Sunteți pe pagina 1din 7

Capitolul II

Adoptarea şi revizuirea Constituţiei


- Importanţa deosebită a constituţiei şi supremaţia ei faţă de
toate celelalte acte politice şi normative – indiferent care ar fi
autoritatea emitentă a acestora – impun de la sine folosirea
unor proceduri constituţionale speciale şi, totodată, solemne
pentru adoptarea şi revizuirea acesteia.

§1. Situaţiile în care se adoptă o Constituţie nouă


În general, o constituţie nouă este adoptată:
a) odată cu formarea unui stat nou.
b) în situaţia când în viaţa unui stat au loc schimbări politice
structurale, fundamentale.
c) o constituţie nouă mai poate fi adoptată când în viaţa
statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic
sau social-economic care nu afectează însă esenţa statului sau
regimul politic.

§2. Caracterul şi legitimitatea constituţională a loviturilor


de stat şi a revoluţiilor sociale
- Deseori, schimbările politice structurale din viaţa unui popor
se produc ca urmare a unor lovituri de stat, puciuri, revolte
populare sau chiar a unor revoluţii sociale.
- În situaţiile când au loc lovituri de stat, puciuri, nu este
neapărat nevoie să se adopte o nouă constituţie. Sunt însă şi
situaţii când o lovitură de stat este urmată de adoptarea unei
2

constituţii noi sau, oricum, de schimbarea substanţială a


cadrului constituţional, întrucât a antrenat schimbarea
regimului politic
- Sub aspect juridic, se poate discuta problema legitimităţii
puciului şi, respectiv, a unei noi constituţii adoptate ca urmare
a acestuia. În principiu, orice lovitură de stat sau puci sunt
neconstituţionale, pentru că ambele evenimente politice sunt
îndreptate împotriva ordinii constituţionale existente, adică a
„legalităţii constituţionale”
- În dreptul constituţional este fundamentat principiul potrivit
căruia poporul este în drept să se revolte împotriva
samavolniciei celor aflaţi la guvernarea statului. Se consideră
că acest principiu a fost pentru prima dată enunţat în Decla-
raţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului adoptată de
Adunarea Naţională (Constituantă) a Franţei la 26 august 1789
şi inclusă ca Preambul în Constituţia din 1791. Declaraţia
drepturilor omului şi ale cetăţeanului adoptată în 1793
depăşeşte spiritul revoluţionar al Declaraţiei din 1789, întrucât
nu se limitează la recunoaşterea „dreptului la rezistenţă
împotriva opresiunii”, enunţat în art. 33, ci consfinţeşte
„dreptul la insurecţie” al poporului (art. 35).
- În istoria constituţională se consideră că fundamentarea
moral-politică a revoltei populare împotriva opresiunii datează
încă din perioada preconstituţională (prerevoluţionară) a
coloniilor americane. Astfel art. 6 din Declaraţia drepturilor
adoptată în Maryland, la 5 octombrie 1767, prevede că
„doctrina non-rezistenţei la puterea arbitrară şi la opresiune
este absurdă, servilă şi distructivă a binelui şi fericirii
3

Umanităţii”.
- Revolta are, în substanţa ei, o încărcătură emoţională, o
motivaţie incomplet sedimentată sub aspectul viitoarei ordini
publice, sociale, economice sau juridice. De aceea, apreciem
că legitimităţii populare (morale) a revoltelor poporului
trebuie să-i urmeze în mod necesar o recunoaştere juridică
bazată pe un text constituţional sau pe manifestarea într-o
formă organizată democratic (constituţional) a sprijinului
popular.
- Aparent, rezolvarea acestei situaţii pare simplă: dacă lovitura
de stat sau puciul întrunesc adeziunea sinceră, liber exprimată,
aspiraţiile marii majorităţi a populaţiei (de exemplu, înlăturarea
unui regim tiranic), ele sunt legitimate din punct de vedere
politic, din punct de vedere juridic fiind legitimate de noua
constituţie sau de un act constituţional.

§3. Organismul competent să adopte Constituţia


- Potrivit schemei teoretice clasice, este competent să adopte o
nouă constituţie organul care deţine sau care a fost învestit cu
putere constituantă originară.
- În formele de guvernământ monarhice, puterea constituantă
originară poate aparţine Regelui. Potrivit acestei proceduri,
monarhul „făcea cadou” supuşilor săi sau „acorda” acestora o
constituţie izvorâtă din propria voinţă şi augusta sa grijă
pentru „Binele comun”
- În cazul constituţiilor concedate sau octroiate, nu se solicită,
în principiu, acordul sau manifestarea reală de voinţă a
poporului. Şeful statului (monarhul) este cel care concede,
acordă constituţia.
4

- În regimurile politice democratice, puterea constituantă este


deţinută de popor în virtutea suveranităţii sale. Modalităţile
practice de exercitare a acestei puteri diferă de la un sistem la
altul.
Pot fi însă prezentate unele modalităţi mai des folosite:
a) poporul exercită această putere prin reprezentanţii săi aleşi.
Organismul desemnat să adopte constituţia este ales prin
sufragiu universal, cu un mandat concret: adoptarea
constituţiei (de exemplu, art. 80 din Decretul-lege nr.
92/1990).
b) poporul exercită direct puterea. În asemenea situaţii,
proiectul de constituţie întocmit de un organism învestit cu
această prerogativă, este supus direct aprobării poporului.
c) este posibil ca Parlamentul să se transforme, fără alegeri
generale, în Adunare Constituantă şi să adopte o nouă Lege
fundamentală.

§4. Clasificarea constituţiilor după modul lor de adoptare


- Doctrina constituţională clasică oferă o interesantă clasificare
a constituţiilor, luând drept criteriu modul lor de adoptare. Se
pot distinge, astfel, patru categorii sau tipuri de constituţie:
a) constituţia octroiată sau concedată;
b) constituţia-pact;
c) statutul;
d) constituţia-convenţie.
- Constituţia concedată este iniţiată şi adoptată sub autoritatea
şefului statului (monarhului). Acest tip de constituţie
caracterizează regimurile monarhice, în care şeful statului are
5

puteri absolute.
- Constituţia pact exprimă echilibrul de forţe – rezultat
întotdeauna dintr-un compromis militar sau politic – între
monarh şi Reprezentanţa naţională.
- Statutul este, din punct de vedere al formei, o constituţie
concedată, dar adoptată prin plebiscit.
- Constituţia-convenţie este adoptată de un organism de
suveranitate naţională, special ales pentru adoptarea
constituţiei şi învestit în acest scop cu putere constituantă
originară.

§5. Revizuirea constituţiei


- Revizuirea constituţiei constă în modificarea acesteia prin
reformularea, abrogarea anumitor articole sau prin
adăugarea unui text nou.
- Dreptul fiind, în general, un fenomen social dinamic, este
supus schimbărilor care se produc în societate. Normele şi
principiile constituţionale nu fac nicio excepţie de la această
regulă. În favoarea ideii de revizuire a Constituţiei pot fi
invocaţi atât factori de natură politică, cât şi factori de natură
juridică.
- Din punct de vedere politic, este cunoscut că orice constituţie
exprimă realităţile politice existente în momentul adoptării
sale. În cazul schimbării profunde a acestor realităţi, este firesc
să se modifice şi constituţia. Din punct de vedere juridic,
constituţia fiind în esenţa sa o lege, aceasta este supusă în mod
firesc modificării. În art. 28 din Declaraţia drepturilor omului şi
ale cetăţeanului, ce figurează ca preambul al Constituţiei din
1793, se arată că „un popor are întotdeauna dreptul de a
6

reexamina, corecta şi de a schimba propria constituţie. O


generaţie nu poate subjuga cu legile sale generaţiile viitoare”.
- De obicei, posibilitatea, ca şi procedura de revizuire, sunt
expres prevăzute chiar în textul legii fundamentale. Absenţa
din textul constituţiei a unor proceduri referitoare la revizuirea
acesteia poate genera grave tensiuni între diferitele forţe
politice existente în societate (îndeosebi partidele politice),
care, fiind interesate să iniţieze sau să propună anumite
modificări în legea fundamentală, nu ar putea să facă acest
lucru datorită lipsei unei proceduri corespunzătoare.
- Tot atât de periculoasă prin efectele sale destabilizatoare,
este şi practica de a modifica oricând o constituţie. O
asemenea practică este posibilă, în special în regimuri politice
nedemocratice.

§6. Distincţia între constituţia suplă şi constituţia rigidă


- Din punct de vedere al procedurii de revizuire, constituţiile
sunt suple sau rigide. Constituţia suplă este o constituţie a
cărei revizuire se înfăptuieşte, practic prin votarea, fără o
procedură specială, a unei legi ordinare.
- Constituţia rigidă este o constituţie a cărei modificare se
dovedeşte a fi mai dificilă decât cea a unei legi ordinare,
datorită procedurii cerute, care implică în general
colaborarea mai multor organisme constituţionale şi votul
unei majorităţi calificate, adică 2/3 din numărul membrilor
parlamentului. În epoca contemporană, tendinţa
constituanţilor este de a adopta constituţii rigide.
Motivul revizuirii unei constituţii este foarte diferit, nu numai
de la ţară la ţară, dar chiar în cadrul aceleaşi ţări. Doctrina
7

constituţională s-a oprit, în general, la câteva cazuri mai des


întâlnite:
a) producerea unui eveniment politic marcant;
b) schimbări produse în structura organismelor guvernante;
c) transformarea denumirii unor organisme prin care se
exercită puterea publică;
d) procedura unor schimbări în organizarea şi funcţionarea
unuia sau unora dintre organismele prin care se exercită
guvernarea.

§7. Procedura de revizuire


Toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedură de
modificare a acestora, adică stabilesc:
a) organul care propune modificarea;
b) organul care votează propunerea de modificare;
c) majoritatea voturilor cerută pentru adoptarea propunerii de
revizuire.