NOTIUNI INTRODUCTIVE IN TEORIA GENERALA A DREPTULUI

1. Despre stiinta

Ştiinţa reprezintă sistemul de cunoştinţe şi experienţe despre natură, societate şi gândire, rezultate
prin utilizarea unor metode de cercetare proprii şi materializate în noţiuni, concepte, categorii,
principii confirmate în practică.

Un sistem este ), un ansamblu deelemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și
formând un tot organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează
clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să
funcționeze potrivit scopului urmărit.

Sistemul ştiinţelor cuprinde:

 ştiinţe ale naturii(astronomia, fizica, chimia, biologia)

 ştiinţe despre societate (psihologia, sociologia,istoria)
 ştiinţe despre gândire sau ştiinţele cognitive (cele ce studiază mintea şi procesele
din interiorul ei)

Alte categorii de ştiinţe:

 ştiinţele formale: (matematica, informatica)

 ştiinţele aplicative(ingineria)

Ştiinţele despre societate sau ştiinţele sociale, în care sunt incluse şi ştiinţele juridice (ştiinţa
dreptului), studiază legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii, formele istorice de
organizare socială, modalităţile specifice de manifestare a diverselor componente ale
realităţii social-umane.

2. Stiinta dreptului in sistemul stiintelor sociale

Ştiinţele sociale sunt un grup de discipline academice care studiază aspectele umane ale lumii.

Majoritatea cursurilor universitare de profil clasifică ştiinţele sociale astfel:

 Ştiinţe nomotetice sau de tip nomotetic („care formulează legi”; nomotetic, din grecescul
„nomos” = lege)
 Ştiinţele istorice care au ca obiect reconstituirea trecutului;
 Ştiinţele normative sau care studiază lumea guvernată de norme (ştiinţele juridice,
etica, deontologia.

Stiinta dreptului sau stiinta juridica este o stiinta social-umana care are ca deziderat studierea
realitatii sociale, atat juridica cat si nejuridica, in anumite situatii, spre a-i cerceta
legitatile,regularitatile, geneza si modalitatile in care comportamentul uman trebuie sa raspunda la
comenzile societatii.

Principalele subdomenii sau axe prioritare de studiu ale ştiinţei dreptului sunt:

~ legile existenţei şi evoluţiei statului şi dreptului;

~ viaţa instituţiilor politice şi juridice
 ~ modalităţile concrete în care aceste instituţii influenţează societatea în globalitatea ei şi
suportă, la rândul lor, influenţa acesteia.

Dreptul se poziţionează întotdeauna la confluenţa dintre diferitele tipuri de interese ce se încearcă

a fi promovate în spaţiul social, interese precum:

 interese individuale
 interese de grup
 interese locale
 interese naţionale
 interese regionale
 interese mondiale
 interese politice
 interese economice
 interese culturale

În ce priveș te rolul ştiinţei dreptului, distingem:

 un rol sau o funcţie descriptivă

 un rol sau o functie teoretica.

3. Sistemul stiintei dreptului(stiintelor juridice)

Stiința dreptului are o triplă valență:

— este o ştiinţă a valorilor

— este o ştiinţă a normelor
— este o ştiinţă a realităţii.

Dreptul, ca sumă de reglementări, este studiat din mai multe perspective:

 din perspectiva globală, în scopul identificării elementelor fundamentale, ce

relevă viziunea profesorilor, factorilor decizionali, oamenilor politici despre drept;
 din perspectiva istorică, în scopul identificării modului de evoluție a dreptului, în general
 din perspectva structurala, in scopul identificarii structurii interne si externe a

dreptului. Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) este alcătuit din următoarele categorii

de ştiinţe:

 Teoria generală a dreptului;

 Ştiinţele juridice de ramură;
 Ştiinţele juridice istorice;
 Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare sau participative).

4. Teoria generala a dreptului.Locul si rolul sau in sistemul stiintei dreptului

Teoria generală a dreptului, capătă contur şi fundamentare abia în secolul XIX, constituindu-se în
cel mai documentat argument împotriva filozofiei dreptului şi dreptului natural. O bună perioadă
de timp a fost denumită Enciclopedia dreptului. Teoria generală a dreptului s-a desprins ca ştiinţă
aparte a dreptului abia la începutul secolului XX.

În dreptul român, Mircea Djuvara a exprimat, în manieră modernă, argumentele pentru o “Teorie
generală a dreptului”.
Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului este prezentă practic în toate planurile de
pregătire juridică din ţările europene.

5. Predarea Teoriei Dreptului in Romania

Istoria învăţământului juridic în România începe în anul 1816, când Ion Vodă Caragea
reorganizează în Ţara Românească Şcoala Domnească, numindu-l ca profesor de drept pe marele
cărturar Logofăt Nestor.

La Facultatea de Drept din Bucureşti a luat fiinţă în anul 1913 Catedra de Enciclopedia dreptului,
iar din anul 1948 disciplina “Teoria generală a dreptului“ face parte din programa de învăţământ a
tuturor facultăţilor de drept din România.

6. Definitia Teoriei generale a dreptului

Teoria generală a dreptului este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul dreptului, respectiv
determinarea, articulaţiile şi esenţa lui, alcătuirea şi structurarea lui şi care elaborează
instrumentele esenţiale şi conceptele fundamentale prin care dreptul este gândit, instrumente
constând în “norma juridică“, “izvorul de drept“, “raportul juridic“, “tehnica juridică“.

7. Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului

Ca orice ştiinţă, Teoria generală a dreptului, tinde spre generalizare, spre o cunoaştere aprofundată
care să permită formularea conceptelor, categoriilor şi noţiunilor fundamentale.

Obiectul specific îl constituie observarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale ale
vieţii juridice, a categoriilor şi noţiunilor generale valabile pentru întreaga ştiinţă juridic. ă

Totodată, Teoria generală a dreptului studiază şi cercetează cele mai importante aspecte ale
statului, dată fiind legătura indisolubilă dintre drept şi stat.

Statul şi dreptul sunt fenomene sociale speciale ce nu pot fi studiate şi înţelese unul fără celălalt.

8. Stiintele juridice istorice

Ştiinţele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o anumită ţară (exemple: istoria
dreptului românesc; istoria dreptului francez etc.)

Istoria dreptului românesc este ştiinţa juridică istorică, care cercetează instituţiile politico-juridice
româneşti din punct de vedere istoric, în dinamica şi evoluţia lor, de la origini până în prezent,
explicând şi argumentând factorii care au determinat actuala configuraţie şi substanţă a acestora.

9. Stiintele juridice de ramura

Prin ramură de drept înț elegem atât setul de norme juridice reunite prin obiectul comun de
reglementare, cât ș i ș tiinț a juridică care studiază normele specifice unei ramuri de drept.

Obiectul ştiinţelor juridice de ramură îl constituie studierea şi cercetarea fenomenelor juridice

particulare, specifice unei anumite ramuri de drept10.

Ştiinţele juridice de ramură alcătuiesc subsisteme de bază al sistemului ştiinţelor juridice.

Subordonat ramurilor de drept se regăsesc subramurile de drept (de exemplu: drept poliț ienesc,
dreptul colectivităț ilor locale, dreptul urbanismului etc.) ș i instituț iile juridice (concenciosul
administrativ, instituț ia proprietăț ii etc.)
Stiintele juridice de ramura studiază normele juridice specifice ramurii respective în concordanţă
cu relaţiile sociale ce alcătuiesc obiectul de reglementare juridică propriu acesteia.Stiintele
juridice de ramura sunt: stiinta dreptului constitutional, a dreptului penal, a dreptului civil, a
dreptului administrativ, a dreptului international public.

Astfel, ştiinţa dreptului civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut patrimonial, precum şi
relaţii personale nepatrimoniale folosind metoda egalitatii partilor.

Ştiinţa dreptului constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar şi se dezvoltă în procesul

exercitării puterii de stat. Constituţia, definită ca legea fundamentală a statului, cuprinde norme şi
principii pe care alte ramuri de drept le utilizează pentru a reglementa domeniile lor de activitate.
De altfel, fundamentul juridic al fiecărei ramuri de drept se regăseşte în Constituţie.

Ştiinţa dreptului penal desemnează ansamblul de idei, teorii şi concepţii cu privire la dreptul
penal. Ca ramură de drept, dreptul penal nu reprezintă doar o sumă de norme juridice, ci un
sistem închegat, structurat în jurul unor principii şi instituţii juridice fundamentale: infracţiunea,
sancţiunea şi răspunderea penală.

Ştiinţa dreptului administrativ reglementează relaţiile sociale specifice activităţii de organizare a

executării concrete, practice, a legii ce se realizează în principal prin sistemul organelor
administraţiei publice.

Ştiinţa dreptului internaţional reglementează relaţiile create de state şi alte subiecte de drept
internaţional pe baza acordurilor de voinţă exprimate în tratate, convenţii şi alte izvoare de drept.

10. Stiintele ajutatoare,auxiliare sau participative

Stiintele ajuatoare sunt: criminalistica(definita ca stiinta investigatiei penale), criminologia,

medicina legala, sociologia juridica, statistica juridica, logica juridica.Acestea nu sunt ș tiinț e
juridice propriu-zise, deoarece obiectul lor de cercetare nu este format din norme juridice. Acestea
au dobândit calificarea de ”juridice” prin relaț ia determinantă pe care o au atât cu procesul de
elaborare a dreptului, cât ș i cu procesul de aplicare ș i de punere în executare a acestuia.

Costica Voicu observa: ”cunoaşterea în profunzime a fenomenului juridic, care se prezintă

astăzi într-o deosebită dinamică şi complexitate, precum şi interpretarea şi aplicarea corectă a
normelor juridice, nu poate fi realizată de ştiinţa dreptului fără ca acesta să facă apel la unele
ştiinţe ajutătoare sau participative, care nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor
juridice’’.
 TEMA 2.CONCEPTUL DREPTULUI

1. Accepţiunile noţiunii de “drept”

Sunt prezentate sensurile cuvantului ,,drept’’:

In primul rand-set de norme juridice elaborate sau recunoscute de catre puterea de stat pentru a
asigura ordinea sociala(norme juridice brute).

In al doilea rand-acceptiunea de stiinta a dreptului=suma a teoriilor,ideilor,conceptelor,notiunilor

prin intermediul carora dreptul este explicat si cu ajutorul carora dreptul poate fi gandit.

Dreptul obiectiv-ansamblul tuturor normelor juridice elaborate de catre stat sau recunoscute de
acesta din cele mai vechi timpuri pana in prezent.

În accepţiunea sa de drept obiectiv, dreptul este definit ca ansamblul normelor juridice elaborate
de stat în scopul desfăşurării normale a vieţii în comun a oamenilor. Dreptul obiectiv conţine
norme juridice obligatorii ce se adresează tuturor oamenilor, astfel încât societatea să fie apărată
de excese. Regulile de conduită în acest caz au un caracter general, întrucât ele se adresează fie
tuturor subiecţilor de drept, fie numai unor categorii de subiecte de drept. O altă trăsătură
caracteristică acestor reguli de conduită se referă la faptul că ele sunt obligatorii, putând fi aduse
la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului, în cazurile în care nu au fost respectate de
bună voie. Dreptul obiectiv cuprinde norme juridice impersonale abstracte, care nu se adresează
unei persoane anume.

Drept pozitiv- se afla in raport cu dreptul obiectiv, dreptul pozitiv reprezentand suma tuturor
normelor elaborate sau recunoscute de catre un stat si care sunt in vigoare la momentul de
fata(parte a dreptului obiectiv).

-Norma tranzitorie=face trecerea de la reglementarea veche la reglementarea noua, ajuta la

clarificarea situatiilor juridice produse anterior si care se afla in derulare si la momentul de fata.-

Drept subiectiv-suma tuturor drepturilor desemnate ca prerogative sau posibilitati recunoscute de

catre lege unor persoane de a-si valorifica un interes(drept individualizat)-dreptul de proprietate
,dreptul la servicii medicale(lista limitata de drepturi subiective).

Drept subiectiv- persoane fizice sau juridice; drepturi subiective vom observa că acestea sunt
infinite ca număr. Între cele două accepţiuni (drept obiectiv şi drept subiectiv) există o legătură
logică, în sensul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute şi
reglementate de dreptul obiectiv.

Drept national-dreptul obiectiv al unui stat anume si aplicabil la nivelul acelui stat.

Drept international-suma tuturor normelor juridice stabilite sau statuate prin tratatele
internationale dintre state, bilaterale sau multilaterale.

Dreptul UE-desemneaza normele juridice cuprinse in tratatele comunitatii europene si cuprinde

normele primare si normele secundare care s-au succedat acestora(face parte din dreptul
international).

Dreptul privit ca arta-reprezinta abilitatea organelor de legiferare de a reglementa in mod fericit

un anumit set de relatii sociale pe criterii de performanta , dar si ca arta sau a abilitate a organelor
de punere in aplicare a legii de a da eficienta activitatii de sanctionare a faptelor neconforme cu
legea.

Dreptul substantial/material-ne releva substanta dreptului sau continutul dreptului(elementele de

fond ale dreptului).

Dreptul procedural-ne releva forma dreptului care cuprinde toate procedurile care trebuie
respectate pentru infaptuirea sau punerea in aplicare a normelor juridice care formeaza dreptul
substantial/material.

Dreptul privit ca tentativa de disciplinare a comportamentului social-dreptul reprezinta doar o

incercarea de disciplinare a comportamentelor dintr-o societate fara sa se reuseasca in proportie de
100% disciplinarea acestor comportamente.

2.Dimensiunea morala a dreptului

Intre drept si morala exista o legatura insolubila prin aceea ca ambele stiinte au caracter normativ
si asigura pe anumite paliere ordinea sociala.

Morala-reprezinta stiinta binelui,stiinta echitatii sociale sau stiinta care studiaza normele
considerate a fi bune pentru o societate; morala a reprezentat protolegislatie sociala sau legislatie
sociala primara, ea reprezentand suma primelor norme de convietuire sociala.

Imoralitatea-reprezinta opusul moralitatii sau un comportament care nesocoteste normele sau

valorile promovate de morala.

Amoralitatea-ca si concept relativ nou reprezinta o categorie intermediara, nehotarata de

comportament a indivizilor intre moralitate si imoralitate si reprezinta atat un minim de
moralitate, cat si un minim de imoralitate.

3.Originea si aparitia dreptului.Dimensiunea istorica a dreptului

Dreptul ca realitate sociala, a aparut pe o anumita treapta de evolutie a societatii omenesti, istoria
dreptului necorespunzand cu istoria umanitatii;cu alte cuvinte, dreptul a aparut doar in momentul
in care au aparut primele forme politice de organizare a societatii.

Prima formă de organizare socială a constituit-o ginta, închegată în baza unui singur criteriu, acela
al comunităţii de sânge. Ginta a fost forma universală de organizare a societăţii primitive,
caracterizată prin proprietatea comună asupra pământului, domnia obiceiului, absenţa oricărei
forţe exterioare de constrângere, puterea socială aparţinând întregii colectivităţi.Mai multe ginţi
formau FRATRII şi TRIBURI. În fruntea tribului se afla adunarea obştească, formată din
conducătorii ginţilor.

Conducătorii militari ai uniunilor de triburi capătă treptat un rol important, se desprind din punct
de vedere al puterii de comandă şi al forţei financiare de restul populaţiei şi hotărăsc fără a se
mai consulta cu adunările obşteşti.

Mai târziu poetul Hesiod descrie ,, o societate marcată de proprietatea privată, de clase sociale, de
stat şi de drept”.

Dreptul s-a nascut in Orientul Antic. Prima mare civilizatie a Antichitatii s-a format in
Mesopotamia.

Aparitia dreptului a fost justificata in decursul timpului pe diferite argumente sau teorii dintr-o
anumita perspectiva ce corespunde Egiptului Antic si Babilonului Antic, dreptul ar fi avut
origine
divina;in alta abordare promovata de Hugo Grotius si de adeptii Scolii naturale a dreptului,
dreptul a aparut datorita legaturii intrinseci a acestuia cu fiinta umana sau cu alte cuvinte, dreptul
este indisolubil legat de fiinta umana datorita acelui ,,apetitus societatis” sau a apetitutu;ui de a
trai in societate cu care se naste individul; Hugo Grotius spunea ca oamenii sunt fiinte politice
sociale si simt nevoia de a trai in societate, de a trai in comun cu altii si de a respecta si institui
anumite reguli; conform acestei conceptii, traiul in comun reclama respectarea unor cerinte
universale , dupa cum urmeaza:

1. a nu aduce atingere bunului altuia

2. de a restitui bunurile care nu iti apartin
3. de a respecta promisiunile facute
4. de a da despagubiri pentru daunele pricinuite

4.Dimensiunea sociala a dreptului

Spunem că dreptul este un produs al societăţii. Normele juridice intervin în organizarea şi

desfăşurarea tuturor proceselor din societate, de la cele mai simple la cele mai complexe.

Dreptul este materializarea tensiunii interioare a societăţii, a neliniştilor ei, el este remediul
sau soluţia la o stare psihologică a societăţii. El este expresia vieţii din societate. Oamenii pot
avea ordine fără libertate, dar nu pot avea libertate fără ordine.

Dreptul este instrumentul în substanţa căruia se întâlnesc în corelaţie necesară drepturi şi

îndatoriri ale oamenilor. Raporturile simple şi complexe, care se stabilesc şi se derulează între
oameni, trebuie să aibă ca suport legea, astfel că ordinea în societate să fie asigurată.

Realitatea juridică este o componentă, o secvenţă, a realităţii sociale.

Realitatea juridică are în componenţa sa următoarele: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile

juridice (ordinea de drept).

Înainte de a fi o realitate normativă, adică de a fi o sumă de norme juridice elaborate pentru a

reglementa un domeniu anume al realităţii sociale, dreptul este o stare de conştiinţă. Aceasta
înseamnă că înainte de a se elabora o normă juridică referitoare la o anume situaţie concretă,
această situaţie este trecută prin conştiinţa legiuitorului, care analizează, evaluează şi valorizează
acea situaţie, după care elaborează efectiv norma sau normele juridice corespunzătoare.

Considerăm conştiinţa juridică drept receptor pentru faptul că aceasta primeşte semnalele,
mesajele pe care le emite societatea. Semnalele şi mesajele sunt sistematizate şi analizate. Rolul
de tampon al conştiinţei juridice se materializează în capacitatea de a opri, de a bloca calea spre
reglementare juridică, spre elaborarea de norme juridice, a unor aspecte, probleme, situaţii
impuse în mod nejustificat de unele forţe ale societăţii.

A doua componentă a realităţii juridice o constituie DREPTUL privit ca sistem de reglementări şi

instituţii. Este în fond substanţa concretă, conţinutul realităţii juridice, componenţa lui materială,
palpabilă. Aici găsim norme juridice aparţinând tuturor ramurilor şi subramurilor dreptului. Aici
identificăm instituţii juridice reglementate prin norme juridice.

A treia componentă a realităţii juridice o constituie relaţiile juridice care cuprind raporturile
juridice şi situaţiile juridice, cele care probează, dovedesc, eficienţa dreptului. În acest segment,
regăsim raporturile în care oamenii participă în calitate de subiecte de drept valorificându-şi sau
apărându-şi, pe cale legală, interesele şi drepturile.

5.Esenta dreptului
Ca orice fenomen, dreptul este expresia unităţii unor laturi calitative şi cantitative. A preciza
esenţa dreptului înseamnă a pune în evidenţă existenţa acestor laturi.

Astfel, principala calitate o reprezintă calitatea juridică a voinţei exprimate în drept şi calitatea
interesului care conduc la elaborarea şi adoptarea normelor juridice. Această calitate fundamentală
rămâne neschimbată oricât de multe şi profunde modificări ar cunoaşte un sistem juridic. Operăm,
aşadar, cu două categorii: voinţa şi interesul.

Voinţa este o categorie psihologică care în drept are o dublă semnificaţie: mai întâi este voinţa
generală, respectiv a grupurilor sociale sau a întregii societăţi care este determinată de anumite
interese şi care tinde să se oficializeze prin intermediul activităţii statului şi, apoi, de voinţa
individuală respectiv capacitatea omului de a stabili scopuri, de a planifica, organiza, realiza şi
controla activităţile pe care le desfăşoară.

Esenţa dreptului o constituie voinţa generală oficializată, devenită voinţa juridică, exprimată în
legi şi apărată de stat.

Esenţa dreptului constă în calitatea voinţei juridice exprimată liber de electorat reprezentat de
organele legislative în norme juridice şi în interesul în jurul căruia gravitează activitatea normativ-
juridică într-o anumită etapă.

6.Continutul dreptului

Componenta cea mai importantă a conţinutului dreptului o constituie SISTEMUL NORMELOR

JURIDICE, adică totalitatea regulilor de conduită pe care statul le elaborează şi le garantează într-
o anumită perioadă de timp.

Conţinutul dreptului are o componentă statică în care sunt plasate constantele dreptului, respectiv
normele juridice şi instituţiile care au continuitate, au o anume vechime (ex. norme şi instituţii de
drept civil, dreptul familiei, dreptul penal etc.). Cealaltă componentă a conţinutului dreptului o
constituie secvenţa dinamică, respectiv normele juridice noi, elaborate ca expresie a voinţei
juridice şi intereselor societăţii faţă de noi domenii ale realităţii juridice.

7.Forma dreptului

Forma internă a dreptului reprezintă interacţiunea ramurilor dreptului, gruparea normelor juridice
pe instituţii, subramuri şi ramuri de drept.

Forma exterioară a dreptului este analizată:

 din punct de vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului:izvoarele

dreptului reprezentate de legi, hotărâri de guvern etc.
 din punct de vedere al modului în care sistematizează legislaţia: codificări,încorporări.

8.Definitia dreptului

În opinia noastră, dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de
puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului subiectelor de drept
în cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii
respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de
forţa coercitivă a statului.
 TEMA 3.DREPTUL IN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

1. Consideratii generale despre realitatea sociala si conduita umana in contextual acesteia

Societatea ni se înfăţişează ca un sistem complex de structuri şi relaţii interumane, în care figura

centrală este omul.

Fiinţa umană trebuie privită atât ca un sistem individual, apt să exercite o acţiune asupra mediului
înconjurător (mediul natural, economic, politic, social), dar şi ca sistem reflectant, capabil să
recepţioneze şi să analizeze mesajele societăţii şi să-şi construiască raţional o variantă de
comportament şi atitudine.

Dreptul este chemat să analizeze poziţia omului, atitudinea şi comportamentul acestuia faţă de
normele juridice care îi impun o variantă de comportament, determinându-l să se conformeze
regulilor cuprinse in normele juridice. Aceste reguli vizează omul în cele trei ipostaze: că trebuie
să facă ceva sau nu; că trebuie să se abţină a face ceva.

Norma socială este cea care reglementează conduita umană.

1.1.Privire generala asupra realitatii sociale

Componentele principale ale realitatii sociale:

1. realitatea economica
2. realitatea politica
3. realitatea culturala,morala si spirituala
4. realitatea demografica
5. realitatea juridicala

Potrivit localizarii sale, realitatea sociala cuprinde:

1. realitatea nationala
2. realitatea regionala
3. realitatea continenatala
4. realitatea internationala

In functie de evolutia istorica:

1. realitatea comunei primitive

2. realitatea societatii sclavagiste
3. realitatea epocii medieval
4. realitatea societatii capitaliste
5. realitatea societatii de tip comunist
6. realitatea societatii actuale(moderna)

Realitatea juridica este definita ca suma a relatiilor sociale care se nasc si se dezvolta intre diferiti
participanti la circuitul sau comertul juridic(modul in care reactioneaza indivii din punct de vedere
legal).

2. Sistemul normelor sociale

Prin sistemul normelor sociale intelegem suma tuturor categoriilor de norme juridice sau
nejuridice care reglementeaza sau dupa caz, influenteaza modul de manifestare a diferitelor relatii
sociale.

In categoria normelor sociale intra urmatoarele tipuri de norme:

1. norme juridice
2. norme etice(morale)
3. norme obisnuielnice
4. norme tehnice
5. norme politice
6. norme religioase
7. norme de convietuire sociala
8. norme deontologice
9. norme specifice organizatiilor neguvernamentale

2.1. Corelatia normelor juridice cu normele etice(morale)

Normele juridice sunt oficiale, edictate de stat si beneficiaza de garantii exterioare, statale datorita
sanctiunilor formalizate, pe cand normele morale reprezinta reguli de comportament considerate a
fi bune intr-o societate,dar care nu beneficiaza de sanctiuni formalizate sau obligatorii, ci doar de
sanctiuni neformalizate precum:oprobriul public, eliminarea dintr-un colectiv, distantarea sociala.

Corelatia dintre normele juridice si normele etice a fost analizata , explicata si justificata de 3 scoli
de gandire juridica:

1. Scoala dreptului pozitiv

2. Scoala dreptului natural
3. Curentul sociologic(abordarea sociologica a relatiei drept-morala)

Conform Scolii dreptului pozitiv singurul temei al existentei dreptului sau a normelor juridice este
statul, normele juridice neavand nicio legatura cu morala, acestea functionand separat de morala.

Potrivit Scolii dreptului natural fiecare norma juridica, fiecare reglementare edictata de catre stat
are in continutul ei prescriptiv un minimum de morala. Cu alte cuvinte, morala precede dreptu, iar
drepturile subiective ale indivizilor tin intrinsec de fiinta umana. Oamenii se nasc cu aceste
drepturi, iar statul prin organele legislative doar toarna in forma juridica si conditioneaza
exercitarea acestor drepturi.Scoala dreptului natural pleaca de la premisa existentei a acelui minim
de morala sau a acelei ,,minima moralia”.

Conform abordarii sociologice dreptul a aparut ca o consecinta a influentei si presiunii exercitate

de factorii sociali , politici si ideologici specifici fiecarui tip de societate.

Dreptul nu poate fi confundat cu morala, din următoarele considerente :

- normele morale privesc intimitatea individului pe când normele juridice privesc

exterioritatea individului.

- normele juridice sunt elaborate de organe special abilitate, potrivit unor proceduri şi
metodologii specifice, pe când normele morale apar şi se manifestă într-o comunitate, în chip
spontan şi neformal;
- normele morale cuprind în esenţa lor ideea de “ceea ce este bine şi ceea ce este rău” într-o
conduită socială; normele juridice reglementează relaţiile sociale sub aspectul de “ceea ce
este licit şi ceea ce este ilicit”;

- aplicarea normelor juridice este asigurată prin sancţiunile prevăzute de lege care sunt date în
competenţă de aplicare unor organe speciale ale puterii. Aplicarea normelor morale este asigurata
în măsura în care individul îşi asumă valorile comunităţii în care trăieşte;

- normele juridice acţionează în scopul restabilirii situaţiei anterioare încălcării lor, reparării
prejudiciilor materiale sau morale produse. Încălcarea, nesocotirea normelor morale, atrag
după ele acţiunea, reacţia comunităţii faţă de individul în cauză: oprobiul public.

- spre deosebire de normele de drept, normele morale nu sunt unitare. Ceea ce este moral
în Europa sau America, poate fi imoral în Arabia sau India.

2.2. Corelatia normelor juridice cu normele de convietuire sociala

Aceste norme mai sunt denumite si norme de bunacuviinta care initial nu erau reglementate din
perspectiva juridica, ele avand rolul de a promova niste relatii civilizate in viata de zi cu
zi.Ulterior, aceste norme au fost reglementate si s-au transformat in norme juridice.

In dreptul nostru Legea nr.61/1991 sanctioneaza faptele de incalcare a unor norme de convietuire
sociala, a ordinei si linistii publice.Observam, la prima analiza, faptul ca legiuitorul distinge intre
normele morale, normele juridice si normele de convietuire sociala. Legiuitorul a apreciat că
trebuie să reglementeze într-o manieră specială faptele care aduc atingere convieţuirii sociale,
nelăsând la latitudinea moralei “sancţionarea” acestora.

2.3. Corelatia normelor juridice cu normele obisnuielnice(normele obiceiului)

Obiceiul este definit ca suma de reguli de conduita aparute in mod spontan, ca urmare a aplicarii
repetate si pe o perioada lunga de timp, reguli pe care oamenii s-au deprins sa le respecte,avand
convingerea obligativitatii lor.

Normele obiceiului au reprezentat norme nescrise transmise pe cale orala din generatie in
generatie si au guvernat relatiile sociale din societatile arhaice, din cele sclavagiste si din cele
feudale, reglementand o paleta larga de relatii sociale, plecand de la relatiile civile pana la cele de
natura penala. Spre exemplu, in sistemul de drept romanesc a existat obiceiul juridic numit si
,,legea tarii” sau ,,legea pamantului” sau ,,jus valachorum” a guvernat relatiile sociale din perioada
obstei satesti si ulterior din cadrul celorlalte forme de organizare sociala prestatala, el fiind
recunoscut partial, inclusiv in legislatia civila actuala in materie de vecinatate.

Obiceiul devine norma juridică numai în situaţia în care este recunoscut şi acceptat de puterea
publică, de către stat: în acel moment obiceiul devine obligatoriu, iar nesocotirea lui este
sancţionată de forţa coercitivă a statului.

2.4. Corelatia normelor juridice cu normele tehnice

Normele tehnice au apărut ca expresie a nevoilor oamenilor de a conduce şi controla procesul

productiv de bunuri materiale şi spirituale.

Într-o lume supertehnologizată, superinformatizată, în care tehnologiile necontrolate pot

genera efecte catastrofale pentru umanitate sau dereglări profunde în viaţa economico-
financiară, rolul normelor tehnice este vital.
Intre normele juridice si normele tehnice exista o legatura in sensul ca de multe ori normele
tehnice ajuta si sunt luate in considerare in procesul de punere in aplicare a dreptului(normele de
tehnica criminalistica de exemplu).

2.5. Corelatia normelor juridice cu normele de deontologie profesionala

Normele deontologice reprezinta suma acelor reguli considerate a fi bune in exercitarea unei
profesii. Initial, aceste norme nu aveau conotatie juridica, ci erau asumate in mod voluntar de
catre diferitele bresle.Aceste norme se regasesc in instructiuni,statute, coduri etc. adoptate de
autoritatile internationale si nationale abilitate.( Codul lui Hipocrate).

Normele deontologice s-au transformat in ultimii ani prin reglementare din simple norme de
deontologie profesionala in norme juridice cu continut deontologic, devenind norme
juridice obligatorii, iar comportamentele neconforme putand fi sanctionate.

2.6. Corelatia normelor juridice cu normele specifice organizatiilor neguvernamentale

În toate ţările funcţionează astăzi o multitudine de organizaţii neguvernamentale (O. N. G.) care se
călăuzesc potrivit unor norme nejuridice specifice, creaţie proprie a unor organisme şi asociaţii,
fundaţii sociale, economice, politice, religioase etc.

Normele elaborate de aceste organizaţii nestatale (neguvernamentale) reglementează drepturile

şi obligaţiile membrilor lor, sancţiunile ce se aplică în situaţia nerespectării regulilor stabilite,
fiind asemănătoare sau foarte apropiate de normele juridice.

Ele însă nu pot fi considerate norme juridice, pentru că le lipseşte ceea ce este esenţial pentru
drept: apărarea şi garantarea lor, la nevoie, cu ajutorul forţelor de coerciţie statală, decât numai în
cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, nesocotirii principiilor de drept
sau dacă faptele constituie infracţiuni sau contravenţii prevăzute de normele legale în vigoare.

2.7. Corelatia normelor juridice cu normele religioase

Legătura dintre drept şi religie se poate face prin puternicul conţinut moral al normelor pe care
le conţin.

Dreptul canonic desemnează suma principiilor şi normelor de drept după care se organizează şi
conduce întreaga Biserică creştină.

Dreptul canonic ortodox este o ramură a dreptului canonic creştin, fundamentat pe principiile şi
normele de drept care guvernează organizarea şi viaţa Bisericii Ortodoxe
 TEMA 4. FACTORII DE CONFIGURARE SI EVOLUTIE A DREPTULUI. TIPOLOGIA
DREPTULUI

1. Factorii de configurare a dreptului

Dreptul ni se înfăţişează ca o componentă a realităţii sociale din partea căreia suportă

influenţe care-i configurează personalitatea.Dreptul nu este o creaţie spontană şi abstractă.

Se clasifica in 4 categorii:

a) Cadrul natural
b) Cadrul economic, social si politic national
c) Cadrul economic, social si politic regional si international
d) Factorul uman

a) Cadrul natural

Cadrul natural se compune din:

i. Mediul geografic
ii. Factorul biologic si fiziologic
iii. Factorul demografic

i.Mediul geografic

Prin factorii specifici, influenţează viaţa socială în ansamblul său şi dezvoltarea economică a
societăţii., conferind acestora specificitate şi originalitate în funcţie de ponderea şi rolul lor în
teritoriul geografic al statului respectiv. Mediul geografic analizat din punct de vedere al
influenţelor sale asupra dreptului, înseamnă mediul înconjurător: spaţiul aerian, terenurile
agricole, apele, pădurile, marea teritorială etc.

Nevoia de exploatare dar şi de protecţie a componentelor mediului natural, determină adoptarea

unui complex de norme juridice specifice fiecărui stat reglementări pe care le găsim în “dreptul
mediului” considerat ramură de drept.Mediul natural s-a impus ca un important obiect de
reglementare juridică.

ii. Factorul biologic si fiziologic

Sunt reprezentati de insusirile naturale ale oamenilor si de influenta acestor insusiri asupra starilor
de constiinta si a atitudinilor si manifestarilor acestora in plan social.

Transpunerea in plan juridic a acestor factori o regasim analizand urmatoarele categorii/concepte

juridice:

 capacitatea de folosinta
 capacitatea de exercitiu
 situatiile in care lipseste capacitatea de exercitiu
 discernamantul
 raspunderea juridica
 vinovatia
 alte situatii exceptionale reglementate de lege in considerarea acestor factori biologici si
fiziologici
Capacitatea de folosinta=reprezinta abilitatea individului/subiectului de drept de a avea drepturi si
obligatii.Ea incepe odata cu nasterea si inceteaza odata cu moartea persoanei.

Capacitatea de exercitiu=reprezinta abilitatea indiidului/subiectului de drept de a exercita drepturi

subiective si de a-si asuma obligatii prin acte juridice semnate in nume propriu.

~ minorul cu varsta mai mica de 14 ani nu are capacitate de exercitiu, iar cel peste 14 ani are
capacitate de exercitiu restransa
~ mai avem categoria interzisilor judecatoresti carora, datorita lipsei de discernamant nu li se
mai recunoaste capacitatea de exercitiu ca masura legala de protectie a acestora.

iii. Factorul demografic

Componenta demografică, privită ca factor de configurare a dreptului, nu se reduce doar la

politicile de stopare ori încurajare a natalităţii. La fel de importantă este şi structura de vârstă a
populaţiei dintr-un anumit stat. La fel de importantă este starea de criză a familiei, dominată de
rata mare a divorţialităţii, a cotei ridicate a familiilor monoparentale, a procentului de abandon
şcolar.Cadrul natural se completează cu evenimente naturale, care nu depind de voinţa
omului.Astfel de evenimente sunt: nasterea si moartea omului, calamitati
naturale(cutremure,inundatii).

b) Cadrul economic, social si politic national

Sunt incluse economia statului, sistemul politic, ideologia,cultura, modul de configurare a

societatii nationale, valori, structuri social.

Cea mai importantă latură a cadrului social-politic care influenţează dreptul este componenta
economica. Componenta economica este atat subiect cat si obiect al reglementarilor
incidente deoarece fara surse economice statul poate sa evolueze sau sa involueze.

Ideologia marxista spune ca ,,economia este factorul determinant al dreptului”(economia

determina modul in care functioneaza dreptul).

Ideologia liberala si neoliberala pleaca de la ideea potrivit careia dreptul trebuie sa favorizeze
economia contractuala(dreptul de a acumula bogatii si capital,libertatea de a produce, de a
comercializa productia).

Un exemplu edificator, care pune în lumină influenţa ideologiei asupra economicului şi implicit
asupra dreptului, îl constituie CARTA CORPORATISTĂ, ca expresie a ideologiei liberalismului
corporatist.

O altă componentă a cadrului social-politic care exercită influenţa asupra dreptului, o

reprezintă structurile organizatorice ale societăţii, respectiv: statul, partidele politice, grupurile
de interese, grupurile de presiune, structuri sociale nestatale, societatea civilă.

Partidele politice sunt asociatii libere ale cetatenilor prin care se urmareste pe baza unui
program definirea si exprimarea vointei politice a cetatenilor, asociatii care au si isi afirma clar
si deschis vocatia si aptitudinea guvernarii.

Grupurile de interese reprezinta structuri grupale reunite pe baza unor conceptii , atitudini comune
si cel mai important pe baza intereselor comune si care militeaza pentru promovarea acestor
interese.
Grupurile de presiune sunt structuri grupale de regula organizate in mod legal, sub forma
sindicatelor sau asociatiilor profesionale care militeaza pentru promovarea intereselor breslei
respective sau profesiunii respective.

Grupurile etnice sunt cele care promoveaza drepturile minoritatilor etnice,cultura , folosirea limbii
materne in scoli, administratie.

Societatea civila-factor de configurare a dreptului

Principalele coloane de sustinere a constructiei social-politice ale unei societati sunt:

— statul
— partidele politice
— societatea civila

Prin societate civila intelegem ansamblul formelor organizatorice nestatale, apolitice,

fundamentate pe dreptul la libera asociere stabilit de Constitutia Romaniei prin intermediul carora
sunt exprimate public diferitele categorii de interese de natura economica, sociala, culturala ,
profesionala.

Aici se incadreaza acele asociatii si fundatii care de obicei au specializare in diferite domenii.De
exemplu :Asociatia Magistratilor-se ocupa de protejarea drepturilor magistratilor.

Functiile societatii civile:

1. Functia de monitorizare si supraveghere - a puterii publice privitor la modul concret în

care sunt gestionate treburile ţării . Prin intermediul acestei funcţii societatea civilă ţine
sub presiune puterea publică pentru ca aceasta să-şi onoreze programul de guvernare, să
reglementeze în manieră modernă instituţiile juridice fundamentale: proprietatea,
dreptul la muncă,familia etc.
2. Functia de sanctionare a puterii- este exercitată de către societatea civilă în principal la
urnele de vot, având la îndemână şi alte modalităţi: moţiuni de cenzură, forme specifice
de grevă
3. Functia educativa sau de educare a societatii- îşi propune să conştientizeze
componentele sale principale (sindicate, patronate) asupra rolului şi locului lor în
societate. Societatea civilă trebuie şi poate să se preocupe mult mai intens de formarea şi
consolidarea culturii politice, juridice şi civile la nivelul celor mai reprezentative
segmente ale populaţiei.

In momentul in care scena politica este agitata, societatea civila trebuie sa taca, iar atunci cand
scena politica este linistita, societatea civila trebuie sa fie activa.

c) Cadrul economic,social si politic regional si international

Arhitectura sistemelor de drept ale statelor naţionale este influenţată de dreptul internaţional şi
dreptul Uniunii Europene.

Cadrul economic,social si politic regional si international este constituit din diferitele structuri
sociale, economice, politice, regionale ,internationale care influenteaza dreptul si evolutia
dreptului international,regional si ulterior pe cel national(vorbim despre societatea globala,
organizatiile internationale, organizatiile internationale neguvernamentale, diferitele forme
asociative ale statelor-UE, NATO, ONU-reprezinta singura organizatie internationala
guvernamentala cu vocatie globala).
Dreptul românesc are capacitatea de a reglementa în spiritul dreptului internaţional şi comunitar
cele mai importante domenii ale realităţii economice şi sociale.

d) Factorul uman

Este obiect si subiect al activitatii reglementare a statului prin intermediul dreptului.

În dreptul modern factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru organele ce au
competenţa de legiferare.

Sistemele de drept din statele democrate se raportează permanent la prezenţa şi poziţia omului în
societate şi sunt preocupate pentru a reglementa comportamentul acestuia într-o mare varietate de
raporturi sociale în care el este prezent.

Dreptul îi propune sau îi oferă omului reguli de conduită obligatorii care se referă la protecţia
celor mai importante valori ale societăţii. Omul are de ales: să se conformeze, să-şi modeleze
comportamentul, acţiunile şi totalitatea faptelor sale în deplin acord cu prescripţiile pe care le
găseşte în normele juridice sau să opună acestora un comportament şi atitudini care contravin
normelor juridice, suportând sancţiunea legii, răspunzând juridic pentru înfrângerea legii, pentru
nesocotirea ei.

2.Tipologia dreptului

Potrivit criteriului apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică, în dreptul comparat s-a
realizat o altă tipologie, respectiv FAMILIA DE DREPT.

Familia de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naţionale în raport de trăsăturile
comune ale acestora.

1. Sistemul de drept romano-germanic

Acesta functioneaza prin alipirea normelor juridice specifice dreptului roman la cutumele
specifice sistemului francez, sistemului german si sistemului scandinav ca sisteme cutumiare de
drept, rezultand 3 subsisteme:

A. Subsistemul juridic francez: Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Spania ,

Portugalia, Romania,Bulgaria,Polonia.

Dreptul francez a cunoscut 3 perioade de evolutie:

 dreptul vechi(ancient droit)-de cand a aparut dreptul francez si pana la Revolutia

Franceza din 1789
 a doua perioada cuprinsa intre Revolutia Franceza si domnia lui Napoleon
 a treia perioada de la domnia lui Napoleon pana in prezent

În tumultoasa istorie a dreptului francez, momentul cel mai reprezentativ,elocvent pentru

înţelegerea modului de formare a sistemului de drept romano- germanic, l-a constituit elaborarea
şi adoptarea Codului Civil Francez Napoleonian in 1804.

B. Subsistemul juridic german

S-a format prin alipirea normelor dreptului roman la cutumele germane sau la sistemul juridic
cutumiar german.
Ideea de baza a sistemului cutumiar german initial era aceea ca aceste cutume sau norme
cutumiare erau considerate sfinte, nu puteau fi inlaturate sau schimbate.

Fundamental pentru acest sistem a fost Codul general german adoptat in 1794 care cuprindea
17.000 de paragrafe ce reprezentau reglementari din toate domeniile vietii sociale.

C.Subsistemul juridic scandinav : Suedia,Danermarca, Norvegia, Islanda,

Finlanda. S-a format prin alipirea normelor dreptului roman la cutumele nationale.

Dreptul scandinav are la bază: Codul Danez, Codul Norvegian, Codul Suedez ,toate conţinând
reglementări specifice marelui sistem de drept romano-germanic. Ulterior, se produce prima
uniformizare legislativă în acest spaţiu geografic al Europei.

2. Sistemul de drept anglo-saxon: Anglia, SUA, Australia, Canada, Africa de Sud

Se bazeaza pe practica judiciara ca principal izvor de drept. Acest sistem de drept se compune din
3 elemente:

a) common law-ul propriu-zis-ca suma de reguli judiciare stabilite pe cale judecatoreasca

b) equity- reprezintă un corectiv adus regulilor de common-law. O încercare a
dreptului englez de a ţine pasul cu schimbările produse în societate, cu evoluţia
firească a instituţiilor juridice.
c) statutary law- este reprezentat de actele normative scrise adoptate de diferite
organisme deliberative sau legislative asemanatoare sistemului de drept romano-
germanic:
 Magna Charta Libertatum-1215
 Habeas Corpus Act-1679
 Bill of Rights sau Bill-ul drepturilor-1689-prin care Parlamentul britanic
dobandeste putere legislativa

Aceste subsisteme corespund evolutiei pe etape a sistemului de drept anglo-saxon.

3. Sisteme de drept religioase si traditionale

A.Sistemul de drept musulman sau islamic

Are ca fundament Coranul sau cartea sfanta a musulmanilor elaborat de Mohammed si care
contine atat norme religioase si cat reglementari din diferite domenii ale vietii sociale.

B.Sistemul de drept hindus

Se bazeaza pe contopirea normelor de drept traditionale cu elemente specifice sistemului de drept

englez. Se bazeaza pe cartile sacre ale brahmanilor denumite sruții sip e normele privitoare la
stabilirea obligatiilor persoanelor, carti numite sastre.Influenta englezeasca si-a spus cuvantul in
anul 1860 cand au fost adoptate Codul Penal si Codul de procedura Civila.

4. Sistemul de drept al comunitatii europene(dreptul Uniunii Europene)

Pentru realizarea obiectivelor Comunitatilot Europene s-a creat un sistem judiciar cu trasaturi
specifice, respectiv dreptul Uniunii Europene.

Caracteristicile dreptuluiUniunii Europene

— normele juridice comunitare dobândesc automat statutul de drept pozitiv (aplicabil) în

sistemul de drept intern al statelor membre
— normele juridice comunitare sunt susceptibile de a crea, direct, drepturi şi obligaţii
pentru persoanele particulare

— normele juridice comunitare au prioritate faţă de orice normă juridică din dreptul

national. Instituţiile Comunităţilor Europene sunt:

— Consiliul – instituţie cu atribuţii de decizie;

— Comisia – organul executiv;
— Parlamentul – instituţie cu atribuţii de control;
— Curtea de Justiţie – instituţie jurisdicţională;
— Curtea de Conturi – instituţie de control financiar în domeniul finanţelor comunitare.
 TEMA 5. DREPTUL SI STATUL

1. Notiunea statului

Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită puterea suverană, asigurând
organizarea şi conducerea societăţii prin prerogativa pe care o are de a elabora şi aplica dreptul, a
cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere.

Institutie=asezare cu temei, adica o constructie realizata pentru a indeplini un scop

Gen proxim=categoria generala, institutia este categoria generala.

2. Aparitia statului

Elementele statului sunt:teritoriul, populatia si forta publica sau puterea de stat.

Statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii: istoria statului nu coincide cu istoria
societăţii umane.

Cea mai importantă formă de organizare socială, premergătoare apariţiei statului, a fost
democraţia militară, care corespunde organizării militare a vieţii comunităţilor în care purtarea
războaielor a deve0nit o preocupare permanentă.

În acest stadiu al organizării comunităţilor apare şi se consolidează proprietatea privată care

generează diferenţierile sociale în clase. Întregul complex al vieţii materiale reclamă cu necesitate
o formă superioară de organizare socială. Această formă de organizare, care adoptă drept criteriu
fundamental teritoriul este statul.

Cu alte cuvinte, teritoriul unui stat, este compus din:

 partea terestră
 partea acvatică, compusă din apele interioare şi teritoriale
 subsolul părţilor terestră şi acvatică
 spaţiul aerian de deasupra părţilor terestră şi acvatică, până la limita superioară
a atmosferei.

Al doilea element al statului îl constituie populaţia, respectivtotalitatea persoanelor care se

raportează la stat prin acea legătură specifică, - cetăţenia.

Al treilea element al statului îl reprezintă forţa publică, respectiv puterea de stat-reprezinta

capacitatea statului de a decide in mod unilateral asupra modului de organizare si functionare a
societatii si echivaleaza cu suveranitatea ce imbraca cele doua forme componente, suveranitatea in
plan intern si suveranitatea in plan extern.

Primele organizări statale s-au constituit în Orientul antic, în Egipt, Babilon, China, India, Persia,
în urmă cu aproape 6000 de ani.

Apariţia şi răspândirea creştinismului a transformat radical lumea antică.

În istoria apariţiei şi dezvoltării statelor, Rousseau distinge trei forme de guvernământ:

democraţia, aristocraţia şi monarhia.

Curentul liberalismului clasic plasează cetăţeanul în centrul preocupărilor statului.

Doctrina materialist-istorică marxistă sau doctrina socialistă a plasat problematica statului în
contextul nemijlocit al luptei de clasă.

Doctrina totalitarismului a fost reprezentată de fascism şi nazism.

Fascismul reprezintă teoria dezvoltată de Benito Mussolini in Italia. Nazismul se bazează pe

doctrina politică şi filozofică dezvoltată de Adolf Hitler in Mein Kamf(Lupta mea) in Germania.

3. Puterea de stat

Puterea de stat-reprezinta capacitatea statului de a decide in mod unilateral asupra modului de

organizare si functionare a societatii si echivaleaza cu suveranitatea ce imbraca cele doua forme
componente, suveranitatea in plan intern si suveranitatea in plan extern.

Am arătat că puterea de stat este SUVERANĂ.

Suveranitatea desemnează prerogativa (dreptul) statului de a organiza şi conduce societatea şi de

a stabili raporturi cu alte state. Aşadar, există o latură internă a suveranităţii statului care se referă
la puterea acestuia de a conduce societatea.

Latura externă a suveranităţii reprezintă ansamblul activităţilor ce alcătuiesc comportamentul

statului în raporturile cu celelalte state.

4. Functiile statului

a) funcţia legislativă este expresia, manifestarea directă a suveranităţii poporului şi se

caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorii şi care pot fi
aduse la îndeplinire în situaţia încălcării sau nesocotirii lor, prin forţa de constrângere pe care
numai statul o are. Statul poate transforma în lege orice principiu de conduită umană necesar
pentru dezvoltarea economică şi socială, menţinerea ordinii publice şi asigurarea ordinii
sociale.

b) funcţia executivă şi administrativă are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în practică a

legilor, asigurarea funcţionării serviciilor publice instituite în acest scop, precum şi elaborarea
de acte normative date în baza legilor.

c) funcţia jurisdicţională are ca obiect principal soluţionarea conflictelor juridice care se pot naşte
în societate şi asigurarea respectării legilor, prin punerea în aplicare a unor proceduri speciale
menite să garanteze o deplină obiectivitate.

d) funcţia externă a statului desemnează activităţile desfăşurate de stat pentru dezvoltarea

relaţiilor cu alte state pe baza principiilor dreptului internaţional, cât şi pentru participarea la
organismele internaţionale, în scopul rezolvării problemelor proprii, naţionale şi a chestiunilor
generale, globale, ale omenirii.

Aşadar, fiecărei puteri în parte îi corespunde o categorie de organe ale statului: puterii legislative -
organele legislative (Parlament, Adunare Naţională, Congres etc.); puterii executive - organele
executive care sunt reprezentate de şeful statului, şeful guvernului, guvernul; puterii judecătoreşti
– organele judiciare.

Alături de organele legislative, executive şi judecătoreşti statul dispune de aparat poliţienesc,

armată, aparat administrativ.
5. Forma statului

Prin conceptul de formă a statului înț elegem modul de organizare a conţinutului puterii, structura
internă şi externă a acestui conţinut.

Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernământ, structura de stat şi regimul
politic.

Forma de guvernământ desemnează modul în care sunt constituite şi funcţionează organele

supreme ale statului. Din acest punct de vedere, cele mai întâlnite forme de guvernământ au fost şi
sunt monarhia şi republica.

o Monarhia, ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că şeful statului este

un monarh (rege, domn, împărat, prinţ, emir) Cele mai cunoscute tipuri de monarhii
sunt:
a) Monarhia constituţională se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului de
către legea fundamentală a statului (constituţia)
b) Monarhia parlamentară este forma de guvernământ caracterizată printr-o autoritate redusă
a monarhului, Parlamentul fiind în fapt abilitat să formeze guvernul pe baza majorităţii
parlamentare
o Republica este acea formă de guvernământ în care cetăţenii aleg un şef de stat, denumit
de regulă preşedinte. Din acest punct de vedere cele mai cunoscute forme de republică
sunt:
a) Republica parlamentară se caracterizează prin aceea că şeful statului este ales de
către Parlament, în faţa căruia răspunde.
b) Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat fie direct, prin
vot universal, egal, secret şi liber exprimat de către cetăţeni, fie indirect, prin
intermediul colegiilor electorale sau electori (cazul alegerii preşedintelui S.U.A.)

6. Structura de stat

Structura de stat desemnează organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, criteriu în

funcţie de care statele se clasifică în state unitare (simple) şi state compuse (federale).

a) Statul unitar sau simplu se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice şi
a unui singur rând de organe centrale de stat.
b) Statul federativ, compus sau unional este format din două sau mai multe state membre,
din unirea cărora se creează un stat nou, federaţia. . În aceste state există două rânduri de
organe de stat centrale: organele federaţiei şi organele statelor membre.

7. Regimul politic

Regimul politic, ca latură componentă a formei statului, reprezintă modalităţile practice prin care
puterea politică este organizată într-o ţară determinată.

Din punct de vedere al regimului politic statele se clasifică în:

a) Statele monocratice se caracterizează prin faptul că puterea este exercitată de o

singură persoană. Monocraţia duce în cele din urmă la totalitarism, la tiranie, la
despotism.
b) Statele oligarhice se caracterizează prin aceea că puterea este deţinută şi exercitată de o
categorie restrânsă de persoane, de o minoritate.
c) Statele democratice se caracterizează prin faptul că autoritatea publică se întemeiază
pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte.
Romania este stat: national, suveran, independent, unitar, indivizibil, stat de drept, democratic,
social.
 TEMA 6. PRINCIPIILE SI FUNCTIILE DREPTULUI

1. Notiune

Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei generale, diriguitoare care stau la baza
elaborării şi aplicării dreptului.

Ele sunt formulate expres în Constituţii sau, dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina
valorilor promovate în societate.

Principiile dreptului nu sunt create nici de legiuitori, nici de filozofi şi nici de practicieni: ele sunt
doar descoperite şi formulate de aceştia, pentru că principiile sunt produsul nevoilor societăţii.

Importanta principiilor fundamentale ale dreptului poate fi privita atat din punct de vedere
teoretic, in scop educational, cat si din perspectiva practica in scopul elaborarii de noi norme
juridice sau in scopul realizarii dreptului.

2. Delimitari

a) Delimitarea principiilor dreptului de alte categorii si concepte

juridice “Principiile trebuie întemeiate pe concepte” – preciza Kant.

Conceptele si categoriile juridice sunt construcţii juridice care pun în mişcare mijloacele,
principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea, la rândul lor, dau conţinut concret conceptelor
şi categoriilor juridice, le fac funcţionale şi viabile.

Concluzionând, vom preciza faptul că între cei doi termeni (principii fundamentale şi categorii -
concepte juridice) există o strânsă corelaţie, dar ele nu se confundă.

b) Delimitarea principiilor de normele juridice

— normele juridice conţin şi descriu cele mai multe din principiile dreptului;

— principiile fundamentale ale dreptului funcţionează în realitate prin aplicarea în

practică a conduitelor şi regulilor prescrise de normele juridice;

— spre deosebire de principii, normele juridice au o valoare explicativă mult mai redusă
pentru faptul că ele protejează valorile din societate şi nu explică raţiunea existenţei acestora

-aceste principii isi gasesc aplicarea prin intermediul normelor juridice

c)Delimitarea principiilor fata de axiome, maxime si aforisme juridice

Axioma: - reprezintă un adevăr fundamental care nu mai trebuie demonstrat, iar aforismul o
cugetare juridică.

Maxima: - reprezintă o gândire formulată concis, care exprimă o normă de conduită.

Toate cele trei noţiuni juridice au un rol limitat în interpretarea fenomenului juridic şi o sferă de
cuprindere mult mai redusă decât a principiilor fundamentale.

3. Clasificarea principiilor dreptului

o dupa importanta lor:

 a) Principii fundamentale
b) Principii de ramura
o dupa continutul lor:
a) de inspiratie filozofica
b) de inspiratie politica
c) de inspiratie sociala
d) exclusiv juridice

4. Caracteristicile principiilor fundamentale ale dreptului

- fiecare sistem de drept (sclavagist, medieval, burghez, socialist, modern) îşi are
propriile principii fundamentale

- principiile fundamentale ale dreptului îşi au originea de regulă, în legile

fundamentale (Constituţii);

- principiile fundamentale ale dreptului au un rol constructiv şi valorizator, în aceste

două caracteristici fiind cuprinse cerinţele obiective ale societăţii.

-rolul constructiv se manifestă în crearea şi modernizarea permanentă a dreptului. Dreptul se

creează la intersecţia dintre tradiţie şi inovaţie.Rolul valorizator constă în capacitatea principiilor
fundamentale de a pune în valoare şi de a reglementa, sub forma normelor juridice, noi domenii
de activitate, foarte importante pentru societate.

- principiile fundamentale ale dreptului stau la baza principiilor de ramură, între ele existând
o relaţie de corespondenţă şi una de amplificare.

- principiilor fundamentale li se subordonează întreaga arhitectură juridică a unui stat;

- în unele sisteme de drept principiile fundamentale ţin loc de norme juridice

5. Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului

1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului (principiul legalităţii)

-un stat de drept nu poate exista dacă nu îi sunt asigurate bazele legale care să-i confere
legitimitate şi să-i garanteze funcţionarea.

-acest principiu fundamental consacră juridic forţa coercitivă care susţine dreptul şi are drept scop
unic asigurarea democratismului puterii.

-funcţionarea acestui principiu garantează că orice putere este instaurată pe cale legală, fiind
expresia voinţei suverane a poporului, putere care trebuie să se exercite în conformitate cu
cerinţele legalităţii.

-principiul legalităţii se referă la două aspecte esenţiale:

o activitatea tuturor organelor statului, în exercitarea atribuţiilor ce lerevin, trebuie să se

desfăşoare în strictă conformitate cu legile şi reglementările ce le privesc;
o activităţile şi comportamentele subiectelor de drept (persoane fizice şi persoane
juridice) trebuie să fie circumscrise drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege.

2.Principiul libertatii si egalitatii

-ideea fundamentală a dreptului este libertatea.

-este reglementat in legislatia Uniunii Europene, dar si in cea interna a statului roman.

-pentru faptul că libertatea şi egalitatea reprezintă valorile fundamentale ale vieţii sociale, ele
trebuie, aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, să aibă expresie juridică.

-libertatea este prerogativa omului de a acţiona fără nici un fel de constrângeri.

-egalitatea reflectă echilibrul vieţii, absenţa oricăror practici sau decizii arbitrare care să aducă sau
să plaseze oamenii pe poziţii de inegalitate.

-dreptul reglementează principial libertăţile generale, dar şi libertăţile individuale.

-Constituţia României garantează drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a

personalităţii umane, libertatea individuală, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare,
libertatea întrunirilor, dreptul la asociere liberă, libertatea economică.

3.Principiul responsabilitatii

-responsabilitatea însoţeşte constant libertatea;

-responsabilitatea este o dimensiune a dreptului, pentru că exprimă actul deangajare a individului

care îşi asumă consecinţele acţiunii sau inacţiunii sale.

-responsabilitatea juridică nu se confundă cu răspunderea juridică, pentru că, aceasta din urmă,
reprezintă un raport juridic impus din afară individului, pe când responsabilitatea reprezintă actul
personal, pe care individul îl face în raport cu propria conştiinţă, raportându-se la normele şi
valorile societăţii

-responsabilitatea este un fenomen social întrucât exprimă angajarea indivizilor în procesul

integrării lor sociale

-responsabilitatea exprimă faptul că omul, ca individ şi comunitatea umană, sunt conştiente de

existenţa normelor de drept în societate. Dreptul sancţionează iresponsabilitatea, adică atitudinea
prin care omul sau chiar o comunitate umană sfidează normele juridice.

-responsabilitatea socială poate fi definită ca fiind capacitatea omului - întemeiată pe cunoaştere şi

prevedere - de asumare a răspunderii pentru consecinţele actelor lui.

-conform unui concept, raspunderea juridica este anterioara responsabilitatii( o persoana nu poate
deveni responsabila daca mai intai, nu este sanctionata)

-formele responsabilităţii sociale sunt:responsabilitate civică, responsabilitate juridică,

responsabilitate morală, responsabilitate politică.

4.Principiul dreptatii,echitatii si justitiei.

-echitatea reprezinta dreptate, nepartinire; prin justitie se intelege, pe langa echitate, un act prin
care se desfasoara justitia intr- o societate.

- justiţia este definita ca acea stare generală ideală a societăţii, realizabilă prin asigurarea pentru
fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor lor
legitime.

- vorbind despre principiul dreptăţii vom spune : în acesta sunt practic înmănunchiate toate
celelalte principii prezentate mai sus ) şi că el este principiul care asigură unitatea,
omogenitatea, echilibrul şi forţa unui sistem de drept.
6.Functiile dreptului

-prin functie se intelege sarcina,rol, destinatie

-se inteleg acele directii fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic prin care se ajunge la
realizarea sau transpunerea in practica a normelor juridice sau a dreptului in general.

a)Functia de institutionalizare si formalizare juridica a organizarii social-politice

-desemnează capacitatea (puterea) dreptului, de a crea, de a construi cadrul necesar funcţionării

întregului sistem de organizare socială.

-dreptul concepe şi construieşte instituţiile statului şi stabileşte pentru fiecare în parte cum
trebuie să funcţioneze, în consens cu voinţa generală exprimată

- dreptul trebuie să se ocupe, din acest punct de vedere, de întregul domeniu al organizării

sociale b)Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale societatii

-o alta functie a dreptului este aceea de a apăra şi garanta valorile fundamentale ale
societăţii:,,demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”

- aceste valori sunt însoţite de elementele definitorii ale statului român: unitatea,
suveranitatea, independenţa, indivizibilitatea şi caracterul naţional

- dreptul, cel care conservă, apără şi garantează valorile fundamentale ale societăţii, este
implicat activ în procesul dezvoltării sociale. El este regizorul care construieşte punerea în scenă
a conduitelor umane şi instituţionale, cel care corectează şi le adaptează potrivit scenariilor
elaborate pe baza voinţei generale.

c) Functia de conducere a societatii

- dreptul îndeplineşte un rol important în conducerea societăţii prin faptul că impune reguli de
conduită, de comportament pentru cele mai importante domenii ale societăţii. Dreptul nu este
un simplu executant al comenzilor primite din partea statului sau a forţelor politice. El decide în
legătură cu modalitatea de reglementare a nevoilor societăţii, a cerinţelor esenţiale ale vieţii în
comun

d) Functia normativa a dreptului/de reglementare

-prin aceasta dreptul elaboreaza norme noi si creaza cadrul organizatoric pentru elaborarea acestor
norme

- funcţia normativă a dreptului modern presupune capacitatea acestuia de a interveni activ pentru
reglementarea prin norme juridice a unor noi domenii din viaţa societăţii sau a unora insuficient
reglementate. Astfel, dreptul intervine cu norme specifice pentru protecţia mediului
înconjurător, pentru protecţia copilului,combaterea traficului si consumului de stupefiante

e) Functia preventiva a dreptului

-vizeaza preventia si limitarea numarului de incalcari ale legii

- dreptul îşi exercită funcţia preventivă prin sancţionarea fermă a oricăror abateri de la normele
juridice, prin explicarea conţinutului legilor, prin popularizarea acestora în mediile sociale
cărora li se adresează.
 TEMA 7. NORMA JURIDICA

1. Definitia normei juridice

Norma juridica este o regula de conduita cu caracter general si obligatoriu elaborata sau
recunoscuta de catre puterea de stat in scopul asigurarii ordinii sociale si care poate fi dusa la
indeplinire la nevoie prin folosirea fortei coercitive a statului.

2. Trasaturile caracteristice ale normei juridice

- norma juridică este considerată celula de bază a dreptului, etalonul de conduită, modelul
de comportament impus individului de către drept

- norma juridică este elementul primar de reglementare a dreptului( nu exista alta subdiviziune
mai jos de norma juridica)

- norma juridică este o specie de normă socială, alături de norma morală, religioasă,
norma tehnică, norma de convieţuire socială

-norma juridica reprezinta o regula de conduita a individului in relatia cu alte persoane sau
subiecti de drept

-are un continut complex care depaseste de multe ori enuntul regulii de conduita

-in dreptul roman atributele normei juridice au fost sintetizate in urmatoarea maxima: ,,legis virtus
haec imperare vetare permitere punier”(a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi).

a) Norma juridica are un caracter general si impersonal

-normele juridice se adreseaza in mod difuz destinatarilor lor; nu vizeaza in mod direct o persoana
sau un subiect de drept nominalizat expres sau o lista de subiecti de drept nominalizati in mod
expres

-acest caracter general si impersonal se pastreaza si in cazul in care norma juridica vizeaza o parte
a teritoriului Romaniei(un judet, o comuna) sau se adreseaza unor categorii de subiecti de drept
(functionari, militari) sau reglementeaza activitatea unor organisme statale cu caracter
unipersonal( functia de presedinte al Romaniei, functia de prim-ministru)

b) Norma juridica are un caracter obligatoriu

-toti subiectii de drept sunt obligati sa se supuna comandamentelor prescrise de aceasta norma

-caracterul obligatoriu nu este dat de frecventa aplicarii normei, ci este determinat de exigibilitatea
normei juridice( insusirea de a putea fi cerut in orice moment) si de faptul ca normele juridice
beneficiaza de garantii exterioare statale

-elementul cheie al obligativitatii normei juridice este dat de existenta unei sanctiuni( chiar daca
textul normei juridice este redactat cu caracter imperativ si contine o obligatie pentru subiectii de
drept, acestia in mod practic nu sunt tinuti sa respecte acea obligatie daca in textul legii nu este
prevazuta o sanctiune sau mai mult, nu exista organisme statale cu atributii de aplicare a acelei
sanctiuni
c) Norma juridica are un caracter tipic sau de etalon al normei juridice

-norma juridica stabileste un model ideal de comportament la care trebuie sa se conformeze

actiunea umana prin care incearca sa desavarseasca procesul de socializare a indivizilor

- pentru a realiza acest obiectiv, pentru a ajunge la această finalitate, legiuitorul (creatorul
normelor juridice) analizează atent fiecare set de relaţii sociale şi extrage de aici ceea ce
este general şi universal, ceea ce este dominant.

d) Norma juridica are un caracter intersubiectiv

-acest caracter este dat de faptul ca norma juridica isi imagineaza subiectii de drept unii in
relatie cu altii, de aici rezulta bilateralitatea normei juridice(existenta a minim doi subiecti de
drept unii in relatie cu altii) si alteritatea normei juridice(conexarea sau corelarea actiunilor unui
subiect de drept in relatie cu altul)

- obligaţia unui subiect de drept faţă de alt subiect de drept implică o limitare a acţiunilor lor, o
limitare care favorizează libertatea, care aprinde scânteia şi întreţine focul comunicării umane şi
a convieţuirii indivizilor în societate.

e) Norma juridica este violabila

-acest lucru inseamna ca ea poate fi incalcata de subiectii de drept cu riscul de a-si asuma
sanctiunile prescrise de norma.

3. Structura normei juridice

Prin structura normei juridice intelegem modul de organizare interna a elementelor ce compun
norma juridica si de asemenea ,legaturile sau conexiunile logice dintre aceste elemente.

Se clasifica in:

A. Structura logico-juridica sau interna – fundamentata de aceste conexiuni logice

dintre elementele ce compun norma. Este vizibila doar pentru specialisti.

Din punct de vedere al structurii logico-juridice, norma se compune din:

1. Ipoteza
2. Dispozitia
3. Sanctiunea

Ipoteza reprezinta acea parte a normei juridice care stabileste conditiile, imprejuararile si subiectii
de drept carora li se aplica norma juridica sau care sunt vizati de norma juridica respectiva.

Aceste ipoteze se clasifica in:

1. Ipoteze strict determinate-in cazul in care sunt stabilite detaliat conditiile de aplicare a
normei respective
2. Ipoteze relativ-determinate-unde aceste conditii si imprejurari sunt stabilite la modul
general ,fara sa se detalieze in mod explicit.

O alta clasificare:

1. Ipoteze simple-contin cateva detalii si imprejurari in care se aplica norma

2. Ipoteze complexe-care stipuleaza foarte multe conditii, imprejurari, modalitati in
care se aplica norma juridica
Dispozitia normei juridice reprezinta nucleul normei juridice si reprezinta regula propriu-zisa de
conduita instituita de acea norma juridica.

Dispozitiile se clasifica in:

1. Dispozitii determinate-unde se stabileste in mod clar ce comportament trebuie

sa adopte subiectii de drept
2. Dispozitii relativ-determinate-unde formularea regulii de conduita este mai
generala, mai flexibila si permite optiuni sau variante de comportament

Sanctiunea normei juridice reprezinta dupa caz, urmarea sau consecinta nerespectarii sau chiar
respectarii normei juridice.

Exista doua categorii:

1. Sanctiuni negative- ce constituie pedepsele ce pot fi aplicate in urma

nerespectarii dipozitiei normei juridice
2. Sanctiuni pozitive-reprezentate de urmarea favorabila generata de respectarea
continutului normei juridice

In functie de ramura de drept care actioneaza:

1. Sanctiuni civile
2. Sanctiuni administrative
3. Sanctini penale

Dupa gradul de

determinare:

1. Sanctiuni strict determinate- unde in lege se stipuleaza in mod expres sanctiunea

pentru nerespectarea normei
2. Sanctiuni relativ-determinate-unde legiuitorul stabileste o plaja sanctionatorie, lasand
organelor de aplicare a legii rolul de a stabili cuantumul sau nivelul de sanctiune in
functie de gravitatea faptei

O alta clasificare:

1. Sanctiuni alternative-organul de sanctionare poate sa stabileasca una sau alta

dintre sanctiuni(amenda sau inchisoare de exemplu)
2. Sanctiuni cumulative(amenda si confiscarea bunului cu care s-a savarsit fapta de exemplu)

B. Structura tehnico-legislativa sau externa sau exterioara – ce vizeaza modul concret de

redactare a normei juridice utilizate de catre legiuitor

-echivaleaza cu textul legii sau cu modul de redactare a textului in cauza.

-din aceasta perspectiva normele juridice se prezinta sub forma articolului( adeseori un articol
poate cuprinde una sau chiar mai multe norme juridice, dupa cum o norma juridica poate fi
cuprinsa in mai multe articole) sau a alineatului

-corespondenta dintre structura logico-juridica si tehnico-legislativa este data de redactarea sau

lipsa de redactare a celor 3 elemente componente; din aceasta perspectiva exista

1. Norme juridice cu structura trihotomica- compusa din toate cele 3 elemente

2. Norme juridice cu structura dihotomica-compusa doar din 2 elemente
4. Clasificarea normelor juridice

 dupa criteriul ramurii de drept:

a) n.j. de drept civil
b) n.j. de drept penal
c) n.j. de drept constitutional
d) n.j. de drept administrativ
e) n.j. de dreptul mediului
f) n.j. de drept comercial

 dupa criteriul fortei juridice a actului normativ din care provin

a) n.j. cuprinse in Constitutii
b) n.j. cuprinse in legi organice si ordinare
c) n.j. cuprinse in hotarari si ordonante a Guvernului
d) n.j. cuprinse in ordine ale ministrilor
e) n.j. cuprinse in hotarari ale consiliilor judetene si ale consiliilor locale
f) n.j. cuprinse in tratate internationale

 in functie de structura interna

a) n.j. complete-structura interna a normei juridice cuprinde toate cele 3
elemente componente(ipoteza ,dispozitia ,sanctiunea)
b) n.j. incomplete-fie lipseste unul dintre aceste elemente, fie se completeaza structura
interna cu elemente din alta norma jurdica existenta sau cu elemente dintr-o norma juridica
ce urmeaza sa apara;aceste norme juridice se clasifica in :norme juridice de trimitere(care
se completeaza cu norme din acelasi act normativ sau din alte acte normative aflate in
vigoare-legea 188-statutul functionarului); si norme juridice in alb (se completeaza cu
dispozitii din acte normative ce urmeaza sa apara- se face trimitere la o norma care de fapt
nu exista);norme juridice care prin natura lor sunt incomplete

 in functie de sfera de aplicare a normei juridice

a) norme generale-sfera cea mai larga de aplicabilitate, se aplica tuturor categoriilor de
subiecti de drept(normele din codul muncii sau codul civil)
b) norme speciale-specialia generalibus derogant=normele speciale deroga de la normele
generale(deroga=se abat de la normele generale,dau o alta reglementare decat
normele generale) Ex:Statutul general al functionarului public si norma speciala –
statutul politistului
c) norme de exceptie-acestea completeaza normele generale cat si normele speciale
prin stabilirea unui regim juridic distinct unor categorii strict delimitate de lege

 in functie de gradul si intensitatea incidentei

a) n.j principii- cu aplicabilitate generala
b) n.j mijloace- prin intermediul carora sunt puse in practica valorile si
dezideratele reglementate de normele principii

 in functie de modul de reglementare a conduitei

a) n.j onerative(onus,oneris=sarcina,obligatie)-impun subiectului de drept obligatia de a
face ceva, de a realiza o anumita actiune
b) n.j. prohibitive-cele care interzic anumite actiuni
Acestea poarta denumirea de imperative in sensul ca impun fie o obligatie de actiune, fi o
abstentiune(abtinerea de la savarsirea unei fapte)

c) n.j permisive –cele prin care se reglemeteaza drepturi subiective sau permisiuni(permit
savarsirea unor actiuni) in anumite situatii, se pot transforma in norme juridice imperative
atunci cand chiar daca subiectilor de drept li se permite sa opteze pentru un anumit
comportament, iar acestia nu opteaza pentru niciuna din variantele prescrise de lege,
legiuitorul stabilind ulterior obligativitatea pentru un anumit tip de comportament.In
aceasta situatie, normele juridice permisive se transforma in norme imperative care
poarta denumirea de norme supletive in sensul ca suplinesc vointa neexprimata a
subiectilor de drept.

 alta categorie
a) n.j organizatorice-au in vedere stabilirea unui mod de organizare a unei entitati, institutii
b) n.j punitive-cele prin care se stabilesc sanctiuni
c) n.j. stimulative-cele prin care se ofera stimulente

5. Actiunea normei juridice

Norma juridica actioneaza prin raportare la 3 vectori principali:

1. Timpul
2. Spatiul
3. Persoanele

1.Actiunea normei juridice in timp

-,,tempus regit actum”=timpul guverneaza actiunea normei juridice

Sunt 3 momente la care se raporteaza actiunea in timp a normei

juridice: A.Intrarea in vigoare a normei

B.Perioada de timp in care actioneaza norma juridica sau este viabila-care se leaga de
exigibilitatea normei juridice(adica cand poate fi aplicata)

C.Iesirea din vigoare a normei juridice.

A. Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data concretă la care actul normativ care
conţine norma juridică începe să acţioneze şi devine opozabil subiecţilor de drept.

Conform Constitutiei legile intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii lor in Monitorul Oficial ,
cu exceptia ordonantelor de urgenta care intra in vigoare numai dupa data depunerii lor spre
dezbatere in procedura de urgenta la Camera Competenta sa fie sesizata si dupa publicarea ei in
Monitorul Oficial.Publicarea legii in Monitorul Oficial corespunde cu principiul publicitatii ca
obligatie a statului de a informa cetatenii cu privire la aparitia unor noi reglementari.De momentul
publicarii normelor juridice in Monitorul Oficial si de aplicarea a acestui principiu al publicitatii
se leaga acea prezumtie absoluta de cunoastere a legii instituita inca din dreptul roman, conform
formulei: ..nemo censetur ignorare legem”-nimeni nu poate invoca/justifica incalcarea legii pe
motivul necunoasterii acesteia.

Principiile actiunii in timp a normelor juridice:

1. Principiul neretroactivitatii normelor juridice:,,legea are putere doar pentru viitor”.

Argumentele pentru care opereaza principiul retroactivitatii:

 lege sau orice alt act normativ care s-ar aplica retroactiv ar produce un
evident dezechilibru în ordinea de drept
 nu este echitabil, nu este just şi nu este legal ca o lege să-şi extindă efectele asupra unor
stări de fapt şi raporturi consumate sau născute înaintea intrării sale în vigoare.
 norma juridică odată intrată în vigoare are ca rost principal să modeleze
conduitele prezente şi viitoare şi nicidecum cele trecute.
 dreptul îşi reafirmă şi probează idealul de motor al progresului, de factor fundamental
al echilibrului social şi al ordinii de drept.

Exceptiile de la principiul neretroactivitatii:

a) Prima excepţie se referă la normele juridice cu caracter interpretativ, care au caracter

retroactiv, întrucât norma juridică de interpretare se referă la norme juridice deja
existente, care necesită a fi interpretate de către legiuitor, pentru o corectă şi unitară
aplicare a acestora.
b) A doua excepţie se localizează în domeniul dreptului penal şi se referă la normele juridice
penale care prevăd dezincriminarea unor fapte şi normele penale şi contravenţionale mai
favorabile(legea penala mai favorabila)
c) A treia excepţie se referă la retroactivitatea expresă, adică la situaţia în care legiuitorul
prevede în mod expres că norma juridică se va aplica retroactiv.

2. Principiul neultractivitatii normei juridice

Normele juridice nu isi pot produce efectele dupa momentul iesirii din vigoare.

De la acest principiu fac exceptie normele juridice cu caracter temporar sau exceptional.

C.Iesirea din vigoare a normei juridice- normele juridice nu isi mai produc efectele

Modalitati de iesire din vigoare:

1. Abrogarea-care intervine in momentul in care prin aparitia unui nou act normativ legea veche
este scoasa din uz

i. Abrogarea expresa-poate fi:

a) Directa-atunci cand se precizeaza in noul act normativ in mod detaliat care sunt legile
sau normele juridice abrogate
b) Indirecta-cand la dispozitiile finale ale noului act normativ se precizeaza ca de la data
intrarii in vigoare a acestui act normativ orice dispozitie contrara este considerata
abrogata
ii. Abrogarea tacita sau implicita-intervine atunci cand in legea noua nu se precizeaza
nimic cu privire la normele vechi, dar reglementand diferit relatiile sociale avute in
vedere se considera ca in mod tacit legile vechi sunt scoase din uz/abrogate

2. Ajungerea la termen

Operează în mod excepţional, în situaţia actelor normative temporare, edictate pentru o perioadă
delimitată de timp, până la un anumit termen (o dată calendaristică precizată).

3. Desuetudinea sau perimarea normelor juridice

Aceasta intervine in situatia in care relatiile sociale reglementate de norma respectiva nu mai
exista in societate.
2&3. Actiunea normei juridice in spatiu si asupra persoanelor

1. Principiul teritorialitatii-normele juridice se aplica pe un anumit teritoriu

2. Principiul personalitatii-legea se aplica pentru toate persoanele, cetateni sau straini aflati
pe teritoriul acelui stat

In sensul legii penale, prin teritoriu se intelege intinderea de pamant si apele cuprinse intre
frontiere cu subsolul si spatiul aerian, precum si marea teritoriala cus olul , subsolul si spatiul
aerian al acesteia, suprafata navelor si aeronavelor romane.

Revenind la principiul teritorialitatii, acesta nu este absolut, acest lucru consfintind exceptia de
extrateritorialitate-legea nu se aplica pe teritoriul sau spatiul ambasadelor sau misiunilor
diplomatice; de exemplu legea penala romana se aplica si la bordul navelor si aeronavelor sub
pavilion romanesc.

Imunitatea diplomatica(ansamblul drepturilor si privilegiilor):

Personalul unei misiuni diplomatice se compune din:

1. Personal diplomatic-li se recunoaste inviolabilitatea persoanei, imunitatea de

jurisdictie,scutirea de impozite si taxe personale,vamale si de alte prestatii catre statul
acreditar
2. Personal administrativ--li se recunoaste inviolabilitatea persoanei, imunitatea de
jurisdictie,scutirea de impozite si taxe personale,vamale si de alte prestatii catre
statul acreditar, cu exceptia ca nu li se recunoaste imunitatea de jurisdictie civila si
administrativa pentru actele savarsite in afara exercitarii functiilor lor oficiale
3. Personalul de serviciu- li se recunoaste imunitatea numai pentru actele savarsite
in exercitarea functiei, precum si scutirea de taxe si impozite asupra salariilor.

Imunitatile diplomatice pot fi invocate din momentul in care persoanele carora le sunt conferite
patrund pe teritoriul satului acreditar si inceteaza la parasirea teritoriului statului acreditar.

Privilegiile si imunitatile consulare:

Imunitatile personale ale functionarilor consulari se refera la:inviolabilitatea persoanei, imunitatea

de jurisdictie(limiata), imunitati fiscale, vamale).

Regimul juridic al strainilor:

In majoritatea statelor exista 3 forme de reglementare a regimului starinilor:

a) Regimul national-recunoaste strainilor aceleasi drepturi de care se bucura cetatenii

statului pe teritoriul carora se afla strainii:drepturi sociale, economice,civile,culturale;nu
drepturi politice(nu pot alege,fi alesi,ocupa functii publice).
b) Regimul special-acorda starinilor unele drepturi ce sunt nominalizate in
acorduri internationale sau in legislatiile nationale
c) Regimul derivat din clauza natiunii celei mai favorizate-este consacrat in acorduri
bilaterale, in baza carora un stat acorda strainilor un tratament la fel de avantajos ca
acela conferit cetatenilor unui stat tert considerat ca favorizat.Este o clazua contractuala,
neputand exista in lipsa conventiei dintre parti.Pot face obiectul clauzei:domeniile
exportului,importului,tarifelor vamale,regimul persoanelor fizice,juridice,regimul
misiunilor diplomatice si consulare,drepturi de creatie intelectuala etc.
 TEMA 8.IZVOARELE DREPTULUI

1. Consideratii generale despre izvoarele dreptului

Prin izvor de drept intelegem acea forma concreta de exprimare a normelor juridice care
actioneaza intr-un sistem de drept sau intr-un sistem juridic intr-o anumita etapa de evolutie a
acestuia.

Izvorul de drept mai poarta denumirea de sursa a normelor juridice si reprezinta principala
modalitate prin intermediul careia normele juridice ajung la cunostinta subiectilor de drept sau
persoanelor interesate.Izvorul de drept mai este definit si ca suma de norme juridice sau de
elemente care configureaza dreptul.

Notiunea de izvor de drept imbraca doua sensuri principale:

 primul sens- izvor material sau substantial de drept

 al doilea sens- izvor formal de drept

I. In sens material izvoarele de drept se impart in urmatoarele categorii:

1. Factorii de configurare a dreptului

2. Dreptul natural
3. Constiinta juridica

Puterea de stat reactioneaza in relatia cu izvoarele de drept in sens material in doua moduri:

a) fie elaborează direct (prin organele specializate: legislative, executive, ale

administraţiei publice) normele juridice pe care le include în acte normative (legi,
decrete, hotărâri, ordonanţe, decizii etc.)
b) fie recunoaste valoarea juridica a unor reguli formate prin diferite modalitati(obicei
juridic, precedent judiciar, proiecte de lege elaborate de structuri nestatale, asimilarea
legislatiei internationale

II. Izvoarele de drept in sens formal reprezinta forma concreta a dreptului respectiv
forma exterioara a normelor juridice.

Clasificare:

1. izvoare scrise-acte normative

2. izvoare nescrise-cutuma

1. izvoare oficiale-legea si jurisprudenta

2. izvoare neoficiale-cutuma si doctrina

1. izvoare directe-acte normative si contracte normative

2. izvoare indirecte-normele elaborate de organizatiile neguvernamentale si cutuma

1. izvoare create-legea si cutuma-prin care se creeaza norme juridice noi

2. izvoare interpretative-jurisprudenta si doctrina-cu rol de interpretare a normelor
juridice existente si nu de creare a unor norme juridice noi, cu exceptia legilor
interpretative
 1. izvoare potentiale-prin care se exprima posibilitatea de modificare/abrogare sau de aparitie
de noi reglementari
2. izvoare actuale-reprezentate de sursele normelor juridice aflate in vigoare la momentul
de fata

1. izvoare fundamentale-Constitutia, principiile fundamentale de drept si

tratatele internationale privind drepturile si libertatile omului
2. izvoare generale-legile organice si ordinare
3. izvoare detaliatoare-hotarari de guvern,, ordonante,ordine ale ministrilor,hotarari
ale consiliilor judetene si locale, dispozitiile primarilor.
4. Izvoare intregitoare-cutuma si jurisprudenta

Se recunosc 2 conceptii din literatura juridica cu privire la abordarea notiunii de izvor de drept:

1. Conceptia genetica-care se bazeaza pe factorii care determina existenta si aparitia de

noi reglementari
2. Conceptia gnoseologica( de cunoastere)-care pune in valoare acele indicii care ne ajuta sa
apreciem caracterul juridic sau nejuridic al unor reguli de conduita.

2. Prezentarea izvoarelor formale ale dreptului

Izvoarele formale ale dreptului sunt:

a) Obiceiul juridic(cutuma)
b) Practica judecatoreasca(jurisprudenta) si precedentul judiciar
c) Doctrina juridica
d) Contractul normativ
e) Actul normativ

a) Obiceiul juridic(cutuma)

Obiceiul juridic este o norma generala de conduita exprimata in forma orala, aparauta in mod
spontan, ca urmare a aplicarii repetate si pe o perioada lunga de timp, norme pe care oamenii s-au
deprins sa le respecte, avand convingerea obligativitatii lor.

Precizari:

 obiceiul juridic este considerat cel mai vechi izvor de drept

 obiceiul juridic a apărut şi s-a cristalizat în epoca primitiva de dezvoltare a societăţii
 din punct de vedere istoric, obiceiul juridic a alcătuit prima formă a dreptului pozitiv
 obiceiul juridic este cutuma juridică, definit ca suma legilor bune şi drepte moştenite
din bătrâni
 obiceiul juridic, fiind cunoscut şi recunoscut de toţi componenţii colectivului , exclude
necesitatea unei forţe organizate care să intervină pentru a rezolva disensiunile apărute
şi să sancţioneze abaterile
 obiceiul juridic a constituit sursa de alimentare a primelor legi care nu au făcut altceva
decât să garanteze cu ajutorul puterii de stat respectarea unor obiceiuri care, până la
apariţia statului, erau respectate din convingere, pentru că erau acceptate ca reflex al
oamenilor de a convieţui într-o comunitate
 b) Practica judecatoreasca(jurisprudenta) si precedentul judiciar

Practica judiciară, denumită în limbaj juridic şi jurisprudenţa, desemnează totalitatea hotărârilor

judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată. Jurisprudenţa este creaţia unei
autorităţi judiciare, de aceea se apropie de lege şi se deosebeşte de obiceiul juridic.

Precedentul judiciara este o singura hotarare judecatoreasca data de o instanta de judecata.

Precedentul judiciar desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare,
pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care au forţa obligatorie pentru cazurile similare
ce se vor judeca în viitor.

c)Doctrina juridica

Doctrina juridică poate fi definită ca totalitatea analizelor, studiilor, investigaţiilor şi

interpretărilor prin care specialiştii îşi exprimă opinii şi concluzii privitoare la fenomenul
juridic dintr-un sistem de drept.

Termenul general de doctrină este definit în DEX ca “totalitatea principiilor, tezelor fundamentale
ale unui sistem politic sau religios”.

În istoria dreptului doctrina a avut un important rol creator, fiind considerat izvor de drept. Aşa a
fost la Roma, când opiniile jurisconsulţilor privitoare la cazurile concrete în care erau solicitaţi,
erau considerate “literă de lege”.

d)Contractul normativ

Contractul normativ este o specie aparte de contract, care nu se referă la drepturi şi obligaţii
pentru subiecţi determinaţi, ca participanţi la un raport juridic, ci au în vedere reglementări cu
caracter general, impersonal şi repetabil. El face parte din izvoarele dreptului pozitiv prezente în
ramurile dreptului constituţional, dreptului internaţional şi dreptului muncii.

In dreptul constituţional, contractele normative constituie izvor de drept în cazul formării

federaţiilor şi confederaţilor de state, întrucât ele definesc principiile şi regulile convenite de
statele membre în vederea existenţei lor asociate.

În domeniul dreptului muncii şi protecţiei sociale, contractul normativ constituie izvor de drept
sub forma contractelor colective de muncă, în care sunt reglementate condiţiile generale de
organizare a procesului muncii într-o ramură de activitate.

În dreptul internaţional public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezintă principalul
izvor de drept.

e)Actul normativ

Actul normativ reprezintă izvorul de drept creat de autorităţile publice investite cu putere de
legiferare (parlament, guvern, organe ale administraţiei locale), care cuprinde norme general-
obligatorii, a căror aplicare poate fi realizată şi prin forţa coercitivă a statului.

Actul normativ este considerat principalul izvor de drept din urmatoarele considerente:

 în primul rând, pentru că el este creaţia unui organ al autorităţii publice care este investit
cu puterea de a legifera. De exemplu, Parlamentul care este organul legislativ suprem,
fiind alcătuit din senatori şi deputaţi aleşi de popor, este abilitat de Constituţie să
elaboreze acte normative;
  în al doilea rând, pentru că actul normativ este singurul izvor de drept care prin forţa sa are
capacitatea de a asigura ordinea de drept în stat, putând să apeleze dacă este nevoie, la
forţa coercitivă a statului
 în al treilea rând, pentru că actul normativ este singurul izvor de drept care are
capacitatea de a răspunde cerinţelor de mobilitate şi dinamism ale dreptului
 în al patrulea rând, pentru că actul normativ poate acoperi, prin normele juridice,
toate domeniile relaţiilor sociale;
 în al cincilea rând, pentru că actul normativ, fiind redactat totdeauna în scris, poate fi
adus la cunoştinţa publicului mult mai repede decât celelalte izvoare de drept;
 în al şaselea rând, pentru că actul normativ poate fi mai uşor modificat, poate fi
încorporat, sistematizat şi codificat.

Sistemul actelor normative in dreptul roman este compus din:

a) Constitutia

Constitutia este legea fundamentala a statului care reglementeaza cele mai importante relatii
sociale privitoare la instaurarea,mentinerea si exercitarea puterii de stat, precum si
promovarea,apararea si garantarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Toate actele normative adoptate de Parlament şi Guvern, precum şi actele emise de celelalte
autorităţi publice, trebuie să se conformeze normelor şi principiilor constituţionale. În situaţia în
care un act normativ, inclusiv o lege adoptată de Parlament, contravine Constituţiei, acesta nu
poate produce efecte.

b) Legile constitutionale

Legile constitutionale sunt legile de revizuire, modificare a Constitutiei. sunt înzestrate cu o forţă
juridică superioară celorlalte categorii de acte normative, fiind adoptate de către Parlament potrivit
unor proceduri speciale.

c) Legile organice

Legile organice sunt situate, din punct de vedere al forţei juridice, după Constituţie şi legile
constituţionale, dar înaintea tuturor celorlalte izvoare de drept. Această poziţionare a
legilor organice este determinată de importanţa obiectului lor de reglementare juridică.

d) Legile ordinare

Legile ordinare sunt actele normative care reglementează orice domeniu al relaţiilor sociale, cu
excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi legilor organice.

e) Decrete prezidentiale

Decretul poate fi considerat izvor de drept numai în măsura în care conţine reguli de conduită
generale şi obligatorii iar dacă sunt ratificate de Parlament devin legi şi au forţa juridică a
acestora. În dreptul român actual Preşedintele României poate emite decrete cu caracter normativ
sau cu caracter individual.

f) Hotarari ale Guvernului

Hotărârea Guvernului este actul normativ emis de puterea executivă, care conţine norme juridice
referitoare la organizarea executării legilor, respectiv măsuri concrete de punere în aplicare a
legilor emise de Parlament în cele mai diverse domenii.
 g) Ordonante simple si de urgenta ale Guvernului

Ordonanţele Guvernului sunt acte normative emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în
cadrul unor limite şi în condiţiile prevăzute de aceasta.

O categorie specială de ordonanţe pe care le poate emite Guvernul o reprezintă ordonanţele de

urgenţă care pot fi adoptate ,,numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi
amânată”.

h) Acte normative elaborate de organele administratiei publice

În această categorie sunt cuprinse actele emise de conducătorii organelor centrale ale
administraţiei de stat precum şi cele care emană de la organele locale executive. Ele sunt
considerate izvoare de drept numai în măsura în care conţin norme juridice cu caracter general şi
obligatori. În această categorie intră: instrucţiuni, ordine, norme metodologice, decizii.
 TEMA 10. REALIZAREA DREPTULUI

1. Consideratii introductive

Dreptul are rolul de a conduce societatea.

Pentru realizarea dreptului exista mecanisme institutionale de punere in aplicare a acestor

comandamente instituite prin normele juridice.

Scopul fundamental al dreptului este de a asigura ordinea de drept.

Realizarea dreptului reprezinta procesul complex de transpunere in viata a continutului normelor

juridice.

Aspecte:

 realizarea dreptului este un proces complex si continuu

 realizarea dreptului reclama asigurarea cadrului organizatoric general
 realizarea dreptului presupune conformarea permanenta cu normele de conduita prescrise
de catre stat
 realizarea dreptului presupune implicarea activa a organelor de stat cu competenta in
acest domeniu
 realizarea dreptului se manifesta pe 2 planuri:planul realitatii concrete si
planul conduitei/al comportamentului prescris
 realizarea dreptului trebuie in analizata in acord cu trasaturile mediului social la care
ne raportam
 realizarea dreptului depinde si de conditiile economice,politice,ideologice si
chiar spirituale specifice unui anumit mediu social

2. Formele realizarii dreptului

1. Realizarea dreptului prinrespectarea de bunavoie a continutului normelor juridice

Dreptul, prin normele juridice pe care le elaborează, transmite oamenilor ce pretinde societatea
de la fiecare individ, de la fiecare comunitate sau colectivitate umană.

Dreptul spune oamenilor că cea mai deplină libertate nu poate proveni decât din cea mai mare
rigoare şi cea mai înţeleasă disciplină şi ordine. Normele juridice transmit indivizilor şi
colectivităţilor umane mesaje clare, riguros formulate:

 libertatea omului de a acţiona nu înseamnă dezordine şi haos;

 rezultatele acţiunilor oamenilor sunt evaluate în funcţie nu numai de rezonanţa
intimă, personală a acestora, ci şi de rezonanţa socială, de
 maniera în care societatea recepţionează faptele şi atitudinile oamenilor;
 dreptul este cel care programează libertatea de acţiune a omului;
 fiecare individ trebuie să-şi subordoneze propria conduită, conduitei tip
 cuprinsă în normelece; juridice;
 modificările ce se produc în planul vieţii sociale, în existenţa şi evoluţia
 societăţii sunt recepţionate, analizate şi prelucrate de drept, care stabileşte, prin
norme juridice, conduita oamenilor în noile condiţii social-economice apărute;
 dreptul îi dictează omului comportamentul pe care trebuie să-l urmeze în orice situaţie nou
apărută,
Pentru ca dreptul să fie respectat de cetăţeni, pentru ca mesajele sale să aibă impact asupra
conştiinţei lor şi comportamentului lor, aceştia (cetăţenii) trebuie să-l cunoască, să-l recepţioneze.
Statul, prin structurile sale organizaţionale şi funcţionale, trebuie să aducă la cunoştinţa oamenilor
normele juridice şi să le popularizeze. Cea mai mare injustiţie pe care o poate produce statul şi
dreptul este aceea de a nu face posibilă cunoaşterea legii de către cetăţeni. Ţinta fundamentală a
statului este aceea de a crea şi consolida cultura juridică a poporului.

2. Realizarea dreptului prin interventia organelor de stat pentru aplicarea normelor juridice

Realizarea dreptului prin aplicare presupune emiterea unui act de aplicare a legii, de sanctionare a
comportamentului neconform si de restabilire a ordinii de drept.

Precizari:

 aplicarea dreptului presupune naşterea şi dezvoltarea de raporturi juridice, în care

un subiect este, obligatoriu, un organ al statului care-şi exercită prerogativele
potrivit competenţelor atribuite de lege;
 raportul juridic este cel mai răspândit mijloc de realizare a normelor juridice;
 organele de stat emit acte individuale de aplicare a dreptului ,acte prin care stabilesc
măsuri de sancţionare a persoanelor care nesocotesc obligaţiile ce le revin din norma
juridică;
 prin actul de aplicare a dreptului, organul de stat constată şi recunoaşte
drepturile subiectelor participante la viaţa socială;
 aplicarea dreptului nu înseamnă exclusiv emiterea actelor de sancţionare a celor care au
încălcat prescripţiile normelor juridice.

Actul de aplicare a dreptului reprezinta forma juridica utilizata de catre organul de stat competent
pentru a sanctiona comportamentele neconforme sau pentru a restabili ordinea de drept incalcata.

Actele de aplicare a dreptului difera in functie de ramura de drept in care actioneaza si in functie
de tipul organului de aplicare a legii.

Precizari cu privire la actul de aplicare a dreptului:

 poate fi elaborat de orice organ al statului sau chiar de organizatii neguvernamentale

 un organ care elaborează un act normativ poate să elaboreze şi acte de aplicare a dreptului
 actele de aplicare a dreptului sunt acte individuale, concrete şi strict determinate
 actele de aplicare a dreptului sunt elaborate în maniere diferite, de la o ramură de drept
la alta
 actele de aplicare a dreptului, nu pot fi codificate
 actul de aplicare a dreptului îşi epuizează efectele în momentul adoptării sale de
către organul abilitat
 actele de aplicare apar totdeauna prin voinţa unilaterală a unui organ al statului
 actele de aplicare a dreptului devin obligatorii, în principiu, din momentul comunicării
lor părţilor interesate
 controlul asupra legalităţii actelor de aplicare a dreptului se exercită pe cale ierarhică
sau pe cale judecatoreasca.

Fazele procesului de aplicare a dreptului:

1. Stabilirea starii de fapt

2. Alegerea normei juridice aplicabile
3. Interpretarea normei juridice
 4. Elaborarea actului de

aplicare 1.Stabilirea starii de fapt

Stabilirea stării de fapt reprezintă etapa inaugurală a procesului de aplicare a dreptului care
implică cunoaşterea în profunzime a împrejurărilor şi elementelor concrete cauzei respective.

Organul de aplicare a dreptului trebuie să cerceteze aspectele concrete ce caracterizează şi

definesc cadrul natural, economico-social, politic şi ideologic în care acţionează şi sunt prezente
normele juridice şi subiectele de drept participante la circuitul juridic. Organul de aplicare va
avea în vedere şi va reţine numai acele împrejurări ce au relevanţă în cauza pe care a constatat-o
şi în legătură cu care va emite actul de aplicare. Aceste împrejurări sunt denumite, în general,
fapte juridice.

In general, organele de aplicare a legii trebuie sa realizeze corespondenta dintre starea de fapt si
starea de drept.

Prin stare de fapt intelegem ceea ce s-a intamplat in mod concret sau in ce consta incalcarea legii.

Prin stare de drept intelegem ce spune legea ca trebuia facut in acea situatie sau care era
comportamentul la care erau obligati subiectii de drept respectivi.

Principalele activitati prin care se poate stabili starea de fapt:

1. Consultare si verificare documente oficiale

2. Identificare si ascultare martori respectiv parte vatamata
3. Efectuare de reconstituiri sau de de experimente judiciare
4. Efectuare CFL
5. Efectuare de expertize de specialitate
6. Culegere de date si informatii
7. Utilizarea conzluziilor,expertizelor medico-legale
8. Filmarea, inregistrarea audio a anumitor

situatii 2.Alegerea normei juridice aplicabile

Este faza în care organul de aplicare selecţionează, alege norma juridică care a fost încălcată sau
norma juridică aplicabilă cazului concret în scopul clarificării juridice exacte a stării de fapt
constatate. Prin corecta încadrare juridică, actul de aplicare care va fi elaborat va dobândi
caracterul de legalitate.

In aceasta etapa de realizare a încadrării juridice, organul de aplicare a dreptului desfăşoară

următoarele activităţi:

1. nominalizarea normei juridice(articol,alineat,lege)

2. stabilirea autenticităţii normei juridice(adica de la ce organ legiuitor provine) si a
actualitatii normei juridice respectiv dacă norma este cuprinsă într-un act normativ
elaborat legal de către organul cu competenţă normativă
3. verificarea forţei juridice şi a acţiunii normei de drept, respectiv dacă norma juridică este
în vigoare la data producerii faptelor şi dacă are forţa juridică pe care i-o conferă actul
normativ în care este cuprinsă
4. stabilirea raporturilor normei juridice alese cu alte norme juridice cuprinse în acelaşi
act normativ sau în alte acte normative
5. Stabilirea continutului raportului juridic si al normei juridice
3. Interpretarea normei juridice

Aceasta etapa presupune stabilirea continutului exact al normei sau normelor juridice aplicabike
situatiei sau situatiilor de fapt constatate.

4. Elaborarea si emiterea actului de aplicare a legii

Aceasta etapa presupune elaborarea actului de aplicare a legii utilizand forma sau formele juridice
stabilite de lege pentru acel tip de act juridic de aplicare sau altfel spus, respectand toate conditiile
de forma sau de fond stabilite de lege pentru elaborarea si emiterea acelui tip de act de aplicare a
legii.

Regimul juridic aplicabil emiterii actelor de aplicare a legii difera in functie de ramura de drept
care le reglementeaza si in functie de domeniile relatiilor sociale ce urmeaza a fi sanctionate.
 TEMA 11. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1. Notiuni introductive

Ratiunile pentru care este necesara interpretarea legii:

— organele de aplicare a legii(politisti, procurori ,judecatori,functionari publici etc) trebuie

sa stabileasca cu maxima precizie sensul textului legii pentru a fi aplicata acea norma unei
situatii concrete(organele de aplicare a legii fac acest lucru prin realizarea coresondentei
dintre starea de fapt si starea de drept)
— legiuitorul este preocupat sa asigure claritate si accesibilitate normelor juridice
— datorita caracterului mult prea general al unor texte de lege
— din necesitatea corelarii normei juridice interpretate cu alte norme jurdice
— datorita modului ambiguu sau chiar defectuos in anumite situatii de redactare a
normelor juridice

Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire a sensului exact al

normelor juridice în vederea aplicării acestora la situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi
soluţionate de către organele de aplicare a dreptului.

Interpretarea dreptului este o operaţie, o activitate cu caracter logic care lămureşte şi explică
înţelesul exact şi complet al dispoziţiei normelor juridice, oferind astfel soluţii juridice pentru
diferitele speţe, cazuri şi situaţii pe care organele de stat le au de rezolvat.

2. Felurile interpretarii normelor juridice

Teoria Generala a Dreptului clasifica interpretarea normelor juridice in 2 mari categorii:

1. Interpretarea oficiala(obligatorie)-realizata de catre organele statale cu competenta de

elaborare sau aplicare a legii

Interprearea oficial prevede:

a) in situaţia în care organul emitent îşi interpretează normele juridice cuprinse în propriul
act normativ, această interpretare poartă denumirea de interpretare autentică.Aceasta are
obligativitate generala, adica se aplica tuturor situatiilor ce au survenit dupa intrarea in
vigoare a normelor juridice interpretative.Este obligatorie si pentru subiectii pasivi cat si
cei activi ai raportului juridic civil.
b) o altă formă a interpretării oficiale o constituie interpretarea juridică sau cazuală(de caz),
realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei. Acest gen de
interpretare se referă în mod direct la procesul de aplicare a normelor juridice, fiind o
interpretare de caz.Se aplica si este obligatorie doar in cazul respectiv sau doar in speta
sau situatia in care se aplica norma juridica respectiva.

Există o evidentă deosebire între interpretarea general-obligatorie şi cea cazuală.

Prima este realizată pentru a lămuri sensul unei norme, nefiind condiţionată de necesitatea
soluţionării concomitente a unei cauze concrete. Interpretarea cazuală este justificată de
soluţionarea unei cauze determinate.
 2. Interpretarea neoficiala(doctrinara)-realizata de catre avocati, profesori, cercetatori si
in general, de orice persoana care nu are competente de elaborare sau aplicare a legii.
interpretarea neoficială nu are forţă juridică şi nu este obligatorie

Diferenta dintre cele doua este aceea ca interpretarea oficiala este obligatorie, pe cand
interpretarea neoficiala nu este obligatorie.

3. Metodele interpretarii normelor juridice

Teoria generala a dreptului clasifica sau stabileste 5 metode principale de interpretare a legilor sau
normelor juridice utilizate in orice ramura de drept:

1. Metoda gramaticala-presupune lamurirea intelesului unei dispozitii legale pe baza

regulilor gramaticii, tinandu-se seama de sintaxa si morfologia propozitiei ori frazei,ca si
semnele de punctuatie. Procedeele de interpretare gramaticală reclamă şi clarificarea
problemei terminologiei juridice. Înţelesul unor termeni pe care îi întâlnim în textul
normei juridice poate fi identic cu cel din limbajul obişnuit sau poate avea un sens specific
juridic.
2. Metoda sistematica- constă în lămurirea sensului unor norme juridice, a unui text
normativ, prin coroborarea acestei norme sau acestui text cu alte dispoziţii normative,
aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept.Aceasta interpretare este intalnita
frecvent in practica,plecand de la coexistenta normelor generale cu cele speciale, prin
respectarea urmatoarei reguli:,,norma speciala deroga de la norma generala”, niciodata
invers.
3. Metoda istorica-presupune interpretarea normelor juridice tinand cont de imprejurarile
economice,sociale,politice,ideologice etc. existente la momentul elaborarii normei si
de evolutia in timp a acestei norme sau a conditiilor economice, sociale etc.
(Se verifica nota de fundamentare pentru ca acolo gasit atat ,,occasio legis”, adica
descrierea imprejurarilor in care a fost initiata legea, cat si ,,ratio legis”, sau scopul si
ratiunile pentru care legiuitorul a elaborat acea lege.
4. Metoda logica-presupune utilizarea rationamentelor specifice logicii formale in
interpretarea textului legii.

Rationamentele logice cele mai utilizate in procesul interpretarii normelor juridice sunt:

a) exceptia este de stricta interpretare si aplicare-adică o excepţie există doar dacă este
expres prevăzută de norma juridică. Excepţia nu poate fi creată prin interpretare.
b) unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa o faca
c) legea trebuie interpretata in sensul aplicarii ei si nu i sensul neaplicarii-este aşa numita
regulă a bunei credinţe şi bunei intenţii în interpretarea normelor juridice.

Argumentele logice folosite in activitatea de interpretare:

a) argumentul ,,per a contrario’’-se bazeaza pe legea logica a tertului exclus.Atunci cand

o norma juridica afirma un lucru,contrariul trebuie contrazis.
b) argumentul ,,a fortiori”-presupune extinderea aplicarii unei norme la un caz
nereglementat pentru aceleasi ratiuni juridice.
c) argumentul ,,a majori ad minus’’- desemnează situaţia în care un organ al statului,
cu putere mai mare, poate să facă ce face un organ subordonat lui.
d) argumentul ,,a pari”- desemnează cazurile în care, pentru situaţii identice, trebuie să
se pronunţe soluţii identice.
 e) argumentul ,,in dubio pro reo”- este aplicabilă în materia dreptului penal. Dacă, în
procesul de administrare a probelor, există îndoială asupra vinovăţiei celui acuzat de
săvârşirea unei infracţiuni, această îndoială este în favoarea acuzatului.
f) Interpretarea prin reducerea la absurd- În acest caz interpretul demonstrează că o
singura solutie rationala este admisibila.
5. Metoda analogiei-spune ca judecatorul este obligat sa se pronunte intr-o cauza si atunci
cand legea e neclara sau tace. Analogia presupune acea situatie in care
judecatorul,neavand la dispozitie o norma juridica aplicabila este obligat sa solutioneze
cauza apeland sau invocand cea mai apropiata norma juridica de cazul dedus judecatii.

4. Rezultatele interpretarii normelor juridice

În funcţie de rezultatele interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi:

a) Interpretarea literală (ad litteram) - se realizează atunci când organul de aplicare

constată că textul normei juridice descrie exact sfera cazurilor la care se referă norma
juridică, neexistând motivele de a extinde sau de a restrânge aplicarea dispoziţiei în
cauză.
b) Interpretarea extensivă - se înfăptuieşte atunci când textul normei juridice urmează să fie
aplicat şi altor situaţii decât cele expres nominalizate
c) Interpretarea restrictivă se referă la situaţia în care textul normei juridice interpretate
urmează să fie aplicat în mod restrictiv, deoarece în urma analizei efectuate rezultă că
sfera cazurilor la care se referă este mai restrânsă decât arată formularea normei juridice.
 TEMA 12. RAPORTUL JURIDIC

1. Definitia raportului juridic

Raportul juridic reprezintă o legătură socială între participanţi determinaţi, reglementată de norma
juridică, susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale şi caracterizată prin existenţa
drepturilor şi obligaţiilor juridice.

Precizari:

 raportul juridic se deosebeşte de alte categorii de raporturi sociale prin faptul că

legătura socială dintre participanţi este reglementată de o normă juridică
 raportul juridic reprezintă principala formă de realizare a dreptului
 raportul juridic se naşte în momentul în care intră în acţiune norma juridică;
 raportul juridic reprezintă axul de legătură dintre norma juridică şi viaţa socială
 raportul juridic obligă oamenii să se comporte în maniera pe care o prevede norma juridică
 raporturile juridice cunosc o mare varietate, datorită diversităţii relaţiilor sociale
 raportul juridic este cel care conferă participanţilor drepturi şi obligaţii corelative
 exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor sunt garantate prin intervenţia forţei
de constrângere a stat
 ului.

2. Premisele raportului juridic

Premisele eistentei unui raport juridic sunt:

 existenta unei norme juridice

 existenta unor subiecte de drept care se angajeaza intr o relatie reglementata
 existenta unor fapte juridice ce genereaza aparitia raportului juridic

3. Trasaturile caracteristice ale raportului juridic

-raportul juridic este un raport social ce se naste intre subiecti de drept determinati indiferent de
continutul sau obiectul raportului juridic

-raportul juridic este un raport de suprastructura in sensul ca influenteaza sau este influentat
la randul sau de celelalte tipuri de raporturi juridice subordonate sau supraordonate precum si
in relatie cu alte raporturi sociale,ideologice,politice,culturale etc.

-raportul juridic este un raport volitional sau un raport de vointa;cu alte cuvinte
aparitia,modificarea sau stingerea unui raport juridic sunt determinate de vointele exprimate de
catre subiectii de drept participanti la acel raport jurdic;la modul general exista 2 vointe
principale ce influenteaza raporturile juridice:vointa statului-in sensul elaborarii,modificarii sau
abrogarii unor norme juridice precum si in sensul crearii unui sistem juridico-institutional de
supraveghere si sanctionare a raporturilor juridice neconforme cu legea; si vointa subiectilor de
drept in general,persoane fizice sau juridice;prin raportare la aceasta trasatura, raporturile juridice
se clasifica in:

 raporturi prin care se realizeaza dispozitia normei juridice

 raporturi prin care se reaizeaza sanctiunea normei juridice
-raportul juridic are un dublu caracter volitional in cadrul acelor ramuri de drept din zona
dreptului privat(civil,comercial,dreptul familiei),iar in cadrul ramurilor de drept
public(penal,administrativ) manifestarea de vointa este unilaterala

-raportul juridic este un raport valoric in sensul ca prin intermediul raportului juridic sunt
promovate si conservate diferitele valori sociale: sănătatea omului, proprietatea acestuia, siguranţa
naţională, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului etc.

-raportul juridic reprezinta o categorie istorica in sensul ca acesta evolueaza in functie de tipul de
organizare sociala si de etapele prin care trece o anumita societate

4. Subiectele raportului juridic

A. Conceptul de subiect de drept

Subiectul de drept reprezinta persoana fizica sau juridica careia legea ii recunoaste capacitatea de
a se angaja in raporturi juridice.

Din punct de vedere sociologic, raporturile juridice sunt considerate forme specifice de
manifestare a coeziunii sociale, legături sociale de tip special caracterizate printr-o stare de
dependenţă reciprocă a partenerilor, dependenţă pe care o găsim precizată în normele juridice.

B. Capacitatea juridica-conditie a calitatii de subiect de drept

Capacitatea juridică desemnează aptitudinea recunoscută de lege omului de a avea drepturi şi

obligaţii juridice. Legea este cea care fixează atât momentul apariţiei capacităţii juridice,
întinderea ei, precum şi volumul drepturilor şi obligaţiilor ce pot forma conţinutul unui raport
juridic.

Capacitatea juridică constituie o condiţie a calităţii de subiect de drept: în lipsa ei nu ar fi posibilă

participarea oamenilor sau organizaţiilor acestora la relaţiile sociale reglementate de drept.

Teoria Generală a Dreptului clasifică capacitatea juridică în:

 capacitate juridică generală-recunoscuta tuturor subiectilor de drept

 capacitate juridică specială-recunoscuta subiectilor de drept doar in anumite conditii
sau recunoscuta doar subiectilor de drept care indeplinesc anumite conditii.

C. Clasificarea subiectilor raportului juridic

1. Subiecte individuale- persoana fizică este cel mai întâlnit subiect de drept. Cetăţenii unui
stat pot să participe, în principiu, la toate categoriile de raporturi juridice, beneficiind
astfel de capacitatea juridică generală. Cetăţenii pot intra în raporturi de drept atât între ei
cât şi cu statul, cu organele statului, cu organizaţiile economice, politice, cu organismele
nestatale etc.Persoana fizică apare ca subiect individual, distinct, în raporturile juridice de
drept civil, situaţie în care capacitatea sa juridică se împarte în capacitatea de folosinţă şi
capacitate de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă este definită drept abilitatea individului de
a avea drepturi si obligatii. Capacitatea de exerciţiu este definita drept abilitatea
individului de a exercita drepturi subiective si de a-si asuma obligatii prin acte juridice
semnate in nume propriu.
2. Subiectele colective- statul; organele de stat; persoanele juridice.
a) Statul,subiect de drept-reprezinta principalul subiect de drept atat in raporturile juridice
interne cat si in cele internationale.
 În dreptul intern, statul apare în calitate de subiect de drept în raporturi juridice de drept
constituţional, ca titular al suveranităţii asupra teritoriului de stat. De asemenea, statul
apare ca subiect de drept constituţional în raporturile juridice privind cetăţenia.

Este subiect de drept public fie din calitatea de a elabora norme juridice, fie prin
capacitatea de a intra in raporturi juridice interationale.
b) Organele statului,subiecte de drept-au calitatea de subiecte de drept in general la nivel
intern, dar si la nivel international, in functie de reglementarile aplicabile.
Organelor de stat li se recunoaste calitatea de subiecte de drept prin aceea ca statul isi
exercita prerogativele sale prin intermediul acestor organe.
În această calitate, organele statului sunt competente:
 să exercite rolul conducător al statului în domeniul respectiv;
 să soluţioneze problemele privind temeinicia legală a pretenţiilor unor subiecte
de drept faţă de altele;
 să aplice forţa de constrângere a statului în situaţiile şi potrivit procedurilor pe
care legea le stabileşte;
 să restabilească ordinea de drept încălcată;
 să recupereze prejudiciile produse participanţilor la raporturile juridice.
c) Persoanele juridice,subiecte de drept-sunt subiecte de drept in functie de reglementarile
si cerintele stabilite prin lege pentru dobandirea acestei calitati.Principalele elemente care
stau la baza dobandirii personalitatii juridice a unei entitati sunt:
 organizarea de sine stătătoare a persoanei(act constitutiv, statut)
 existenţa unui patrimoniu propriu persoanei juridice(proprietati,sume in
conturi bancare)
 existenţa unui scop legitim pentru care a fost infiintata.
Principalele categorii de persoane juridice: societăţile comerciale, regiile autonome,
instituţiile de învăţământ, ştiinţă, cultură, sănătate, organizaţiile
cooperatiste,asociatii,fundatii.

5. Continutul raportului juridic

Acesta este dat de drepturile si obligatiile subiectilor de drept ce se angajeaza intr-un raport
juridic.Drepturile se refera la drepturile subiective ca posibilitate a unuia dintre subiectii de drept
participanti de a primi un bun,o prestatie, de a fi transferata o valoare, un beneficiu etc, iar
obligatiile reprezinta sarcinile pe care si le asuma subiectul de drept in cadrul unui raport juridic.

a) Dreptul subiectiv desemnează poziţia pe care se situează un subiect determinat într-un raport
juridic determinat.

Poziţia poate însemna:

 posibilitatea subiectului de a avea o anumită atitudine faţă de dreptul său

 posibilitatea subiectului de a solicita o atitudine şi o conduită corespunzătoare din
partea celuilalt subiect
 posibilitatea subiectului de a cere apărarea dreptului său de către organele

statului Clasificarea drepturilor subiective:

a) după criteriul provenienţei lor, drepturile subiective sunt:

 drepturi fundamentale( dreptul la viaţă, libertate, demnitate)
 drepturi care decurg din prezenţa individului în viaţa socială (dreptul la domiciliu,
dreptul la nume, dreptul la cetăţenie)
  drepturi care derivă din voinţa exprimată a indivizilor (dreptul de a încheia contracte).
b) după natura conţinutului, drepturile subiective sunt:
 drepturi patrimoniale, sunt cele care au un conţinut economic
 drepturi nepatrimoniale, sunt cele care au un conţinut moral, neevaluabil în bani
(drepturi care privesc identificarea persoanei)
c) Obligaţia juridică

6. Obiectul raportului juridic

Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita ce se realizează de către subiecţii

raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor in cadrul acelui
raport juridic.

7. Faptul juridic

Reprezinta acea imprejurare ,situatie,eveniment,stare de fapt care duce la nasterea,modificarea sau

stingerea unui raport juridic.

Precizari:

 nu orice împrejurare, eveniment sau stare de fapt este un fapt juridic, ci numai acela de
existenţa cărora normele juridice leagă consecinţele juridice
 faptele juridice nu au, prin ele însele, puterea de a produce efecte juridice
 din multitudinea de fapte, evenimente şi stări de fapt care se produc în comunităţile
umane, sunt selecţionate cele care prezintă interes pentru a fi reglementate şi prevăzute
de normele juridice.

Clasificare:

a) Evenimentele reprezintă acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului,

având drept efecte naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. La rândul
lor, evenimentele se clasifică în:
— evenimentele naturale: naşterea şi moartea oamenilor, calamităţi (cutremure, inundaţii)
— evenimentele sociale (revoluţii, lovituri de stat)
b) Acţiunile reprezintă actele oamenilor, conştient săvârşite. Ele sunt manifestări de
voinţă ale oamenilor care produc efecte juridice ca urmare a reglementării lor prin
normele juridice.Pot fi:actiuni si inactiuni.Se clasifica in:
— acţiuni licite săvârşite cu respectarea legii in scopul de a produce efecte
juridice(testamentul,contractul de vanzare-cumparare)
— acţiuni ilicite sunt cele prin care sunt încălcate dispoziţiile normelor juridice:
infracţiuni, contravenţii. Atrag după sine aplicarea sancţiunilor pentru nesocotirea legii.
 TEMA 13. RASPUNDEREA JURIDICA

1. Consideratii generale

Frecvenţa şi gravitatea încălcărilor de lege, precum şi efectele lor negative asupra

echilibrului social şi ordinii juridice în general, obligă legiuitorul să fixeze cu claritate
răspunderea pentru aceste încălcări, să aplice cu promptitudine sancţiunile ce se impun.

În aceste condiţii, instituţia răspunderii juridice dobândeşte o importanţă cu totul specială, pentru
că sensul ei este acela de a garanta stabilitatea şi ordinea în societate.

2. Definitie

Raspunderea juridica reprezinta un raport juridic de sanctionare prin care organele statului aplica
o pedeapsa unui subiect de drept sau unor subiecti de drept in cazul nerespectarii dispozitiilor
normelor juridice si consta in obligatia persoanei sau persoanelor vinovate de incalcarea legii de
a se supune pedepselor sau sanctiunilor.

Precizari:

 este un raport juridic de constrângere

 reprezintă segmentul final, ultimul tronson, al actului complex de înfăptuire a justiţiei
 obiectul răspunderii juridice este sancţiunea care se aplică de organele specializate
ale statului
 este expresia specifică a responsabilităţii sociale, potrivit căreia fiecare individ trebuie
să îşi asume şi să suporte consecinţele faptelor sale
 este intotdeauna legala , adică intervine numai în baza legii
 declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei concrete a acesteia,
reprezintă prerogativa unor organe special abilitate ale statului
 reprezintă reacţia organizată, instituţionalizată a autorităţii statale pe care o
declanşează săvârşirea unei fapte ilegale
 precede de multe ori responsabilitatea prin rolul sau educativ

Prin responsabilitate intelegem atitudinea psihica a unei persoane cu privire la faptele sale si cu
privire la urmarile faptelor sale.

3. Conditiile raspunderii juridice

Răspunderea juridică se poate declanşa numai dacă sunt întrunite cumulativ trei condiţii:

 conduita ilicită,
 vinovăţia, cu cele 2 forme:intentia si culpa
 legătura de cauzalitate dintre fapta savrasita si rezultatul acesteia.

Conduita ilicită reprezintă comportamentul (acţiune sau inacţiune) concret prin care o persoană
încalcă dispoziţiile legale.

De exemplu: lovirea şi vătămarea corporală a unei persoane, traficul de droguri, falsificarea de

bancnote, uciderea unei persoane etc.

Conduita ilicită se exprimă diferenţiat, în funcţie de forma de răspundere: comiterea unei

infracţiuni, săvârşirea unei contravenţii, cauzarea unu prejudiciu,săvârşirea unei abateri
disciplinare.
Vinovăţia desemnează atitudinea psihică a persoanei care comite o faptă ilicită, faţă de fapta pe
care o comite, precum şi faţă de consecinţele acestei fapte.

Formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa.

Intenţia, care cunoaşte două forme (intenţia directă şi intenţia indirectă), se reţine ca formă a
vinovăţiei atunci când subiectul acţionează deliberat, deplin conştient, urmărind producerea
efectului dorit, cunoscând şi asumându-şi riscurile comiterii faptei respective sau acceptă cu
uşurinţă producerea efectului.

Culpa, care cunoaşte şi ea două forme (neglijenţa şi imprudenţa) se reţine ca formă a vinovăţiei
atunci când subiectul, prin maniera concretă de conduită, nu prevede consecinţele faptei sale, deşi
trebuia să le prevadă, sau prevăzându- le, speră în mod uşuratic să nu se producă.

Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia, reprezintă a treia condiţie
esenţială a răspunderii juridice, considerată drept condiţie obiectivă.

Răspunderea juridică se declanşează numai în situaţia în care, rezultatul ilicit al faptei săvârşite cu
vinovăţie este consecinţa nemijlocită a acţiunii întreprinse de subiectul de drept determinat. Cu
alte cuvinte, acţiunea desfăşurată de subiectul activ este cauza producerii efectului negativ pentru
ordinea de drept.

Organul de stat însărcinat să stabilească o anumită formă de răspundere (penală, civilă,

administrativă etc.) trebuie să stabilească cu maximă precizie şi deplină claritate legătura de
cauzalitate între acţiunea ilegală a subiectului activ şi rezultatul concret, material al acestei acţiuni.
Pentru stabilirea legăturii de cauzalitate trebuie cunoscute împrejurările exacte ale cauzei, maniera
concretă de producere a acţiunii subiectului, consecinţele acesteia, analiza factorilor şi condiţiilor
care au influenţat producerea rezultatului etc.

4. Forme specifice ale raspunderii juridice

Răspunderea penală este un raport juridic de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni. El se stabileşte între stat şi infractor. În cadrul acestui raport juridic statul are dreptul
să tragă la răspundere pe infractor, să-i aplice sancţiunea prevăzută de lege şi să-l constrângă să o
execute. Infractorul este obligat să răspundă pentru fapta sa şi să se supună pedepsei aplicate.

Răspunderea penală constituie, alături de infracţiune şi pedeapsă, una din instituţiile fundamentale
ale dreptului penal.

Răspunderea administrativă cunoaşte trei forme principale:răspunderea administrativ-

disciplinară- intervine în situaţia producerii de abateri care nu au caracterul unei contravenţii;
răspunderea administrativ-contravenţională- intervine în situaţia când o persoană fizică sau
juridică săvârşeşte o contravenţie; răspunderea administrativ-patrimonială intervine în sarcina
statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, pentru
pagubele cauzate prin actele administrative emise sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
cererilor adresate autorităţilor publice.

Răspunderea civilă cunoaşte două forme:

 răspunderea civilă contractuală- care desemnează obligaţia debitorului de a

repara prejudiciul cauzat creditorului
 răspunderea civilă delictuală- desemnează obligaţia civilă de reparare a
prejudiciului cauzat ca urmare a comiterii unei fapte ilicite.