţiunea tehnicii legislative

Tehnica legislativă este parte a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr-un


complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare
conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice.

- priveşte strict construirea soluţiilor normative de către legiuitor


Legiferarea cunoaşte două mari momente:
0 constatarea existenţei situaţiilor sociale ce reclamă reglementare juridică
1 desprinderea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor situaţii, în
funcţie de conştiinţa juridică a societăţii.
Acţiunea legiuitorului implică tendinţa de inovare, cu soluţii normative noi, a
celor deja existente şi depinde de o serie de factori: de modul său de apreciere, de
scara sa de valori, de intuiţia acestuia, de mijloacele pe care le are la dispoziţie.
Totodată, misiunea legislativă poate avea caracter de instituţie permanentă sau
de delegaţie ocazională. Trebuie însă prevenit exclusivismul metodologic: dreptul
nu trebuie redus la o simplă punere în formă a dat-ului social. El presupune, pe
lângă măiestria legiuitorului, luarea în considerare a influenţei sistemului de
valori.
Alegerea procedeelor tehnice ale legiferării aparţine legiuitorului, însă nu poate
avea caracter arbitrar, ci este dictată de o serie de principii deduse din reglementări
constituţionale sau înscrise în metodologii de tehnică legislativă, adoptate de
Parlament.
3. Principiile legiferării

.1 Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a


normelor juridice

Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedată de o activitate de


documentare şi analiză ştiinţifică, pentru cunoaşterea:
.1 realităţilor economico-sociale care urmează să fie reglementate
.2 istoricului legislaţiei în domeniu
.3 reglementărilor similare din legislaţia străină, mai ales a Uniunii Europene.
În contextul actual, se ivesc legiuitorului domenii noi de reglementare
(domeniul concurenţei, domeniul cosmic, spaţiul submarin), ceea ce implică
însuşirea de cunoştinţe noi, precum şi o specializare accentuată. Acesta trebuie să
efectueze investigaţii prealabile economice, sociologice, de psihologie socială,
pentru a asigura corespondenţa necesară între fapt şi drept.
Legiferarea presupune previziune şi răspundere. Este nevoie de cunoaşterea
profundă şi exactă, de către legiuitor, a trebuinţelor sociale, pentru a sesiza faptele
reale şi apoi, pentru a construi, cu ajutorul imaginaţiei sale, soluţii normative care
să fie acceptate de societate. Insuficienta cunoaştere a faptelor sociale conduce la
soluţii juridice nefondate care urmează, mai devreme sau mai târziu, să fie
respinse de societate.
Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă:
descrierea situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de
drept
analiza judecăţilor de valoare cu privire la determinarea situaţiilor de fapt
anticiparea efectelor posibile ale viitoarei reglementări
costul social al reformei legislative şi oportunitatea acesteia
.1 prognoze legislative, pe termene scurte, medii sau lungi.
Pentru că parlamentele nu au posibilitatea să întreprindă asemenea
operaţiuni, se apelează, de obicei, la organisme juridce specializate care trebuie să
avizeze proiectele de acte normative (Consiliul de Stat în Franţa, Consiliul
Legislativ în România).

.1 Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica


dreptului

Schimbările rapide care intervin în societate conduc la mutaţii în conţinutul


raporturilor sociale, la modifcări instituţionale. În relaţiile sale cu politica, dreptul
apare mai conservator.
În general, legea reglementează pentru perioade lungi. Astfel, dreptul poate
atinge perioade relativ mari de independenţă, însă poate circula de la o societate la
alta, dând naştere la difuziune şi la tradiţie. La scară istorică, are loc un proces de
împrumut, de contaminare juridică. Autonomia relativă a dreptului îl face mai
rezistent la presiunile modificatoare. Politica este mai oscilantă, caută mereu să
inoveze alte forme de manifestare a relaţiilor. Legiuitorul va trebui să ţină în
echilibru dreptul, asigurând stabilitatea relaţiilor sociale. „Poporul ajunge să
dispreţuiască legile care se schimbă în fiecare zi” spunea J.J.Rousseau.
.1 Principiul corelării sistemului actelor normative
Într-un stat, actele normative există într-o strânsă legătură unele cu altele.
Diversele categorii de acte normative – legi, decrete, hotărâri, decizii- se află într-o
strânsă interferenţă. În cadrul acestui proces, legea asigură reglementarea relaţiilor
esenţiale în societate, însă aceasta nu exclude, ci dimpotrivă, presupune acţiunea şi
a altor categorii de acte normative.
În momentul edictării actelor normative, legiuitorul va trebui să ţină cont de
existenţa acestor corelaţii, să ia în calcul totalitatea implicaţiilor unei noi
reglementări, modificările normative subsecvente, precum şi eventualile conflicte
de reglementări. Astfel, dacă apare o nouă reglementare printr-o lege, toate actele
normative subsecvente vor trebui puse de acord cu noua reglementare.
Principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea
normativă

Conţinutul normei juridice, modul de îmbinare a elementelor structurale,


caracterul clar, lipsit de echivoc al textului sunt probe ale măiestriei legiuitorului.
Legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că destinatarii normelor juridice sunt
oameni cu nivele culturale diferite, cu posibilităţi diferite de receptare a mesajului
normativ. În plus, trebuie avut în vedere că cei dispuşi să eludeze dispoziţiile
normelor de drept vor încerca să exploateze orice deficenţă sau neclaritate a
reglementării.
Principalele cerinţe pe care le implică acest principiu vizează:
1. Alegerea formei exterioare a reglementării

2. Alegerea modalităţii reglementării juridice

3. Alegerea procedeelor de conceptualizare şi a limbajului normei.

1. Alegerea formei exterioare a reglementării


Este o cerinţă de tehnică legislativă întrucât de forma exterioară a reglementării
depinde valoarea şi forţa ei juridică, poziţia sa în sistemul actelor normative,
corelaţia cu celelalte acte normative. În raport de materia reglementată, de natura
relaţiilor supuse reglementării, legiuitorul va proceda la alegerea formei exterioare
de reglementare. Astfel, dacă relaţiile care urmează a îmbrăca formă juridică
aparţin domeniului legii, este obligatoriu ca acestea să fie reglementate prin lege,
iar nu prin alt act normativ.
2. Alegerea modalităţii de reglementare priveşte opţiunea legiuitorului în
legătură cu un anumit mod de impunere a conduitei prescrise. Astfel, o regulă
juridică poate impune o anumită conduită, poate lăsa la dispoziţia părţilor alegerea
unei anumite conduite sau poate stimula subiecţii în legătură cu adoptarea
conduitei. În plus, metoda reglementării diferă de la o conduită la alta.
Legiuitorul optează pentru o metodă de reglementare sau alta în funcţie de
specificul relaţiilor sociale, de subiectele participante la raportul juridic, de natura
intereselor care urmează a fi satisfăcute, precum şi de semnificaţia valorică a
reglementării.
Exemplu: în domeniul penal ori în domeniul organizării şi funcţionării puterilor
publice, legiuitorul foloseşte de regulă norme imperative, în materie civilă
contractuală norme permisive, iar în materia susţinerii creşterii demografice,
norme stimulative.
3. Cerinţa accesibilităţii normei de drept şi cea a economiei de mijloace se
referă la folosirea unor procedee de conceptualizare şi a unui limbaj adecvat si
priveşte: construcţia normei, cuprinderea în normă a elementelor structurale,
fixarea tipului de conduită, stilul şi limbajul juridic.
Norma juridică, fiind generală şi impersonală, nu poate fi descriptivă; ea operează
în mod necesar cu concepte, categorii, definiţii. Deseori, norma va trebui să
delimiteze grupuri de relaţii sociale şi categorii de posibile subiecte participante la
aceste raporturi. Aceste categorii vor trebui cuprinse, prin procedee juridice de
conceptualizare, în articole concrete ale actului normativ şi vor trebui modificate,
reformulate, pentru a răspunde mereu noilor condiţii sociale.
Totodată, în procesul de reglementare normativă, legiuitorul procedează la
adaptarea unor instituţii. Astfel au apărut, spre exemplu, contractele
administrative, ca o creaţie a tehnicii juridice. În teoria juridică clasică, contractul
a fost esenţialmente legat de dreptul civil. Întrucât statul a intervenit în domenii tot
mai variate, administraţiile publice au început să încheie contracte (de vânzare,
închiriere a unor spaţii publice), acestea fiind, ca acte juridice, acte administrative.
O altă construcţie a tehnicii juridice o constituie ficţiunile şi prezumţiile.
Ficţiunea juridică este un procedeu de tehnică conform căruia un anumit fapt este
considerat ca existent sau ca stabilit, deşi el nu a fost stabilit sau nu există în
realitate. Ficţiunea pune în locul unei realităţi, alta inexistentă. Exemplu: copilul
conceput se consideră născut, ori de câte ori este vorba de interesele sale.
Prezumţiile sunt, potrivit Codului civil, „consecinţele ce legea sau magistratul
trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. În anumite situaţii, legiuitorul
presupune că ceva, fără să fi fost dovedit, există cu adevărat. Exemplu: prezumţia
cunoaşterii legii, cu consecinţa că nimeni nu se poate scuza invocând
necunoaşterea legii.
Stilul şi limbajul juridic este, de asemeni, o cerinţă a accesibilităţii normei.
Limbajul juridic are un caracter specializat. Textul normei juridice trebuie să se
caracterizeze prin maximă claritate, precizie, concizie şi caracter stereotip. În
redactarea textului actului normativ, legiuitorul va trebui să utilizeze termeni de
largă circulaţie, evitând neologismele, regionalismele şi expresiile ce pot genera
ambiguitate. Textul actului normativ trebuie să fie înţeles de orice subiect, iar
terminologia folosită trebuie să
fie constantă şi uniformă (Legiuitorul trebuie să gândească întocmai ca un filosof
şi să se exprime clar ca un ţăran-I. Kant).
4. Părţile constitutive ale actului normativ
.1 Expunerea de motive – însoţeşte unele acte normative de importanţă
deosebită şi conţine o prezentare succintă a actului normativ, a condiţiilor care au
impus apariţia acestuia, precum şi a finalităţilor urmărite prin adoptarea lui.
.2 Titlul actului normativ – este elementul său de identificare; trebuie să fie
scurt şi sugestiv şi să exprime cu claritate conţinutul actului normativ.
.3 Preambulul actului normativ – constituie o introducere, o punere în temă
a subiecţilor în legătură cu motivaţia social-politică a intervenţiei legiuitorului.
Această parte nu este obligatorie, regăsindu-se doar în conţinutul actelor normative
de importanţă deosebită.
.4 Formula introductivă – cuprinde temeiul constituţional sau legal al
reglementării; din aceasta rezultă competenţa organului care adoptă respectivul act
normativ.
.5 Dispoziţiile sau principiile generale – determină obiectul, scopul, sfera
relaţiilor ce se reglementează, definesc unele noţiuni.
.6 Dispoziţiile de conţinut – formează conţinutul actului normativ, cuprind
regulile ce stabilesc drepturi şi obligaţii, stipulează un anumit comportament,
urmările nefavorabile care apar în cazul nerespectării conduitei impuse.
.7 Dispoziţiile finale şi tranzitorii – cuprind prevederi în legătură cu: punerea
în aplicare a reglementării, intrarea sa în vigoare, relaţiile cu reglementările
preexistente, etc.
Actele normative care transpun direct norme comunitare în dreptul intern
cuprind menţiuni care fac referire la elementele de identificare a actului comunitar
care a fost preluat (directiva nr...privind...publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene nr...).
Actele normative mai pot cuprinde şi anexe care fac corp comun cu legea şu au
aceeaşi forţă juridică, redând organigrame, tabele, schiţe, statistici, etc.
5. Elementele de structură ale actului normativ
Aşa cum norma juridică alcătuieşte celula de bază a dreptului, elementul
structural al actului normativ îl formează articolul. Conţinutul normei juridice este
redat în articolele actului normativ în mod variat:

.1 articolul, de regulă, conţine o dispoziţie de sine-stătătoare.


.2 există cazuri când un articol conţine o singură normă sau, dimpotrivă, o
normă este cuprinsă în mai multe articole.
.3 totodată, diversele componente ale structurii logice a normei juridice
(ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) pot fi regăsite în articole diverse.
.4 ca atare, norma juridică nu se poate identifca cu articolul actului normativ.
Într-o bună tehnică legislativă, articolele actului normativ trebuie să se afle în
strânsă legătură, iar structurarea pe articole să se facă într-o ordine de expunere
logică.
Articolul se subdivide, uneori, în paragrafe şi alineate.
Articolele se numerotează cu cifre arabe. În cazul unor acte normative care
modifică reglementarea din alte acte normative, se numerotează cu cifre latine (art.
I). Atunci când
într-un act normativ se introduc articole noi, fără a se modifica vechea numerotare
a actului normativ, se foloseşte metoda introducerii unor indici (art. 151).
În cazul unor acte normative de mare importanţă (Constituţia, Codul) articolele au
şi note marginale care redau, sintetic, conţinutul articolului respectiv.
Articolele actului normativ se pot grupa în secţiuni, capitole, titluri. Unele
Coduri (ex. Codul penal) sunt organizate pe părţi: partea generală şi partea
specială.
Dacă printr-un act normativ se face referire la dispoziţii dintr-un alt act normativ,
se va face trimitere la acestea printr-o normă de trimitere.
6. Tehnica sistematizării actelor normative
Sistemul legislaţiei cuprinde totalitatea actelor normative, aflate într-o strânsă
legătură. Sistematizarea actelor normative este determinată de nevoia organizării
acestora în baza unor criterii precise, în scopul bunei aplicări a normelor juridice
în relaţiile sociale.
Principalele forme de sistematizare sunt: încorporarea şi codificarea.
.1 Încorporarea este o formă inferioară de sistematizare şi priveşte o simplă
aşezare a actelor normative, în raport de criterii exterioare – cronologice,
alfabetice, pe ramuri de drept sau instituţii juridice, etc. Astfel, nu se procedează la
prelucrarea materialului normativ, nu sunt aduse modificări conţinutului ci, cel
mult, se corectează eventualele erori materiale.

Încorporarea poate fi:


.1 oficială – realizată de organe de drept (colecţii de legi, decrete, hotărâri
publicate periodic)
.2 neoficială – atunci când persoane particulare alcătuiesc culegeri de acte
normative, sub forma unor îndrumare legislative.

.1 Codificarea este o formă superioară de sistematizare şi presupune


cuprinderea într-un cod (act normativ cu forţă juridică de lege) a normelor juridice
aparţinând aceleiaşi ramuri de drept.

Legiuitorul procedează la prelucrarea complexă a materialului normativ, la


îndepărtarea normelor depăşite, perimate, la completarea lacunelor, introducerea
unor normei noi (activitate de novaţie legislativă), ordonarea logică a materialului
normativ.
Unii autori consideră că activitatea de codificare este o lucrare pur formală. În
realitate, sistematizarea pe calea codificării înseamnă ridicare la universal:
porneşte întotdeauna de la principiile generale ale sistemului dreptului şi ale unei
ramuri de drept, căutând să redea, într-un singur act cu caracter unitar, toate
normele juridice dintr-o ramură. Deşi are forţa juridică a unei legi, Codul nu este o
lege obişnuită, el este un act legislativ unic, cu o organizare internă aparte.
Codul conţine 4 grupe de factori: politici, economici, ideali şi juridici.
Alcătuirea unui cod presupune claritate, precizie, integralitate în expunere,
caracter practic, logică. Pe de altă parte, întrucât codul reglementează pentru o
lungă perioadă de timp, adoptarea sa implică profesionalism, previziune şi
răspundere. Napoleon considera că guvernarea sa va rămâne în istorie nu prin
victoriile militare obţinute, ci prin Codul civil.
Acţiunea de sistematizare a legislaţiei este cunoscută încă din dreptul roman, cu
precizarea că romanii numeau codificare ceea ce reprezintă astăzi doar o
încorporare (Codul lui Theodosian din sec. V d.H., opera legislativă a lui
Justinian).
Împotriva acţiunii de codificare întreprinsă în Franţa, s-a ridicat Şcoala istorică a
dreptului din Germania: Savigny considera că orice cod este o frână în dezvoltarea
spiritului popular.
Aplicaţii:
1. care este diferenţa dintre tehnica legislativă şi tehnica juridică.
2. identificaţi asemănări şi deosebiri între cele două forme de sistematizare
juridică.
3. studierea şi interpretarea normelor din legea cu privire la tehnica
legislativă.
PRELEGEREA 9
RAPORTUL JURIDIC
Cuvinte cheie: raport juridic, capacitate juridică, subiecte colective şi individuale de drept

1. Premisele raportului juridic

Premisele raportului juridic sunt:


.1 norma juridică
.2 subiectele de drept
.3 faptele juridice.

Norma juridică şi subiectele de drept sunt premise generale sau abstracte, iar
faptul juridic este premisa specială sau concretă.
Normele de drept definesc domeniul comportării posibile sau datorate, în
cadrul unor raporturi sociale, ele reprezintă premisa fundamentală a naşterii
unui raport juridic. Norma de drept este cea care defineşte capacitatea
subiectelor de drept şi stabileşte, totodată, categoriile de fapte juridice şi efectele
acestora. Norma juridică îşi găseşte în raportul de drept principalul său mijloc de
realizare (nu şi unicul însă).
Astfel, există norme juridice care se realizează şi în afara producerii unor
raporturi juridice:
.1 Normele juridice cu conţinut prohibitiv – apără şi influenţează relaţiile
sociale prin metoda impunerii unor abstenţiuni de la săvârşirea unor fapte ce pun
în pericol ordinea de drept. Menirea acestora nu este crearea de raporturi juridice,
ci abţinerea de la săvârşirea unor fapte ce ar putea să lezez drepturi şi interese. Ca
atare, apariţia raportului juridic este rezultatul nerespectării normei, al încălcării
interdicţiei.
.2 Normele de drept care reglementează aşa-numitele drepturi absolute şi
universale (opozabile erga omnes). Acestor drepturi le corespunde obligaţia
generală ce incumbă tuturor celorlalte subiecte, de a se abţine de la orice acţiune
care ar împiedica pe titular în exercitarea dreptului. Dreptul absolut nu determină
crearea nemijlocită a unui raport juridic, el este doar premisa unei stări care poate
prilejui un raport juridic în momentul în care, dins sfera celor obligaţi să-l
respecte, se individualizează un subiect care încalcă dreptul.
.3 În teoria dreptului, s-a susţinut că, în situaţii determinate, pot să apară
raporturi de drept şi în lipsa unei norme exprese – este vorba de instituţia analogiei
dreptului, când judecătorul soluţionează un caz nu pe baza unei norme, ci în
temeiul unor principii de drept.

În afara acestor excepţii, reţinem faptul că forma esenţială prin care dreptul
influenţează comportamentul uman o constituie crearea şi desfăşurarea unor
raporturi juridice. Raporturile juridice reprezintă modalitatea cea mai frecventă
prin care se realizează dreptul. Totodată, realizarea dreptului prin intermediul
raporturilor juridice reprezintă latura dinamică a reglementării juridice. Astfel,
caracterul tipic, impersonal, irefragabil al normei de drept se particularizează,
capătă formă concretă în cadrul raporturilor juridice.

2. Definiţia raportului juridic


Raportul juridic este acea legătură socială, reglementată de norma juridică,
conţinând un sistem de interacţiune între participanţi determinaţi, legătură ce
este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.
Prin urmare, genul proxim al raportului juridic este relaţia socială, iar diferenţa
specifică, adică ceea ce separă raportul juridic de toate celelate raporturi sociale,
este faptul că această legătură socială este regelemntată de o normă specifică,
norma de drept.

3. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic

a) Raportul juridic este un raport social


- se stabileşte întotdeauna între oameni, fie între persoane fizice, fie între acestea şi
organele statului, fie între organele statului.
- omul nu acţionează niciodată ca un sistem izolat, el acţionează într-un sistem de
relaţii, într-o ambianţă socială dată.
- raportul individ-societate este un raport activ, într-o continuă amplificare a
complexităţii lui.
- desfăşurarea relaţiilor sociale reglementate de normele juridice alcătuiesc ordinea
juridică.
b) Raportul juridic este un raport de suprastructură
- intrând în componenţa suprastructurii juridice, raporturile de drept suportă
influenţa tuturor raporturilor sociale (materiale şi ideologice).
- relaţiile de proprietate formează axul în jurul căruia gravitează toate
reglementările juridice.
- dreptul reglementează raporturile politice hotărâtoare (domeniul conducerii
sociale), raporturile din sfera vieţii familiale, culturale, raporturile care privesc
apărarea socială, etc.
- raporturile juridice se pot manifesta într-un grad de interdependenţă relativă faţă
de raporturile materiale, putând fiinţa şi ca o creaţie a normei de drept.
c) Raportul juridic este un raport voliţional
- raportul juridic este un raport de voinţă, oamenii intră în raporturi sociale în
vederea satisfacerii trebuinţelor lor; normele dreptului reglează libertatea de
acţiune a oamenilor.
- singură, voinţa subiecţilor, nu este suficientă; este nevoie ca această voinţă să se
exprime în conformitate cu voinţă de stat. Astfel, raportul juridic este terenul pe
care se întâlnesc două voinţe: voinţa statală, exprimată în norma de drept care
consacră drepturile şi obligaţiile participanţilor şi voinţa subiectelor. În acest sens
se vorbeşte despre dublul caracter voliţional al raportului juridic.
- în marea majoritate a cazurilor, cele două voinţe se întâlnesc şi colaborează
armonios, uneori însă are loc o confruntare de voinţe. Sub acest aspect, literatura
juridică clasifică raporturile juridice în raporturi prin care se realizează dispoziţia
normelor juridice şi raporturi prin care se realizează sancţiunea normelor.
- totodată, trebuie să se ţină seama de ramura de drept în care participă subiecţii
raportului juridic: în dreptul civil, al familiei, al muncii, majoritatea raporturilor se
nasc pe baza actului de voinţă individual. În dreptul administrativ, financiar, penal,
esenţială este voinţa de stat, exprimată în norma de drept. Exemplu: organul
financiar stabileşte în sarcina unui subiect impozitul, declanşând un raport juridic
financiar, fără a consulta celălalt subiect; subiectele au apoi drepturi şi obligaţii
reciproce.
- astfel, raportul juridic apare, mai întâi, ca un rezultat al reglementării prin norma
de drept a relaţiilor sociale, drepturile şi obligaţiile subiecţilor fiind consacrate prin
voinţa statului, iar, mai apoi, ca o relaţie în care se exprimă şi voinţa
participanţilor.
- importanţa practică a caracterului voliţional: raportul juridic, fiind unul din
modurile esenţiale de realizare a normei de drept, este imaginea corespondenţei
sau a necorespondenţei acesteia cu cerinţele reale ale vieţii.
d) Raportul juridic este un raport valoric
- în raporturile juridice îşi găsesc concretizarea valorile esenţiale ale societăţii;
aceste valori sunt sancţionate şi li se acordă putere normativă de către conştiinţa
socială, prin intermediul statului care apără şi promovează aceste valori.
- Mircea Djuvara considera că valorile juridice se află în vârful ierarhiei relaţiilor
sociale.
- raporturile juridice apar ca instrumente de transmitere a conţinutului valoric al
normelor de drept în planul relaţiilor sociale concrete şi reale. Astfel, normele
juridice, ca modele valorice, îşi găsesc concretizarea în raporturile juridice.
e) Raportul juridic este o categorie istorică
- fiecare tip de organizare socială generează raporturi juridice proprii; raportul
juridic poartă amprenta voinţei sociale care se exprimă în norma de drept.
- astfel, în dreptul privat roman, sclavul era un lucru, stăpânul său având drept de
viaţă şi de moarte asupra sa. În dreptul feudal, nobilimea nu mai avea drept de
viaţă şi de moarte asupra ţăranului iobag, însă participarea acestuia la raporturile
juridice era restrânsă (legarea de pământ, renta datorată proprietarului feudal).
Dreptul burghez prevede egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii, principiul
autonomiei de voinţă, etc.
- ca atare, tipul raporturilor juridice variază şi se dezvoltă în strânsă legătură cu
evoluţia generală a societăţii.
4. Subiectele raporturilor juridice
A. Conceptul de subiect de drept. Capacitatea juridică, premisă a calităţii
de subiect de drept.
Omul este singurul care poate avea calitatea de participant la raportul juridic în
calitate de subiect de drept. Această participare nu rezultă însă în mod natural, ci
este o calitate pe care o acordă statul, prin normele de drept.
Există situaţii în care normele de drept au în vedere pagube provocate de
animale sau de lucruri, angajându-se răspunderea proprietarului ori a celui care se
serveşte de animal (art. 1001 din Codul civil), respectiv răspunderea proprietarului
pentru ruina edificiului (art. 1002 din Codul civil). Aceasta nu înseamnă însă că
animalele sau lucrurile apar ca subiecte de drept.
Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii, fie individual, fie
colectiv.
Calitatea de subiect de drept (noţiune sinonimă cu cea de subiect al raportului
juridic ori cu cea de participant la raportul juridic) nu se confundă cu capacitatea
juridică, adică aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii în raporturi juridice
concrete.
Omul participă la raporturi juridice ca titular de drepturi şi obligaţii, în baza
recunoaşterii acestei calităţi de către normele de drept. Legea fixează atât
momentul apariţiei capacităţii juridice, cât şi întinderea ei, volumul drepturilor şi
al îndatoririlor ce pot forma conţinutul unui raport juridic.
În drept se folosesc accepţiuni diferite pentru noţiunea de capacitate:
capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu, capacitatea electorală, capacitatea de a
moşteni, de a răspunde, etc. Termenul de capacitate este strâns legat de persoana
omului şi de personalitatea sa.
Capacitatea juridică este o premisă a calităţii de subiect de drept; în lipsa ei nu
ar fi posibilă participarea acestora la relaţiile sociale reglementate de drept. Deci,
capacitatea juridică este o condiţie sine qua non a drepturilor şi obligaţiilor
concrete ce revin părţilor într-un raport juridic.
Subiectele de drept, dispunând de capacitate juridică, nu apar în mod automat
ca purtătorii unor drepturi şi obligaţii concrete în raporturi juridice determinate; ei
apar ca titularii facultăţii recunoscute de lege de a avea drepturi şi obligaţii în
viitor.
În teoria dreptului se face distincţia între capacitatea generală şi capacitatea
specială.
- capacitatea juridică generală este aptitudinea de a participa ca titular de drepturi
şi obligaţii juridice, în principiu, în toate raporturile juridice, fără ca legea să
condiţioneze această participare de îndeplinirea unor calităţi.
- capacitatea juridică specială este posibilitatea recunoscută de lege de a participa
ca subiect de drept în raporturile în care trebuie îndeplinite anumite condiţii (spre
ex. în dreptul civil subiectele colective, în dreptul administrativ organele de stat,
etc).
B. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice
Subiectele raporturilor juridice se împart în: subiecte individuale - persoana şi
subiecte colective.

1. Persoana, subiect de drept

Persoana – cetăţenii, străinii, apatrizii – constituie principalul subiect de drept.


Cetăţenii statului, în principiu, pot să participe la toate raporturile juridice,
bucurându-se de capacitate juridică generală. Ei pot intra în raporturi de drept atât
între ei, cât şi cu statul, cu organele statului, cu organizaţiile nestatale.
În dreptul civil se utilizează conceptul de „statut personal” pentru a defini
starea şi capacitatea persoanei.
În dreptul internaţional privat, conceptul are o sferă mai întinsă, acoperind atât
statutul individual (starea civilă, numele, capacitatea juridică), dar şi statutul
familial (raporturile care izvorăsc din căsătorie şi filiaţie). În această materie se
practică 2 sisteme: lex patriae şi lex domicilii. Codul civil român a adoptat
sistemul lex patriae. Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional
privat stabileşte că „starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice
sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă prin dispoziţii speciale nu se
prevede altfel”. Ca atare, dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel, se poate
recunoaşte valabilitatea sistemului lex domicilii.
În domeniul dreptului civil, se distinge între capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, admiţându-se în această ramură că
drepturile civile pot fi exercitate pe cale de reprezentare.
În dreptul muncii se fac diferenţieri ale calităţii de subiect de drept în
raporturile juridice de muncă după sex şi vârstă, în interesul ocrotiri femeilor şi
minorilor.
În anumite limite, pot participa ca subiecte de drept străinii şi persoanele fără
cetăţenie. Participarea acestora este supusă reglementării naţionale, însă pot să
existe şi convenţii ale statelor privind regimul juridic al străinilor.

2. Subiectele colective – subiecte de drept

.1 Statul, subiect de drept – participă în calitate de subiect de drept atât în


raporturi juridice interne, cât şi în raporturi juridice de drept internaţional.

În dreptul intern, statul apare ca subiect de drept :


- în raporturile de drept constituţional - în raporturile de cetăţenie (statul acordă
cetăţenie, aprobă renunţarea la cetăţenie, retrage cetăţenia, aprobă stabilirea
domiciliului în România pentru cetăţenii altor state), în raporturile de drept
constituţional prin intermediul cărora se realizează federaţia, în raporturile statului
privit ca întreg şi unităţile administrativ-teritoriale.
- totodată, statul apare şi în calitate de persoană juridică sui generis. Exemplu: în
raporturile de drept civil, prin Ministerul Finanţelor, statul apare în calitate de
persoană juridică.
- în raporturile de comerţ exterior, apare în mod excepţional
-în raporturile rezultând din dreptul statului asupra bunurilor în desherenţă, asupra
bunurilor fără stăpân sau confiscate, în raporturilor rezultate din donaţii şi legatele
în favoarea statului.
În dreptul internaţional:
- statul apare ca subiect de drept internaţional indiferent de întinderea sa
teritorială, de numărul populaţiei, de stadiul de dezvoltare economică, socială şi
politică. Calitatea de subiect de drept a statului, în raporturile de drept
internaţional, se întemeiază pe suveranitatea sa, aceasta existând indiferent de
recunoaşterea sau nerecunoaşterea din partea celorlalte state.
- se consideră că şi poporul este subiect de drept internaţional.
- organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional numai dacă
statele membre le recunosc dreptul ca, în exercitarea funcţiilor lor, să fie
purtătoare de drepturi şi obligaţii în raporturi juridice internaţionale. În raport cu
statele membre, organizaţiile internaţionale apar întotdeauna ca subiecte cu
caracter secundar.
- persoana fizica, individul nu poate fi subiect al dreptului internaţional.
.1 Autorităţile publice, subiecte de drept.

Organele puterii legislative, organele administraţiei şi organele justiţiei


participă ca purtătoare ale autorităţii statale într-un domeniu sau altul, în raport de
competenţa rezervată prin Constituţie şi prin legile de organizare şi funcţionare ale
acestora.
Ca subiecte de drept, autorităţile publice îndeplinesc cel puţin 3 categorii de
competenţe:
- exercitarea conducerii de stat în diverse domenii
- soluţionarea problemelor privind temeinicia legală a pretenţiilor unor subiecte de
drept faţă de altele
- asigurarea constrângerii de stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept
încălcate, recuperarea prejudiciilor.
Parlamentul este subiect de drept constituţional în relaţiile care privesc, spre
ex, alegerea sau revocarea Guvernului.
În relaţiile administrative apar ca subiecte de drept organele administraţiei
centrale sau locale.
În domeniul ocrotirii ordinii sociale, participă ca subiecte de drept în raporturi
juridice de drept material şi procedural, în numele statului, organele de justiţie, de
procuratură şi cele ale Ministerului de Interne.
Specific acestei participări este faptul că drepturile acestor organe faţă de alte
subiecte constituie, în acelaşi timp, şi obligaţii ale lor (autoritatea publică este
obligată să-şi exercite drepturile, ex: organul financiar este obligat să stabilească şi
să perceapă impozitul).
.1 Persoanele juridice
Elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt: organizarea de sine
stătătoare, patrimoniu propriu afectat realizării unui scop, în acord cu interesul
general.
Persoanele juridice sunt subiecte distincte în raporturile juridice de drept civil sau
în cele de drept comercial.
- societăţile comerciale, întreprinderile, regiile autonome, companiile participă, în
calitate de persoane juridice, la raporturile de drept privat.
- instituţiile – unităţi care desfăşoară o anumită formă a activităţii de stat în
domenii distincte (învăţământ, sănătate, ştiinţă), activitate fără caracter economic
şi care funcţionează pe baza finanţării de la buget.
- organele statului pot să apară şi ca persoane juridice , în raporturi care nu sunt
nemijlocit legate de realizarea competenţei lor (exemplu: raporturile în care intră o
instanţă judec. cu un agent economic specializat în vederea reparării mobilierului
din sălile de judecată)
- organizaţiile economice nestatale (cooperatiste)
- celelalte organizaţii nestatale – sindicale, de tineret, asociaţii – care au, în
principiu, scop nepatrimonial, participă ca subiecte în diverse relaţii, exemplu
educaţie, cultură, sport.
Aplicaţii:

1. Realizaţi distincţia dintre capacitatea generală şi specială şi capacitatea juridică


proprie fiecărei ramuri de drept.

2. Identificaţi sediul materiei pentru subiectele de drept.