SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI

1. Consideraţii generale privind rolul ştiinţei

Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute
prin metode corespunzătoare şi exprimate în: concepte, categorii, principii şi noţiuni.
Ca fenomen social şi formă specifică de activitate umană, ştiinţa nu este un sistem static
de idei, reprezentări, teorii, ci un sistem dinamic care se dezvoltă continuu prin acumularea de
noi cunoştinţe prin noi descoperiri.
Sistemul ştiinţelor cuprinde, într-o largă generalizare:
- ştiinţele naturii
- ştiinţele despre societate
- ştiinţele despre gândire.
Delimitarea ştiinţelor nu poate fi absolută, natura, societatea, lumea fiind caracterizate
atât prin unitate cât şi prin interdependenţă, interacţiune, condiţionare reciprocă.
Evoluţia continuă a cunoaşterii exclude graniţele rigide între ştiinţe şi presupune atât
apariţia unor noi ştiinţe, cât şi formarea unor discipline ştiinţifice de graniţă, de interferenţă între
alte ştiinţe.

2. Sistemul ştiinţelor sociale

Scopul ştiinţelor despre societate este acela de a cunoaşte legile generale ale existenţei şi
dezvoltării societăţii, de a studia formele istorice de organizare socială şi modalităţile specifice
de manifestare a diverselor componente ale realităţii social-umane (politice, etice, juridice etc.).
Legile generale ale societăţii au anumite trăsături care le deosebesc de legile naturii, în
primul rând prin aceea că legile dezvoltării sociale se manifestă în însăşi activitatea oamenilor
dotaţi cu raţiune şi conştiinţă.
Prin tradiţie, prin conţinutul şi obiectul său, ştiinţa dreptului aparţine de ştiinţele despre
societate.
În sistemul ştiinţelor sociale se include:
a) ştiinţele de tip nomotetic (nomotetic – care exprimă legi obiective, s.n.) care au ca
obiect activităţile umane, legităţile şi relaţiile funcţionale corespunzătoare, stabilirea acestora
fiind făcută prin metode ca: observaţii sistematice, studii statistice, experimentale, etc.
În această categorie pot fi cuprinse: economia politică; sociologia; psihologia;
demografia; lingvistica; statistica etc.
b) ştiinţele istorice – îşi propun reconstituirea şi interpretarea trecutului.
c) ştiinţele care studiază aspectele normative ale activităţilor umane – lumea dominată de
norme: ştiinţele juridice; etica etc.
1
 d) cercetarea epistemologică (epistemologia=teorie a cunoaşterii ştiinţifice, studiază
procesul cunoaşterii aşa cum se desfăşoară în cadrul ştiinţelor, s.n.) a ştiinţei, ca disciplină socio-
umană.
Aceasta abordează activitatea cognitivă ca o activitate esenţial umană.

3. Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale

Ştiinţa dreptului ocupă un loc distinct atât prin specificul obiectului său de cercetare, şi
anume realitatea juridică, parte componentă a realităţii sociale, cât şi prin relativa sa autonomie
metodologică.
Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) studiază legile existenţei şi dezvoltării statului şi
dreptului, instituţiile juridice şi politice, modul în care acestea influenţează societatea şi suportă
la rândul lor influenţa societăţii, corelaţiile cu celelalte componente ale sistemului social.
Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora dreptul îşi structurează un
mecanism normativ adecvat şi eficient, de ordonare a relaţiilor sociale, de apărare a valorilor
sociale cum sunt: proprietatea, siguranţa juridică, libertăţile individuale, societatea civilă, etc.
Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa juridică studiază natura juridicului, raporturile cu alte ştiinţe,
legăturile interne ale sistemului juridic.
Astfel putem afirma că ştiinţa dreptului nu se opreşte la studiul normei juridice – la o
exegeză (interpretare critică, s.n.) a textelor juridice, ci are şi rol explicativ privind contextul
social, istoric şi cultural în care apar normele juridice şi instituţiile juridice, în care acestea îşi
duc viaţa, colaborând deci şi cu alte ştiinţe: economia politică, istoria, sociologia, etc.

4. Sistemul ştiinţei dreptului (Sistemul ştiinţelor juridice)

Complexitatea fenomenului social-juridic determină şi o structurare a cercetării acestuia,
atât din perspectivă globală, cât şi ca fenomen istoric care îşi conservă anumite constante, dar şi
cu dezvoltări calitative continue.
Aşadar ştiinţa dreptului se împarte în ramuri şi discipline ştiinţifice distincte, care
împreună formează un sistem al ştiinţelor juridice.
Sistemul ştiinţei dreptului (sistemul ştiinţelor juridice) cuprinde astfel următoarele părţi:
A. Teoria generală a dreptului
B. Ştiinţele juridice de ramură
C. Ştiinţele juridice istorice
D. Ştiinţele ajutătoare (participative).

2
A. Teoria generală a dreptului (Locul său în sistemul ştiinţelor juridice)
Teoria generală a dreptului realizează studiul conceptelor, categoriilor, principiilor şi
noţiunilor de bază ale dreptului.
Aceasta elaborează instrumentele esenţiale ale dreptului în ansamblul său, aşa cum sunt:
esenţa, conţinutul şi forma dreptului; norma juridică; izvoarele dreptului; raportul juridic; tehnica
juridică; răspunderea juridică, etc.
Fundamentarea acestor concepte se realizează plecând de la datele furnizate de ştiinţele
juridice de ramură şi ştiinţele juridice istorice.
Teoria generală a dreptului cuprinde caracterele proprii şi permanente ale fenomenului
juridic pentru a-l defini şi a-i contura spaţiul în cadrul sistemului social-istoric din care face
parte.
Necesitatea Teoriei generale a dreptului este dictată atât de cerinţe pur teoretice (din
perspectiva filosofică a cercetării fenomenului juridic, dar şi pur ştiinţifică a realităţii juridice),
cât şi de cerinţe practice.
Scopul Teoriei generale a dreptului este acela de a îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea, deci
şi practica dreptului.
Preluând de la ştiinţele juridice de ramură datele esenţiale privind formele particulare de
manifestare a dreptului, Teoria generală a dreptului oferă acestora instrumente de cunoaştere şi
fundamentare a unor principii, metode etc., prin care dreptul influenţează conduita oamenilor.
Istoric, apariţia Teoriei generale a dreptului datează din vechime, dar ca o teorie
închegată este fundamentată în a II-a jumătate a sec.XIX când apare “Enciclopedia dreptului” a
lui Adolf Merkel. Cuvântul “enciclopedie” este de origine elenă şi semnifică “învăţare în cerc”,
“completă”.
O lucrare, în 3 volume, privind “Teoria generală a dreptului” apărea în 1930 la Bucureşti
scrisă de Mircea Djuvara, autor român de recunoaştere europeană, iar la Cluj, în 1936, apărea
lucrarea “Principii fundamentale de filozofie juridică” a autorului Eugeniu Speranţia.
Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului, sub această denumire sau sub
denumirea de “Introducere în ştiinţa dreptului” ori “Introducere în drept”, se regăsea şi se
regăseşte şi astăzi în toate planurile de învăţământ juridic din Europa.

B. Ştiinţele juridice de ramură

Aceste ştiinţe studiază fenomenele particulare juridice, suprapunându-se ramurilor de
drept, criteriul de departajare şi organizare fiind obiectul reglementării juridice şi metodele
specifice de reglementare.
Prin obiect al reglementării juridice al unei ramuri de drept se înţelege un anumit grup de
relaţii sociale, relaţii care au anumite trăsături specifice, proprii.
3
 Ramura de drept este definită ca fiind un ansamblu de norme juridice organic legate între
ele, care reglementează relaţii sociale având acelaşi specific şi aceeaşi metodă (sau complex de
metode) de reglementare.
Instituţia juridică este o totalitate de norme juridice care reglementează o grupă unitară de
relaţii sociale, fiind o structură a unei ramuri juridice, de regulă.
Norma juridică este o regulă generală de conduită, obligatorie, stabilită ori recunoscută de
stat, care la nevoie poate fi impusă prin forţa de constrângere a statului.
Raportul juridic este o relaţie socială (un raport social) reglementat de o normă juridică.
Dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme şi instituţii juridice ce formează un
sistem unitar al dreptului statului respectiv.
Acest sistem unitar există însă în diversitatea ramurilor de drept.
Sistemul ştiinţei dreptului are ca element de bază subsistemul ştiinţelor juridice de
ramură, dar cuprinde şi celelalte ştiinţe juridice.
Acest subsistem, care formează un sistem al ştiinţelor juridice de ramură, nu se regăseşte
întocmai şi în planul de învăţământ superior juridic.
Ştiinţele juridice de ramură studiază normele juridice, instituţiile juridice aparţinând
ramurii de drept corespunzătoare şi în corelaţie cu relaţiile sociale care formează obiectul de
reglementare juridică a acelei ramuri de drept.

C. Ştiinţele juridice istorice

Cercetează istoria dreptului dintr-o ţară sau dezvoltarea generală a fenomenului juridic.
Aceasta cuprinde:
- istoria dreptului românesc;
- istoria generală a dreptului.
Cercetarea istoriei dreptului prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere:
- dovedeşte legăturile cu instituţiile juridice străvechi, prin aceasta subliniindu-se şi ideea de
progres juridic;
- evidenţiază existenţa unor legi ale apariţiei, evoluţiei sau dispariţiei unor forme de drept în
strânsă legătură cu legile generale ale dezvoltării sociale sau perimetre de civilizaţie juridică
atestate în timp.
În subgrupa ştiinţelor juridice istorice intră şi “istoria doctrinelor (ideilor) juridice”.

D. Ştiinţele juridice ajutătoare (participative)

Acestea se află în strânsă legătură cu ştiinţele juridice.
Ele nu fac parte propriu-zis din ştiinţele juridice, dar sunt discipline indispensabile
cunoaşterii unor fenomene de drept ori corectei aplicări a dreptului.
4
 Sţiinţele juridice ajutătoare utilizează metode şi mijloace ştiinţifice proprii, specifice altor
ştiinţe (chimice, fizice, matematice etc.), dar ajută ştiinţele juridice şi aplicarea dreptului în
general.
Asemenea ştiinţe ajutătoare, auxiliare celor juridice sunt: medicina legală, criminologia,
criminalistica, psihologia juridică, sociologia juridică şi altele. Astfel, medicina legală este o
ramură a ştiinţelor medicale care studiază acele probleme ale patologiei umane legate de viaţa,
sănătatea şi activitatea omului ca fapte incriminate sau relaţii sociale ocrotite de lege, în scopul
de a oferi justiţiei probe cu caracter ştiinţific, cât şi măsuri cu caracter medico-social utile
prevenirii şi combaterii încălcării legii. Medicina legală stabileşte corelaţii ştiinţifice între
faptele medico-biologice şi cele juridice, apropie gândirea medico-biologică de cea juridică,
fiind o disciplină de sinteză, interpretare şi avizare a tuturor problemelor medicale necesare
dreptului. Criminalistica are ca obiect elaborarea metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice şi
stabilirea mijloacelor necesare aplicării lor în vederea descoperirii, ridicării, fixării şi
examinării urmelor infracţiunii, descoperirii infractorului, precum şi pentru stabilirea măsurilor
de prevenire a infracţiunilor. Criminalistica constituie o punte de legătură între ştiinţele naturii
şi ştiinţele juridice, prin intermediul ei metodele celor dintâi găsindu-şi aplicare în procesul
judiciar. Criminologia are ca obiect de studiu analiza factorilor cauzali ai fenomenului
infracţional, a cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează fenomenul infracţional,
conduita infracţională a oamenilor.
Strâns legată de această ştiinţă se află sociologia juridică care are ca obiect inclusiv analiza
complexă a fenomenului şi comportamentului infracţional, ca fenomen social în ansamblul
raporturilor întregului sistem social. Însă, conform unei opinii din doctrină, obiectul de studiu al
sociologiei juridice este mult mai vast și are în vedere „impactul pe care îl au fenomenele
juridice asupra mediului social și a modului în care dinamica fenomenelor sociale influențează
sfera juridicului”1. Alături de cele două ştiinţe şi strâns legate de acestea se află şi psihologia
juridică care are preocupări convergente şi cu cele ale medicinei legale.
Toate aceste ştiinţe ajutătoare sau participative ştiinţelor juridice sunt în acelaşi timp într-
o continuă evoluţie, determinată de dezvoltarea generală a tuturor ştiinţelor contemporane.